D. Gusti alaturi de Sarah Roosevelt

Vizite la pavilionul românesc dela expoziţia din New-York

(UNIVERSUL Nr. 155, vineri 9 iunie 1939, p. 11)

New York, 7 (Rador). – Astăzi, Miercuri, elevele colegiului Barnard al Universităţii Columbia au vizitat pavilionale României din Expoziţia Internaţională, fiind invitate de d. profesor D. Gusti.

Tot astăzi au luat masa la restaurantul Casei Româneşti 250 membri ai organizaţiei locale a Federaţiei Internaţionale a foştilor luptărori.

Astăseară la ora 9, orchestra simfonică a societăţii de radio transmite un program românesc, alcătuit din opere de Rogalski, Brăiloiu, Lipati, Caudella şi Skeletti, în cadrul căruia va cânta şi d-na Pia Igy. Concerutl este patronat de d. profesor Dimitrie Gusti, Joi, acelaş program va fi difuzat pe unde scurte de 17şi 25 metri, putând fi auzit la Bucurşeti între orele 23,15 – 23.30.

D. ministru Gusti s’a înapoiat dela Washington, unde a fost primit într’o audienţă cordială de preşedintele Roosevelt, după o călătorie prin coloniile româneşti din Cleveland, Detroit şi Valea Tennessee, unde este în curs de executare cel mai mare plan american de reformă socială.

Joi, d. ş d-na Gsti vor lua dejunul la Hydepark, ca invitaţi ai d-nei Sara Roosevelt, mama preşedintelui Statelor Unite. cu acest rilej, d. profesor Gusti va înmâna d-nei Roosevelt insemnele ordinului Coroana României, decernat de curând de M. S. Regele Carol II.

Luni, 12 Iunie, baritonul Jean Ernest va da la Casa Românească un concert, după care d. William Culbertson, fost ministu al Statelor Unite la Bucureşti, va vorbi despre România şi se vor prezenta filme româneşti.

Miercuri, 14 Iunie, d. profesor Gusti se va îmbarca pe bordul vaporului Normandie, pentru a se înapoia la Bucureşti.

D. prof. Gusti invitatul mamei preşedintelui Roosevelt

(UNIVERSUL Nr. 157, duminică 11 iunie 1939, p. 10)

New-York, 9 (Rador). – D-na Sara Delano Roosevelt, mama preşedintelui Statelor Unite, a dat un prânz în onoarea d-nei şi d-lui Gusti, la reşedinţa sa din Hyde Park.

D. Gusti a înmânat d-nei Roosevelt insemnele Mari Cruci a ordinului Coroana României, ce i-a fost conferită de Maiestatea Sa Regele Carol.

Foarte mişcată şi mândră de această onoare ce i-a fost făcută de Suveranul României, d-na Roosevelt a rugat pe d. ministru Gusti să fie interpretul în loc înalt al celor mai calde mulţumiri, declarând că va purta pentru prima oar această decoraţie cu prilejul vizitei Suveranilor britanici la Hyde Park.

D. Gusti a invitat pe d-na Roosevelt să viziteze România şi a primit făgăduiala că aşteaptă împrejurări prielnice, în curând, penntru această vizită foarte plăcută.

Concert de muzică românească la expoziţia din New-York

(UNIVERSUL 163, sâmbătă 17 iunie 1939, p. 12)

New-York, 15 (Rador). – Sub patronajul d-lui Gusti, comisarul general al pavionului României la Expoziţia din New-York, a avut loc în seara zilei de 12 Iunie un foarte reuşit concert de muncă populară românească. Cântecele, foarte bine alese, au fost executate impecabil de mult apreciatul bariton Jean Ernest, în cadrul impresionant al pavilionului oficial românesc.

A urmat o cuvântare a d-lui Culbertson, fost ambasador al Statelor Unite în Chili şi fost ministru în România.

D. Culbertson a spus între altele următoarele:

„Evenimentele epocale care au schimbat de curând cursul istorie au apropiat Bucureştii de America. Mă întreb dacă acest fapt este înţeles pe deplin. Ani de-arândul ne-am interesat de pitorescul României, dar ţara şi poporul român ne-au părut totdeauna îndepărtate. Azi America înţelege importanţa mondială a hotărârilor luate de statul român, a cărui independenţă ne priveşte în deaproape. Noi preţuim influenţa lor asupra echilibrului de forţe, ca şi eforturile românilor pentru pace, iar caracterul naţiunei române chezăşuieşte hotărârea sa nestrămutată de a trăi, hotărâre care a caracterizat-o de-a lungul veacurilor.

Trebuie să cooperăm cu M. S. Regele Carol II şi cu poporul Său, fără întârziere, pe tărâmul economic, sprijinind astfel continuarea serviciilor pe care le aduc Regele şi poporul României pentru pace şi pentru civilizaţie“.

Programul s’a terminat cu rularea unor filme asupra României, asupra Bucureştilor şi asupra vieţii dela ţară, care au avut un strălucit succes.

Un mare număr de invitaţi din înalta societate au luat apoi masa împreună cu d. şi d-na Gusti în Casa românească.

În felul acesta se termină pentru moment seria de festivităţi puse sub patronajul d-nei şi d-lui Gusti, care au constituit o serie de succese pentru întreaga naţiune, reprezentantă în concertul naţiunilor ce au pavilioane la Expoziţie cu demnitatea şi cu amploarea unei mari puteri.

Alte materiale pe acelasi subiect:

• Vizita lui Gusti la coloniile romanesti din Statele Unite
• New York 1939: “Constructia lumii de maine”
• “Ziua Romaniei” la Expozitia Universala de la New York (1939)
• Inaugurarea Expozitiei Universale de la New York. Relatari de presa si Arhiva Video
• Catre inaugurarea “uriasei” si “formidabilei” Expozitii Universale de la New York (1939)

The post Gusti – invitatul mamei presedintelui Roosevelt appeared first on Cooperativa G.

SOCIOLOGIA MILITANS: ŞtIINŢELE SOCIALE ÎN SLUJBA
DEZVOLtARII[1]

Acad. Michael M. Cernea

Academia Română, Brookings Institution & George Washington University

“Sociologia Militans”: Serving Development Through Social Science”

This paper is excerpted from the “Malinowski Award Lecture”, delivered by the author at the fifty-fifth annual conference of the international Society for Applied Anthropology, upon his acceptance of the Malinowski Prize conferred “in recognition of scholarly efforts to understand and serve the needs of the world through social science”. The paper outlines the author’s understanding of “sociology as vocation” and of its corollary and purpose: the production and application of sociological knowledge for transformative social action. In accounting for his own intellectual biography and professional work, initially in Romania and later as the first sociologist and Senior Social Policy Adviser of the World Bank in Washington, the author reflects on the difficulties, foibles, and high satisfactions of practicing a theoretically informed applied sociology and anthropology. He points to the early influence on his own formation of Romania’s “sociological school”, developed around Dimitrie Gusti, which manifestly directed its field research towards “social action and reform” (“actiune si reformă socială”). This idea, iconoclastic at that time and encapsulated in the daring Latin motto “Sociologia Militans”, proved to be a worthy life compass in crafting public social policies, designing programs for inducing, accelerating, and democratizing development, and in preventing or fighting social pathologies.

In this perspective, the author further discusses a set of theoretical, gnoseological, and institutional issues confronted at the World Bank in applying sociological/anthropological knowledge or tools, likely to surface in other agencies and organizations as well. The paper criticizes three widespread but distorting development paradigms characterized as “econocentric”, “technocentric”, and commodocentric”, and concludes by arguing for the involvement of sociologists next to economists not only in designing discreet project-type interventions but also in formulating the policies that guide induced development.

Pentru a fi de folos, cercetarea trebuie să fie curajoasă şi să aibă un scop. Trebuie să fie informată de necesităţile constructive ale guvernării şi să se caracterizeze printr-o înţeleaptă şi inspirată capacitate de a anticipa problemele relevante şi prin curajul de a aplica remediile necesare…

Din păcate, opinia greşită că antropologia aplicată este fundamental diferită de antropologia teoretică sau academică este încă răspândită. Adevărul este că ştiinţa începe cu partea aplicativă… Ce este aplicaţia în ştiinţă şi când se transformă
„teoria” în practică? Atunci când, înainte de toate, ne permite o înţelegere precisă a realităţii.

Bronislaw Malinowski, Dinamica schimbării în cultură

Este pentru mine o înaltă onoare să accept Premiul Bronislaw Malinowski decernat de Societatea de Antropologie Aplicată şi sunt profund recunoscător juriului şi Societăţii pentru această recunoaştere. Faptul de a fi asociat, prin această distincţie, cu numele şi moştenirea lui Malinowski, precum şi cu şirul de oameni de ştiinţă care m-au precedat în primirea ei, este emoţionant şi stimulator.

O lume în mişcare

Când Margaret Mead şi colegii ei au creat Societatea de Antropologie Aplicată, cu 54 de ani în urmă, puţini erau aceia care ar fi anticipat, fie dezvoltarea actuală a ştiinţelor sociale aplicate, fie recunoaşterea de care aveau să se bucure problemele dezvoltării sociale şi culturale.

Gândiţi-vă o clipă la uriaşul val de schimbări de sisteme social-politice care, în ultimele decenii, au restructurat lumea şi au transformat, până la a le face de nerecunoscut, societăţi pe care le-am studiat cu toţii ca antropologi chiar în trecutul apropiat: economia acestor societăţi, structurile lor politice, cultura, oamenii şi proiectele lor de viitor – toate au evoluat dramatic şi rapid. Antropologia însăşi îşi are rădăcinile în reflecţia despre comunitatea umană. Dar acum antropologia se schimbă şi trebuie să se schimbe continuu, în parte pentru că însăşi noţiunea de comunitate a început să se erodeze, în parte datorită dinamicii creşterii economice, decolonizării şi faptului că zeci de naţiuni au dobândit existenţă statală independentă. Trăim într-un sistem mondial simultan integrat-şi-fracturat. În chiar acest deceniu, înseşi structurile lumii noastre contemporane s-au schimbat fundamental datorită prăbuşirii regimurilor din fosta Uniune Sovietică şi din Europa de Est – un triplu colaps de modele politice, structuri economice şi formule statale multinaţionale. La rândul lor, etnicitatea şi religiile reînvie şi remodelează harta socială a planetei. Pentru a continua să aibă ceva de spus în contextul dezvoltărilor actuale, specialiştii în ştiinţele sociale trebuie să înveţe să gândească în mod diferit dezvoltarea însăşi.

Dezvoltarea a modificat substanţial viaţa cotidiană a individului. În generaţia noastră, de la 1960 încoace, speranţa medie de viaţă în ţările în curs de dezvoltare a crescut cu circa douăzeci de ani, şi această modificare are şi va avea urmări incalculabile. Procentul adulţilor alfabetizaţi a crescut de la circa 40% la peste 65%, iar venitul mediu pe cap de locuitor în ţările sărace s-a dublat, în unele ţări crescând chiar de trei sau patru ori. Temerea ca un copil născut astăzi într-o ţară în curs de dezvoltare să moară înainte de a împlini vârsta de cinci ani a scăzut la jumătate comparativ cu aceea legată de un copil născut cu numai o generaţie în urmă. Speranţa ca acelaşi copil să înveţe să citească este de două ori mai mare; el se poate aştepta la un standard de viaţă de două sau trei ori mai ridicat.

Şi totuşi, aceste schimbări sunt doar o parte a realităţii.

În lumea noastră, aproximativ 1,3 miliarde de oameni trăiesc încă în sărăcie absolută, câştigând mai puţin de un dolar pe zi. Peste două miliarde de oameni sunt încă lipsiţi de accesul la energie electrică şi obligaţi să folosească vreascuri şi bălegar pentru a-şi produce energia necesară. 1,7 miliarde de oameni sunt lipsiţi de canalizare, iar circa un miliard nu dispun de apă curentă curată, ceea ce provoacă moartea a circa 3 milioane de nou-născuţi şi de copii anual. Decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace se măreşte continuu: în ultimii 30 de ani, veniturile în ţările în care locuieşte cincimea cea mai bogată din populaţia globului au crescut aproape de trei ori mai repede decât în ţările în care locuieşte cincimea cea mai săracă. În lumea de astăzi există mai mulţi refugiaţi şi persoane dislocate decât oricând înainte, inclusiv în anii imediat următori celui de al doilea război mondial. Iar 140 de milioane de adulţi sunt azi şomeri şi nu-şi pot hrăni familiile.

Aceste probleme, şi altele la fel de grele, ne impun o agendă formidabilă pentru a vindeca patologiile societăţii contemporane, agendă pe care secolul nostru, al douăzecilea, i-o va preda celui următor.

Totuşi, din perspectiva dezvoltării sociale, putem spune că secolul 21 a şi început. A început chiar în luna aceasta: martie 1995.

Putem spune că primul eveniment al noului secol a avut loc atunci când guvernele lumii s-au întrunit la Copenhaga la primul Summit Mondial de Dezvoltare Socială. Acest Summit şi-a propus ţeluri plasate dincolo de creşterea economică, scopuri de ordin social. Având privilegiul de a fi prezent la Summit, am încercat să anticipez care ar putea fi efectele sale previzibile asupra discursului ştiinţelor sociale într-o lume care se proclamă preocupată de dezvoltarea socială.

Summitul a produs o cartă a drepturilor sociale – un contract social pentru întreaga lume – un pas care n-are precedent. Toţi şefii de stat au aprobat acest Program de Acţiune constând din nouă angajamente majore, fiecare implicând o serie de scopuri şi acţiuni cu privire la: eradicarea sărăciei; ocuparea integrală a forţei de muncă; combaterea dezintegrării sociale; drepturile omului; egalitatea în drepturi a femeilor; crearea cadrului legal şi instituţional şi alte obiective sociale majore. Este adevărat că au existat şi acorduri neîncheiate, contradicţii, vorbe goale, multe confuzii. Totuşi, semnificaţia istorică a acestui eveniment este de netăgăduit. Dacă există vreo legătură între cercetarea şi gândirea socială, pe de o parte, şi dezvoltarea socială propriu-zisă, pe de altă parte, atunci implicaţiile sarcinilor noastre, în calitate de specialişti angajaţi în ştiinţele sociale, sunt deopotrivă de netăgăduit.

Acesta este un început promiţător pentru secolul 21. Văd aici şi o implicare puternică a profesiei noastre.

Antropologia şi Sociologia la Banca Mondială

[...]
Inscripţia gravată pe Premiul Malinowski declară că acest premiu este oferit ca „recunoaştere a efortului de a servi nevoile lumii prin ştiinţele sociale”. Faptul că prestaţia mea ştiinţifică este considerată de Societatea noastră ca meritând această distincţie este o imensă dovadă de apreciere morală şi profesională care mă obligă să dau seama pe scurt de ceea ce am făcut. … Când am început să lucrez la Banca Mondială, în august 1974, nu aveam cum să ştiu că această muncă mă va aduce, douăzeci şi unu de ani mai târziu, la această tribună; de fapt, atunci nu ştiam nici lucruri mult mai simple, cum ar fi ce voi face a doua zi după angajare. „Ziua de mâine” s-a dovedit a fi o călătorie în Tanzania, pentru a ajuta la descifrarea sociologică a unui experiment social în agricultură, prin care Guvernul ţării tocmai organizase în sate „ujamaizarea”, gruparea forţată a ţăranilor în cooperative săteşti înfiinţate de stat.

Kigoma, regiunea de vest în care lucram noi, pe malurile magnifice ale lacului Tanganika, se distingea printre regiunile Tanzaniei pentru că executase ujamaizarea mai brutal decât in alte locuri. Liniile generale ale acestei abordări a cooperativizării agriculturii din perspectiva economiei de stat, cu tristele lor consecinţe, îmi erau cunoscute din studiile mele anterioare asupra colectivizării în România. Comparaţia a ceea ce ştiam despre colectivizarea socialistă în Europa de Est cu ce am văzut atunci în Tanzania privind modelele de organizare sătească şi schimbările impuse mi-a facilitat în mare măsură analiza. Mă simţeam în largul meu în munca de teren şi asta mi-a conferit un avantaj asupra celorlalţi colegi din echipa Băncii, venită in Kigoma. Acest „avantaj” i-a făcut mai interesaţi de analiza socială întreprinsă de mine şi de relevanţa rezultatelor ei pentru proiectul în curs.

Acesta a fost primul meu test de teren – un punct de pornire, dar încă nu o hartă clară a drumului de urmat. Mi-a întredeschis o fereastră spre ceea ce era necesar din perspectivă sociologică, şi spre ceea ce se putea încadra în tiparele muncii de la Bancă. M-a ajutat să-mi dau seama că erau necesare schimbări în cultura şi ethosul Băncii, pentru ca acest nou tip de activitate să fie acceptat pe scară largă. Şi mi-a arătat cât se poate de limpede că va trebui să „plătesc” pentru rolul meu de prim sociolog la Banca Mondială intr-o „monedă forte”: moneda era ştiinţa socială de utilitate organizaţională indisputabilă.

M-am apucat de lucru cu hotărâre şi, mărturisesc, cu teamă. Ca să vă dau o idee despre ce însemna atunci să fii purtătorul mesajului sociologiei într-un grup profesional agnostic şi sceptic, aş aminti o poveste adevarată de la Vatican. După conciliul Vatican II, Papa Paul a hotărât să facă ceva pentru a răspândi credinţa în ţările din blocul răsăritean. Atunci a creat o nouă secţie, un nou birou la Vatican, numit… „Secretariatul pentru necredincioşi”. L-a numit pe cardinalul Franz Koenig din Austria (care, mulţi ani mai târziu a relatat personal acest moment reporterilor de la Washington Post, ceea ce mă face să cred că nu este doar o glumă) secretar de stat pentru necredincioşi. Bietul cardinal nu ştia ce se aştepta de la el. S-a dus la Papă şi a întrebat: „Ce am de făcut?” Papa, pe cât se pare, a ridicat din umeri şi a spus: „Nu ştiu.” Apoi a adăugat, în latină: „Usus docebit”: cu alte cuvinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, „experienţa te va învăţa”.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu mine, când am preluat funcţia de secretar de stat pentru necredincioşii în sociologie la Banca Mondială: experienţa m-a învăţat. Era intimidant de evident că trebuia să fac faţă unei provocări uriaşe şi să trec un test personal foarte greu. Devenind primul deţinător al unui nou rol în structura Băncii, m-am găsit într-o situaţie nedefinită şi ambiguă. Nu existau nici statut formal, nici aşteptări structurate, nici măcar un stereotip căruia să mă conformez. Însăşi unitatea mea de lucru era nouă, o Divizie experimentală specială creată atunci de Robert McNamara pentru a pilota noua politică de reducere a sărăciei2, pe care o lansase la Nairobi cu un an în urmă, in 1973. De la bun început, am fost privit ca un fel de „ambasador al unei discipline necunoscute” până atunci de agenţia respectivă. Fără ocolişuri, mi s-a pus în vedere că munca mea va demonstra instituţiei dacă disciplina pe care o reprezentam avea un loc legitim în cadrul Băncii Mondiale, dacă era sau nu compatibilă cu o agenţie de dezvoltare internaţională.

Ceea ce Banca nu realiza decât foarte vag pe vremea aceea era faptul că eu mai aveam un motiv foarte puternic să reuşesc – un coşmar pe plan personal – opţiunea nemiloasă „câştigă sau dispari”: copiii mei erau ţinuţi ostatici de guvernul de atunci din România şi nu li se permitea să vină la mine, care mă stabilisem în SUA. Singura modalitate de a-i „extrage” de acolo era să reuşesc în munca mea şi să-mi păstrez serviciul, conferind legitimitate cererii de a fi eliberaţi. Totul a durat cincisprezece luni nesfârşite. Am reuşit să-mi păstrez slujba şi am reuşit să-i aduc aici. Sunt fericit să amintesc faptul în seara asta, când copiii mei se află cu noi în această sală – acum căsătoriţi şi veniţi cu propriile lor familii! Antropologia se ocupă de oameni reali, aşa încât cred că vă pot povesti şi acest episod personal.

Evident că formarea mea anterioară muncii la Bancă avusese prea puţin de a face cu problematica sau cu vocabularul conceptual de la Banca Mondială. Pot mărturisi acum cât de suspendat în gol mă simţeam atunci, când îmi zburau pe lângă urechi concepte bancare clasice, precum: „shadow prices”, „disbursement curve”, „economic rate of return” etc. Dar veneam dintr-o solidă tradiţie sociologică şi antropologică de studiu al mediului sătesc, dezvoltată timp de decenii şi adusă la maturitate între cele două războaie mondiale de cei mai buni sociologi şi antropologi din România: Dimitrie Gusti şi principalul său colaborator Henri H. Stahl. La fel ca Malinowski, şi Dimitrie Gusti a studiat la Leipzig, cu aceiaşi profesori ca şi Malinowski: psihologul Wilhelm Wundt şi economistul Karl Bucher, aproximativ în aceeaşi perioadă ca şi Malinowski. Mai târziu, Dimitrie Gusti a creat, atât în ceea ce priveşte concepţia, cât şi organizarea, ceea ce a ajuns să fie recunoscut drept „şcoala monografică rurală românească” (Gusti 1935, 1941), o modalitate antropologică holistică serioasă de a studia cultura, obiceiurile, credinţele, contextul natural, activităţile economice, şi organizarea politică şi socială de la sate. Dincolo de simpla etnografie, Gusti şi Stahl (1934, 1939) au fost ctitori ai unei orientări spre acţiune şi reformă socială (termenul „dezvoltare” nu era folosit conceptual pe atunci) îndrumând cercetarea socială înspre activităţi practice de îmbunătăţire a vieţii satelor studiate (ceea ce a fost o încurajare pentru propria mea orientare), deşi au reuşit mai mult în descrieri decât în reformă. Multe dintre marile echipe de cercetare ale lui Gusti cuprindeau 40, 50 şi chiar peste 60 de membri, organizaţi să completeze cu date empirice modelul de „cadre şi manifestări” al metodei sale monografice săteşti. După război, când sociologia şi antropologia au fost ideologic, politic, şi administrativ interzise în România, studiul clandestin al monografiilor rurale antebelice ale lui Gusti şi Stahl a fost, pentru mine şi alţi tineri cercetători din domeniul ştiinţelor sociale, o modalitate de a învăţa despre investigaţia empirică de teren.

Când s-a ivit prima posibilitate, spre sfârşitul anilor 1960, am iniţiat o cercetare monografică rurală, restudiind o comunitate investigată cu 30 de ani înainte de cercetătorii lui Gusti, pentru a aprecia schimbările intervenite între timp (Cernea, Stahl, Kepes, Larionescu 1970). Astfel mi-am format treptat o dublă identitate ca sociolog şi antropolog, ca lucrător de teren şi cercetător ştiinţific.

În acea perioadă sufocată de o ideologie dominantă, directivele de sus în jos privitoare la cercetare cereau să atribuim realităţii imaginea a ceea ce ar fi trebuit să fie, dar nu era. Munca de teren era de altfel ostracizată, pentru că implica o ameninţare la adresa puterii: ameninţarea de a dezumfla balonul ideologic cu dovezi empirice din viaţa reală.

Ceea ce apreciez cel mai mult din anii aceia este contribuţia pe care am reuşit s-o aduc în anii ’60–70, împreună cu echipa mea de cercetare, la reluarea şi relegitimarea cercetărilor sociologice empirice de teren în România, după o întrerupere de două decenii. Ceea ce am învăţat atunci despre puterea iconoclastă a faptelor, de a răsturna imaginile false şi de a invita la acţiune, m-a ajutat atunci şi mă ajută şi acum în activitatea curentă. Tot acea cercetare empirică a condus mai întâi la activitatea mea din 1967 în Franţa la Centre d’Etudes Sociologiques, iar apoi, încă mai important, la anul de neuitat 1970–1971 pe care l-am petrecut la Center for Advanced Studies in the Behavioral Sciences de la Stanford. Acel an intens din punct de vedere intelectual mi-a restructurat profund gândirea şi mi-a reînnoit încrederea în puterea cercetării sociale – convingerea că aceasta are puterea să explice şi puterea să ghideze acţiunea. Pe scurt, mi-a schimbat viaţa, şi nu pot lăsa să-mi scape ocazia acum, un sfert de secol mai târziu, de a-mi exprima din nou recunoştinţa faţă de Centru.

După această scurtă relatare „preistorică”, mă întorc la problematica legată de aplicarea sociologiei şi antropologiei la programele de dezvoltare intenţionată.

Cercetarea antropologică a câştigat teren, treptat dar ferm, în interiorul Băncii. A dus la o schimbare în instituţie, de la poziţia iniţial etnocentrică la recunoaşterea crescândă a „variaţiilor între culturi contemporane” (Mead 1976) şi a unui spectru larg de variaţii sociale în dezvoltarea indusă. Desigur, recunoaşterea şi înţelegerea altor culturi a necesitat ca propria cultură internă a Băncii, ca agenţie de dezvoltare, să se schimbe. A trebuit ca antropologii să înţeleagă cultura Băncii, să-şi poată apăra poziţia şi să funcţioneze eficient, acţionând pentru a modifica permanent însăşi cultura înconjurătoare. Folosesc aici termenul „cultură” în sens larg, cu referire la caracteristicile Băncii ca sistem de organizare pe mai multe nivele, (a cărui echipă internaţională aparţine unei multitudini de culturi naţionale), cu norme, valori şi scopuri proprii, cu reguli de lucru şi modele informale de interacţiune umană, cu spaţii, terenuri numite elegant „zone de jurisdicţie intelectuală”, cu modalităţi de a accepta şi a respinge critica, cu stimulente şi penalizări, cu tipuri de răsplată şi de conflict.

Cercetătorii noştri din domeniul social cu cel mai mare succes sunt aceia care au înţeles cel mai bine cultura, însă nu i s-au subordonat, ci mai degrabă au luat-o în considerare şi au acţionat deliberat dinăuntrul ei – ca agenţi sensibili şi tenaci ai schimbării.

Cum cercetătorii noştri în ştiinţe sociale au defrişat terenuri noi şi importante, promovând folosirea cunoştinţelor sociologice şi antropologice în dezvoltare – terenuri noi nu numai pentru Banca Mondială, ci, consider eu, şi pentru profesia noastră, în general – voi încerca în continuare să rezum o serie de lecţii cu valabilitate mai largă din experienţa grupului nostru şi să vi le ofer spre reflecţie critică.

Raţiunile analizei sociale

Explicaţia pe care o dau aici pentru raţiunea de a fi a analizei sociale se bazează pe câteva premise importante. Prima premisă este că tipul de dezvoltare la care mă refer este dezvoltarea indusă. Este o dezvoltare urmărită intenţionat, accelerată şi programată, adesea ghidată de măsuri bazate pe un amestec de cunoştinţe şi presupuneri, şi deci diferită de dezvoltarea spontană. Astfel, în timp ce dezvoltarea spontană este numai observată şi descrisă pasiv în antropologie, dezvoltarea indusă este cea pe care antropologii o pot influenţa, dacă sunt incluşi în proiect.

A doua premisă este că intervenţiile de dezvoltare induse cu mijloace financiare sunt programe planificate de dezvoltare socială şi de schimbări sociale, nu numai de creştere economică. Analiza socială, care aduce în scenă tehnicile conceptuale şi de cercetare ale ştiinţelor sociale non-economice, reprezintă metodologia de clarificare a mecanismelor sociale şi comportamentale de dezvoltare şi schimbare şi e de folosit ca atare. Aceste mecanisme sociale şi comportamentale sunt intrinseci dezvoltării; ele acţionează uneori ca mecanisme distincte, dar cel mai frecvent se împletesc organic cu mecanismele economice. Prin urmare, aceste mecanisme sociale trebuie recunoscute şi mobilizate intenţionat pentru a atinge obiectivele programelor de dezvoltare. În esenţă, acest tip de acţiune este – şi trebuie să fie – similar modalităţilor în care mecanismele economice sunt puse în funcţiune şi ajustate pentru a atinge obiectivele programate.

În acest scop, cerinţa fundamentală pentru o intervenţie de dezvoltare reuşită este ca ţesătura socială, contextul proiectului, să fie explicată şi înţeleasă. În îndeplinirea acestei funcţii, nu există nici un substitut pentru analiza sociologică.

Mai departe, analiza sociologică trebuie folosită şi pentru a ajuta la stabilirea scopurilor şi cerinţelor sociale ale proiectului. Aceasta include proiectarea eşafodajului social instituţional în cadrul căruia este încorporată tehnologia finanţată de proiect. Scopurile principale ale proiectului sunt creşterea echităţii şi reducerea sărăciei prin intermediul dezvoltării. Această proiectare a aspectelor sociale şi a etapelor punerii în practică, incluzând activitatea colectivă necesară, este indispensabilă în calitate de contribuţie la strategia de elaborare şi punere în execuţie a programului. Acest tip de contribuţie trebuie să facă întotdeauna parte din luarea deciziilor şi să fie întotdeauna integrat în „pachetul de dezvoltare”.

Pe lângă elaborarea şi mobilizarea mecanismelor sociale constructive de dezvoltare, analiza socială mai trebuie să confrunte uneori consecinţele sociale adverse ale creşterii economice. Creşterea economică are deseori costuri sociale dureroase. Atunci când se iau decizii de a investi în creşterea economică, riscurile şi costurile sociale ale acestor decizii trebuie recunoscute transparent, fără ocol. Un imperativ moral al analizei sociologice ex-ante este datoria de a anticipa costurile sociale, de a identifica grupurile expuse unor riscuri impuse, datoria de a defini ce măsuri de protecţie şi contracarare a riscurilor trebuie introduse in programul respectiv.

Din toate aceste motive – economic, social, moral, financiar – analiza sociologică este nu numai utilă, ci indispensabilă. Ea contribuie nemijlocit la configurarea programelor de dezvoltare. De aceea, cercetările sociologice/antropologice necesare analizei sociale nu constituie un lux sau un adaos marginal, ci sunt tot atât de necesare pe cât este analiza economică în planificarea şi stabilirea fezabilităţii şi a orientării spre un scop adecvat a programelor de dezvoltare.

Sociologia şi antropologia trebuie să-şi combine cunoştinţele şi metodele. Spre a pune în practică acest deziderat al cercetării sociale, care implică previziunea şi planificarea, sociologul sau antropologul care se ocupă de dezvoltare dispune de un stoc de cunoştinţe profesionale cu privire la organizarea socială şi la sistemele culturale necesare pentru a induce o dezvoltare cu profituri sporite şi mai puţină suferinţă. Cercetarea aplicată este necesară spre a extinde continuu stocul disciplinar de cunoştinţe al analistului social şi a-l rafina în aşa fel încât să răspundă la întrebările practicii curente. Analistul social profesionist trebuie totodată să fie constant conştient de imperfecţiunea acestui tip de cunoaştere, şi trebuie să formuleze recomandări cu prudenţa necesară şi cu responsabilitate etică.

Principiile ontologice şi metodologice cheie pentru a folosi cunoştinţele sociale sunt comune antropologilor implicaţi atât în programe internaţionale, cât şi în programe naţionale. Prin urmare, multe dintre observaţiile mele cu privire la cele dintâi se aplică şi celor din urmă. Natura interculturală a unor programe de dezvoltare a dus la apariţia multor scrieri nechibzuite referitoare la rolul de „broker intercultural” al antropologului. Acesta este un concept care a fost dezvoltat corect (Wolf 1956, Wiedman 1973), dar a sfârşit prin a fi frecvent trivializat de practici care au marginalizat utilitatea antropologului, considerat în mod greşit drept un simplu ghid sau translator al jargonului local pentru uzul membrilor echipei sale3. Atât în programele naţionale cât şi în cele internaţionale, antropologii pot şi trebuie să facă mult mai mult decât „brokeraj intercultural”.

În fine, o premisă centrală este aceea că antropologia dezvoltării şi sociologia dezvoltării au în comun o serie de aspecte care depăşesc mult diferenţele dintre ele4. Prin urmare, ambele comunităţi profesionale trebuie să treacă peste diferenţe tradiţionale, să-şi combine resursele şi să-şi furnizeze una alteia concepte şi metode. La Banca Mondială, grupul nostru de sociologi şi antropologi conlucrează armonios. Astăzi vorbesc aici atât despre antropologie, cât şi despre sociologie şi folosesc adesea cei doi termeni în acelaşi sens.

Conţinut social şi analiză socială

Primul domeniu de acces pentru contribuţii sociologice şi antropologice la Banca Mondială este proiectul de dezvoltare.

Propuneri şi cereri de finanţare a unor asemenea proiecte sosesc la Banca Mondială de pretutindeni, şi în toate domeniile: de la sistemele de îngrijire a sănătăţii în Asia până la infrastructura urbană în America Latină, de la irigaţii în Maghreb la reîmpăduriri în Pakistan, de la educaţie în Africa la reducerea poluării în Thailanda, la combaterea SIDA în Uganda, de la proiectele de baraje hidroelectrice la îmbunătăţirea planning-ului familial şi nutriţia familiei. Peste 1.800 de proiecte finanţate de Bancă sunt în chiar acest moment în curs de execuţie simultană, cu costuri totale de investiţii de aproximativ 500 de miliarde de dolari.

În ciuda acestei enorme diversităţi, proiectele au totuşi anumite trăsături fundamentale comune. Fiecare „proiect” este un proces social, nu numai o investiţie comercială, şi aduce în scenă o multitudine de actori sociali diferiţi. Totuşi, abordarea obişnuită privea proiectele drept intervenţii exclusiv economice şi tehnice. Cum să concepem proiectele ca unităţi de intervenţie menite să conducă la o transformare intenţionată şi organizată în societatea respectivă nu a fost, şi în mare măsură nu este nici azi, o ştiinţă predată în universităţi. A trebuit să inventăm, să învăţăm şi să afirmăm validitatea unui demers diferit.

Spre a înţelege cum s-a desfăşurat procesul de afirmare a utilităţii analizei sociologice, trebuie să amintim anumite schimbări în însuşi rolul sociologului, schimbări pentru care ne-am luptat înăuntrul instituţiei, şi pe care le-am obţinut şi înfăptuit. Asemenea schimbări esenţiale au fost: (1) respingerea practicii de a cantona îngust analistul social în evaluarea finală a proiectelor, făcută ex-post, – evaluari care au impact limitat sau nul – şi argumentarea plasării lui în „linia întâi”, cu drept la cuvânt şi de veto în elaborarea programelor şi în luarea deciziilor; şi mai departe, (2) elevarea „nivelului de intervenţie” a sociologului, de la o prezenţă limitată la micro-nivelul proiectelor singulare de dezvoltare, la o prezenţă extinsă la macro-nivelul superior al elaborării politicilor sociale generale privind înseşi obiectivele şi conţinutul fundamental al dezvoltării induse.

Argumentul meu nu a fost de ordin personal: am susţinut de la început că problema este nu sarcina dată unui sau altui sociolog, ca individ, într-un proiect sau altul; problema este recunoaşterea rolului sociologiei ca disciplină ştiinţifică şi folosirea corpusului de cunoaştere cuprins în această disciplină în toate activităţile procesului de dezvoltare indusă. Orice expert social, ca individ, poate juca, cu folos, un rol parţial ca, de exemplu, evaluarea ex-post, dar este greşit a limita ştiinţele sociale non-economice la un singur segment din ciclul muncii la un proiect şi a le exclude din altele. În acelaşi sens, nimic nu justifică limitarea ştiinţelor sociale non-economice doar la contribuţii la nivelul proiectelor, excluzându-le de la formularea politicilor şi strategiilor generale ale dezvoltării sociale.

Spre a argumenta mai clar acest principiu, am formulat un model al „punctelor de intrare pentru expertiza socială în ciclul pregătirii proiectelor de dezvoltare”, de la ideea incipientă la execuţia finală propriu-zisă a proiectului, incluzând toate etapele succesive ale acestuia (Cernea 1979, 1991). Lecţia principală pe care am învăţat-o în întreaga mea experienţă este aceea că principala contribuţie a cercetătorului social nu este aceea de a fi doar un harnic colecţionar de date şi un „evaluator” pasiv al situaţiei existente; dimpotrivă, cercetătorul trebuie să definească şi să incorporeze, în arhitectura, obiectivele şi planul de acţiune al proiectului, conţinutul schimbărilor sociale pe care acesta este chemat să le producă şi să traseze drumul acţiunii colective către înfăptuirea acestor schimbări.

Dar avem într-adevăr temei să afirmăm că o bună analiză sociologică poate produce proiecte mai bune? Putem susţine că analiza socială aduce beneficii sporite populaţiei afectate? Răspunsul meu este neîndoielnic afirmativ. Dovezi în acest sens sunt acumulate continuu. O dovadă cuantificabilă a fost furnizată, de exemplu, de o analiză secundară independentă întreprinsă de Conrad Kottak (1991) pe un set de 57 proiecte finanţate de Bancă5. Kottak a avansat ipoteza că, dacă se măreşte adecvarea socioculturală a proiectelor, acestea vor fi asociate, în medie, cu o rată mai mare de profit la finalizare. Şi invers, inadecvarea socioculturală iniţială va fi asociată, în medie, cu o rată scăzută a profitului. Rezultatele cercetării sale au arătat că adecvarea socioculturală sporită a fost într-adevăr asociată cu beneficii în plan economic; rata medie a profitului a fost de 18,3% la proiectele social-cultural compatibile, în timp ce pentru proiectele incompatibile socio-cultural, rata de profit a fost mai mică de jumătate, totalizând numai 8,6%.

Acestea sunt rezultate medii; nu se poate spune că fiecare proiect în parte s-a încadrat în curentul general. Dovezi similare convingătoare rezultă din multe alte evaluări şi studii. Toate dovezile disponibile, furnizate de proiect după proiect, confirmă concluzia că un proiect este cu atât mai apt să atingă rezultate satisfăcătoare cu cât analiza socială a fost mai solidă.
În acelaşi timp trebuie să recunoaştem cinstit şi responsabil că analiza socială n-a fost şi nu poate fi întotdeauna ferită de greşeli. Unii cercetători au emis judecăţi eronate sau au validat proiecte nechibzuite. Alţii au făcut evaluări şi previziuni eronate cu privire la comportamentul populaţiilor implicate. Instrumentele noastre de analiză şi metodele de a traduce cunoştinţele din domeniul social în recomandări pentru a trece la acţiune sunt în proces de maturizare. Suntem adesea nevoiţi să emitem judecăţi pe baza unor informaţii sociale departe de a fi complete, iar putinţa de a greşi nu ocoleşte pe nimeni. Totuşi, în pofida acestor greşeli, elementul important constă în faptul că se iau în considerare variabile noi privind organizarea socială şi culturală. Aceste variabile sunt luate în calcul tocmai pentru că analiza sociologică devine treptat parte integrantă a proiectului, cu o poziţie centrală, nu periferică.

Se impun însă două observaţii: prima priveşte natura cunoştinţelor necesare în cercetarea aplicată, a doua priveşte regulile instituţionale pentru punerea ei în practică. Sociologii angajaţi în cercetare aplicată au nevoie de două categorii de cunoştinţe: „cunoştinţe pentru a înţelege” şi „cunoştinţe pentru a acţiona” (Scott şi Shore 1979) şi a prescrie. Experienţa mea confirmă faptul că ceea ce este necesar pentru acţiune constituie într-adevăr un ansamblu de cunoştinţe distincte, care însă, privit separat, poate fi extrem de terre-à-terre şi înşelător. Cunoştinţele necesare pentru acţiune pot fi folosite numai dacă se bazează pe cunoştinţele necesare înţelegerii: altfel, oricât ar fi de preţioase, ele sunt rareori valabile pe durată lungă.

Aceste două categorii distincte de cunoştinţe, ambele indispensabile, rezultă din două parcursuri cognitive diferite. Numai unele segmente din aceste parcursuri cognitive sunt studiate în universităţi. Sarcina celor specializaţi în aplicarea antropologiei şi sociologiei este nu numai să aplice ci şi să creeze şi să recreeze ambele tipuri de cunoaştere pentru fiecare temă de cercetare. A doua observaţie îşi are originea tot în experienţa mea la Banca Mondială şi priveşte faptul că introducerea sociologiei într-o instituţie nu poate rezulta numai din simpla angajare a unui număr de sociologi. Fiecare instituţie are o cultură şi reguli birocratice formale. Pentru a crea cadrul sistemic favorabil utilizării disciplinelor sociale, instituţia sau organizaţia respectivă trebuie să facă schimbări instituţionale apte să favorizeze folosirea acestui tip de cunoaştere. În antropologie, avem un concept pentru asemenea modificări: „schimbarea culturii organizaţionale”. Ne aflăm în 1995, şi deşi până azi s-au înregistrat progrese majore, mai rămân multe de schimbat în activităţile Băncii Mondiale pentru generalizarea analizei sociale. […]

Lupta împotriva modelelor eronate ale dezvoltării Tipul de cunoaştere introdus la Banca Mondială de sociologi şi antropologi nu a apărut pe un teren pustiu. A apărut pe un teritoriu care fusese de multă vreme colonizat de gândirea economică şi tehnică, ambele bucurându-se de poziţii bine consolidate. S-a grefat pe o cultură autohtonă neobişnuită cu, şi rezistentă la această nouă cunoaştere şi expertiză socio-culturală. Ştiu că aşa se întâmplă în multe alte instituţii. Caracteristicile şi prejudecăţile culturii fiecărei instituţii îşi pun amprenta pe produsele acelei instituţii. În ceea ce Weber numea „large scale bureaucracies”, diferite grupuri de specialişti se află în competiţie pentru a exercita „jurisdicţie intelectuală”. Întâlnirea dintre teoria şi practica dezvoltării induse produce „bătălii pe câmpuri de cunoaştere”. (Long şi Long 1992). Mulţi dintre noi cei aflaţi azi în această sală ne confruntăm în diferite organizaţii cu probleme de tactică privind ciocnirile intelectuale între paradigme conceptuale opuse. În cazul nostru, ciocnirile intelectuale au fost şi rămân parte componentă a istoriei afirmării sociologiei înăuntrul Băncii, reînnoite mereu ca premisă a eforturilor de a îmbunătăţi fiecare nou program al Băncii.

Subestimarea structurilor socioculturale ale societăţii n-a dispărut, deşi este mult diminuată acum. Dar modelele reducţioniste reapar mereu, într-o formă sau alta, în elaborarea proiectelor de dezvoltare. Între aceste perspective reducţioniste, cele mai frecvente sunt cele pe care le numesc modelul econocentric, modelul tehnocentric şi modelul comodocentric (Reducţionisme comparabile apar şi în alte contexte şi culturi instituţionale). Modelul econocentric ia adesea forma concentrării exclusive asupra influenţării variabilelor economice şi financiare, considerându-le drept singurele care contează. Ele pornesc, de pildă, de la prezumţia că dacă poţi asigura „preţuri corecte”, restul se rezolvă de la sine. Aceasta este însă mai mult un mit decât o premisă corectă, este o convingere econo-mitică, reducţionistă, o imagine mutilată a realităţii. Teoretic, acest model face abstracţie de variabilele non-economice ale pieţii şi ale procesului economic, fără însă a le putea elimina din viaţa reală. Iar această simplificare este penalizată sever. În realitate, observăm repetat că, atunci când determinanţii sociali ai dezvoltării sunt ignoraţi de o gândire econocentrică, proiectele ce rezultă manifestă o tendinţă… ciudată: eşuează.

Modelul tehnocentric este acea abordare care se ocupă de variabilele tehnologice ale dezvoltării mai mult sau mai puţin „in vitro”, făcând abstracţie de ţesătura contextului social din care fac parte. „Transferul tehnologic” a fost privit o vreme drept paradigma supremă a dezvoltării. Deşi această modă a trecut, este încă prea puţin înţeleasă corelaţia care trebuie creată între dezvoltarea unei noi infrastructuri fizice şi construcţia simultană a unui eşafodaj socio-cultural adecvat pentru această infrastructură. Modelele tehnocentrice tind să subproiecteze şi să subfinanţeze eşafodajul social.

Ceea ce vreau să subliniez este că nu ajunge să „folosim tehnologia adecvată” pentru ca infrastructurile sociale lipsă să apară din neant, peste noapte, prin fiat lux divin. Depăşirea tehnocentrismului necesită o inginerie socială riguroasă menită a construi instituţii, pentru a crea şi menţine acele aranjamente culturale în care este încorporată infrastructura fizică.

Modelul comodocentric este vizibil într-un număr nesfârşit de programe axate pe „produs” mai mult decât pe actorii sociali care le produc. Aceste programe se concentrează asupra producţiei de cafea, dar insuficient asupra cultivatorilor de cafea, asupra „dezvoltării şeptelului”, dar insuficient asupra crescătorilor de vite, asupra aprovizionării cu apă, dar insuficient asupra celor care folosesc apa. „Putting People First”, „punerea oamenilor în centrul fiecarui program”, nu este o idee practicată de exponenţii acestor abordări înguste.

Antropologia şi sociologia dezvoltării trebuie să respingă combativ asemenea modele şi exagerări reducţioniste şi să propună alternative realizabile. Dezvoltarea se referă, nu la produsele inerte ale muncii, ci la cei care le produc. Obiectul dezvoltării sunt oamenii, instituţiile, modalităţile de organizare socială. Iată de ce sociologii şi alţi specialiştii în ştiinţe sociale non-economice trebuie să fie prezenţi şi să lucreze mână în mână cu economiştii şi experţii tehnici în echipele centrale care formulează paradigmele de dezvoltare, politicile de dezvoltare şi conţinutul programelor specifice (Cernea 1985, 1990, 1991).

Convingerea mea personală este că, dacă evităm să ne angajăm în bătălia intelectuală cu privire la paradigmele dezvoltării, rezultatul va fi nu o „acceptare mai prietenoasă” a specialiştilor în sociologie aplicată şi a activităţii lor, ci exact opusul ei.

Cred că am clarificat răspunsul meu cu privire la strategia de urmat în ciocnirile conceptuale pe terenul problemelor dezvoltării. Trebuie să ne afirmăm diferenţele conceptuale, pentru că acestea contează. Trebuie să adoptăm poziţii ferme, fără ostentaţie, trebuie să fim serioşi fără a ofensa şi trebuie să ne susţinem ideile fără a avea idei fixe. Pentru specialiştii în ştiinţe sociale aplicate, despicatul firului în patru numai în scopul de a îmbunătăţi rezolvările practice nu este niciodată de ajuns. Afirmarea ideilor novatoare necesită lupte intelectuale şi implicare teoretică. [...]

Modele conceptuale pentru sociologia dezvoltării

Critica modelelor a-sociale este indispensabilă, dar nu suficientă. Întrebarea ce urmează este: cum argumentăm pretenţia sociologiei la relevanţă?

Argumentul constructiv este mai important decât critica. Felul în care legitimăm, pentru uzul altora sau al nostru propriu, necesitatea obiectivă a analizei sociale în intervenţiile pentru dezvoltare, creează o structură de aşteptări care obligă.
Cu alte cuvinte, dacă argumentăm folosirea sociologiei numai prin beneficii operaţionale pragmatice, pe termen scurt, vom sfârşi prin a juca un rol minor, cârpind lucrurile pe ici pe colo. Dacă însă construim în mod convingător argumentul în favoarea unei sociologii teoretice şi aplicate, dovedim că avem ceva de spus cu privire la conţinutul paradigmelor şi politicilor de dezvoltare.

Dihotomia rigidă dintre antropologia sau sociologia aplicată şi cea teoretică este o reprezentare simplistă care trebuie respinsă. „Practica” sociologiei poate genera valoare adăugată pentru societate numai în cazul unei sociologii teoretice aplicate. Ceea ce trebuie „aplicat” sunt cunoştinţele noastre teoretice generalizate despre societăţi şi culturi. Ce altceva ar avea sociologii de aplicat ? Ei folosesc metodele de cercetare. Ceea ce aplică ei este depozitul de cunoştinţe (van Willingen 1993, Angrosino 1976). Sociologii şi antropologii încorporează în activitatea lor cunoştinţe cu privire la ceea ce este general în societăţile individuale locale şi caută să dezvăluie ceea ce este unic în fiecare. Nu-mi pot imagina antropologia sau sociologia aplicată fără această „înţelegere teoretică” aflată şi purtată cu sine în bagajul mental al antropologului activ.

Dacă examinaţi literatura de specialitate, veţi găsi câteva tipuri de argumente – modele de raţionalizare sau modalităţi de „a argumenta rolul sociologiei in dezvoltare”. Mă voi referi la trei asemenea modele. (Un altul, modelul „brokerajului cultural”, a fost menţionat anterior.)

Nu toate modelele în circulaţie sunt corecte sau convingătoare. Avansez ipoteza că unele dintre ele relegă pe sociologi la a îndeplini numai un rol periferic şi diminuat, deşi real. Disciplina noastră e în stare însă de mai mult decât atât. Pentru că anul acesta întâlnirea noastră este dedicată „mediului, dezvoltării şi sănătăţii”, voi defini şi discuta unele dintre aceste modele în contextul variabilelor antropologice ale programelor de mediu.

Modelul cel mai larg răspândit, dar cel mai puţin convingător, este ceea ce aş numi modelul (sau argumentul) add-on pentru antropologie sau sociologie. Este vorba despre o cale bătută: simpla afirmaţie vagă că există „unele” implicaţii cultural-sociale pentru toate problemele de mediu (sau de sănătate sau privind orice altă problemă la ordinea zilei) şi deci că este nevoie şi de sociologie sau antropologie, nu numai de…, şi aşa mai departe. Cunoaşteţi litania. Această modalitate firavă de a ne apăra cauza imploră implicit un rol marginal, un loc tolerat la periferie, o adăugire stereotipă de tipul „am şi eu ceva de spus…”. O asemenea cerere timidă nu invocă nici măcar sacrosanctul nostru holism, pentru că, dacă pledăm în favoarea holismului ca o listă de trăsături de „adăugat”, holismul îşi pierde sfinţenia şi devine o amestecătură eclectică. În consecinţă, modelul „add-on” nu este nici conform esenţei noastre, nici apt să-i convingă pe cei cu idei contrare. În jargon antropologic ar putea fi numit modelul „hodgepodge” („mişmaş”), pentru că priveşte realitatea sincretic, ca pe un amalgam de aspecte, fără a identifica structuri şi a sesiza priorităţi şi cauzalităţi în măruntaiele animalului social.

Aşa cum voi sublinia în continuare, punctul nostru „forte” este faptul că variabilele socio-culturale nu sunt doar încă un „aspect”, o faţetă minoră a unei probleme pur tehnice. Aceste variabile sunt esenţiale pentru structura majorităţii problemelor cu care ne confruntăm.

Un alt model este modelul comportamental, numit astfel pentru că se axează pe necesitatea ca indivizii să înţeleagă şi să-şi amendeze comportamentul dăunător faţă de mediu. Acest model nu este lipsit de validitate întrucât educaţia şi atitudinile sunt semnificative pentru formarea comportamentului indivizilor. Dar este, pur şi simplu, insuficient. Într-adevăr, el acordă prea puţină greutate structurilor de grup şi structurii intereselor, ceea ce numim in engleză „the structure of vested interests”. De asemenea, modelul plasează efortul antropologic pe tărâmul educaţiei ecologice – o poziţie relevantă, dar nu centrală. Logica acestui argument îi împinge pe antropologi spre o abordare psihologică şi educaţională îndreptată în primul rând spre percepţiile şi atitudinile greşite ale individului, dar lasă în afara discuţiei dimensiunile structurale ale societăţii.

Un model alternativ – care, după părerea mea, ne oferă cea mai bună modalitate de a argumenta necesitatea practicării analizei antropologice şi sociologice – este concentrarea pe tipurile de organizare socială în conformitate cu care acţionează actorii sociali. De aceea am şi inclus conceptul de organizare socială, concept după mine absolut central în antropologie şi sociologie, în titlul prelegerii de azi, cum explic pe larg in secţiunea următoare6. Numai afirmând contribuţia analizei sociologice în primul rând la revelarea modelelor de organizare socială care stau la temelia proceselor sociale şi interconectează actorii sociali, vom reuşi să poziţionăm cercetarea aplicată pe o solidă bază teoretică. Astfel, laserul cercetării aplicate este orientat spre problemele de structură, o poziţie centrală si fertilă.

Aceasta este poziţia normală pe care ar trebui să o ocupe analiza antropologică si sociologică, nu pentru că aşa doresc, subiectiv, specialiştii în ştiinţe sociale, ci din două motive de netăgăduit. Mai întâi, datorită poziţiei centrale a actorilor sociali în procesul de dezvoltare; în al doilea rând, datorită faptului că ceea ce ştim deja despre modelele organizării sociale ne dă cheia principală pentru înţelegerea motivaţiilor actorilor implicaţi. Conceptul şi înţelegerea modelelor de organizare socială este însăşi esenţa antreprizei antropologice şi sociologice, avantajul comparativ şi competenţa specială a disciplinelor noastre.

Note:

1. Keynote Paper. Discurs de acceptare a Premiului Bronislaw Malinowsky, rostit la Conferinţa internaţională a Societăţii de Antropologie Aplicată, Albuquerque, New Mexico, 1995. Text prescurtat. Traducere de Mariana Neţ, revăzută de autor.
2. Divizia specială pentru proiecte „experimentale” de combatere a sărăciei a fost creată de Robert McNamara cu scopul explicit de a testa abordări noi şi de a le generaliza la nivelul Băncii. McNamara l-a numit ca şef pe asistentul lui personal, Leif Christoffersen, un inovator entuziast. Această secţie a fost încadrată în Departamentul pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, condus de un economist iconoclast, Montague Yudelman, şi el consilier apropiat al lui McNamara. Timp de mulţi ani, Departamentul a fost un „think-tank” dinamizând reorientarea strategică a Băncii către reducerea sărăciei şi a fost în avangarda multor demersuri înnoitoare.
3. Într-un sens larg, contribuţia tipică a antropologului pe teren este să explice şi să descrie o cultură dată. Interpretat în acest sens larg, „brokerajul cultural” nu este un concept la care obiectez. Dar ceea ce nu pot accepta — şi am observat multe exemple ale acestei practici dăunătoare — este limitarea rolului jucat de antropolog la aspectele minore ale intermedierii lingvistice sau la aspecte mecanice ale „turismului dezvoltării” (expresia îi aparţine lui Robert Chambers) în timp ce competenţa sa în chestiunile esenţiale ale organizării sociale, stratificării, etnicităţii şi a instituţiilor locale nu este luată în considerare ca indispensabilă pentru lucrarea întreprinsă.
4. Notez, ca dovadă a relaţiei intime dintre aceste două discipline, faptul că Malinowski însuşi n-a ezitat să-şi numească analizele Trobriand „sociologice” şi nu numai „antropologice” (Malinowski 1984; ed. iniţială 1922). Printre mulţi alţii, Radcliffe-Brown a recurs şi el la ambii termeni spre a-şi descrie cercetările.
5. Analiza lui Kottak (1991) a fost „dublu oarbă”, codarea variabilelor socioculturale şi socioeconomice (incluzând variabilele organizării sociale, ale stratificării, etnicităţii, diviziunii pe sexe a muncii etc.) efectuându-se fără a cunoaşte performanţa economică a proiectului; numai după ce s-a încheiat codarea socială au fost introduse în analiză ratele de profit.
6. Limite de spaţiu nu permit includerea acestei secţiuni importante în selecţia tradusă; ea poate fi citită în versiunea originală a prelegerii, http://sfaa.metapress.com/content/ l61056q61944r14l/ (nota red.)

Bibliography:

Angrosino, Michael V., ed. 1976. Do Applied Anthropologists Apply Anthropology? Athens, Georgia: University of Georgia’s Press.

Cernea, Mihail, Gheorghe Kepes, Maria Larionescu, şi alţii. (Colegiu de redacţie: H.H. Stahl, M. Cernea, Gh. Kepes) 1970. Două sate: Structuri sociale şi progres tehnic, Bucureşti: Editura Politică.

Cernea, Michael M. 1979. Entry Points for Sociological Knowledge in the Project Cycle. Agricultural and Rural Development Department, World Bank, Washington, D.C.

Cernea, Michael M., ed. 1985. Putting People First: Sociological Variables in Rural Development. New York and London: Oxford University Press.

Cernea, Michael M. 1990. Poverty Risks from Population Displacement in Water Resources Development. Discussion Paper 355, Cambridge, Mass.: Harvard University/ Harvard Institute of International Development.

Cernea, Michael M. 1991. „Knowledge from Social Science for Development Policies and Projects.” In vol. Michael Cernea, ed., Putting People First: Sociological Variables in Rural Development, 2nd ed., revised and enlarged. New York and London: Oxford University Press.

Gusti, Démètre. 1935. „La monographie et l’action monographique en Roumanie.” In Etudes de sociologie et d’ethnologie juridique, sous la dir. de René Maunier. Paris: Alcan.

Gusti, Démètre. 1941. La Science de La Réalité Sociale. Introduction à un Système de Sociologie, d’éthique et de Politique. Bibliothèque de Philosophie Contemporaraine. Paris: Alcan, Presses Universitaires de France.

Kottak, Conrad Phillip. 1991. „When People Don’t Come First: Some Sociological Lessons from Completed Projects.” In Michael M. Cernea, ed., Putting People First: Sociological Variables in Development, 2nd ed. New York and London: Oxford University Press.

Long, Norman and Ann Long, eds. 1992. Battlefields of Knowledge: The Interlocking of Theory and Practice in Social Research and Development. London and New York: Routledge.

Malinowski, Bronislaw. 1922. Argonauts of the Western Pacific. Reprinted in 1984 by Waveland Press, Inc., Prospect Heights, Illinois.

Malinowski, Bronislaw. 1961. The Dynamics of Culture Change. New Haven, Conn.: University Press. Reprinted in 1976 by Greenwood Press, Inc., Westport, Conn.

Mead, Margaret. 1976. Applied Anthropology: The State of the Art. In Anthony F.C. Wallace and assoc., eds. Perspectives on Anthropology, 1976. Washington, D.C.: American Anthropological Association.

Scott, Robert A., and A.R. Shore. 1979. Why Sociology Does Not Apply: Sociology in Public Policy. New York and Oxford: Elsevier.

Stahl, Henri H. 1934. Technica monografiei sociologice. Bucureşti: Institutul Social Român, Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică condusă de D. Gusti.

Stahl, Henri H. 1939. Nerej, un village d’une région archaïque. Bucureşti: Institutul de Ştiinţe Sociale al României.

Willingen, John van. 1993. Applied Anthropology: An Introduction, revised edition. Westport, Connecticut, and London: Bergin & Garve.

Wiedman, Hazel H. 1973. „In Praise of the Double Bind Inherent in Anthropological Applications.” In Michael V. Angrosino, ed., Do Applied Anthropologists Apply Anthropology? Athens, Georgia: University of Georgia Press.

Wolf, Eric R. 1956. Aspects of Group Relations in a Complex Society: Mexico, „American Anthropologist” 58: 1065–78.

The post Sociologia Militans: Stiintele Sociale in slujba dezvoltarii appeared first on Cooperativa G.

Concert de muzică românească la expoziţia din New-York

UNIVERSUL 163, sâmbătă 17 iunie 1939, p. 12

New-York, 15 (Rador). – Sub patronajul d-lui Gusti, comisarul general al pavionului României la Expoziţia din New-York, a avut loc în seara zilei de 12 Iunie un foarte reuşit concert de muncă populară românească. Cântecele, foarte bine alese, au fost executate impecabil de mult apreciatul bariton Jean Ernest, în cadrul impresionant al pavilionului oficial românesc.

A urmat o cuvântare a d-lui Culbertson, fost ambasador al Statelor Unite în Chili şi fost ministru în România.

D. Culbertson a spus între altele următoarele:

„Evenimentele epocale care au schimbat de curând cursul istorie au apropiat Bucureştii de America. Mă întreb dacă acest fapt este înţeles pe deplin. Ani de-arândul ne-am interesat de pitorescul României, dar ţara şi poporul român ne-au părut totdeauna îndepărtate. Azi America înţelege importanţa mondială a hotărârilor luate de statul român, a cărui independenţă ne priveşte în deaproape. Noi preţuim influenţa lor asupra echilibrului de forţe, ca şi eforturile românilor pentru pace, iar caracterul naţiunei române chezăşuieşte hotărârea sa nestrămutată de a trăi, hotărâre care a caracterizat-o de-a lungul veacurilor.

 

Trebuie să cooperăm cu M. S. Regele Carol II şi cu poporul Său, fără întârziere, pe tărâmul economic, sprijinind astfel continuarea serviciilor pe care le aduc Regele şi poporul României pentru pace şi pentru civilizaţie“.

Programul s’a terminat cu rularea unor filme asupra României, asupra Bucureştilor şi asupra vieţii dela ţară, care au avut un strălucit succes.

Un mare număr de invitaţi din înalta societate au luat apoi masa împreună cu d. şi d-na Gusti în Casa românească.

În felul acesta se termină pentru moment seria de festivităţi puse sub patronajul d-nei şi d-lui Gusti, care au constituit o serie de succese pentru întreaga naţiune, reprezentantă în concertul naţiunilor ce au pavilioane la Expoziţie cu demnitatea şi cu amploarea unei mari puteri.

DELA SERVICIUL SOCIAL ÎNSCRIERILE TINERILOR OBLIGAŢI SĂ ÎNDEPLINEASCĂ SERVICIUL SOCIAL

UNIVERSUL 164, duminică 18 iunie 1939, p. 7

Se face cunoscut tinerilor cari urmează să îndeplinească Serviciul social, că înscrierile pentru Bucureşti se primesc şi la direcţia serviciului social al tineretului în Bucureşti, str. Cobălcescu nr. 41, etaj III.

NOUL SEDIU AL SERVICIULUI SOCIAL

Începând dela 1 Iunie, Fundaţia culturală regală „Principele Carol“- Serviciul Social şi-a mutat sediul din str. Latină nr. 8, în noul local din str. Cobălescu nr. 41. Prin urmare toată corspondenţa va trebui să fie îndrumată de acum înainte pe această adresă.

ULTIMA ORĂ. ULTIME INFORMAŢII

UNIVERSUL Nr. 168, joi 22 iunie 1939, p. 13

(…)
Din străinătate
(…)
Paris, 20 (Rador). – D.profesor Dimitrie Gusti a sosit Marţi la Paris, venind dela New York.

D-sa va fi primit în ziua de 24 Iunie de Academia de ştiinţe morale, unde va vorbi, drept cuvântare de recepţie, despre: „Principiile şi scopurile „Serviciului Social“ din România.

Vezi si:

• Gusti – invitatul mamei presedintelui Roosevelt

• Vizita lui Gusti la coloniile romanesti din Statele Unite
• New York 1939: “Constructia lumii de maine”
• “Ziua Romaniei” la Expozitia Universala de la New York (1939)
• Inaugurarea Expozitiei Universale de la New York. Relatari de presa si Arhiva Video
• Catre inaugurarea “uriasei” si “formidabilei” Expozitii Universale de la New York (1939)

*

• Congresul Caminelor Culturale – discursul Regelui Carol al II-lea

• Inaugurarea regionalelor Serviciului Social cu “binecuvantarea Bisericii”

• Serviciul Social sau obligativitatea muncii culturale

The post Despre Serviciul Social la Paris appeared first on Cooperativa G.

Beneficiile unui congres care n-a avut loc

Zoltán Rostás

Revista Transilvania, nr. 1/2014

Benefits of a Congress That Did Not Take Place

This paper addresses an important period in the existence of the Bucharest Sociological School—the preparations for an international congress of sociology, which was eventually cancelled because of the beginning of World War II. The author shows that the process of preparing this event planned for the end of August 1939 re-launched the sociological monographic research of Romanian villages, while also mobilizing an unprecedented number of sociologists for the congress. The fact that a part of the papers sent were published in advance left the impression that the meeting did actually take place.

Keywords: monographic sociology, international congress of sociology, Dimitrie Gusti, urban and rural sociology

Este un titlu, recunosc, paradoxal. Dar acoperă pe deplin o realitate de istorie a sociologiei, nu numai româneşti, dar şi internaţionale. Evident, beneficiul nu constă în neţinerea congresului, ci în numărul mare de lucrări, care nu ar fi fost elaborate, dacă n-ar fi existat perspectiva prezentării lor. Puţinii cunoscători ai organizării internaţionale a sociologiei ştiu că este vorba de cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, programat să aibă loc la Bucureşti pe parcursul a aproape două săptămâni, începând din 29 august 1939, care a fost amânat din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Ulterior, s-a renunţat la desfăşurarea lui, din cauza prelungirii şi a escaladării pe scară globală a conflictului.

Acest eveniment organizat de profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul şi conducătorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, datorită mizei sale pentru (re)cunoaşterea sociologiei monografice, dar şi pentru prestigiul României, a fost pregătit ani de zile, mobilizând importante forţe intelectuale, instituţionale şi materiale. Un asemenea congres, dincolo de conţinutul său ştiinţific, merită şi trebuie analizat ca fapt social, pentru că este deznodământul unor acţiuni de organizare şi de politică a ştiinţei, care, evident, se încadrează într-un context social mai larg şi are origini mai vechi decât formularea intenţiei.

Nu se poate înţelege pe deplin acest proiect, dacă nu căutăm şi rădăcinile sale. Antecedentele merg până în anii 1910, când Gusti, proaspăt numit profesor agregat, preocupat de modernizarea universităţii din Iaşi, nu ezitase să prezinte mediului academic apusean demersurile sale de reformare a bibliotecii universitare şi de înfiinţare a unui seminar de sociologie. Deci, nu se mulţumea doar cu reformarea unei structuri universitare, ci dorea ca informaţii referitoare la aceasta să fie cunoscute în Germania studiilor sale1.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Gusti a considerat esenţiale accesul la literatura ştiinţifică mondială şi reînnodarea şi lărgirea legăturilor directe cu oameni de ştiinţă apuseni, aşa încât a fondat, la 16 aprilie 1918, Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reformă Socială2. Pe lângă organizarea activităţii secţiilor de specialitate, Gusti a invitat la Bucureşti universitari din Franţa, Germania, Anglia, pentru a ţine conferinţe în cadrul Institutului Social Român (apărut în urma transformării Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reformă Socială în 1921) şi, la rândul său, i-a vizitat pe aceştia cu diferite ocazii ştiinţifice şi politice. Într-un cuvânt, a creat o adevărată cultură a integrării demersurilor de ştiinţe sociale din România în viaţa ştiinţifică internaţională. În condiţiile acestea, nu este de mirare că până în 1929 au foşti aleşi ca membri de onoare ai I.S.R. mari sociologi ai lumii ca Célestin Bouglé, Eric Drumond, Guillaume Léonce Duprat, Edouard Lambert, Gaston Richard, Albert Thomas, Henry Gruchy (Franţa), Werner Sombart, Ferdinand Tönnies, Leopold von Wiese (Germania), William Smith Culbertson, James T. Shotwell (S.U.A.)3.

Paralel cu organizarea activităţii în ştiinţele sociale, Gusti a demarat, începând din 1925, pentru prima dată în România, cercetarea sistematică a satelor, bazată pe metoda originală a monografiei sociologice4, dar s-a gândit şi la valorificarea noii experienţe în mediul academic apusean. Experienţa campaniilor monografice de la sate devenind cunoscută, Gusti a invitat la asemenea cercetări şi studenţi, doctoranzi şi tineri universitari apuseni.

Profesorul a fost conştient de faptul că, fără legitimare internă, fără promovarea acţiunilor sale în presa autohtonă, strângerea legăturilor cu oameni de ştiinţă străini rămâne un gest de snobism, de formă fără fond. Pentru că cercetarea monografică rurală nu a fost băgată în seamă de presa românească, Gusti organiza şi evenimente publice, despre care, fireşte, ziarele vremii au relatat pe larg. Chiar o urmărire aproximativă a evoluţiei frecvenţei apariţiilor în presă ne arată că aceasta a crescut de la apariţii accidentale la începutul anilor ‘20, la apariţii săptămânale în 1932, ca, în anul 1939, Gusti şi instituţiile sale să aibă o prezenţă zilnică în paginile presei şi în programele de radio. De această vizibilitate crescândă s-au bucurat şi sociologii străini invitaţi de Gusti la Bucureşti.

Este de înţeles că după Primul Război Mondial legăturile internaţionale instituţionalizate s-au refăcut cu greu, au fost, însă, mai uşor reîncepute cele directe, de la savant la savant. Abia în 1927 a fost reluată, după o pauză de 15 de ani, seria de congrese internaţionale organizate de Institutul Internaţional de Sociologie. Activizarea acestuia îi oferea lui Gusti prilejul de a face cunoscută sociologia pe care o cultiva în România. Întrucât asistentul său de la universitate, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, era şi reprezentantul României la Organizaţia Mondială a Muncii, l-a însărcinat cu ţinerea legăturilor cu Institutul Internaţional de Sociologie5. Primul articol al asistentului, apărut în „Adevărul” din 29 februarie 1928, sublinia continuitatea activităţii Institutului, dar şi voinţa lui Gusti de integrare în această structură ştiinţifică internaţională:

„Un lucru semnificativ şi vrednic de subliniat este faptul că acest congres a fost prezidat de cunoscutul profesor Ferdinand Buisson, fost preşedinte al Societăţii de sociologie din Paris, al congresului internaţional de sociologie de la Roma din 1912, predecesorul lui Durkheim la catedra pe care acesta a ocupat-o la Sorbona, preşedintele Camerei franceze şi laureatul premiului Nobel pentru pace. Cuvântarea acestui mare pedagog a fost un adevărat imn inspirat de o mare încredere în importanţa şi viitorul ştiinţei sociale pe care ne îngăduim a-l pune într-o strânsă legătură cu sforţările nepregetate şi susţinute ce se fac şi la noi sub îndemnul şi inspiraţia profesorului Gusti.”

Legăturile evoluează repede, astfel apare deja în anul 1929 un studiu de Vlădescu-Răcoasa cu titlul La sociologie en Roumanie în „Revue Internationale de Sociologie”6. De atunci sociologii români nu au lipsit de la nicio conferinţă internaţională. Alături de Gusti au mai participat şi Xenia Costa-Foru, Henri H. Stahl, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa etc.

Interesul lui Gusti, însă, nu se îndrepta numai spre congrese, care, dincolo de importanţa lor profesională şi intelectuală, nu sporeau vizibilitatea în spaţiul public. Mult mai mare a fost efortul de a organiza expoziţii în ţară şi de a participa cu pavilioane româneşti la târguri şi expoziţii din străinătate. Dimitrie Gusti a organizat expoziţii atât în satele cercetate, cât şi în sala Seminarului de sociologie de la Facultatea de Litere din Bucureşti. A furnizat, de asemenea, exponate unor pavilioane româneşti, pentru care a primit şi premii. La începutul anilor ‘30 faima sa de organizator de expoziţii devenise deja notorie.7

Istoricii congreselor de sociologie, de altfel puţini la număr, amintesc cu toţii întâlnirea de la Paris din 1937, în contextul Expoziţiei universale, cu ocazia căreia Bucureştiul a fost nominalizat pentru congresul din ’39, avându-l ca preşedinte pe Dimitrie Gusti. Dar nu am găsit comentarii nici despre motivul alegerii locului, nici despre cel al alegerii organizatorului.8 Totuşi, trebuie să existe un complex de motive care să fi dus la această alegere şi cred că este important ca acesta să fie investigat, de vreme ce, pentru prima oară, s-a hotărât ca întâlnirea internaţională a sociologilor să aibă loc într-o ţară est-europeană, adică într-un mediu considerat mai mult consumator de ştiinţă, decât producător de cunoaştere.

Cercurile academice apusene cunoşteau preocupările de cercetare ale Şcolii conduse de Dimitrie Gusti, ca şi modul original de a desfăşura acţiune socială şi culturală în lumea satelor, prin echipe studenţeşti. Aceste lucruri erau cunoscute atât datorită frecvenţei cu care Gusti şi elevii săi participau la întâlnirile internaţionale, cât şi prezenţei unor cercetători din România, avizaţi în sociologia monografică, ca studenţi şi bursieri la universităţi şi institute de cercetare din vestul Europei.9 Cu siguranţă, la decizia de nominalizare a Bucureştiului drept loc de desfăşurare a Congresului a contribuit în mod deosebit funcţia de ministru al instrucţiunii, deţinută de Dimitrie Gusti între 1932 şi 1933. Poate o şi mai mare importanţă în alegerea Bucureştiului a avut-o calitatea lui Gusti de director general, din 1934, al Fundaţiei Culturale Regale
„Principele Carol”. În această din urmă poziţie, Gusti a invitat în România sociologi de marcă, prezentând nu numai concepţia originală a muncii culturale de la sate, dar şi echipele care traduceau în fapte ideile sale. La acestea se adaugă reluarea, în 1935-1936, a campaniilor monografice cu participarea specialiştilor străini, apariţia, în 1936, a revistei „Sociologie românească” şi transformarea revistei „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” în publicaţie oficială a Institutului Internaţional de Sociologie, trimisă la toate catedrele de ştiinţe sociale din Apus. Toate aceste elemente erau de natură să mărească gradul de cunoaştere a concepţiei şi a activităţilor gustiene. În sfârşit, faptul că al XIII-lea Congres a avut loc în timpul Expoziţiei mondiale de la Paris şi că pavilionul românesc (dirijat de Dimitrie Gusti, în calitate de comisar general) era conceput în aşa fel încât să releve şi capacitatea de cercetare monografică a Şcolii, a contribuit, de asemenea, la nominalizarea capitalei României ca loc al întrunirii.

După momentul festiv al nominalizării Bucureştiului la Expoziţia mondială de la Paris din 1937, lansarea oficială a invitaţiilor s-a întâmplat la Bucureşti. A fost prezent cu acest prilej şi René Maunier, profesor la Universitatea din Paris, preşedintele Institutului Internaţional de Sociologie. Definirea foarte largă, „Sat şi Oraş”, a tematicii congresului a deschis posibilitatea participării multor sociologi şi specialişti din domenii conexe. Merită să menţionăm că invitaţiile nu au fost trimise numai celor 100 de membri plini şi 200 de membri asociaţi ai Institutului Internaţional de Sociologie, ci şi celorlalţi aproape 2000 de specialişti care se remarcaseră în acest domeniu.

Pentru organizarea congresului s-a constituit un aparat întreg, în care s-a remarcat Cristina Galitzi- Brătescu, cu doctorat în sociologie obţinut în Statele Unite, colaboratoare asiduă a „Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, participantă la mişcarea feministă din România.

Chiar şi o sumară inventariere a posibilităţilor de a propune teme şi de a participa la discuţii ne relevă imaginea unei perspective interdisciplinare, stipulată de perspectiva sociologiei monografice a lui Dimitrie Gusti. Mai mult, la nivelul organizării discuţiilor ştiinţifice, s-a încercat facilitarea comunicării (faţă de întrunirile ştiinţifice anterioare) şi prin tipărirea în avans a lucrărilor. De asemenea, înlesnirile de călătorie şi de sejur au fost mult mai avantajoase decât în cazul altor congrese. Facilităţile de transport, naţional şi internaţional, de cazare, de excursii pentru invitaţii preconizaţi la sfârşitul anului 1937 sunt fără pereche în istoria congreselor internaţionale organizate în România interbelică.

Detaliile organizării sunt greu de reconstituit, întrucât desfiinţarea Serviciului Social şi a Institutului de Cercetări Sociale ale României a împrăştiat arhiva congresului, iar ceea ce a rămas la Fundaţie şi la sediul vechiului Institut Social Român, după instaurarea, în 1948, a regimului socialist, s-a distrus, alături de documentaţia legată de şcoala gustiană.10 Din puţinele scrieri memorialistice, din corespondenţă, înregistrări de istorie orală şi din sumarele informaţii de presă, putem afla că Gusti a dorit să demonstreze, prin lucrări originale şi prin comunicările tinerilor monografişti, legitimitatea sociologiei sale şi originalitatea şi eficienţa metodologiei muncii culturale de la sate. Acesta a fost motivul pentru care el a pus accent pe mobilizarea pentru congres a tinerilor săi colaboratori. Este semnificativă, în acest sens, pentru intenţiile lui Gusti scrisoarea adresată lui Philip Mosely – sociolog american interesat de Europa de Est şi de Uniunea Sovietică –, în care face referire la cercetările demarate în 1938 în ideea unor noi lucrări de natură să consolideze poziţia Şcolii monografiei româneşti la congres:

„În această vară noi lucrăm cu patru echipe de cercetare. Stahl completează cu un grup materialul de la Nerej în vederea publicării monografiei satului pentru Congresul Internaţional de Sociologie care va avea loc la Bucureşti. Herseni face aceeaşi operaţiune la Drăguş. Institutul Social Regional din Banat studiază un sat populaţia căruia lucrează în turnătorii. Institutul Social Regional al Basarabiei, în schimb, studiază un sat pe deplin agricol din judeţul Soroca. Echipele de acţiune finalizează şi ele anumite cercetări (recensământ economic şi demografic, anchete despre exploatările rurale, despre fărâmiţarea pământurilor, despre alimentaţie şi despre analfabetism), care sunt coordonate în vederea unei prezentări comparative de către Golopenţia, pe care cu această ocazie îl veţi cunoaşte”.11

Timpul de pregătire a acestui congres ar fi fost suficient, dar evenimentele interne şi internaţionale au modificat substanţial intenţiile organizatorilor. În urma alegerilor din decembrie 1937 şi a presiunii din ce în ce mai mare a forţelor de extremă dreaptă, Carol al II-lea a suspendat Constituţia, a dizolvat Parlamentul şi partidele şi a instituit o dictatură personală. În aceste condiţii, Fundaţiei culturale regale conduse de profesorul Gusti i-au revenit sarcini sporite, pentru că, paralel cu reprimarea violentă a mişcării legionare, Carol al II-lea, prin Fundaţie, a dorit să capteze tineretul universitar (puternic influenţat de extrema dreaptă). În această idee a promulgat Legea Serviciului Social, care, pe lângă alte detalii de organizare a cercetării ştiinţifice şi a culturii de masă, a introdus obligativitatea muncii culturale la sate pentru toţi absolvenţii de universităţi şi
şcoli superioare.12

În ciuda acestor convulsiuni, până la 15 decembrie 1938 au fost trimise 1917 invitaţii: 299 în Statele Unite, 202 în România, 65 în Italia, 50 în Franţa, 43 în Belgia, 35 în Elveţia, 27 în Germania, 27 în Polonia, 17 în Ungaria, 16 în Iugoslavia, 16 în Cehoslovacia, 12 în Bulgaria, 5 în Grecia. Până la aceeaşi dată sosiseră 71 de adeziuni, 63 de sumare ale comunicărilor şi 70 de înscrieri la excursia organizată cu scopul de a prezenta activitatea echipelor.13 (În lipsa unor documente nu putem decât să presupunem că netrimiterea de invitaţii în Uniunea Sovietică a avut motive ideologice ireductibile.)

În calitate de ministru de stat (ca preşedinte al Serviciului Social), Gusti a dispus de fonduri şi mai mari şi a mărit numărul colaboratorilor. Întrucât congresul a fost organizat sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, toate pregătirile serveau implicit şi propagandei regale, atât în ţară, cât şi în străinătate. Această împrejurare, însă, a mărit fondurile alocate întâlnirii, iar congresul a devenit atractiv şi numărul celor care au acceptat invitaţia a fost surprinzător de mare. Singura repercusiune negativă a introducerii Legii Serviciului Social constă în supraaglomerarea vechilor colaboratori ai lui Gusti, ceea ce îngreuna, de fapt, elaborarea comunicărilor autohtone ce urmau să fie prezentate la congres. Un caz, poate nu cel mai important, dar tipic, este înfăţişat de sociologul Gheorghe Focşa, colaborator a lui Gusti la Fundaţie, într-o înregistrare de istorie orală din anii ‘80:

„Fundaţia mi-a pus în spate o lucrare mai grea, mai deosebită, construirea unui sat model în Oltenia, Dioşti-Romanaţi. Acolo s-a întâmplat un incendiu, pe furtună. Focul a izbucnit de la o joacă de copii cu chibriturile la şura de paie şi de coceni. Pe furtună. Şi s-au distrus multe, gospodării întregi, vreo 60, dintr-un capăt la altul, pe partea centrală a satului, de la Răsărit la Apus. Şi s-a făcut alarmă, a fost Vodă14 acolo, a dat un prim ajutor sinistraţilor. A doua zi, a treia zi a ajuns cu maşina acolo. Şi a dat un sfert de milion, mi s-a spus, drept ajutoare ţăranilor, ca să compenseze pagubele, dar şi pentru reclamă. Când a venit la Bucureşti, l-a chemat pe profesorul Gusti, care era directorul general al Fundaţiei atunci, şi i-a zis: ‚Voi la Dioşti să-mi faceţi un sat model’. Era ideea elaborată în cadrul Şcolii mai dinainte, dar era o vorbă nedefinită, sau definită teoretic, fără corespondent practic. Şi Profesorul (…) mi-a zis: ‚Mergi la Dioşti, stai două-trei zile, cât vrei, cât ai nevoie, studiezi posibilitatea de-a face acolo un sat model şi te-ntorci şi-mi faci un raport’. Am stat, am adunat obştea lângă mine, am vorbit, am primit un răspuns entuziast, mi-am făcut o serie de însemnări, am venit şi am făcut un raport, bătut la maşină, pe 20 de pagini, şi l-am predat. Profesorul l-a citit, şi pe urmă mă cheamă, zice: ‚Acuma te duci şi-l faci’. (…) Am plecat la Dioşti, în primăvara anului 1938. Şi mi-am definitivat planul, am revenit. (…) Şi a început lucrul. S-a făcut legătura de la şosea cu o alee nouă, care făcea legătura spre centrul satului vechi. Doi kilometri. Şi acolo a fost o rezervaţie pentru primirea de pomi altoiţi, care intră în satul nou, şi pe urmă gospodăriile celor 60 de sinistraţi, pe dreapta, pe stânga, şi apoi centrul civic, cu şapte edificii publice. Şi un an de zile, şi al doilea, până în toamna lui ‘39, eu acolo am vieţuit, făcând naveta la Bucureşti. La un moment dat primesc trei telegrame, în aceeaşi zi. Una mă chema la Făgăraş, semnată de Traian Herseni care răspundea de coordonarea lucrărilor pentru Congresul de sociologie cu monografia Drăguşului. Şi eu aveam o cotă parte, şi aveam şi responsabilitatea cadrului psihologic în Institut. Dar eu făceam sat model la Dioşti. (…) Profesorul îmi dă ordin: ‚Părăseşti şantierul, şi mergi la Făgăraş, şi-mi redactezi textele pentru Congres, partea dumitale pentru Congres. Nu, nu… El n-a propus părăsirea… La Dioşti redactezi, şi-mi dai textele. Dar eu zic: ‚Cum? Cu o mie cinci sute de oameni în jurul meu, cu un şantier, la care eu nu sunt specialist, cu o armată de oameni, cu 20 de autocamioane care transportă zilnic materiale, eu să stau să scriu. Pot să fac treaba asta?’ ‚Nu mă interesează, te închizi într-o casă, din cele pe care le-ai construit, şi stai acolo şi scrii.’ ‚Şi şantierul cine îl urmăreşte?’ Pe urmă, m-am întors înapoi. Am primit de la Gusti a doua scrisoare: ‚Laşi şantierul pe seama şefului de secţie, te duci unde vrei şi stai şi-mi scrii textele’.(…)

Şi, n-au trecut decât cele zece zile, şi atunci am primit telegramele să viu numaidecât la Bucureşti. La Făgăraş n-am ajuns, era imposibil. Profesorul Gusti de data asta îmi spune: ‚Te întorci înapoi la Dioşti – şantierul nu merge cum trebuie – şi trebuie gata lucrările satului model pentru Congres’. Mă întorc înapoi, reiau frâiele, şi dezlănţui campania. (…) Până a venit mobilizarea.”15

Nici gestionarea invitaţilor nu era simplă. Aşa cum Gusti şi şcoala lui monografică serveau drept propagandă carlistă, nici delegaţiile invitate nu erau străine de interesele politice ale guvernelor lor. În această privinţă, însă, delegaţia germană, care avea misiunea de a demonstra „superioritatea” noii sociologii de factură nazistă, avea o atitudine exagerată. După ce au boicotat congresele precedente de la Bruxelles şi Paris, pentru Bucureşti s-au anunţat în număr mare, cu intenţia de a impune tezele naziste cu privire la ţărănime şi la sat. Intr-un studiu consacrat relaţiilor franco- germane în domeniul ştiinţelor sociale, istoricul Peter Schötler constata că:

„Gusti, percepând angajamentul special al germanilor şi temându-se deci de hegemonia lor în secţiunile consacrate lumii rurale, şi-a pus în acţiune relaţiile pentru a găsi interlocutori occidentali care puteau să facă opoziţie contribuţiilor naziste. Probabil că prin intermediul lui Henri Berr, datorită căruia tocmai fusese ales, în ianuarie 1939, în Consiliul de administraţie al Centrului internaţional de sinteză, Gusti a intrat în contact cu Marc Bloch. (…) Fiindcă trăise în Germania şi vorbea germana, era cu siguranţă unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun candidat pentru a se opune sociologilor istorici germani, care de altfel îi cunoşteau lucrările prin intermediul numeroaselor rezumate ale lui « Caractères originaux » apărute în revistele de dincolo de Rin”.16

Se poate pune întrebarea: de ce considera Gusti oportună această contra-forţă în persoana lui Marc Bloch? În lipsa unor documente lămuritoare relevante, nu putem să ne întemeiem încercarea explicativă decât pe diferenţele semnificative între concepţia sociologică monografică şi cea nazistă a lui Günther Ipsen. Aceasta din urmă era foarte aproape de viziunea Mişcării legionare asupra satului. Cum Gusti a dorit consacrarea sociologiei monografice în acel context (şi avea toate motivele să creadă că va reuşi17), a vrut să evite conflictul ideologic cu sociologii germani, fiindcă, în competiţia tăcută cu Legiunea, trebuia să evite critica directă a ideologiei lor. Or, confruntarea directă cu Ipsen şi colaboratorii lui din delegaţia germană ar fi constituit un atac – chiar dacă indirect – împotriva Legiunii. În schimb, autoritatea ştiinţifică şi faima mondială a lui Marc Bloch, opoziţia sa faţă de ideologia nazistă ar fi fost suficiente – dată fiind şi uriaşa discrepanţă între concepţiile despre sat ale lui Bloch şi ale lui Ipsen – pentru ca vehemenţa nazistă să se concentreze pe reprezentantul unei ţări aflate oricum în conflict cu Germania.

Nu putem cunoaşte „inventarul” de documente pregătite pentru congres la data de 17 august, cu douăsprezece zile înainte de planificata deschidere, când, sub presiunea evenimentelor internaţionale, printr-o convorbire telefonică între Gusti şi Maunier, congresul a fost amânat. În schimb, el se poate reconstitui pe baza comunicării făcute de Gusti în 1948 cu privire la starea de pregătire din momentul amânării:

„Dintre comunicările străine 64 au fost tipărite şi formează 5 volume cu titlul „Les travaux du quatorzième Congrès International de Sociologie”, 11 studii se găsesc în şpalturi şi 32 în manuscrise. Potrivit programului congresului, volumele tipărite, care cuprind memoriile înaintate de sociologii străini, sunt în număr de cinci, şi anume:
1 volum cu titlul Unităţi sociale, cu 14 comunicări; 2 volume intitulate Satul, cu 23 de comunicări; 1 volum Oraşul, cu 10 comunicări şi 1 volum Satul şi oraşul, cu 16 comunicări. La aceste volume trebuie să mai adăugăm lucrările care se află în şpalturi sau în manuscris, şi anume:
11 studii despre unităţi sociale, ceea ce ar face încă
un volum de tipar;
7 studii despre sat, deci alt volum; 2 studii despre oraş şi
4 studii despre sat şi oraş, ceea ce la un loc ar forma alt volum;
9 studii asupra Cercetărilor şi învăţământului sociologic, alt volum.
Lucrările congresului se prezintă deci astfel: 4 volume tipărite şi
4 volume în manuscris.18

Meritul publicării volumelor congresului se datoreşte d-lui Anton Golopenţia, fost asistent universitar şi acum director general al Institutului Central de Statistică.”19

Semnificaţia acestor cifre: numărul comunicărilor deja tipărite, deci consultabile înainte de dezbateri, a fost de trei-patru ori mai mare decât la congresele precedente. La acestea s-ar fi adăugat şi numărul mare de comunicări româneşti.
La acest congres organizatorii au introdus şi alte inovări faţă de congresele anterioare, şi anume, au fost construite expoziţii internaţionale de carte de sociologie, de bibliografii şi documente ale congreselor precedente. Un al doilea tip de expoziţie s-a montat în patru săli pentru a prezenta piese de artă populară, cu explicaţiile ştiinţifice necesare şi metodologia de cercetare aferentă. Tot în aceste săli se găseau expuse materiale ilustrative ale campaniilor monografice efectuate începând din 1925, în diferite regiuni ale României. Una dintre expoziţiile pregătite se afla nu la Bucureşti, ci în oraşul Făgăraş, şi prezenta rezultatele cercetărilor din regiunea Ţara Oltului. Totuşi, cel mai important obiectiv al excursiilor prevăzute şi organizate a fost deja amintitul sat Dioşti din sudul Munteniei, unde participanţii la congres ar fi văzut satul model proiectat în cadrul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”20.

Pregătirea minuţioasă a congresului ne asigură că întâlnirea ar fi avut succes atât pe plan ştiinţific, cât şi în ce priveşte cunoaşterea ţării, care nu a fost nicidecum ultimul obiectiv al lui Gusti. Dat fiind faptul că situaţia era deja tensionată şi printre participanţi existau deosebiri ideologice insurmontabile, cu greu ne putem imagina ce s-ar fi întâmplat dacă oponenţii principali s-ar fi întâlnit. Nu merită să medităm asupra a ceea ce ar fi fost dacă…, dar avem posibilitatea şi obligaţia să studiem comunicările adunate în cele cinci volume Les travaux du quatorzième Congrès International de Sociologie, pentru a înţelege starea ştiinţelor sociale în prag de război mondial.
Demersurile de realizat în vederea amânării unui congres constituie o operaţiune la fel de dificilă ca şi demararea lui, iar în acest caz organizatorii trebuiau să includă în mesajul lor, alături de o veste neplăcută, şi speranţa unei reprogramări viitoare.
Au fost expediate aproape 200 telegrame şi aproape 500 scrisori circulare pentru a înştiinţa invitaţii despre faptul amânării. Dar, în ciuda condiţiilor precare pentru o altă întâlnire, Gusti a dorit să completeze oferta viitorului eveniment cu tipărirea materialelor sosite între timp.
Izbucnirea războiului la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă, a încetinit această încercare de ameliorare. Majoritatea sociologilor români au fost concentraţi la unităţile lor militare ca rezervişti. Concomitent cu pregătirile de război, au fost drastic diminuate şi sumele alocate Fundaţiei şi Serviciului Social. Odată cu începerea ostilităţilor armate şi datorită succeselor armatei germane, s-a intensificat activitatea extremei drepte româneşti, culminând cu asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu, în septembrie 1939. Ca represalii, s-a ordonat executarea a sute de legionari arestaţi.
În această atmosferă tensionată a avut loc şi suspendarea, la 13 octombrie 1939, a Legii Serviciului Social şi, la foarte scurt timp, desfiinţarea instituţiei Serviciului Social şi transferarea personalului acesteia la alte instituţii de stat. În ciuda acestei deconstrucţii instituţionale, sub egida unui nou Institut de Ştiinţe Sociale al României, cu o pondere mai mult simbolică decât reală, Gusti a continuat să susţină ideea congresului. Graţie acestui optimism robust, au apărut monumentala operă în limba franceză a lui Henri H. Stahl, Nerej, un village roumain archaïque, volumele intitulate 60 de sate româneşti de Anton Golopenţia şi D.C. Georgescu, Clopotiva de Ion Conea şi încă două volume din Travaux du quatorzième Congrès International de Sociologie, plus o broşură cu comunicările participanţilor români.
Optimismul cu care Gusti privea posibilitatea reprogramării congresului se observă în cele spuse de el la 19 ianuarie 1940 la Academia Română, unde, spre motivarea prezentării cercetărilor sale, a adus un argument internaţional:

„Interesul cercetătorilor străini pentru aceste străduinţe s-a manifestat prin hotărârea luată de Institutul Internaţional de Sociologie ca al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie să aibă loc în Capitala noastră, sub preşedinţia mea”.21

Despre momentul renunţării complete nu avem niciun document. Prelungirea războiului până în 1945 a făcut ca organizarea congreselor de sociologie să nu mai fie la ordinea zilei pentru o perioadă de câţiva ani. Cu atât mai mult cu cât anul 1940, pentru România, s-a soldat cu pierderi teritoriale, cu abdicarea regelui Carol al II-lea, sprijinitor al ideilor Profesorului, şi instaurarea regimului extremei drepte.

Istorisirea unui congres amânat şi aproape uitat ar putea să ia sfârşit cu enumerarea ultimelor publicaţii pregătite pentru acest eveniment, căci o altă dată pentru ţinerea întâlnirii nu a mai fost fixată. Totuşi, impactul congresului nu s-a oprit cu apariţia unor opere importante. Dimitrie Gusti, în calitatea sa de fost preşedinte al Academiei Române, a ţinut o comunicare într-o şedinţă publică, cu titlul „Congresul al XIV-lea internaţional de sociologie din Bucureşti”. Această şedinţă a avut loc la 16 aprilie 1948, cu trei luni şi jumătate după abolirea monarhiei, îndepărtarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române. De la această dată, s-a accelerat impunerea regimului de tip stalinist în România, prin anihilarea opoziţiei, comasarea în Partidul Comunist a unor mici partide-satelit (acesta devenind astfel Partidul Muncitoresc Român), urmate de valuri de arestări. În contextul suspendării majorităţii presei neangajate şi a denigrării permanente a Academiei Române de către presa dirijată de Partidul Comunist, Gusti a ieşit la rampă cu o asemenea temă, invocând aniversarea a 55 de ani de la fondarea Institutului Internaţional de Sociologie. A fost ultima încercare publică de a legitima sociologia prin invocarea nominalizării Bucureştiului pentru congresul programat pentru 1939 şi accentuarea numărului deosebit de mare de sociologi înscrişi pentru lucrări. Dar, dincolo de intenţia de legitimare, această comunicare aduce importante informaţii privind legăturile lui Gusti cu oamenii de ştiinţă francezi. Deoarece nu am văzut în literatura de specialitate citată această comunicare din 1948, redau integral partea legată de aceste legături franco-române:

„Dar ceea ce tulbura şi înfiora este, mai ales, soarta a doi mari savanţi francezi care nu numai că şi-au dat adeziunea de participare, dar prin diferite scrisori ei îşi exprimau interesul deosebit pentru congres şi care s-au manifestat prin două remarcabile memorii trimise şi publicate. Cunoscutul şi eminentul istoric şi sociolog Marc Bloch, profesor la Sorbona şi unul din directorii importantei reviste ‚Annales d’Histoire Sociale’, s-a scuzat, prin scrisoarea din 22 iunie 1939, că n-a putut trimite la timp textul comunicării sale din cauza ‚acelei grele atmosfere europene, care nu este una din cele mai favorabile muncii intelectuale’. În altă scrisoare din 15 iulie 1939, Marc Bloch şi-a exprimat temerea că, în ‚urma marii incertitudini a situaţiei europene’, ar putea să fie chemat sub arme, în calitate de ofiţer de rezervă, şi apoi, continua d-sa, din aceleaşi motive, doamna, soţia sa, nu ar putea părăsi copiii. Totuşi aşa de mare a fost dorinţa sa de a veni la congres, încât a cerut să i se reţină camera pentru doamna şi pentru sine.
Din lectura corespondenţei profesorului Marc Bloch reiese presentimentul zilelor ce vor veni. Marele profesor Marc Bloch, cel mai bun cunoscător al vieţii rurale franceze, şef al unui partid al rezistenţei în regiunea lyoneză, a fost arestat în 1944 şi apoi împuşcat în 16 iunie 1944. Colegul şi prietenul profesorului Marc Bloch, Maurice Halbwachs, unul dintre cei mai importanţi membri ai şcolii durkheimiene, profesor de sociologie la Sorbona, de asemenea, a reţinut cameră pentru dânsul şi pentru fiul său Pierre Halbwachs, declarând că negreşit vor să ia parte la lucrările Congresului din Bucureşti, mai ales că, după cum a scris încă din 22 decembrie 1938, ar dori să reprezinte şi pe fostul său coleg Fauconnet, urmaşul lui Durkheim la Catedra de sociologie de la Sorbona, care înainte de a muri îşi manifestase dorinţa să vină şi el la Bucureşti. Maurice Halbwachs ne-a trimis printre cei dintâi contribuţia sa valoroasă Sur la morphologie des villes.

Din nenorocire, şi Maurice Halbwachs a avut soarta lui Marc Bloch. Maurice Halbwachs a fost ginerele profesorului onorar de estetica şi istoria artelor de la Sorbona şi preşedintele Ligii drepturilor omului, Victor Basch, masacrat sălbatic, împreună cu soţia sa, ambii octogenari, în împrejurimile Lyonului, în ianuarie 1944. În luna iulie acelaşi an, Maurice Halbwachs, a fost şi el arestat la Paris, iar în februarie 1945, a murit în faimoasa localitate Buchenwald din cauza epuizării şi a mizerabilului tratament.
În numele celor 208 de participanţi la Congresul din Bucureşti, din 36 de ţări, aducem omagiul nostru memoriei figurilor glorioase, victime ale sălbăticiei degradante naziste şi martiri ai rezistenţei universitare franceze, marilor oameni de ştiinţă socială, Marc Bloch şi Maurice Halbwachs.”22

Evocarea memoriei celor doi savanţi francezi la trei ani după martiriul lor a fost rostită în spatele cortinei de fier, într-un Bucureşti izolat de capitalele de unde Gusti, în 1939, aştepta participanţii la congres. Se poate bănui că, dincolo de compasiunea reală, Gusti dorea să sublinieze că s-a pronunţat şi în trecut, şi în 1948 pentru aceleaşi valori pentru care Bloch şi-a jertfit viaţa. Invocând totodată şi bunele relaţii stabilite după război cu valorosul savant sovietic P. Bogatiriev şi aprecierea acestuia faţă de activitatea sa, Gusti a dorit să argumenteze valabilitatea şi în condiţiile postbelice a sociologiei sale ancorate în realitatea socială şi recunoscute pe plan european. Făcând referi elogioase la sistemul instituţionalizat de cercetare a „vieţii sociale şi folclorice a popoarelor”, Gusti aprecia că Institutul Internaţional de Sociologie ar trebui să funcţioneze „pe baze federaliste, adică de a deveni Federaţia Asociaţiilor şi Institutelor Naţionale de Sociologie din lume”, adăugând că „această importantă propunere forma un punct principal al ordinei de zi a Congresului din Bucureşti”. Odată realizată această transformare a organizării internaţionale a sociologiei, Gusti adaugă – propunând un echilibru între „vest” şi „est” – că „savanţii sovietici n-ar putea lipsi din Organizarea Internaţională a Sociologiei, deci nici de la Congresele organizate de ei”.23

Dimitrie Gusti a subliniat că nu a renunţat la concepţia sa expusă în anii 1930 în cadrul Academiei, declarând: „nu am a schimba ceva din expunerile făcute”. În acelaşi timp şi-a exprimat credinţa în destinul pozitiv al sociologiei. Peste două luni, Academia Română este „reconstruită” şi transformată în Academia Republicii Populare Române, în care Gusti nu mai avea loc, iar sociologia era scoasă din programa universitară şi chiar şi din nomenclatorul ştiinţelor.

Congresul este amintit de Gusti şi în ultimele sale însemnări din 1955, anul decesului său, când, ştiindu-se grav bolnav, aducea mulţumiri celor care îl sprijiniseră şi îl apreciaseră de-a lungul carierei sale. Lista se încheie cu Corrado Gini, preşedintele primului congres internaţional de sociologie de după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1949, căruia îi mulţumeşte pentru invitaţia pe care – evident – nu a putut s-o onoreze.24

Deşi nu s-a ţinut, congresul a avut loc – conchidea Dimitrie Gusti –, tocmai datorită multiplelor demersuri pregătitoare, relevante în sine.

Demersurile timpurii ale fondatorului de şcoală de a se integra în viaţa ştiinţifică mondială, participarea sistematică la congrese şi expoziţii internaţionale au avut drept rezultat nominalizarea capitalei româneşti drept loc al celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, programat pentru 1939. Pregătit minuţios, congresul ar fi adus consacrarea monografiei sociologice gustiene ca metodă originală a cercetării realităţii sociale, dar amânarea congresului le-a răpit organizatorilor această satisfacţie. Totuşi, tipărirea comunicărilor trimise poştal este o şansă unică, încă insuficient valorificată, a istoricilor sociologiei – şi nu numai – de a analiza momentul 1939 al sociologiei şi al ştiinţelor sociale în general.

Note:

*Acest text este varianta uşor scurtată şi modificată a articolului intitulat „L’ histoire d’un congres qui n’a pas eu lieu: le XIV Congres internaţional de sociologie (Bucharest, 1939)” apărut în revista franceză „Les Etudes Sociales” (nr. 153-154 Anul 2011 pag. 195-211).

1. Vezi, de exemplu, articolul Ein Seminar für Soziologie, Politik und Ethik an der Universität Iassy. Ein Beitrag zu Universitätspädagogik, „Vierteljahrsschrift für wissenschaftliche Philosophie und Sociologie”, 1912./10.
2. Vezi „Apelul făcut în aprilie 1918, cu prilejul întemeierii Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, an I, nr. 1/ 1 aprilie 1919, p. 291-293.
3. „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, an VIII, nr. 4/1929
4. Vezi secţiunea „Între sat şi catedră”, din studiul lui Zoltán Rostás, „Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret de fondator”, în Dimitrie Gusti şi colaboratorii , CORNOVA 1931, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Editura quant,Chişinău, 2011, pag. 597-602.
5. Datorită acestui fapt au apărut o serie de articole atât în presa cotidiană, cât şi în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” despre Institutul Internaţional de Sociologie şi conferinţele sale.
6. Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, La sociologie en Roumanie, „Revue Internationale de Sociologie”, nr. 1-2, 1929.
7. Zoltán Rostás, Strategii de comunicare la Şcoala sociologica a lui Dimitrie Gusti. Direcţii de cercetare, „Jurnalism şi Comunicare”, Anul II, Nr. 2/Primăvara 2003
8. De exemplu Peter Schötler.
9. Vezi secţiunea „Încercarea intervenţiei sociale” din studiul lui Zoltán Rostás, „Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret
de fondator”, în Dimitrie Gusti şi colaboratorii, CORNOVA 1931, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Editura quant,Chişinău, 2011, pag. 603-611.
10. Mai detaliat vezi subcapitolul Tentaţia ingineriei sociale din Z. Rostás, Dimitrie Gusti – sociologul cu pasiunea organizării.
11. Arhiva Naţională Istorică, FCR Centrală, Dosar 9/1938 Fila 34
12. Mai detaliat vezi Zoltán Rostás, Atelier gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, pp. 41-54.
13. „Sociologie Românească”, anul III, nr. 10-12/ octombrie-decembrie 1938, p. 603.
14. Regele Carol al II-lea.
15 Interviu cu Gheorghe Focşa în Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, p. 43-44.
16. Marc Bloch et le XIVe Congres international de sociologie, Bucarest, août 1939, „Genèses”, 20 sept. 1995, p. 147.
17. Vezi articolul lui Bernard Kalaora şi Antoine Savoye, La mutation du mouvement leplaysien, „Revue française de
sociologie”, XXVI, 1985, pp. 257-276.
18. De fapt, trei volume au apărut în perioada pentru care era programat congresul şi alte două au fost scoase în primăvara anului 1940.
19. Dimitrie Gusti, Opere, Bucureşti, Academia RSR, 1970, p. 103.
20. Dimitrie Gusti, 1970, pp. 102-106.
21. Dimitrie Gusti, Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică. Comunicare făcută în şedinţa de la 19 ianuarie 1940 in Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. XXII, Mem. 21.
22. Dimitrie Gusti, 1970, pp. 100-101.
23. Ibidem
24. Dimitrie Gusti, Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică. Comunicare făcută în şedinţa de la 19 ianuarie 1940 in Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. XXII, Mem. 21

Pe aceeasi tema:

• Marc Bloch et le XIVe Congres international de sociologie, Bucarest, aout 1939
• L’histoire d’un congrès qui n’a pas eu lieu: le XIVe Congrès international de sociologie, Bucarest (1939)

The post Beneficiile unui congres care n-a avut loc appeared first on Cooperativa G.

ROMÂNIA LA EXPOZIŢIA UNIVERSALĂ DELA NEW-YORK

ROMÂNIA
6 iunie 1939/ NO. 365

O lună dela inaugurarea pavilionului românesc: „Imaginea bogăţiei noastre naţionale”… „Misiunea României, în faţa Istoriei”. D. prof. Dim. Gusti despre opera Majestăţii Sale Regelui Carol II. Buna înţelegere între naţiunile lumii. D. ministru Radu Irimescu despre Renaşterea românească. Statul americanilor, prin ziarul „România”

Se împlineşte, astăzi, o lună dela inaugurarea pavilionului României, din cadrul Expoziţiei internaţionale dela New-York.

De atunci, din ziua de 5 Maiu şi până astăzi, entuziasmul vizitatorilor pentru toate realizările şi manifestările geniului nostru naţional a mers crescând. Dela oficialităţi până la milioanele de oameni, sosiţi din toate părţile lumii, – toţi sunt de acord în a recunoaşte frumuseţea şi înalta semnificaţie pentru cultură şi civilizaţie a pavilionului românesc. Stima şi admiraţia se îndreaptă în primul rând spre Majestatea Sa Regele Carol II, graţie căruia România trăieşte un prestigios ritm constructiv. Regimul de ordine, pusă în serviciul păcii, al „Frontului Renaşterii Naţionale” se bucură peste ocean, de măgulitoare aprecieri ale unanimităţii presei…

Ca şi energia de atâtea ori verificată, a d-lui Dim. Gusti, comisarul general al Pavilionului românesc, ca şi aportul de talent, inteligenţă şi muncă al excelenţilor săi colaboratori.

„IMAGINEA BOGĂŢIEI NOASTRE NAŢIONALE”

Sumare, telegramele n’au înfăţişat toate îndeajuns de amănunţit evenimentele legate de inaugurarea pavilionului nostru. Iată pentru ce credem că astăzi – la împlinirea unei luni dela deschiderea porţilor măreţului pavilion al româniei, – este bine să înfăţişăm faptele şi cuvintele mai esenţiale legate de aceasta inaugurare, care ne-a adus cele mai depline omagii si care a însemnat începutul unei propagande naţionale de mari proporţii si de cea mai buna calitate.

„Imagine a bogaţiei noastre naţionale” – astfel cum l-a calificat d. prof. Dim. Gusti – pavilionul românesc este de o perfectă eleganţă şi sobrietate a liniilor. Cei ami de seamă artişti plastici l-au îmbogăţit cu o serie impunătoare de statui, fresci vitrouri şi ornamentaţii pe mitive româneşti rustice.

Îmbrăcat în luciul marmorei româneşti, având somptuoase coloane de alabastru, – pavilionul este un exemplu de bun gust.

Minunata cupola de sare, sclipind, – boltă de ghiaţă cu milioane de diamante, – reţine atenţia tuturor vizitratorilor.

Opera de mare suflu a străjerilor, oastea albă a tinereţii ţării: standurile înfăţişând înfloritoarea industrie şi agricultură a României sub Domnia Marelui ei Rege; standurile prezentând impunătoarea opera culturală şi artistică a „Fundaţiei Regale” etc., au stârnit un unanim interes.

La inaugurare, au participat cele mai selecte personalităţi din New-York, in frunte cu d. Laguardia, primarul New-York-ului.

„MISIUNEA ROMÂNIEI, ÎN FAŢA ISTORIEI…”

Cu acest prilej, distinsa personalitate a rostit un discurs extrem de interesant şi care subliniază rolul de frunte pe care ni-l atribuie opinia publică a Statelor Unite, în concertul naţiunilor civilizate.

„Poporul american (a subliniat d. Laguardia) înţelege şi apreciază cum se cuvine misiunea României în faţa istoriei”.

Discursul d-lui ministru Dim. Gusti

Luând cuvântul, d. Dim. Gusti, Comisarul general al Pavilionului românesc, a ţinut o substanţială cuvântare.

„Inaugurarea pavilioanelor române în cadrul celei mai mari expoziţii, a spus d-sa, este un eveniment de o importanţă covârşitoare pentru ţara mea, un eveniment la care întreaga Românie ia parte.
Steagul nostru desfăşurat în faţa profilului fascinant a oraşului New-York afirmă prezenţa noastră în rândul numeroaselor naţiuni, cari au raăspuns chemării dvs. de-a expune realizările lor şi de-a manifesta bunele lor voinţe.
Toate aceste naţiuni sunt prezente pentru a dovedi în ciuda neânţelegerilor trecătoare, că omenirea nu este înainte de toate decât soidaritatea popoarelor în spaţiu şi continuitatea culturii lor în timp. Suntem aici – dacă îmi este îngăduit a cita cuvintele nemuritoare ale preşedintelui Abraham Lincoln – „răi faţă de nimeni, binevoitori faţă de toţi cu credinţa în dreptate, aşa cum numai Dumnezeu ne împuterniceşte să înţelegem dreptatea”.

CONTRIBUŢIA ROMÂNIEI LA CIVILIZAŢIE

Noi, românii, am adus contribuţia noastră la aceasta expoziie mondială din toată inima şi fericiţi fiind că ea este o mărturie a tot ce a contribuit lumea nouă la civilizaţia celei vechi.
Avem o profundă admiraţie pentru idealismul dv. practic în acţiune, idealism realist, ce satisface deopotrivă interesele individuale şi naţionale precu şi aspiraţiile omenirei. Admirăm armonia între cooperarea şi uniunea disciplinată şi iniţiativa ordonată, care la un loc asigură bunăstarea individuală şi prosperitatea comunităţii dv. Admiraăm optimismul dv. nelimitat, încrederea în dv. înşivă şi în ţara dv., din care a răsărit doctrina cunoscută: „manifest destiny”.

Ne-am străduit să înfăţişăm în pavilioanele noastre, după planurile arhitecţilor români G. Cantacuzino şi O. Doicescu, imaginea bogăţiei noastre naţionale. O providenţă generoasă ne-a binecuvântat cu grâu şi minereuri, lemn şi petrol, peşte si vânat, livezi şi vii. Cursul Dunării, cel mai lung fluviu al Europei scaldă ogoarele noastre. Din munţi la Marea Neagră, ţara noastră rodeşte din plin. Pentur exploatarea tuturor acestor bogăţii întrebuinţăm cele mai moderne metode americane alături de cele caracteristice nouă. Arhitectura noastră oglindeşte originalitatea şi caracteristica fiecăreia din provinciile noastre. Costumele noastre atât de variate în desen şi culoare, covoarele noastre ţesute la covoare, obiectele lucrate în lemn şi olăria noastră, toate sunt ramuri ale artei noatre româneşti. Jocurile şi muzica populară, teatrul şi literatura, sunt mărturiile unei viezi vechi în tradiţii, totuşi tânără în progresele ei, faţă de tot aşa cum hotarele României de azi nu fac decât să consfinţească unitatea de secole, istorică, biologică, şi culturală a naţiunei noastre.

Opera Regelui Carol II

Pe lângă prezentarea caracteristicilor fizice şi materiale ale României şi viaţa muncitoare a unui popor ale cărui meşteşuguri sunt permanente, vom încerca să vă dăm câteva imagini vii ale vieţii noastre intelectuale şi artistice. Vă vom arăta ce am realizat în artele plastice, grafice şi decorative, în ştiinţă şi în activitatea multiplă şi inovatoare a „Fundaţiilor Regale”. Vă vom înfăţişa metodele pe cari le întrebuinţăm în educarea poporului nostru, instrucţia tineretului nostru şi reorganizarea vieţii săteşti pe baze mai înalte, realizari ce dovedesc efortulrile entuziaste şi perseverente ale Suveranului meu, Regele Carol al II-lea, al Cărui interes profund în tot ce priveşte Statele Unite datează dela vizitarea acestei ţări, acum douăzeci de ani şi este viu exprimată prin ceeace expunem aici.

BUNA ÎNTELEGERE ÎNTRE NAŢIUNILE LUMII

Înainte de-a deschide porţile, să-mi fie îngăduit să exprim cele mai calde mulţumiri d-lui Grover Whalen, preşedintele Expoziţiei şi d-lui J. Flynn, comisarul general al guvernului american, pentru nepreţuita lor colaborare şi asistenţă. Vă spun bun venit şi sper că veţi găsi în pavilioanele noastre dovezi abundente de strădania noastră, a unei naţiuni ce îşi îndeplineşte destinul ei istoric în Sud-Estul european, contribuind din toată inima la succesul acestei manifestări închinate memorie veşnice a lui Geroge Washington şi pentru propăşirea progresului şi bunei înţelegeri între naţiunile lumii.”

Cuvântarea d-lui ministru Radu Irimescu, trimis extraordinar la Washington

Ministrul României la Washington s’a adresat publiclului american cu următoarele cuvinte:

„În acest moment memorabil, mă adresez publicului american cu profundă recunoştinţă şi mândrie, – recunoştinţă faţă de cei ce au organizat Expoziţia din New- York, cari au întins o mână atât de ospitalieră fiecărei Naţiuni dându-i această această unică posibilitate de a se manifesta în cadrul civilizaţiei lor proprii; mândrie de a avea prilejul să reprezint România în Statele Unite ale Americei, într’un moment când ea este chemată să se exprime prin geniul său în faţa marelui popor american.
Sunt ferm convins că în aceste momente grave pentru întreaga familie a Naţiunilor, este mai necesar ca ori când şi o datorie chiar, să ne cunoaştem mai bine.
Oricât de departe ne-ar fi aşezat soarta unul de altul, evenimente au arătat că spaţiul dispare şi că atentţiunea lumii întregi se poate repede concentra asupra celor mai neaşteptate puncte de pe glob.
În multe privinţi, Naţiunile sunt ca şi oamenii, aparenţele înşeală de multe ori, iar concluziuni trase în pripă împiedică relaţiuni cari s’ar putea stabili şi dezvolta pentru binele comun.

RESPECTUL RECIPROC

Întrunindu-ne pe toţi laolaltă sub deviza plină de speranţe şi de promisiuni a „Lumei de mâine”, Expoziţia din New-York este chemată că creeze o mai bună înţelegere, toleranţă şi mai ales respect reciproc între Naţiuni.
Acest gând a mânat România să participe la Expoziţia din New-York pentru a da expresiune realizărilor sale, în acest strălucit spectacol. Nu este vorba de o faţadă aurită pentru această ocaziune, ci de expresiunea adevărată a Ţării mele de astăzi ce palpită cu viaţă nouă şi promisiuni de viitor.
Defecte poate să avem, toţi le au, dorinţa noastră este însă să cunoaşteţi şi să ne recunoaşteţi cinstitele noastre eforturi.
Veţi găsi că România este veche din punct de vedere cultural şi istoric, dar tânără în dorinţa ei de a glădi şi a crea viitorul său într’o „lume de mâine” mai bună şi mai sigură.

SUVERANUL ÎN FRUNTEA RENAŞTERII ROMÂNEŞTI

Acel ce se identifică aşa de complect cu nevoile şi aspiraţiile supuşilor săi încât a devenit dinamicul lor simbol, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, se află în fruntea Renaşterei Româneşti.
Regele nostru a reuşit în ciuda unor greutăţi de neânvins, să clădească un nou edificiu al Statului, să nască noui speranţe, viaţă nouă şi mulţumire pentru 20 de milioane de oameni.
Sinteza României lui Carol al II-lea, care pe drept se poate numi „România de mâine”, fiindcă ea este dedicată tineretului, este reprezentată înăuntrul pavilioanelor din Expoziţia din New-York.
Adresez un apel publicului american să ne judece acuma impoarţial, el însuşi, ştiind că a manifestat totdeauna admiraţiune pentru munca grea şi creatoare”.

Americanii salută poporul românesc prin ziarul „România”

A urmat o seamă de impunătoare manifestări, cari au subliniat şi mai mult amiciţia şi admiraţia Statelor Unite pentru România.

Concertul dat de Geroge Enescu în sala de muzică a Expoziţiei a fost ascultat de milioane de americani; la sărbătoarea de 10 Maiu, ziua cuceririi Independenţei noastre, au defilat prin faţa pavilionului românesc sute de membri ai Legiunii americane (cu această ocazie, corul americanilor a cântat Imnul Regal românesc, tradus în eneglezeşte); zilnic, melodiile ţâşnite din arcuşul fermecat al lui Grigoraş Dinicu au format încântarea sutelor de mii de vizitatori…

Un fapt de o deosebită importanţă a însemnat frumoasa scrisoare, pe care d. Laguardia, primarul New-York-ului, a trimis-o d-lui Cezar Petrescu, directorul ziarului nostru.

Este, de fapt, unn preafrumos mesaj fraternel al poporului american, pentru România.

„Aveţi (accentua d. Laguardia) motive să fiţi mândri de pavilionul României”, – reliefând, odată mai mult, extraordinara biruinţă a noastră peste Ocean. O biruinţă, care aşează într’o lumină de apoteoză Domnia Regelui Carol II şi înfăptuirile excepţionale ale acestei Domnii.

Pe aceeasi tema, din “Universul” (1939):

• Inaugurarea Expozitiei Universale de la New York. Relatari de presa si Arhiva Video

• Catre inaugurarea “uriasei” si “formidabilei” Expozitii Universale de la New York (1939)
• Gusti – invitatul mamei presedintelui Roosevelt
• Vizita lui Gusti la coloniile romanesti din Statele Unite
• New York 1939: “Constructia lumii de maine”
• “Ziua Romaniei” la Expozitia Universala de la New York (1939)

*

Contributie stiintifica:

• De la Bucuresti prin New York la Cleveland – friza sculptata a Istoriei romanilor de Mac Constantinescu

The post Romania la Expozitia Universala de la New York. Discursul inaugural al lui D. Gusti appeared first on Cooperativa G.

ARTA ROMANEASCA IN AMERICA

De Al. Badauta
ROMANIA, No.394, 5.VI.1939

Ca si la Expozitia din Paris, d.profesor Gusti a inteles sa foloseasca arta, drept mijloc prim spre a exprima – si in Pavilioanele Romaniei de la New York – realitatile dela noi si orice realizare autohtona, susceptibile sa intereseze publicul american.

Urmand acestei conceptii, d. profesor Gusti s-a straduit sa asocieze reusitei paritciparii noastre, o cat mai numeroasa si verificata colaborare artisitica: incepand cu arhitectura Pavilioanelor, in care fiecare detaliu a fost examinat indelung, si terminand cu obiectele de arta cuprinse in ele, Comisariatul general al participarii romanesti a nazuit continuu,sa integreze totul acestei superioare preocupari de arta.

Astfel, in “Pavilionul oficial”, integral imbracat in placi de marmora, pe care d. arhitect G.M. Cantacuzino a cizelat vechi motive decorative romanesti, s-au asezat, pe ambele laturi care dau pe frumoasa “Alee a fantanilor”, doua impresionante lucrari plastice: deoparte, “Romania – ca tara de cultura”, bronz alegoric de mari dimensiuni, datorite d-lui O Han; de alta, “Munca romaneasca” de C. Medrea, grup de proportii neobisnuite infatisand principalele forme ale creatiei autohtone.

In interior, dominand sala principala a Pavilionului, vizitatorul intalneste “Coloana Regalitatii romanesti”, un bloc de marmora elina, in care dalta inspirata a d-nei Milita Patrascu a sculptat, alaturi, efigile chipurilor deopotriva regale si umane, a M.S Regelui si Marelui Voevod. Coloane se proiecteaza pe “Harta plastica a Romaniei” alcatuita de sculptorul Mac Constantinescu in care, toate valorile sau avutiile tarii sunt reprezentate prin simbolurile lor firesti: harta este animata printr-un ingenios sistem de lumini, astfel incat vizitatorul poate percepe, dintr-o data siin toata diversitatea ei, intreaga gama de posibilitati si de bogatii ale Romaniei. Restul salii, cuprinzand prezentarea amanuntita a tuturor elementelor grupate pe harta, cum si organizarea stiintifica, prin institute, a vietii omenesti contemporane, este realizata de un grup de artisti, dupa schitele si privegherea atenta a d-lui P.Grant, prin procede tehnice extrem de originale.

In fundul scarei principale, care duce spre sectiunea culturala si a Asezamintelor patronate de M.S. Regele se afla o “Romanie” in bronz argintat, sculptata de d.Jalea; iar, pe ambele laturi ale scarei, scene din viata de sat, deopotriva sub raport pitoresc cat creator, culese de penelul ingenuu al d-rei Lena Constante. Sectiunea culturala cuprinde in primul rand un panou urias, cea mai mare panza picatata vreodata de un artist roman; in acelasi timp, ultima lucrare a regretatului Teodorescu Sion. Consacrat diferitelor forme de actiune la sat ale “Serviciului Social”, panoul impresioneaza, nu numai prin dimensiunea si prin calitatea sa picturala, cat si prin spiritul nou in care este realizat: maniera si coloritul vechei ceramici taranesti.

Sectiunea culturala a “Pavilionului oficial” este intregita, pe langa dioramele d-lui Traian Cornescu (o vasta imagine plastica a mijloacelor de educatie sateasca), de numeroase alte lucrari de arta, printre cari: bassorelieful “M.S.Regelui printre tarani” de Onifrei; panourile infatisand “Satul model” si “Caminul Cultural” de G.M. Cantacuzino (desavarsite documentar si ca realizare artistica); acele ale “Activitatii Fundatiilor Regale” de Demetrescu – Dem; o interesanta lucrare pe alabastru colorat de Al.Mazilescu si indeosebi, una dintre cele mai puternice reprezentari din Pavilion: principalele scene ale vietii noastre istorice, batuta in arama de sculptorul Mac Constantinescu.

Pe aceeasi linie de arta trebuiesc considerate, deasemeni o serie de realizari tehnice, cum bunaoara: coloanele de alabastru gravat, luminate prin transparenta si, mai cu seama, plafonu de sare al Pavilionului pregatit de C.A.M ale carui desenuri naturale, asemeni acelora ale marmorei care imbraca Pavilionul sunt de o tulburatoare si o expresiva frumusete.

Acelas sustinut efort artistic, d. profesor Gusti a urmarit sa-l realizeze cu sprijinul d-lui arh. O. Doicescu, in construirea si organizarea interioarelor “Casei Romanesti”. Fiecare detaliu afost vazut indeaproape, anume ca sa faca vii impresii si sa dea, cat mai direct, vizitatorilor Expozitiei marile posibilitati pe care le ofera decoratiei contemporane, arta populara romaneasca.

In acest sens, d. O. Doicescu a desenat, prelucrand modele taranesti, nu numai intreaga mobila a Pavilionului, dar si motivele covoarelor, veghind ca totul sa creeze un ansamblu cat mai adanc si sugestiv romanesc. In aceasta grija, d-sa a fost ajutat de urmatorii artisti: d-na Nora Steriade (mozaicuri), d-na Olga Greceanu si d. Stiuberi (panoul istoric: Intrarea lui Mihai Viteazu in Alba Iulia), d-na Magda Iorga, d.Demian si sotii Jiquide (panouri decorative), d. Al.Mazilescu (pictura pe sticla si “Friza Istoriei si Artei romanesti”), d. Stefan Constantinescu (un vast panou decorativ “Frumuseti specifice romanesti”), d. Paul Mirucovici (decoratia sectiei economice), d-nii. Onofrei, Borgo-Prund, s.a. Pe acelas plan de arta, trebuie considerat sprijinul dat,- straduintelor d-lui prof Gusti – de d-nele Aretia Tatarescu, sub al carei control s-au realizat cele mai mari covoare taranesti tesute vreodata in tara noastra, d-nele Alimasanu, Neamtu, Duca, Ghiata, in colectarea sau procurarea celor mai frumoase obiecte de arta taraneasca.

Daca in Pavilionul oficial preocuparea era mai mult pentru arta in genere sau pentru ea in raport cu sensibilizarea unor realitati ale noastre – decat pentru arta ca expresie a unor forme specifice, – in “Casa romaneasca” s-a tins, mai degraba, catre o afirmare a masurei in care, utilizand motive puternic romanesti, artistul putea aduce o contributie originala, nu numai ca efect decorativ, ci si in rezolvarea noua, a unei intregi serii de preocupari utilitariste.

“Casa romaneasca” a starnit admiratia presei americane, alaturi devaloarea artistica in sine, tocmai prin “caracterul romanesc” al tuturor interioarelor, obiectelor si reprezentarilor din care ea a fost alcatuita : multe din solutiile plastice gasite pentru cutare sau cutare problema, ca si linia ori detaliile arhitecturei Pavilioanelor noastre, vor fi, cred, intalnite mai tarziu, in lucrarile specialistilor si creatorilor de peste Ocean.
Este rasplata cea mai de seama pe care Inaltul sprijin al M.S Regelui, urmat de straduintele d-lui profesor Gusti si ale colaboratorilor sai, o putea culege si, cert, una din dovezile indicutabilei contributii pe care Romania a adus-o la New York, civilizatiei si ideii de progres universal.

***

Vezi si:

• Romania la Expozitia Universala de la New York. Discursul inaugural al lui D. Gusti

Pe aceeasi tema, din “Universul” (1939):

• Inaugurarea Expozitiei Universale de la New York. Relatari de presa si Arhiva Video

• Catre inaugurarea “uriasei” si “formidabilei” Expozitii Universale de la New York (1939)
• Gusti – invitatul mamei presedintelui Roosevelt
• Vizita lui Gusti la coloniile romanesti din Statele Unite
• New York 1939: “Constructia lumii de maine”
• “Ziua Romaniei” la Expozitia Universala de la New York (1939)

*

Contributie stiintifica:

• De la Bucuresti prin New York la Cleveland – friza sculptata a Istoriei romanilor de Mac Constantinescu

The post Arta romaneasca in America appeared first on Cooperativa G.

Abstract

This volume, titled the The Gustian Sociologists in the Interwar University, constitutes the first collection of studies pertaining to the activity of the Bucharest Sociological School within the framework of the University of Bucharest. As Zoltan Rostas points out in the introductory chapter, the activity of Professor Dimitrie Gusti and of the Sociological School founded by him in Romania’s capital is not very well known. This is certainly the case with Professor Gusti’s work in the institutional context of the University of Bucharest, which has hitherto not been evaluated. To be sure, the importance of the Seminar in Sociology, Ethics, and Politics, founded by Gusti as part of his professorship at the Faculty of Letters and Philosophy, has been mentioned before. As early as the 1920s , this seminar had become a research workshop. Subsequently, it also became a unique documentation site for sociological monography. In fact, however, this frame was meant to facilitate the social scientific investigation of village life.

Much less is known about Gusti’s constant preoccupation with university life, and especially for that in Bucharest. The author of the introduction emphasizes that, immediately following his transfer to the University of Bucharest, Professor Gusti participated in a student protest against the intolerable conditions in which they were forced to study. In subsequent years, the protests of the students in Bucharest continued, acquiring an increasingly political tenor. Probably for this reason, Gusti did not implicate himself directly in these protests, but this does not mean that he abandoned the cause of the students. He was endeavoring to find effective solutions for improving the living conditions of the future graduates. After careful research, together with the members of his sociology seminar, Gusti elaborated the „Student Program”, edited „The Student Guide”, and founded the „University Office” and the „Student Cooperative”. For Gusti, however, establishing a firm foundation for student assistance was not the only priority. He was promoting a new mission for the entire university system. His studies and research projects published over decades of activity took into account both the European context and Romania’s needs. In parallel with this advocacy, Gusti continued to innovate university education in sociology, initiating in 1925 the series of summer monographic campaigns that anually focused on a particular village selected from within Romania’s historic regions. The results of these systematic sociological investigations materialized not only in numerous social-scientific works, but above all in the formation of a original sociological school. This school gave the Bucharest university modern educators, with a different habitus and valuable scientific accomplishments to their name. Among them were Anton Golopenţia, Traian Herseni, Henri H. Stahl, Constantin Vlădescu-Răcoasa and Mircea Vulcănescu. With this relatively small team, Gusti was able to mentor and train hundreds of intellectuals whose accomplishments in the domains of research, diplomacy, or cultural work and aministration, reflected honor upon the Gustian School and the University. After his terms as Dean of the Faculty of Letters and Philosophy (1929-1932) and as Minister of Instruction, Cults, and Arts (1932-1933), which he served during the most diffcult years of the interwar years, namely those of the world economic crisis, Gusti commenced a new and ample mission for Bucharest university students. This initiative unfolded under the aegis of the Royal Cultural Foundations „Prince Carol”, and involved the formation and training of multidisciplinary teams of students and recent graduates for undertaking something entirely new compared to the traditional cultural work of organizing conferences and disseminating new knowledge. This innovation consisted of complex social interventions in the form of social work. Concommitently, research work continued to be pursued in the Sociology Seminar, acquiring even greater momentum when the decision was made to organize the International Congress of Sociology under Gusti’s presidency. The advent of the royal dictatorship in 1938 did not slow down the momentum of the monographic project or that of the royal student teams. Moreover, the promulgation of the Social Service Law, elaborated by the Gustian School, provided a propitious organizational and financial framework for accelerating the organization of the International Congress and of the materials with which the University of Bucharest sociologists planned to participate. This law, laying the groundwork for this specific institution (i.e. The Social Service), broadened student involvement in rural work, rendering it mandatory. During the same period, Gusti initiated the Encyclopedia of Romania project, a thematically original work that involved both the Gustian School and the University of Bucharest. Due to the outbreak of war in 1939, some projects were only partially accomplished. The activity of the Gustian sociologists at the university and in other institutions continued, albeit with reduced resources throughout the duration of World War II.

In his study, „An Incursion into the Social History of Interwar Univesity Life. Between Student Revolution and Social Activism”, Ionuţ Butoi analyzes the conditions of student life in two organizations that played an active role on behalf of the student cause: UNSCR (The National Union of Christian Students) and ASCR (The Christian Romanian Students Association). While the UNSCR became the leading interwar student organization, opting for a radical-revolutionary path that in time became the crucible out of which which the Legionary Movement emerged and manifested itself, ASCR was a small Bucharest organization that, alongside Gusti, participated in elaborating the first systematic solution to the systemic crises that convulsed the interwar university system. The author examines the problem through the lens of the “perverse effects” produced by the educational policies elaborated by the interwar elite, contrasting the elite’s stated goals with the concrete results obtained. In this way, Butoi aims to identify the ways in which the educational policies of Greater Romania’s governing elite generated a modernizing current that not only nurtured and trained the elites necessary to consolidate the new state, but also threw the young interwar generation into genuine state of crisis, thereby radicalizing it. This goes a long way towards explaining why the vast majority of the Romanian student movement transformed itself into one of a revolutionary type. In interwar Greater Romania, the great promise of “uplifting the country”, especially by forming elites hailing from the previously underprivileged strata the peasantry, became the great disappointment that led to the transformation of the universities into hotbeds of revolutionary activity and contestation of the social and political status quo. In this exploratory undertaking, the author attempts to acquire as realistic a picture as possible of the state of interwar higher education using social history methods: utilizing archival documents, statistical data, reports on student congresses etc. He likewise examines the Yearbooks of the principal interwar Romanian university centers, namely the Universities of Bucharest, Cluj, Iaşi, and Cernăuţi. The Yearbooks contain valuable statistics about the number of students, evidence about the material conditions in which courses took place, as well as information about student associations, including the disturbances created by certain radical currents within them. Another important source are the dossiers available at CNSAS (The National Council for the Study of the Securitate Archives) concerning interwar student congresses. If the Yearbooks document the viewpoint of university officials, the CNSAS dossiers convey the atmosphere, the issues discussed by interwar students and their interventions on these topics, thereby offering testimony regarding the mood and state of mind of the students. Student unrest during the 1920 was related to tensions that went beyond the limits of university life, revealing structural crises in Greater Romania’s social model. The issue of the university youth constituted one of these very crises, threatening the Romanian establishment precisely because the student youth had become both a factor and a pool for political mobilization and social change. Consequently, the professors who had impact upon the students, finding amongst them a medium for reproducing their individual message (or agenda), acquired a significant ability to influence public opinion and even that of politicians. In fact, the relationship was reciprocal: the young people were looking for „allies” among the symbolic or actual authorities, allies that would facilitate the success of their collective action. On their part, the professors sought means by which to concretize their ideas, their programme. The University of Bucharest, though not the epicenter of student unrest (as the most serious incidents were recorded in Cluj, Iași or Oradea) was a milieu conducive to the development of currents, ideas and actions which came to dominate cultural and social life in interwar years – perhaps precisely because of stricter surveillance on the part of the authorities. Thus, the current of the „Young Generation” of later interwar years (which was, in essence, a Bucharest phenomenon) draws its roots from the student organizations who discovered and venerated Nae Ionescu as early as the first half of the 1920s. The same organization, namely ASCR, made a decisive contribution to the first systematic efforts of reforming the University and its goals by co-operating with Gusti.

While Butoi primarily deals with the state of student population in the 1920s, Dragoș Sdrobiș tackles the issue of students’ social work in the final years of Greater Romania, focusing on Gustian solutions, at first in the form of teams of volunteers and later as a mandatory practice instituted by the Social Service Law. Titled „La Boheme Abandoned, Utopia Incarnate: Interwar Students, Dimitrie Gusti and the Mandatory Social Service”, the study details how, through these measures, Gusti sought to articulate a set of solutions for Romanian society’s two major structural crises of the period in question: „intellectual unemployment” among university graduates and the „uplifting of the village”, understood as improving social conditions of life in rural areas. Sdrobiş makes plain Gusti’s structuralist perspective on the Social University as a „system of structural relationships”, encompassing both that between University, State and Society, as well as the relationships between professors and students, amongst students themselves and, not least, the relationship between students and university authorities. As such, the social university would embody a specifically modern organizational model, rendering ever more visible the interaction between individual and society. Gusti made no secret of the fact that social university would be compelled to become „the University of the People”, and that „collective fieldwork would form the leadership cadres of both State and Society”. This particular statement is one of the first to put forth the idea of student social service. The university, according to Gusti’s conception, was to be called forth to contribute to the communal development of the Romanian village, but with the financial support of the state. This vision concerning the social university and the social service in the countryside was also presented to delegates at the Inter-University Council of Balkan States in Sofia, in 1932. From the very outset, the speech made clear that „Romanian universities cannot afford to forget that they are at the apex of the educational system of an agrarian country”, and that „the Romania student had no need to evolve his views, less so be influenced from without in order to discover the peasant. In most cases, he himself was of rural stock, swept up by a process of urbanization which made it impossible for him to forget his origins”. The influx of village youth towards university centers represented for Gusti a first, „romantic”, stage of a rural social service in Romania. Thus, the social service had to be entrusted to those in a position to have unmediated contact with the village by virtue of their descent and because of their ability to transform it. At the same time, the student would put himself in the service of a state that belonged to all, a state in which students would collectively become „the most important body of the nation”. What all of this would entail effectively amounted to a new social contract between the state and its most numerous citizens, the peasants, kick-starting an authentic community development process. As for social action in a stricter sense, the royal student teams were to be organized of such a manner as to respond to the needs of the village in its totality. For example, cultivating public health required medical and physical education students; improving work culture demanded students in agronomy, veterinary medicine and trained female household managers; for the betterment of mind and soul, students of theology, sociology, letters and music. Aside from the input of the students, each team required a number of technicians, comprising a medical doctor, an agronomic engineer, a forestry engineer, and a veterinary doctor.

By contrast, the Social Service was justified by Gusti on the grounds that young Romania intellectuals „are not called upon to perform manual labor, but intellectual work. Our goal is not to create a civil political army, but only to empower the villages through the descent of the intellectuals.” The Social Service campaign of 1939 was the high point for the monographic research of the Romanian village, with 128 teams simultaneously at work in 128 villages in 51 counties. Dragoș Sdrobiș places the Gustian programme of University reform and student social action in the villages within the larger political context of Greater Romania, as well as in line with a concern for the role of the intellectual in society.

On the other hand, Theodora Eliza Văcărescu examines an issue that has previously received even less attention than the ones described above. In „Women’s Education in Romania and the Provinces Inhabited by the Romanians, 1880-1930. A Case Study”, the author focuses on women’s education, particularly in interwar universities. Commencing with a detailed introduction to this problematic, Văcărescu shows that, although institutions of higher learning had emerged in Moldova and Wallachia by beginning of the 19^th century and had transformed into universities after 1860, many young people opted to pursue higher education in Western Europe. The number of women from wealthy families pursuing higher education abroad, either in the form of secondary/high school or university courses of study, was significantly lower than that of their male counterparts. After 1900, the number of women who enrolled at universities grew constantly. At the University of Bucharest, in the years 1901-1905 women represented 7.4 % of enrolled students. This percentage grew to 9.6% between 1906-1910, while the period from 1911-1915 saw their numbers rise to 15% of the student population. Between 1921 and 1930, the overall number of women university students rose by over 13%, although it declined slightly during the 1930-1931 academic year. It must also be noted that, during the period from 1921-1931, the number of female students increased to a greater extent than that of male students, the former tripling while latter only increased by 40 % from approximately 15,000 to 22,000. By the middle 1930s, the number of male students enrolled in special schools (i.e. social work, archival education etc.) had slightly increased, while the number of female students had experienced a small decline. The study was also able to assemble more comprehensive data concerning male and female students enrolled in the Faculty of Letters and Philosophy at the University of Bucharest. This is because, under Gusti’s guidance, in 1930 the Sociology Seminar undertook a sociological investigation of the faculty’s student body. The administered questionnaires included questions pertaining to both personal and university life. The items of interest included: social background, income, nutrition, living conditions, marital status, professional aspirations, study habits, research activities, political and religious affiliation, friendship groups etc. However, Roman Cresin – one of the most respected statisticians affiliated with the Gustian School – published and analyzed only a portion of the data gathered by means of the questionnaires. His 1936 study nonetheless proved extremely useful, especially when considering that many of the faculty’s women students and graduates participated in the monographic campaigns of the 1920s and 1930s. On the basis of Cresin’s study, it is possible to explicate women’s demographic weight at the Faculty of Letters and Philosophy, as well as the social origins of male and female students. In turn, this explains the dynamic of participation in the educational process along the differential axes of gender and class. Differences in the residential situations, course attendance, and study habits of male and female students can likewise be explained on this basis. Although many hypotheses were confirmed by this research initiated by Gusti, what came as a surprise was the nearly equal percentage of men and women enrolled at the Faculty of Letters and Philosophy who expressed a desire to continue their studies abroad. This showed the nearly equal desire of men and women to broaden their education. However, Văcărescu emphasizes that women’s access to education, their right to pursue careers in various fields, and generally speaking their increased visibility in the public sphere did not occur „by itself”, as a gift from male legislators, or because of a „natural” social transformation. Rather, it was the result of intense activity on the part of individual women (and some men), as well as women’s and feminist organizations – all of whom were actively involved in the process of emancipation.

The post The Gustian Sociologists in the Interwar University (abstract) appeared first on Cooperativa G.

extras din  Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014*

*Semnalam aparitia volumului de studii Universitatea interbelica a sociologilor gustieni, proaspat publicat cu ocazia celor 150 de ani de istorie a Universitatii Bucuresti.

Introducere

 Zoltán Rostás

Am afirmat deseori în ultimii ani că activitatea profesorului Dimitrie Gusti și a şcolii sociologice fondate de el în capitala României este departe de a fi cunoscută. Prin urmare, orice afirmaţie apreciativă-laudativă sau minimalizator-defăimătoare la adresa acestei şcoli este caducă şi nu merită luată în considerare. Mai ales dacă abordăm fenomenul gustian nu din punctul de vedere a filiaţiilor de idei teoretice, ci al perspectivei istoriei sociale, care aşează în context social, politic, cultural această formaţiune. Bunăoară, s-a tot reamintit (şi pe bună dreptate) importanţa structurilor extrauniversitare generate sau folosite de profesorul Gusti, cum ar fi Institutul Social Român şi Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” în dezvoltarea şcolii sale, a cercetărilor rurale, în clarificarea strategiilor de reformă, de modernizare a unor domenii ale vieţii sociale şi de stat. Fără să credem că implicările extrauniversitare ar fi cunoscute temeinic, se poate afirma cu certitudine că activitatea profesorului Gusti în cadrul Universităţii din Bucureşti nu a fost evaluată, până acum, nici măcar la nivel superficial. Desigur, s-a vorbit despre importanţa Seminarului de Sociologie, Etică şi Politică înfiinţat de Gusti în cadrul catedrei sale de la Facultatea de Litere şi Filosofie, care a devenit încă din anii 20 un atelier de cercetare şi, ulterior, şi un punct de documentare unic al monografiei sociologice, dar acest cadru servea de fapt cunoaşterii satului. Se știe într-o măsură mult mai mică despre preocuparea constantă a lui Gusti pentru viaţa universitară şi, mai ales, pentru cea din Bucureşti. La o evaluare lapidară, fără să avem, încă, toate datele implicării profesorului în viaţa Universităţii din Bucureşti, putem constata că aceasta s-au desfăşurat pe mai multe paliere.

Primul palier era cel al solidarizării publice a profesorului cu studenţii care protestau față de condiţiile insuportabile în care trebuiau să înveţe. Tipic pentru felul lui de a reacţiona rapid la provocările vieţii sociale, la numai două luni de profesorat la Bucureşti, Gusti deja se integrase atât de bine în viaţa universitară, încât se putea citi, în ziarul Universul din 10 decembrie 1920, că „o delegaţie compusă din d. Prof. G. Gusti şi studenţii Romanescu, Cialic, Văleanu şi Naghel” a înaintat un memoriu „semnat de 3000 studenţi” ministrului Argetoianu. Studenţii protestau din cauza „imposibilității condiţiilor de trai” şi „situaţiei lor precare creată de specula neomenoasă şi condiţiile grele de existenţă ce le pun necontenit stavilă în desfăşurarea muncii la care sunt chemaţi.” (În acest volum Ionuţ Butoi face o analiză detaliată a mişcărilor studenţeşti). În anii următori, după cum se ştie, protestele studenţilor bucureşteni au continuat, luând o turnură politică din ce în ce mai accentuată. Din acest motiv, probabil, Gusti nu s-a implicat direct în aceste proteste, ceea ce nu a însemnat că a abandonat cauza studenţilor. Nu e de mirare că în 1923 a încheiat cursul de sociologie cu o prelegere în care s-a ocupat de problema studenţească. După reporterul ziarului ţărănist Aurora (20 iunie 1923)„d-sa a făcut o clară expunere a conflictelor ce agită azi lumea studenţească de la noi şi, cu o argumentare logică şi convingătoare, a arătat absurditatea lui „numerus clausus”. D. Gusti a scos în evidenţă interesul naţional pe care-l avem de a atrage la izvoarele culturii româneşti elementele minoritare tineretului românesc şi înlesnirea lui materială ca să poată urma studiile universitare. D. prof. Gusti e de părere că aceasta reclamă înscrierea în bugetul statului a unor sume mai mari pentru şcoli. D-sa schiţează un plan de activitate universitară, la temelia căruia pune munca. Prin muncă intensă şi zi de zi se poate ajunge la stadiul în care să făurim o cultură superioară prin care să ne impunem în ochii lumii civilizate. Prin cultură, încheie d. Gusti, vom dobândi victoria, adevărata victorie, cea morală.”

Aceste accente nu semnificau câtuşi de puţin o plasare a profesorului exclusiv pe planul criticii politice şi etice. El se străduia – acesta fiind al doilea palier – să caute soluţii efective pentru înbunătăţirea condiţiile în care trăiesc viitorii licenţiaţi.

„În anul 1923 – îşi aminteşte Mircea Vulcănescu în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială din 1936 -, când izbucneşte greva studenţească, Dimitrie Gusti găseşte cel dintâi prilej în Bucureşti, să folosească lucrările seminarului, la rezolvarea problemelor sociale de imediată actualitate. (…) Studenţii se pun pe lucru şi după câteva luni, sub îndrumarea de fiecare clipă a Profesorului, „Programul studenţesc” e gata de tipărit. (…) Comunitatea de lucru a echipei din 1923 nu rămâne fără roade. Furtuna trecută şi lucrările intrate în făgaşul lor normal, Profesorul trece la înfăptuire dezideratelor programului, împreună cu studenţii. Rezultatul e „Oficiul Universitar”, care dăinuie până azi, trecut la rectorat, şi „Cooperativa Studenţească”, care de asemenea există încă.”

Obiective care nu s-au realizat ad hoc, improvizat, ci fundamentat, pe baza cercetării sistematice, prin metode sociologice moderne, a modului de trai studenţesc bucureştean. Astfel, s-a ajuns la realizarea primului chestionar studenţesc care a şi fost aplicat şi sintetizat de statisticianul monografist Roman Cresin. Din această lucrare, publicată tot în Arhiva din 1936, reieșea clar compoziţia socială atât de diversă a studenţimi bucureştene. Una din marile mutaţii faţă de perioada antebelică, alături de creșterea numărului de studenți, a fost prezența masivă a studentelor în băncile universităţii. (Studiul publicat în acest volum de Theodora-Eliza Văcărescu analizează într-un context mai larg acest fenomen, fiind cunoscută participarea masivă a studentelor în campaniile monografice.)

Acțiunile lui Gusti ce au vizat asistenţa studenţească nu au avut doar un ecou intrauniversitar. Referindu-se la propunerile făcute, ziarul Curentul (26 ianuarie 1928) scria apreciativ despre Gusti:

„Au trebuit trei ani până când proiectele atunci enunţate să poată ajunge la un început de înfăptuire. Oficiul universitar din Bucureşti organizat de curând prin stăruinţa tot a profesorului Gusti, e cea dintâi realizare în ordinea programului elaborat acum trei ani. În încăperile aceluiaşi Seminar de Sociologie, în care ştiinţa e adusă la înţelesul viu al propriei noastre vieţi, studenţii din Bucureşti au acum la dispoziţia lor permanentă o organizaţie de informaţii de îndrumare şi de asistenţă ale cărei roade nu vor întârzia să se facă simţite. Începutul cel puţin, e mai mult decât făgăduitor. Din primele zile ale activităţii sale, Oficiul a şi pus la îndemâna studenţilor un instrument de primă şi imediată utilitate vieţii lor academice şi sociale – acea „Călăuză a studentului” – Vademecum academicum – ieşită zilele acestea de sub tipar şi care în cele peste 200 pagini oferă cui o cercetează informaţii precise şi controlate despre tot ce alcătuieşte lumea şi preocupările studenţeşti.”

Pentru Gusti nu numai fundamentarea acţiunilor de asistenţă studenţească a fost importantă. El pretindea, de fapt, – aceste fiind al treilea palier – o nouă misiune întregului sistem universitar. Iată cum a expus concepţia sa despre rolul social al universităţii şi al studentului în publicaţia Revista Universitară din februarie 1926:

„Ştiinţele sociale şi politice sunt indispensabile vieţei moderne de stat nu numai pentru că ele luminează cetăţeanul asupra datoriilor sale şi formează pe conducătorii conştienţi ai opiniei publice, semănători de idei sănătoase, ci şi pentru o pregătire specială carierilor publice. Reforma administrativă, bunăoară, pentru a nu rămânea o ficţiune, cere ca administraţia statului şi a comunei, în toate direcţiile, să fie încredinţate unor persoane bine pregătite pentru aceasta. Dar o pregătire specială, socială şi politică, este indispensabilă nu numai pentru carierile administrative, ci şi pentru funcţionarii superiori ai ministerelor, pentru cariera diplomatică (care presupune savante şi fine observaţii ale popoarelor), pentru cea consulară (consulii trebuind să procure informaţii sistematice şi metodice), şi chiar pentru cariera de magistrat (căruia i se pune în fiecare moment toate enigmele şi în faţa căruia se desfășoară toate conflictele vieţii).”

În paralel, în această perioadă a anilor 20, Gusti continuă inovarea învăţământului sociologic universitar demarând – aceasta poate fi socotit al patrulea palier – , în 1925, seria campaniilor monografice de vară prin abordarea anuală a câte unui sat din regiunile istorice ale României. Rezultatul acestor cercetări sociologice sistematice nu s-a materializat doar în lucrări ştiinţifice, ci, mai cu seamă, în formarea unei şcoli sociologice originale care a dat universităţii bucureştene dascăli moderni, cu alt habitus şi de certă valoare ştiinţifică. Menționăm, în acest sens, pe Anton Golopenţia, Traian Herseni, Henri H. Stahl, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa şi Mircea Vulcănescu. Cu această echipă restrânsă Gusti a reuşit să formeze sute de intelectuali, care, fie în cercetare, fie în diplomaţie, fie în muncă culturală şi administraţie au reprezentat cu cinste şcoala gustiană şi Universitatea.

După mandatele de decan al Facultăţii de Litere (1929-1932) şi cel de ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932-1933), efectuate în cea mai grea perioadă a anilor interbelici, cea a crizei economice mondiale, Gusti demarează pentru studenţii bucureşteni o nouă şi amplă misiune. Numit în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, pe baza experienţei campaniilor monografice dintre 1925-1931 pune în practică – tot cu ajutorul colaboratorilor monografişti – o nouă abordare a muncii culturale de la sate. Aceasta implica formarea şi trimiterea la ţară a unor echipe multidisciplinare de studenţi şi tineri licenţiaţi – aceasta fiind al cincilea palier – pentru a efectua ceva cu totul nou față de munca culturală tradiţională a conferinţelor de răspândire a cunoştinţelor noi: intervenţie socială complexă în maniera social work. Astfel, au fost trimise an de an din ce în ce mai multe echipe formate din studenţi bucureşteni pentru a efectua o muncă nobilă în diferite colţuri ale ţării. Nici munca de cercetare nu a fost abandonata de Seminarul de sociologie. Aceasta a luat un avânt şi mai mare când, în 1937, s-a luat decizia desfăşurării Congresului Internaţional de Sociologie la Bucureşti sub preşedenţia profesorului Gusti. Introducerea dictaturii regale nu a afectat nici avântul monografiei, nici a muncii echipelor studenţeşti regale. În plus, promulgarea legii Serviciului Social, elaborat de gustişti, a oferit un cadru şi finanţare propice accelerării organizării Congresului şi a materialelor cu care universitarii sociologi dorea să participe. Această lege, transformată într-o instituţie, a lărgit implicarea studenţilor în munca de la tară, făcând-o obligatorie. (Rădăcinile şi importanţa Seviciului Social sunt descrise cu acurateţe, în acest volum, de Dragoş Sdrobiş.) Tot în aceaşi perioada Gusti a iniţiat proiectul ”Enciclopedia României”, care ar implicat şi şcoala sociologică şi universitatea bucureşteană. Nu a fost vina lui Gusti că Universitatea nu a putut să găzduiască cel mai mare congres internaţional de sociologie şi ca număr de participanţi, şi ca varietate de programe ştiinţifice.  Din cauza izbucnirii războiului și a complicării vieţii politice interne, congresul a fost amânat şi Serviciul Social suspendat. Dimitrie Gusti, rămânând simplu profesor universitar (contestat doar în lunile dictaturii legionare) a avut totuşi puterea şi influenţa ca lucrările pentru congres şi volumele Enciclopediei (fără al cincilea volum programat) să fie publicate chiar în timpul războiului.

Desigur, studiile cuprinse în volumul de faţă reprezintă numai începutul unui program de investigare din domeniul istoriei sociale a implicării profesorului Gusti şi a şcolii sale în viaţa Universităţii din Bucureşti. Dată fiind durata lungă, de peste două decenii, precum şi complexitatea acestei implicări, va fi nevoie de studii amănunțite ca, în final, să avem o imagine mai nuanţată a vieţii universitare înrâurite şi de sociologi.

Vezi si:

• The Gustian Sociologists in the Interwar University (abstract)

The post ”Universitatea interbelica a sociologilor gustieni” (studiu introductiv) appeared first on Cooperativa G.

Expunerea d-lui prof. D. Gusti la consfătuirea conducătorilor Serviciului Social in vederea funţionării taberelor pregătitoare

Romania, 31.VII.1939, no. 420

„Este aşa de însemnată noua îndrumare de viaţă şi de muncă pe care Serviciul Social, – din porunca M. S. Regelui Carol II, – se străduieşte s’o facă ascultată de tineretul României, încât – a spus d. prof. D. Gusti – cu toţii suntem datori a lupta ca ea să izbândească.“

Vineri, după amiază, s’a ţinut în localul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol“, o şedinţă cu directorii, inspectorii generali şi conducătorii taberilor de pregătire ale tinerilor cari satisfac obligaţiunea prevăzută de art. 5 din Legea Serviciului Social.

Deschizând şedinţa, d. prof. DIMITRIE GUSTI, preşedintele Serviciului Social, a salutat cu deosebită simpatie pe conducătorii regionali şi judeţeni ai Serviciului Social, subliniind că de activitatea lor depinde, în cea mai mare parte, reuşita lucrării care se începe acum pe întreg cuprinsul ţării. Prin şcolile de pregătire ale Serviciului Social, se va urmări creiarea unei noui mentalităţi şi, a unei noui categorii de intelectuali. Intrucât e vorba de tineri cu preocupări diferite, e de datoria acestor şcoli de a se strădui să-i unifice spiritualiceşte. De chipul cum îşi vor înţelege conducătorii îndatoririle, va depinde reuşita acestei prime acţiuni a Serviciului Social. Tinerilor trebue să li se insufle seriozitate, devotament şi dragoste pentru munca de ridicare a vieţii săteşti.

Expunerea d-lui prof. D. Gusti

D. prof. D. Gusti a făcut apoi celor prezenţi următoarea expunere:

„Şcolile pregătitoare pentru absolvenţii şi absolventele cari cad sub prevederile legii, vor începe la 1 August a. c. şi vor fi în număr de 31. Pe lângă nouă din şcolile de băeţi, precum şi la Câmpeni (Turda) şi Murfatlar (Constanţa), se vor organiza şi şcoli de conducători de Comine Culturale.

„Şcolile pregătitoare vor sta sub autoritatea unui director ales din rândurile conducătorilor superiori ai Serviciului Social din cuprinsul ţării, ajutat de un grup de comandanţi ai Serviciului Social, dintre cari unul are însărcinarea de a conduce şcoala şi de a comanda tabăra nouilor echipieri.

“Comandanţii sunt tineri cu frumoase studii universitare, cari şi-au pus pregătirea şi ănsuşirile personale, cu dragoste şi devotament, în slujba mişcării Serviciului Social din primul ceas, fiind recrutaţi din foştii echipieri ai Fundaţiei. Eu au adăogat pregătirii lor o bogată experienţă pe tărâmul acţiunii noastre, lucrând în echipe şi frecventând şcolile de comandanţi organizate de Fundaţie.

„Ei sunt chemaţi acum să comunice absolvenţilor cari au răspuns la chemarea Legii Serviciului Social, doctrina Fundaţiei şi să le facă cunoscută metoda noastră de lucru, într’o şcoală întemeiată pe camaraderie şi voioşie.

„Pentruca lucrările taberilor să se desfăşoare nestânjenite s’a trimis din timp zestrea gospodărească şi materialul didactic.“

„Cazurile cari reclamă o îngrijire cu totul specială vor fi supuse unei noui examinări, în faţa unei Comisiuni care se va alcătui la Centrală.

„Hrana, ca şi locuinţa vor fi bune, fără a moleşi nici trupul nici mintea, iar prevederile unei vieţi igienice, care să sporească capacitatea de muncă şi de viaţă a tineretului nostru, vor fi avute în vedere la fiecare pas.

„Ne vom strădui să dăm părinţilor cari îşi trimit azi încă plini de teamă copiii spre mişcarea noastră, după trei luni de viaţă şi de muncă în duhul Serviciului Social, un tânăr sau o tânără, cu viaţa pătrunsă de lumina unei noui credinţe şi cunoscători ai unor noui şi mari răspunderi.

„Un regulament anume întocmit arată lucrurile cai trebuiesc respectate cu cea mai mare sfinţenie.

„Programul de lucru se va desfăşura pe săptămâni. In prima săptămână ne vom strădui să obţinem acceptarea tineretului la noul regim de viaţă şi informarea lor cu privinre la scopul şi metodele de lucru ale Fundaţiei şi Serviciului Social. In cea de-a doua săptămână se vor încerca cercetări monografice, în a treia ideia centrală va fi Căminul Cultural, iar în a patra săptămână se vor constitui, în sânul taberii, echipe regale, în care fiecare lucrează în specialitatea sa, în cadrul unui singur şi unitar program de lucru.

Noua îndrumare de viaţă

Incheind expunerea d. prof. D. Gusti a spus:

„Nu-i este nimănui îngăduit a sta la o parte într’un ceas care, ca cel de azi, poate schimba mersul lucrurilor pentru mulţi ani de-aci înainte. Şi iarăşi, nu este drept a privi cu neîncredere şi a judeca de pe acuma rău, viitorul unei lucrări care abia începe. Este aşa de însemnată noua îndrumare de viaţă şi de muncă pe care Serviciul Social, din porunca M. S. Regelui Carol al II-lea, se strădueşte s’o facă ascultată de tineretul României, încât cu toţii suntem datori a lupta ca eas să isbândească.

„Tineretul va veni spre noi cu toată nedumeririle lui. Va găsi aci o credinţă şi o operă, crescută din sufletul celor tineri şi întemeiată pe fapta lor, în timp de cinci ani, Echipele Regale Studenţeşti. O vor cunoaşte şi nădăjduim că o vor apropia de sufletul lor pentru toată viaţa, împlinind dorinţa ziditoare de ţară a Regelui.

La sfârşit, d. prof. D. Gusti a rugat pe toţi cei de faţă să lucreze cu toată dragostea pentru izbânda deplină a Serviciului Social şi le-a urat spor la muncă.

Pe aceeasi tema:

• Despre Serviciul Social la Paris
• Congresul Caminelor Culturale – discursul Regelui Carol al II-lea
• Obligativitatea Serviciului Social la sate
• Inaugurarea regionalelor Serviciului Social cu “binecuvantarea Bisericii”
• Fuziunea Astrei cu Serviciul Social; Ce au realizat Echipele Studentesti in 1938

The post Expunerea lui D. Gusti la consfatuirea conducatorilor Serviciului Social appeared first on Cooperativa G.

Forgotten Ally
Romanian‑Hungarian Relations in Interwar Sociology

Abstract

„We are young: the postwar era youth. For us the great cataclysm of mankind was just a childhood memory, born in the historic change occurred along with the formation of our consciousness. […] We are Transylvanian Hungarian youth and since we became a national minority we did not make our voice heard. […] Today’s youth are faced with all the Transylvanian Hungarians’ problems, together with that huge responsibility: the Hungarians in Transylvania will be just like their youth and will go on as their youth will find a way to go on.1

These words gleaned from the editorial are written in the first number of January 1930 of the magazine Erdélyi Fiatalok (The Transylvanian Youth) from Cluj‑Napoca, which was meant to be a mouthpiece of the new generation of Transylvanian Hungarians.2 That new generation of young people who supported a new attitude of the Hungarian population in Transylvania: to accept the status of ethnic minority after World War I, to adapt to the new state of affairs, which originally the Hungarians considered to be extremely painful but temporary. This new generation of intellectuals who lived through ‘the Great War’ as school children began to manifest as a compact group in the late Twenties, firmly formulating the need to confront the new realities and to build new ideals, in accordance with these realities.

Therefore, the magazine was founded in January 1930, in a time when the Hungarian community in Transylvania encountered a serious problem of generations: the loss of a generation of specialists trained before the war, in the Austro‑Hungarian Empire, whose place was not taken by professionals, as the Hungarian sociologists’ training was virtually nonexistent. Since the ’30s, this void begun to fill, but with young people with less theoretical training, a new generation of specialists that were not satisfied with the abstract social theories, but – due to a movement that swept many countries in Europe ‑ acted as representatives of a sociographic vision on this subject.3

The vision of these young people on the new world where the Transylvanian Hungarians must live, seen in an apocalyptic light by the representatives of the „old generation” from which the Transylvanian Youth are firmly delimited, is accurately described by László Dezső, editor in chief of the magazine, in the same first number of Erdélyi Fiatalok of January 1930:

„A healthy ideology, that is born despite the injuries suffered by the Transylvanian Hungarians, is about to rise. In this article and throughout our magazine we struggle to create and spread this ideology full of energy and vitality. […] The last four or five years made the Transylvania Hungarian youth become self‑ aware and awake the consciousness of its people fate. Their bewilderment is a natural state. They are the first Hungarian minority youth. They have no one to teach them, they must learn by themselves. […] If they wanted to be loyal to the values instilled in school, they had to leave Transylvania or to enter an eternal conflict, without horizon with the new empire. The youth of the first part of the Twenties have mostly chosen the first pathway. Today we are aware that this was not a healthy solution. […] We later realized that for us there is only one way: to stay home, in minority, preparing us to consciously serve the fate of Transylvanian Hungarians. […] But this ideology would be misleading if it concerned only the Hungarians themselves, failing to consider the other people who live with them in Transylvania and in the same country, if it ignored the current political and constitutional situation. Not to accept the situation of minority and oppose the existing state and legal order would be an attempt on the life of the Hungarian community.”4

Even in this first article signed by the magazine’s editor in chief we can see the direction in which this new generation of Transylvanian Hungarians wishes to direct attention: to the „neglected Hungarian village”. This new generation was mostly made of Hungarian students from universities of Cluj‑Napoca, in a continuously growing number since 1924‑1925, after for several years after the Great War, the Hungarian youth ‑ become minority in Transylvania ‑ would not conceive to enroll in higher education institutions in Romania, preferring to be educated in Budapest or in the West. However, those who came back home had problems in validating these studies by the Romanian authorities.

The Transylvanian youth continually stress the need to combine the „social and national work” through a thorough knowledge of the problems that „require urgent solutions and account for all our social concerns and all the errors of the national life” 5. The first steps in this direction were made by attempts to identify this problem before the magazine publication: the Szekler Society youth organization with youth organizations of Hungarian religious cults: Dávid Ferenc Association (Unitarian), Christian Youth Association (Reformed) and the Youth Department of the Catholic Popular Union (Roman Catholic) made up sociographic questionnaires in 1929. The questionnaires divided the village life into groups of economic, cultural, medical and other questions.

However, the work to educate masses, carried out in villages by members of the Dávid Ferenc Association at the initiative of the young Unitarian priest Balázs Ferenc had a greater scale. These folk conferences of religious, social and literacy nature were attended by 200 young people from 21 villages in the Cristuru Secuiesc area. The traveling library institution was established, the villages were supplied with film projection equipment.

The Transylvanian youth draw inspiration not only from fellow predecessors, but also – especially – from the Hungarian progressive movements in Hungary and Czechoslovakia, which had already covered a large portion of this way of „turning over to the village” in the second half of the Twenties. One of these movements was Miklós Bartha Society in Hungary, and with regard to the Hungarian young people in Slovakia – also affected by the trauma of transition from the majority nation status to that of minority community –, Mikó Imre, one of the Cluj‑Napoca magazine editors finds that they had recovered much faster than their Transylvanian generation colleagues.

„Miraculously, the Hungarian youth in Slovakia ‑ which were probably the most oppressed of the Hungarians young people that became minority ‑ had recovered the fastest. Awareness of the new political conditions also led to the awareness that new frontiers give only a new political division to the Hungarians in the Danube Basin, without dismantling the secular communion that linked Hungarians in Slovakia to the mother country throughout history. The wish for this national unity is the motivation that urges the young Hungarians in Slovakia to perform a full reassessment of our culture in crisis and to search for new resources. Therefore, the starting point of the Hungarian youth in Slovakia was to build a relationship as close as possible with the people. They tried to teach the people and to learn from the people.”6

In the second number of Erdélyi Fiatalok, of February 1930, Péterffy Jenő – one of the magazine founders – calls for action, condemning the passivity of a lost decade in terms of the Hungarian community.

„After the Transylvanian Hungarians cut off from the mother country accepted that it would be useless to try to throw obstacles in the will of fate, and that there is no point in waiting with arms crossed for the fate to improve, began to move from passivity to activity. The illusions in the eyes of the educated youth began to disappear, the same became aware that the new Hungarian youth have new duties: to create a new existence, staying here, knowing the situation here, arming with all the necessary tools to become the elite of their people, leading the people to a future worthy of its past. We may consider the school year 1924‑1925 a turning point, because this is when large numbers of Hungarian youth enrolled for the first time at the Romanian University of Cluj.”7

Echoes of publication of the new magazine in the Hungarian press in Romania, Hungary and Czechoslovakia do not delay to appear. The editors of Erdélyi Fiatalok review these echoes – some positive, some negative – among which there are: „In number 3/1930 of Erdélyi Helikon the reformed bishop Makkai Sándor addresses us warm words, encouragements”. „In number 3/1930 of Korunk Bolyai Zoltán of Aiud believes that our lyricism is unhealthy, unrealistic and unhistorical”. „The number 4/1930 of Kálvinista világ joyfully announces our publication”. „The Hungarian public may learn from the newspaper Magyar Hírlap about the publication of our magazine through Szentimrei Jenő’s article that accurately renders our main thoughts”. „The Hungarian Reformed Youth gives us a collegial hand through Csanády József’s article in the 7th number of the magazine A Magyar Református Diákmozgalom. „The magazine of the Hungarian youth in Czechoslovakia, Mi lapunk, announces with heartfelt joy the publication of our magazine on this common stage, in the March number of this year.”8

The Romanian press of the time generally perceived the Transylvanian youth’s activity with sympathy. Number I/1933 of Erdélyi Fiatalok includes an unsigned article about the Village Books published by the editorial staff of Erdélyi Fiatalok in the Romanian environment. Reference is made to Ion Costea’s article in the magazine Patria9, where the author notes with satisfaction that in recent years there has emerged a generation of Hungarian intellectuals who seek to join the Greater Romania’s Transylvanian society, overpassing the trauma of losing the dominant nation status.10

We can see the absolutely positive perception of the members of the Sociological School of Bucharest led by Professor Dimitrie Gusti on the Transylvanian Youth movement, particularly in the light of articles published in the Sociologie românească (Romanian Sociology) magazine, between 1936‑1938, signed by young Romanian sociologists who spoke Hungarian, as Transylvanian people: Octavian Neamtu, Anton Golopentia, Traian Herseni. In Neamtu’s article, „Road to Villages of the Hungarian Youth” from the very first number of the Romanian Sociology, he draws from „the Hungarian example” major conclusions for the Romanian university students, saying that the Hungarian youth embraced Gusti’s sociological system as a working method to achieve their aspirations.

„In our opinion, what should be considered particularly exemplary for the entire Romanian intellectual stratum and in the first place for the university students, what we deem as an urging reprimand is the endless striving for the nation, which is proven by the road to villages of the Hungarian Transylvania youth. Neglected by the official circles of Budapest and by the Transylvanian oligarchy, left alone, merely with books full of revolt […], the Hungarian youth managed to learn from others’ example and after carefully looking into the movement around Professor Gusti, took everything likely to be used for their national and political purposes. Wealthy now, by the knowledge of a scientific working method, they go on with the national defense and spiritual assertion, their road to villages […]. Thus, they embrace, before having passed through every corner of our intellectuality, the sociological thinking system of the Bucharest School and the ethical and social conception of Professor Gusti, also taking all the social and political consequences.”11

Neamţu also draws attention to the gaps posed by the village movement of the Transylvanian Hungarian youth, however showing a lot of tolerance to such gaps.

„It is still far from the results gained by the institutions from which it takes theoretical and practical guidance. But we must not forget that it is a new movement, which is just beginning to be organized and which has just stated its scientific foundations and social ideals. As it appears now, this movement of the Transylvanian Hungarian youth contains some encouraging things and others that must be a severe reprimand to our university students.”12

Ideological conflicts between the Hungarian progressive youth in Hungary, Czechoslovakia, Romania and the Hungarian official policy in all these countries – a prominent revisionist policy, especially in Hungary ‑ were common in those years. Erdélyi Fiatalok tells about an incident that happened in Budapest in March 1930, when the Association „Sarló” („Sickle”) of the Hungarian students from Czechoslovakia wanted to deposit a wreath on March 15, at the statue of poet Petőfi Sándor from Budapest. The wreath had ribbons with the Hungarian, Romanian, Slovak, Czech, Croatian, Serbian tricolor, and a red ribbon. The student organizations from Budapest reacted vehemently against this intention and – at their insistence – the Hungarian police asked the representatives of „Sarló” association to abandon their intention. Thus, the wreath was eventually deposited on the tomb of the forty‑ eighter revolutionary Táncsics Mihály. The Hungarian students protested at a meeting against the „outrageous attempt”, a query was made in the Hungarian Parliament where the „Sarló” members were labeled as „opportunistic race traitors” and the organization was called the „exponent of Czechoslovak official foreign policy”13.

The first number of Erdélyi Fiatalok entirely devoted to village issues is that of June 1930. The articles have the same common message: the only chance of the Transylvanian Hungarians to „reinvent” themselves after the situation created by the peace treaties following the First World War is to find connections with the village.

„In Transylvania it is fashionable to talk about the village, both in the social, cultural and especially in the economic field. But we are not judging by fashion, but we try to turn over to the village. In agrarian peoples, development and better future are linked to a better life for farmers and for us this is all the more true as the Transylvanian Hungarians are almost exclusively made of peasants. […] Therefore, we can say without exaggeration that all roads lead to villages.”14

The same special number of the magazine contains the sociographic questionnaire made up by the Transylvanian Youth in order to be used by students who wish to participate in the contest initiated by the magazine. The stated goal of the contest in which any Hungarian student from Romania may participate – in compliance with the rules – was to create a „picture” of the Transylvanian Hungarian village, through a sociographic analysis based on data collection and processing.15

An important step in the organization of the rural work of the Transylvania Youth was the establishment of the Village Workshop which would operate near the editorial staff of Erdélyi Fiatalok. The establishment of the Transylvanian Youth Village Workshop is announced through a press release appeared in number 7/1930 of the magazine.

„Today, the village issue is in the spotlight throughout the world. The youth of all countries deal with this problem, our Romanian brothers and Transylvanian Saxons, as our Hungarians brothers from Hungary and Czechoslovakia. The Transylvanian Hungarian youth cannot be omitted from this work. The economic basis of Hungarians in Romania is the Hungarian village. The economic situation of all Hungarians in Romania will be identical to the economic situation of the village. […] The editorial staff of Erdélyi Fiatalok decided to establish a new body for systematization of the rural work, and this body is the Transylvanian Youth Village Workshop.”16

In February 1931 general ethnography and folklore classes were given in the Village Workshop. „This gave the start of the actual rural work of our youth” ‑ notes the editorial staff. It is significant for the orientation of the Transylvanian youth to the Romanian sociology and mainly that represented by the sociological school in Bucharest led by Dimitrie Gusti, that the theme of the first course was „Spiritual work of the Romanian youth”, taught by Demeter Béla, director of the recently established Village Workshop.17

The Transylvanian Youth group, based in Cluj‑ Napoca, establishes sub‑editorial offices, working groups in Odorheiu Secuiesc, Bucharest and Timisoara. „The establishment of the sub‑editorial staff in Bucharest will boost the national connections of our magazine” – editors hopes.18 The sub‑editorial staff in Timisoara, founded immediately after that in Bucharest, intended to establish connections between young intellectuals and the workers in Timisoara, carrying out a sociographic work among them, using questionnaires and preparing the ground for rural work in the Hungarian municipalities of Banat. The first contacts were established with the Hungarian youth in the workers’ district Blascovici, aspects of this work were presented at a meeting held on September 10, 1931. „It is worth noting that this initiative gave rise to the first meeting of the Transylvanian Youth with the Hungarian youth workers; these contacts will also be extended to Fratelia, the workers’ district of Timisoara.”19

Another article reports with disappointment about the work of the working group of Odorhei of the Transylvanian Youth. „We were many at first, but few remained in the practical rural work” – the author of the article notes bitterly. „We do not mean it as a reproach, but it should give us food for thought about the future. Many young students do not realize that the village problem is a vital issue for the Hungarian youth: if the village lives, the Hungarians in Transylvania live too. If the village dies, our future, of the youth, will die too.”20

The Transylvanian youth must also face Hungarian nationalism charges from Romanian circles. In the reply published in the magazine, the editor in chief of Erdélyi Fiatalok, László Dezső, rejects the charges made by Professor Onisifor Ghibu against the Transylvanian Youth. These charges appear in the nine‑volume collection entitled „An Anachronism and a Challenge: The Transylvanian Roman Catholic State. Historical and Legal Study” of Onisifor Ghibu published by the Ministry of Education and Religious Affairs, the Historical and Legal Commission studying the problem of the Transylvanian Roman Catholic State. The Transylvanian Youth are mentioned in Chapter IX of the third volume of the paper; Ghibu says that the Transylvanian Youth are „the most dangerous of all youth movements under the guidance of the Roman Catholic State, fierce supporters of Transylvania’s separation from Romania”. The editor in chief of Erdélyi Fiatalok rejects these charges by arguing that the work and ideology of Transylvanian Youth are in clear opposition to the „fashionable” irredentism in the official Hungarian policy. László Dezső states that the mere fact that the Transylvanian Youth refer to the need for cultural autonomy of the Székely Land – autonomy guaranteed, as the editor in chief of the magazine says, by peace treaties – demonstrates a clear distance from the rhetoric of Budapest officials who wanted to review such treaties and to change borders. The author recalls that the Transylvanian Youth were accused by the Hungarian right‑wing party precisely of collaboration with the Romanians, claiming at some point that the magazine is financed by Romanian circles. Another charge made by Professor Ghibu is that Erdélyi Fiatalok is an official magazine of the Hungarian Party – unfounded accusation, in the opinion of the editor in chief, considering the stated apolitical nature of the Transylvanian Youth. „We were the ones who strongly stated ‑ despite the charges from many Hungarians ‑ that we must live in this country accepting our fate of minority people” – points out László Dezső. He is convinced that Professor Ghibu’s allegations come from ignorance, and advocates for a closer relationship between the Hungarian and the Romanian community for a better understanding and elimination of such false opinions. 21

Another unexpected attack against the Transylvanian Youth, come from Romanian circles otherwise non‑hostile, is resumed in the first number of 1934 of Erdélyi Fiatalok. Biró Sándor tells in the magazine about an event organized by the Astra Cultural Association in Cluj‑Napoca, on March 7, 1934. During the event, Professor Ioan Chinezu – which is said to be known by the Hungarian community in Transylvania for his work performed for the rapprochement between Hungary and Romania by publishing papers on the Transylvanian Hungarian literature after 1918 – had a presentation entitled „The Cultural Life of Minorities in Transylvania”. Biró reports that the Hungarians – not few in number – who wanted to be present at the event, listened with amazement as Professor Ioan Chinezu said about the Transylvanian Youth movement that it was „an afremath of the chauvinistic and Magyarized program before the World War of the Hungarian Cultural Association in Transylvania (EMKE)”, that, according to Chinezu, „tried to prevent the cultural development of Romanians in Transylvania during the empire, with the support of the Hungarian state”, and that „did everything possible to forcibly Magyarize the minorities at that time”.22 The author of the article wonders: what was the opinion about Professor Chinezu’s allegations of the Romanians attending the event that wrote about the Transylvanian Youth in the Romanian magazines Patria, Ardealul, Curentul or Universul words of praise for the obvious intentions of the Hungarian youth to approach the youth of the Romanian majority population. Biró Sándor believes that this „distorted image” that was presented by Chinezu is due to „adverse weather conditions”, that is, to the political circumstances of the time. The author recalls the reproaches come precisely from a part of the Hungarians, addressed to the Transylvanian Youth, because they openly preached the need for rapprochement of the Hungarian and Romanian youth, the need for cultural exchanges between the two peoples.

The first „cracks” in the Transylvanian Youth group appear in 1933, in the 4th year of issue, with the structural changes that occurred then, mainly due to increasingly pressing financial problems: the monthly magazine Erdélyi Fiatalok becomes quarterly. In the early years it appeared ten times a year (monthly, except July and August), with some gaps in the regular issue, especially due to the financial problems that the editorial staff was faced with. In fact, there are many references to these problems, usually in the context of the global financial crisis, references accompanied by many repeated entreaties to readers, subscribers, to pay their financial obligations to the publisher. At the same time, there is announced the exclusion from the founders of two names that marked the first three years of issue of the magazine Péterffy Jenő and Demeter János. The first failed to comply with the editorial staff’s decision not to allow its members to conduct political activities, and the second published defamatory statements in the pages of another magazine, Falvak Népe, against the Transylvanian Youth. Bányai‑ Baumgarten László’s withdrawal from the Transylvanian Youth is also regretfully announced.23

Starting with 1935 a new magazine is issued, addressing the same audience as Erdélyi Fiatalok, with Venczel József among its initiators, a prominent figure of the Transylvanian Youth: Hitel (Credit). Disagreements arise between the Transylvanian Youth and the new group, between Venczel József and the editor in chief of Erdélyi Fiatalok, László Dezső, materializing in an exchange of reciprocal „strikes” in articles published in both magazines. Venczel reproaches the Hungarian intellectual youth – also including himself here – the lack of planned, scientific work towards the village research, considering that the Transylvanian Hungarian society is described only through „superficial, journalistic reports”. In reply László Dezső accuses Venczel of ill‑will and/or ignorance.24

The schisms within the Transylvanian Youth group still leave traces in the pages of Erdélyi Fiatalok: in number I/1936, year VII of publication, the editor in chief László Dezső explains the reasons for „divorce” of the group of Hungarian intellectuals youth from Cluj – mostly former editors of Erdélyi Fiatalok, including Venczel József, Vita Sándor or Kekkel Béla – who founded the Hitel magazine. Apparently, the conflict is generated by the dissatisfaction of some young editors of Erdélyi Fiatalok caused by the magazine policy not to publish literature. Then, László Dezső proposed to issue an independent literary supplement of Erdélyi Fiatalok with its own editorial policy, but the proposal was not accepted, thus the bimonthly magazine Hitel appeared from January 1935. But it survived only six months, then it was closed for financial reasons, being restarted in 1936 as a quarterly magazine, with Albrecht Dezső as editor in chief.

Despite the fact that the enthusiasm of the first years of the Transylvanian Youth ended after 1933, the magazine still publishes articles on the rural work of student teams led by Professor Dimitrie Gusti (then Minister of Education and Culture). Such a broader article, signed by Jancsó Béla, appeared in the number of the 2nd quarter of 1933. The author notes that from the beginning, the Transylvanian Youth followed carefully the activity of the sociological school from Bucharest, expressing their admiration and respect for the Romanian students’ activity. Jancsó Béla also makes some conclusions that the Transylvanian Youth and other Hungarian students concerned about the fate of the Transylvanian village should take into account. „The organization of these trips was not an easy job, as it is the joint work of 50‑70 people for six weeks in one place. This could be achieved only with a lot of solidarity and discipline”25 – the author draws attention. Regarding his own rural work, Jancsó Béla notes disappointed that, in comparison with that of Gusti’s student teams, it fades.

„How meager are the so‑called results of our rural work! And we complain in vain by saying: it is easy for them, with help from the state! Formal support provides only the framework, but we must do the work, by the sweat of our brows! And they did this work! In so many years we have not passed the phase of lamentations, envy, baseness and religious division to give ampleness to the rural work, to be able to work with aplomb for the theoretical preparation of such work, for data collection and processing, for the propagation of need for this activity! … We are ashamed, we are very ashamed. And for good reason: our minority status would demand us more work, and we fail to do for our villages not even as the majority people do for their villages” – Jancsó concludes.26

References to the research conducted in the Romanian villages continue throughout the publication of the Erdélyi Fiatalok magazine. (Except in the last two years of publication, 1939 and 1940.) In no. 3 of 1935 we find an article about the rural work of the Transylvanian Romanians Astra society. The author, Szász István, believes that in Romania – an essentially agrarian country – the village issue is particularly important, and this was achieved by the political and civil parties of the time, starting with the left and far‑right movements, representing the ideology of the Cuza‑Goga government and the Iron Guard. The author recalls the two Romanian apolitical movements of village research: the rural work of the student teams led by Professor Dimitrie Gusti from Bucharest and that of the Transylvanian Astra cultural society, considering that the Hungarian intellectual youth in Transylvania should follow Astra’s model. Professor Julius Haţieganu, president of Astra branch, is quoted, speaking of the cultural centers established by Astra in over 20 villages. „An intensive work is carried out in the Romanian villages. The same in the Saxon ones. Only the Hungarian intelligentsia fails to establish a living relationship with the population of Hungarian villages in Transylvania” – Szász draws the conclusions.27

The same idea of the organic relationship between the Romanian youth and the Romanian village is continued by Váró György in the article published in the first number of 1936 of Erdélyi Fiatalok. Váró notes that the Romanian intelligentsia did not separate to such an extent from the people of Romanian villages as happened in other nations, especially the Hungarians. „Almost always, the Romanian literature has been focused on the Romanian village and the Romanian scholar felt close to peasants; there is no need to come down to the village when dealing with the village”28 – says the author, giving the example of the extensive village research work carried out with the participation of a great number of students under Professor Gusti’s guidance, at „Prince Charles” Royal Cultural Foundation. „Since 1934, the foundation operates in three main directions: study of the village situation, coordination of cultural centers’ work and cultural development of the village by various publications, books. During these campaigns, the teammates carry out monographs of the villages studied, analyze their health, economic and cultural condition, collect folk songs, legends, etc. All this information is included in tables, graphic schemes, statistics with which anyone can have a clear picture of the village life, from infant mortality to church attendance and land data”29 – Váró lists the royal teams’ achievements, considering that the Romanian youth carry out a serious, conscious and constructive work for the Romanian village development. „Romanians are focused on villages, for whose support they put forth substantial efforts. We should take example from them” – Váró György concludes.

About the rural work carried out by the student teams coordinated by Professor Gusti through „Prince Charles” Royal Cultural Foundation, Pálffy Károly writes in high praise in the number of quarter III‑IV of 1936. In the article called „Moral Aspects of the Minority Folk Education” Pálffy considers this activity of the Romanian students as the most significant of all the Romanian movements of village knowledge. „The way in which the Foundation operates under Professor Gusti’s leadership in order to achieve the purpose of being aware of the reality is a model that we, the Transylvanian Youth, must follow, with the same burning love and vocation which they manifest. Without these things, our work to educate people will remain superficial and ineffective” – Pálffy says.30

The Romanian students’ rural work under Professor Gusti’s guidance is also carefully followed in the pages of Hitel. In number 4/1935 of the magazine, there is an article signed by Nagy Géza, describing the monographic campaign under the auspices of „Prince Charles” Royal Foundation in 1934. „Work was started by royal word and the same word announced the purpose: 1. to do something in the interest of the village and its people, 2. to show the youth, through the rural work, the healthy way to discharge one’s energy.”31

An important episode in the relationship between representatives of the sociological School of Gusti and the generation of young Hungarian intellectuals from Hungary, interested in villages and national self‑awareness through villages, is the visit of writers Németh László, Keresztury Dezső and Boldizsár Iván from Budapest in the Romanian capital, on the coast of the Black Sea and in Transylvania. The visit ‑ which also included objectives related to the monographic movement of the Romanian Social Institute and Prince Charles Cultural Foundation led by Professor Gusti – had a great echo due to L. Németh’s essay, published in its critical magazine Tanú (The Witness). The press from Budapest attacked him with unusual vehemence, not because Németh had found words of praise for Gusti and his young collaborators, but because he criticized very harshly the Hungarian elite and intellectuals from Transylvania. In the magazine Romanian Sociology number 9/1936, Octavian Neamţu publishes a paper entitled „Hungarian Travelers in Romania”, showing the readers the publishing echoes in Hungary of the three writers’ journey in Romania.32 The Romanian sociologist brings into question the known concept of László Németh that „the Hungarians, by their spreading over the whole land from Prague to Lemberg and the Black Sea had to carry and reset the great political, economic and spiritual composition of Danubian States, connected by the same unifying ideal of peasant life lived in freedom and fraternity, in which race is a source of creation, not division”. Neamţu stresses that in order to achieve this ideal, the Hungarians „must take upon themselves the wandering fate of those doomed to spread everywhere and to all the people the living principles, ideas and plans of work, living not only as Hungarians but as people connecting the other nations on the Danube.”33 But – disappointment – Hungarians do not live such thoughts. „And their life is wasted and goes off without the ascent of strain for a great ideal.”

But Neamţu believes that the Hungarian writers have discovered something else in Transylvania, beside the Hungarians’ weakness and indifference to the great ideals which would be assigned to them. Namely, the power of life of the young Romanian people. „For Németh, the most important fact of the Romanian spiritual life and work of building a new Romania is the monographic movement of the Romanian Social Institute and the practical action of Prince Charles Cultural Foundation, through the Student Teams” – believes Neamţu, who quotes Németh, fascinated by the discipline of the Romanian youth rural work, which he knew in the company of monographers and among the student teams. The visit of the three writers from Budapest is also reflected in the magazine Erdélyi Fiatalok: in number IV of 1935 Jancsó Béla says he does not wish to enter into such polemics, but he also disagrees with the conclusions drawn by Németh in his essay, that the Hungarians in Transylvania are doomed because they lack the will to live.

„I think there are big gaps in demonstrating this thesis and I would like them to be reconsidered”34 – Jancsó says, bringing as arguments the works of Transylvanian Hungarian writers and personalities of the time, such as the poet Reményik Sándor, the reformed bishop Makkai Sándor or the Unitarian priest Balázs Ferenc. In the first number of Erdélyi Fiatalok, from 1937, two reviews are published35 (also resumed by the Romanian Sociology – founded by Professor Dimitrie Gusti in 1936 – through Bakk Péter, a sociology student in Bucharest, at that time a sort of bridge between the Transylvanian Youth and Gusti School). The reviews concern two volumes published in Budapest, of the writer Illyés Gyula and of the sociologist Szabó Zoltán. The well‑known book of Illyés, Puszták népe (People of the Puszta) describes the hard life of the Hungarian steppe inhabitants. This population of about 3 million people of the rural Hungary, located mainly on the lower Tisza, lives a life of deprivation, being threatened by the emergence of modern means of work, agricultural machinery, which gradually make their work useless. Another volume presented here is Szabó Zoltán’s, A tardi helyzet (The Situation at Tard) – a monograph of the Tard village in northeastern Hungary, Borsod county. Szabó’s conclusion is the same as that of Illyés: the Hungarian peasants’ fate is not better than it was in the days of serfdom, before appropriation.

The same volumes are also presented in Hitel no. 3/1936, in Kéki Béla’s article entitled „Metamorphisis Transylvaniae”. The author criticizes the Transylvanian Youth movement ‑ but without naming it ‑ because for many years in the Transylvanian Hungarian intellectuals’ circles there has been much talk about the village issue, but too little has been done. „The uninitiated may think that our students are armed with valuable knowledge in this area, attending lectures and reading volumes of the European renowned sociologist Dimitrie Gusti. At first glance, I was headed in terms of both identification and processing of village problems. The truth is, however, that during this time there has been no work that would describe the life of our villages on the bank of Calata or at the foot of Harghita. We needed volumes from abroad, from Hungary, to make the village research a burning need for us” – Kéki Béla opines. The same shows in addition to the two said volumes and the study published by the working community members for the village study of the student hostel Pro Christo of Budapest A village about to disappear in Pannonia. The Life of Kemse Village (Elsüllyedt falu a Dunántúlon. Kemse község élete). Kéki believes that this latter volume provides the „the darkest, most hopeless” portrait of the village of 140 souls in Baranya county in western Hungary, where social dismantling of the village reached alarming levels, and the habit of having one child became „a deadly plague”. The author of the article in Hitel raises the question: how many Hungarian villages in Transylvania have the same fate as the village of Tard? „We still do not have the answer to this question” – concludes Kéki, reminding – as an exception to the rule – the research campaign in the village of Babiu in the folk area Calata (currently the county of Salaj), in the summer of 1936, attended by students at the Reformed Theological Seminary in Cluj. „The Hungarians students from Cluj prepared last year for the rural work, in several groups, but the authorities failed to give their approval, therefore Professor Gusti’s intervention was required in order to finally receive such approval” 36 – we find out from Hitel. The campaign from Babiu was attended by 23 young people led by the linguist Szabó T. Attila and guided by the writer‑architect Kós Károly, rehabilitating a rural road of about a kilometer, along with the research work: data collection of local history, public health, folklore, folk art. Dimitrie Gusti’s personality is increasingly evoked in the pages of Erdélyi Fiatalok and Hitel, with his recognition as the ultimate scientific authority in the village monograph. Number I/1937, year VIII. of Erdélyi Fiatalok related about Professor Dimitrie Gusti’s anniversary of 25 years in higher education, event organized at the University of Bucharest; the Transylvanian Youth also paid tribute to the famous scientist. „The village research done by Professor Gusti by methods introduced by the same serves universal interests, comprehensive in the analysis of the social situation of all mankind, with particular importance and creating a sociological school of global importance” – believes the author of the article from Erdélyi Fiatalok. A few pages later, it reports about another event occurred in Bucharest, about the personality of Professor Dimitrie Gusti: the meeting of the members of „Koós Ferenc” Club of Hungarians from Bucharest and the acclaimed scientist.

„Six years after the start of the Transylvanian Youth Village Workshop another important step was made in the rural work. „Koós Ferenc” Club of Hungarians from Bucharest organized a training seminar for the Hungarian students in the capital in order to familiarize them with the worldwide known monograph system of Professor Gusti. […] The event held on February 4, 1937 was also attended by Professor Gusti, along with the Assistant Professor Henrich [Henry] H. Stahl and the inspectors Oktavian [Octavian] Neamţu and Anton Golopenţian [Golopenţia]. The Club celebrated Dimitrie Gusti in the warmest way, celebrating twenty five years of professorship. […] Gusti expressed his sincere gratitude for the warm welcome and joyfully noted the conscientious and devoted participation of the Hungarian youth in the rural work activity of royal teams. He expressed his belief that these two nations that have lived and will continue to live together for centuries – Romanians and Hungarians – will get along and work together’

– is written in the pages of Erdélyi Fiatalok.37

The collaboration between members of the sociological school of Bucharest and the Transylvanian Youth continues in the spring of 1937 with the participation of Hungarian youth in the training courses of the Romanian royal teams, organized in Stăneşti, county of Muscel by „Prince Charles” Royal Cultural Foundation, in March and April 1937. The two courses lasting two weeks were attended by Váró György, Haáz Ferenc and Hegyi István from the Transylvanian Youth and by Bakk Péter from the „Kós Ferenc” Club of Hungarians from Bucharest. „The courses had 68 students, including four Hungarians. We left Bucharest on April 15, we arrived at Stăneşti after a half a day’s journey by bus. When we arrived there, the course leader, H. Stahl made a brief introduction, presenting the work plan and asking young people to abstain from politics during the course, because this would prevent the joint work. Particularly he welcomed us, the Hungarians, expressing in warm words his joy of seeing our desire to know their work and to participate in such work”38 – the young Hungarians describe the welcome given at Stăneşti. Regarding the course, it took place – according to their story – in total discipline and order, „almost military‑like”.

„We were divided in groups of ten people; each group had a leader responsible for coordinating work in his group. The daily schedule was as follows. After waking up at 6 a.m., setting up exercises and washing in the river, then breakfast and flying the flag of the camp. The commander presented the agenda, listening the group leaders’ report on what happened on the previous day. Before lunch we performed practical work – tree planting, ground leveling, water well digging, road repair – or we collected folk data. When it rained, we attended theoretical courses, which were normally held between 3 and 6 p.m. After that, until dinner we spent time on trips, games and choir rehearsals. After dinner, recreational and educational programs were organized for villagers, on which occasion the village people could meet the teammates, thus, the latter had the chance to gather various statistical data” – the Transylvanian Youth describe their participation in the student teams’ training courses at Stăneşti. The author of the article (unsigned) believes that the Romanian youth „take seriously the village issue and conduct very conscientiously the research work of the Romanian village based on the already established method of Professor Dimitrie Gusti”.

In number III/1937 of Erdélyi Fiatalok Jancsó Béla – prominent member of the Transylvanian Youth movement – shows the basic principles of the Romanian students’activity, led by Professor Gusti: 1. The village has the right to culture (it is not a charitable act, but an obligation to work to raise the village, from the total 18 million population of Romania, 13 million people live in rural areas, in the country’s 15.200 communes), 2. Village should not be given another culture, but must be helped to be able to create its own culture (it is not a mere transmission of knowledge, but people’s awareness on the need to develop their own specific culture), 3. Culture is not a finite collection of general information that can be applied in any environment in the same way (the Romanian village needs a culture appropriate to its needs, that is, a regional culture, which can be achieved only by knowledge of the country with monographic methods) and 4. It takes a complete culture, a culture that is both a culture of health, labor, intellect and spirit. Jancsó believes that all these ideas laying the foundations of the rural work carried out by Gusti’s student teams can be found in the work of Balázs Ferenc, the Unitarian priest who achieved in the Cheia village near Turda a model of development through his own efforts of the Hungarian village in Transylvania; he was also a prominent member of the Transylvanian Youth movement. The author of the article emphasizes that Gusti’s monographic research method ‑ repeatedly described in the pages of Erdélyi Fiatalok – makes it possible to identify the specific needs of the village, which are going to be met by working in villages. Jancsó sees in the cultural centers’ system introduced by Gusti an instrument to coagulate „all the creative forces” of the rural intelligentsia and the village awareness elements, in order to form a living working environment, acting coordinately in order to meet the needs of the rural population. „The so‑called royal teams prepare the ground, partly by monographic research work, partly by example, for setting up the cultural center of the village. After establishing this village cultural center, the independent work can be started through this organ which, based on the main principles set out above, will be able to carry out a specific cultural creative activity. The cultural centers are supervised and coordinated by the „Prince Charles” Royal Foundation, but they have a high degree of autonomy in their work”39 – Jancsó notes, reminding that in 1937, Romania had 1818 such cultural centers (189 in Oltenia, 412 in Wallachia, 100 in Dobrogea, 354 in Moldova, 544 in Bessarabia, 33 in Bukovina, 107 in Transylvania, 49 in Banat, 32 in Maramureş and Crişana). By comparison, 640 cultural centers were established in 1934, in 1935 their number increased to 1310, and in 1936 to 1689. The author concludes that the rural work performed under Professor Gusti’s guidance has a paramount importance for the development of the Romanian village, considering that the Hungarian minority in Romania should follow the same path in trying to develop their own rural communities
– „Gusti’s system may be the most direct path of our community confrontation with the problem of minority and of the deepest understanding of such problem” – says Jancsó Béla.

The internal conflicts within the Transylvanian Youth group become increasingly visible to the readers of Erdélyi Fiatalok: in number II. of 1937, the editorial staff reflects on the centrifugal tendencies within the Transylvanian Hungarian youth, started in 1933 with the exclusion or voluntary departure from the Transylvanian Youth of some „Marxists” members of the editors, such as Demeter János, Bányai‑Baumgarten László and others, continuing with the „right‑wing dissidence” of Hitel founders – Venczel József, Makkai László etc. The said article talks about the attempts to restore unity within the Transylvanian Hungarian youth; the author claims that Erdélyi Fiatalok has always done everything possible to maintain such unity. „Our democratic liberalism, which is above all ideologies, was attacked from two directions: from the new Catholicism and from Marxism. In the autumn of 1932 these two dogmatic camps rose against each other and both against us, against our democratic thinking, with no dogma” 40 – shows the author of the unsigned article. The same draws attention to the futility of the conciliatory attempts of the writer Tamási Áron, considering that the „youth in action” front demanded by Tamás (materialized in October 1937 by the Meeting of Târgu Mureş) merely accentuated the differences between the three camps identified by the author – Hitel, Marxists and Erdélyi Fiatalok –, since nobody outside the Transylvanian Youth recognized that these three categories are fighting each other. Balogh Edgár ‑ the Hungarian journalist exiled from Czechoslovakia in 1935, the founder of the „Sarló” („Sickle”) movement of the Hungarian youth in Slovakia – had a similar attempt, calling for the establishment of a so‑called „parliament of the Transylvania youth”, also doomed to failure as the Transylvanian youth believe.

The conflicts between different groups of Hungarian intellectuals in the Transylvania of the Thirties reach their peak with the organization in 1937 of the Meeting from Târgu Mureş of representatives of various movements by an initiative committee which included among others the writer Tamási Áron and the publicist Balogh Edgár. The young Transylvanians did not attend the works carried out in Târgu Mureş during 2 to 4 October 1937 of this „Transylvanian Hungarian youth parliament”, considering that the invitation of „extremist Marxists” to the meeting legitimates this movement that the representatives of Erdélyi Fiatalok believes harmful for the Transylvanian public life. „Our presence at the Meeting from Târgu Mureş would have legitimized the undemocratic organization of the event but also the extremist Marxists’ movement”41 – the editorial staff of Erdélyi Fiatalok explains in a press release the decision taken by the Transylvanian Youth. No. III/1937, year VIII of the magazine publishes a critical article of the Meeting from Târgu Mureş, attended by 187 delegates. The Transylvanian Youth criticize from a national‑Christian platform the cooptation of „extremist Marxists” in the new movement, considering that this did not achieve the original intention to bring workers’ representatives among the young Transylvanian Hungarians active in the public life, but mimicked it, and the left‑wing organization Madosz and its leader Nagy István – invited to the Meeting from Târgu Mureş – do not represent this class.

„Legitimate representatives of left‑wing youth, members of the Social Democratic Party and trade unions were not invited to the Meeting from Târgu Mureş” – organizers are accused by the Transylvanian Youth. The editorial staff Erdélyi Fiatalok concludes that the unity created at the Meeting from Târgu Mureş is only a surface, unprincipled unity. The Transylvanian Youth also criticize the „chameleonism” of Hitel, that agreed to shake hands with the „Marxist publicist” Balogh Edgár – initiator of the Meeting from Târgu Mureş – which not long ago labeled them as fascists. The Transylvanian Youth also contest Balogh Edgár’s moral right – known as a former prominent member of the „Sarló” („Sickle”) organization of young Hungarians in Slovakia ‑ expelled by the Czechoslovak authorities and established only two years earlier in Transylvania, of calling to unity the Hungarian youth from Romania. As for the final text of the decisions taken at the Meeting from Târgu Mureş, the Transylvanian Youth note that „although the extreme left Marxist ideas have not been adopted in these decisions, the left extremism soldiers have infiltrated among us. The Trojan horse was introduced in the city.”42

The last two years of publication of Erdélyi Fiatalok no longer contain references to the monographic concerns of the Transylvanian Youth group, which became increasingly isolated after its self‑exclusion from the „youth parliament” held in October 1937 in Târgu Mureş. As such, between 1938 and 1940, Dimitrie Gusti’s name or any information about the sociological school of Bucharest is no longer shown in the magazine, not even in the promulgation by King Carol II of the Social Service Law in 1938, in which the work done voluntarily by the student teams – with the royal dictatorship establishment – became mandatory for all graduates of universities and high schools, and the suspension of this law, a year later, due to infiltration of legionnaire activists among the teammates. The magazine ceases to appear after no. 2 in 1940, although in the previous number (1/1940) the editorial staff announced the entry into the second decade (11th year) of publication of Erdélyi Fiatalok, also promising to return from the quarterly to the monthly publication.43 The substantial reduction in the influence of the Transylvanian Youth group – split and increasingly isolated – in the Transylvanian Hungarian public life and the well‑known historical events – Vienna Dictate, whereby the Hungarians temporarily regained the status of „dominant nation” in Northern Transylvania – led however to the disappearance of Erdélyi Fiatalok and of the Transylvanian Youth movement. But the seed was planted: Gusti’s school left deep marks on the thinking and concepts of the progressive Hungarian intellectual elite of the interwar period; such influence also affected indirectly the Transylvanian Hungarian society as a whole. This is also the belief of Octavian Neamţu, expressed in the pages of the Romanian Sociology:

„The penetration of Professor Gusti’s sociological thinking system and of the sociological monographic method in the Transylvanian Hungarian scientific world can only have good consequences, both in the knowledge of the Romanian national land and in the scientific connections between the Hungarian minority and the Romanian scientific world. And we also believe that the action of knowing the Transylvanian social reality will also have consequences in the political mentality of the Hungarian minority in Transylvania”44.

Nota

1. Erdélyi Fiatalok editorial, I: 1, January 1930, pp. 1‑2.
2. According to the masthead the magazine founders are: editor in chief: László Dezső, editors: Balázs Ferenc, Biró Sándor, Debreczeni László, Demeter János, Jancsó Béla, Jancsó Elemér, László József, Péterffy Jenő.
3. Balázs Sándor, Szociológia és nemzetiségi önismeret. A Gusti‑iskola és a romániai magyar szociográfia. Editura Politică, Bucureşti, 1979.
4. László Dezső, Az erdélyi magyar ifjúság lelki arca, in Erdélyi Fiatalok, I: 1, January 1930, pp. 3‑5.
5. Demeter János, Az erdélyi magyar ifjúság kapcsolatai a néppel, in Erdélyi Fiatalok, I: 1, January 1930, pp. 5‑8.
6. Mikó Imre, Úttörő fiatalok. Szlovenszkó magyar ifjúságának munkája a Vetés tükrében, in Erdélyi Fiatalok, I: 1, January 1930, pp. 12‑14.
7. Péterffy Jenő, Az erdélyi magyar ifjúság jövője, in Erdélyi Fiatalok, I: 2, February 1930, pp. 18‑19.
8. Hogyan fogadták az Erdélyi Fiatalokat?, in Erdélyi Fiatalok, I: 3, March 1930, pp. 43‑44.
9. Ion Costea, A New Generation of Hungarians in Transylvania?, in Patria, no. 38, 19 February 1933.
10. Új Magyar Nemzedék Erdélyben? Fiatal erdélyi román vélemény az Erdélyi Fiatalokról, a falumunkánkról, és Mikó Imre falufüzetéről, in Erdélyi Fiatalok, IV: 1, 1933, pp. 33‑34.
11. O. Neamţu, Drumul spre sate al tineretului maghiar, in Sociologie românească, no. 1‑2, 1936.
12. Ibidem.
13. Nemzetgyalázás vagy fajszeretet?, in Erdélyi Fiatalok, I: 4, April 1930, pp. 62‑63.
14. Demeter János, Vissza a faluba, in Erdélyi Fiatalok, I: 6, June 1930, p. 81.
15. Hogyan tanulmányozzam a falu életét?, in Erdélyi Fiatalok, I: 6, June 1930, pp. 91‑94.
16. Magyar főiskolások, lépjetek be az Erdélyi Fiatalok faluszeminári‑ umába!, in Erdélyi Fiatalok, I: 8, November 1930, p. 125.
17. Erdélyi Fiatalok, II: 3, March 1931, p. 64.
18. László Dezső, Falumunka, in Erdélyi Fiatalok, II: 2, February 1931, p. 39.
19. Tóth Zoltán, Az Erdélyi Fiatalok munkája Temesváron, in Erdélyi Fiatalok, II: 8‑10, November – December 1931, p. 153.
20. Miklós György, Az Erdélyi Fiatalok udvarhelyi csoportjának falu‑ tanulmányozása, in Erdélyi Fiatalok, II: 8‑10, November – December 1931, p. 160.
21. László Dezső, Ghibu O. professzor könyve és az Erdélyi Fiatalok, in Erdélyi Fiatalok, III: 1‑2, January – February 1932, pp. 3‑10.
22. Biró Sándor, Az erdélyi kisebbségek kulturális élete, in Erdélyi Fiatalok, V: I, 1934, pp. 30‑31.
23. Erdélyi Fiatalok, IV: 1, 1933, p. 37.
24. László Dezső, Rosszindulat vagy tudatlanság?, in Erdélyi Fiatalok, VI: 1, 1935, pp. 20‑22.
25. Gusti professzor és tanítványainak falumunkája, in Erdélyi Fiatalok, IV: 2, 1933, pp. 46‑49.
26. Ibidem.
27. Szász István, Az Astra falumunkája, in Erdélyi Fiatalok, VI: 3, 1935, pp. 99‑100.
29. Váró György, Román falumunka. Hogyan dolgoztak és milyen ered‑ ményeket értek el a diák‑munkacsapatok?, in Erdélyi Fiatalok, VII: 1, pp. 25‑30.
30. Pálffy Károly, A kisebbségi népnevelés erkölcsi vonatkozásai, in Erdélyi Fiatalok, VII: 3‑4, 1936, p. 90.
31. Nagy Géza, A román falumunka, in Hitel, I: 4, 1935, p. 7.
32. Octavian Neamţu, Hungarian Travelers in Romania. Documents, In Sociologie românească, no. 9, 1936, pp. 24‑30.
33. Idem.
34. Jancsó Béla, Ahogy lehet, in Erdélyi Fiatalok, VI: 4, 1935, pp. 109‑110.
35. Két kiáltás, in Erdélyi Fiatalok, VIII: 1, 1937, pp. 7‑8.
36. Kéki Béla, Metamorphisis Transylvaniae, in Hitel, no. 3, 1936, pp. 241‑245.
37. Főiskolás élet. Gusti professzor ünneplése a Koós Ferenc‑körben, in Erdélyi Fiatalok, VIII: 1, p. 12.
38. Falumunka. Magyar fiúk a Stăneşti‑i tanfolyamon, in Erdélyi Fiatalok, VIII: 2, p. 21.
39. Ibidem.
40. Az ifjúsági parlament kérdéséhez, in Erdélyi Fiatalok, VIII: 2, 1937, p. 19.
41. A Vásárhelyi Találkozó, in Erdélyi Fiatalok, VIII: 3, 1937, pp. 12‑15.
42. Az Erdélyi Fiatalok szerkesztőségének válasza a Vásárhelyi Találkozó előkészítő bizottságának nyilatkozatára, in Erdélyi Fiatalok, VIII: 3, 1937, pp. 15‑18.
43. Tizenegyedik évfolyamunk elé, in Erdélyi Fiatalok, XI: 1, 1940, p. 2.
44. O. Neamţu, Drumul spre sate al tineretului maghiar, in Sociologie românească, no. 1‑2, 1936.

Vezi si:

• Semnal editorial: Martin Ladislau Salamon, “Un aliat uitat. Relatiile româno‑maghiare în sociologia interbelică”

• Problematica satului la intelighentia maghiara a Ardealului interbelic
• „Stiinta natiunii” a lui Dimitrie Gusti – un model pentru Tinerii ardeleni
• The Relations Between the Romanian and the Hungarian Sociologists in the Interwar Period

The post Forgotten Ally. Romanian‑Hungarian Relations in Interwar Sociology appeared first on Cooperativa G.

Amânarea celui de-al XIV Congres Internaţional de Sociologie dela Bucureşti

Romania, 20. VIII. 1939, no. 449

In Aprilie 1940 vor lua parte la congresul internaţional din Capitala ţării noastre peste 200 de eminenţi sociologi din toate ţările lumii

Al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la 29 August a.c. la Bucureşti, s’a amânat pentru Aprilie 1940, după consfătuirile telegrafice între d.prof. René Munier, Preşedintele Insitutului Internaţional de Sociologie şi d.prof. D. Gusti, Preşedintele Congresului. Hotărîrea aceasta a fost determinată de cererea unui însemnat număr de participanţi, împiedicaţi să ia parte la desbaterile Congresului, de actuala situaţie internaţională, precum şi de dorinţa de a vedea întruniţi la Bucureşti pe toţi cei 207 sociologi de seamă în cele 22 de ţări participante. Congresul acesta, de o însemnătate foarte mare pentru ţările Europei răsăritene, dă prilejul ca, pentru întâia dataă dela înfiinţarea Institutului Internaţional de Sociologie (1893), sociologii să se întâlnească într’o altă capitală decât acelea din Europa de Apus, congresele anterioare ţinându-se la: Paris, Londra, Bruxelles, Roma, Berlin.

E o mare cinste deci pentru ţara noastră ca primul congres de felul acesta care se ţine în Europa Centrală şi Răsăriteană, să aibă loc la Bucureşti.

Cu toate că delegaţiile mai multor ţări din Occident au solicitat, cu insitenţă, onoarea de a găzdui Congresul, au fost aleşi, până la urmă, cu unanimitate şi cu asentimentul chiar al acestor delegaţii, Bucureştii, şi s’a proclamat, cu aceeaşi unanimitate de către membrii Congresului Internaţional de Sociologie din Paris 1937, d. profesor Dimitrie Gusti ca preşedinte al Congresului dela Bucureşti.

Comitetul de organizare al Congresului

Insitutul de Cercetări Sociale al României, de sub preşedenţia activă a M.S. Regelui, printr’un comitet de organizare alcătuit din d-nii: prof. dr. N.Minovici; Al. Costin, consilier la Inalta Curte de Casaţie şi secretarul general al Insitutului; Mircea Vulcănescu, Traian Herseni; H.H.Stahl; Anton Galopenţia; dr. D.C. Georgescu, secretară generală a Congresului fiind d-na Christina Galitzi-Brătescu.

Cei 207 sociologi cari şi-au trimis adeziunea, reprezintă, în afară de toate ţările Europene, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Chili, China, India, Iranul, Japonia, Mexicul şi Venezuela.

Delegaţii streini

Printre aceşti eminenţi sociologi, relevăm – pe lângă d. prof. René Maunier dela Facultatea de Drept din Paris – pe d. prof. Joseph Barthélémy, preşedintele Academiei franceze de Ştiinţe Morale şi Politice; prof. Corrado Gini din Italia, vicepreşedintele Societăţii Italiene de Sociologie; prof. Maurice Halbwachs dela Sorbona; prof. Gunzburg din Belgia; d-nii profesori G. Jacquemyns, G. Smets, D. Warnotte de la Institutul Solvaz din Bruxelles; profesorii Ipsen şi Freye, în jurul cărora se grupează Şcoala de Sociologie Rurală a Germaniei; prof. E. Dékany, preşedintele Societăţii de Sociologie din Ungaria; prof. I. Molloff, decanul Facultăţii Agronomice din Sofia; profesorii W. J. Rose şi Arthur Gedes din Anglia; prof. Tassitch, preşedintele Societăţii Iugoslave de Sociologie – şi mulţi alţi distinşi cercetători, de reputaţie mondială.

Din cine se compune delegaţia română

Delegaţia română se compune din 120 de membri, printre cari se numără d-nii: prof. N. Iorga; prof. Andrei Rădulescu, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie; prof. C. Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei Române; d-nii miniştri: prof. P. Andrei, prof. M. Ralea, prof. N. Cornăţeanu; d-nii profesori: I. Răducanu, rectorul Academiei de Inalte Studii Comerciale şi Industriale; C. Stoicescu, rectorul Universităţii din Bucureşti; Iuliu Moldovan, preşedintele „Astrei“; C. Narly; T. Brăileanu, C. Sudeţeanu, E. Speranţa, V. Madgearu, Ştefănescu-Goangă, M. Manoilescu, dr. Prhon, M. Djuvara, O. Onicescu; d-nii: dr. Gh. Banu, dr. S. Manuilă, prof Ştirbu, precum şi alte presonalităţi.

Numeroasele comunicări străine şi româneşti, primite până în prezent, se află sub tipar, primele trei volume urmând să fie puse în vitrina librăriilor peste câteva zile – şi trimise tuturor participanţilor, împreună cu un bogat material documentar asupra României şi asupra activităţii ştiinţifice a Insitutului de Cercetări Sociale.

Programul Congresului

Programul Congresului cuprinde temele esenţiale ale Sociologiei şi îndeosebi: Statul, Oraşul, Raporturile dintre acestea, Grupurile Sociale, Metodologie, etc. Pe lângă aceste preocupări, se va discuta Metogologia Sociologică şi Cercetările Monografice, cum şi rolul Institutelor de Cercetări Sociale şi Invăţământului Ştiinţelor Sociale.

Intreg acest program rămâne neschimbat pentru noua dată a Congresului, ca şi toate celelalte manifestări ştiinţifice româneşti organizate cu acest prilej şi anume: Expoziţia Sociologică, Expolizia Cărţii Sociologice, ca şi contribuţia românească la problema Bibliografiei Internaţionale de Sociologie. Din acest punct de vedere, Congresul dela Bucureşti se deosebeşte de toate celelalte, prin aceea că atinge toate chestiunile esenţiale ale Sociologiei, fapt care explică şi numărul mare al înscrierilor, neatins până azi de nici un alt congres.

Congresul Internaţional de Sociologie şi Serviciul Social

După încheerea discuţiilor Congresului, va urma o verificare pe teren a problemelor desbătute teoretic, în cadrul unei Excursii ştiinţifice la Dioşti (Romanaţi), care să pună în relief Serviciul Social. Cu prilejul inaugurării satului-model Dioşti, reclădit în urma dorinţei M.S. Regelui; şi la Făgăraş, sediul Şcoalei superioare ţărăneşti, unde se vor înfăţişa problemele de Sociologie Comparată şi Regională; iar la Drăguş, modul de realizare al unei Monografii Sociologice de sat.

Odată cu Congresul, Institutul de Cecetări Sociale al României va prezenta o serie de lucrări tipărite, dintre care cităm: mongrafiile satelor Nerej, Drăguş şi Clopotiva, îngrijite de d-nii: H.H. Stahl, Train Herseni, şi I. Conea; volumele intitulate: „Starea de azi a satului românesc“, care prezintă rezultatele cercetărilor întreprinse de Echipele Regale Studenţeşti în campania din vara 1938, asupra problemelor sanitare, economice şi culturale a 50 de sate, volume îngrijite de d-nii: A. Galopenţia şi dr. D. C. Georgescu. A mai fost pregătit, sub conducerea d-lui Tr. Herseni, un volum de planuri de lucru pentru cercetări monografice şi o bibliografie a satului românesc, alcătuită de d-nii: N. Georgescu-Tistu şi T. Ludu.

In vederea Congresului, Arhiva pentru ştiinţa şi Reforma Socială, publicaţie care a intrat în al XVI-lea an de apariţie, a fost tranformată în „Archives de Scociologie Roumaine“. şi urmează să fie redactată de acum încolo, în limba franceză, spre a satisface dorinţa stăruitoare a multor cecuri ştiinţifice străine, care cer crearea unui organ care să facă cu putinţă cunoaşterea sistematică şi continuă a lucrărilor sociologice din România.

+

Pe aceeasi tema:

• Comunicari romanesti pentru al XIV-lea Congres International de Sociologie

• Beneficiile unui congres care n-a avut loc

• Marc Bloch et le XIVe Congres international de sociologie, Bucarest, aout 1939

• Scoala sociologica de la Bucuresti intre apogeu si suprimare

The post Amanarea celui de-al XIV-lea Congres International de Sociologie dela Bucuresti (1939) appeared first on Cooperativa G.

O RAPSODIE EPISTOLARĂ A INTERBELICULUI ROMÂNESC (II)

Sanda Golopentia

- Extras din Studiul introductiv al volumului Anton Golopenţia, RAPSODIA EPISTOLARA Vol. IV, ed. Sanda Golopenţia, Enciclopedică, 2014

*

Singur cu satul care moare: H.H. Stahl

Schimbul de scrisori dintre A.G. și Stahl acoperă trei perioade. Prima, cuprinsă între 21.10.1930 și [18.8.1933] și constând din scrisorile 1–21 e perioada în care, cu sprijinul lui Stahl, A.G. devine „monografist bibliotecar”, fiind angajat la Biblioteca Seminarului de Sociologie. Scrisorile, scurte mesaje, ne dau imaginea vieții în cotidian a seminarului și Facultății, cu D. Gusti decan, a lucrului la Ministerul Instrucției, cu A.G. șef de cabinet și cu vizitele de lucru în țară ale ministrului, a conferințelor de miercuri ale Institutului Social Român, sau a campaniilor monografice de la Cornova și Drăguș și a campaniei de redactare de la Făgăraș. Se configurează tensiuni, unele trecătoare, altele care vor crește în timp, cea între Profesorul Gusti și Brăiloiu, sau cea legată de campania monografică de la Drăguș. Astfel, în mesajul 7, din [1931], A.G. scrie:

„Mi-a comunicat [Secretarul-general al Grupării universitare, S.G.] că domnul Decan vrea să ție mâine seminar și că e foarte curios să afle ce ați făcut. Se teme mai ales că d-l Brăiloiu v-ar fi absorbit vremea”.

În scrisoarea 16 (27.7.1932), într-un moment în care pare posibilă plecarea Profesorului de la Minister, A.G. îi scrie lui Stahl, aflat la Drăguș:

„Și cum nu mai e nici la C.A.M., nici la Radio, a hotărât să se dedice cu totul sociologiei și, în consecință, monografiei. Azi o bună parte din zi a fost îngrijorat de bunul mers al expediției Drăguș. Se întreba dacă nu sunt iarăși la ordinea de zi plimbările la lună și somnurile până-n prânz, frecăturile lăuntrice, paradele sterpe. / E hotărât să se ducă la Drăguș de îndată ce are o clipă sau [un] ceas de răgaz. / Acum să vedem ce s-o întâmpla. / În tot cazul, grija există. Am cetit vreo două scrisori-raport pe cari le-ai trimis, poate merge bine, poate îți și scapă, cufundat zelos în treburi de spiritual, câte o dezerțiune parțială sau completă.”

Scrisoarea 19 a lui Stahl consemnează o vagă iritare în raport cu stilul de lucru al monografiei și seminarului, pricinuită de amânări, marginalizare și centralizare gustiană excesivă:

„[...] aș vrea să văd fotografiile Drăgușului. Dacă redactăm, vreau să le am la Seminar, nu în altă parte. Cele vechi și cele noi, ale lui Iliescu (pe care nici nu le-am văzut!) Nu blocați totul la d-l Profesor. Dânsul fiind ocupat, voi ocupați, avem toate șansele să moară verva de executare a tuturor lucrărilor mici, de bucătărie, dar esențiale.”

A doua perioadă (scrisorile 22–30, 7.2.1934–7.7.1936) este cea în care A.G. se află la studii în Germania. Ea începe cu o lungă scrisoare (iar nu „ semn de viață” sau „raport”):

„Nădăjduiesc că nu ești prea supărat din pricina tăcerii mele. S-ar fi căzut, cel puțin, să-ți trimit o vorbă pe o ilustrată. O știu. Te cinstesc însă mai mult decât să fi putut crede vreodată că mi se cade să nu-ți trimit dintru început o scrisoare.”

Conform legii scrisorilor, care sunt menite să deschidă luminișuri în viața interioară a autorilor lor, A.G. își povestește cele două luni de istovire, care trecuseră de la sosirea la Berlin, după ce întârziase la București pregătind o descriere a stării de fapt a învățământului românesc pentru volumul-dare de seamă al lui D. Gusti[1]:

„Sosit încoace, amestecul de scepticism și de dezgust, de aprehensiune a problemelor adevărate și de vrere entuziastă de a lucra la soluționarea lor, adus de acasă, mi-a făcut viața grea. Toate aceste elemente se războiau între ele, în adâncurile conștiinței mele, evacuându-mă oarecum din mine însumi. Prăpădit, cu senzația de a fi gol înăuntru și zăbrelit în afară, îmi târam traiul, căutând să scurtez cât mai mult prilejul de nemulțumiri dintre somnul nopților succesive. Finalul adolescenței mele, pe care n-am avut vreodată timpul s-o curm, a găsit de bine să coincidă cu calmul de aci, cerându-mi să lichidez fel de fel de vise, din cele care, pline de patima absolutului și a desăvârșirii, înstrăinează de întâmplările bune–rele ale vieții, cu care trebuie să ucenicim.”

Urmează o prezentare atentă a sociologiei devenite „Volkskunde”, a eliminării din peisajul universitar german a teoriilor lui von Wiese, Alfred Weber, Mannheim sau Marx, a intrării în tăcere a lui Sombart, a „semănătorismului integral” al momentului și a expoziției omagiu pentru țărănime intitulată „Die grüne Woche“.

Răspunsul lui Stahl în scrisoarea 23 (15.3.1934) e una din cele două scrisori cheie ale întregii corespondențe. El începe prin a saluta în A.G. sinteza dintre teorie și practică, despre care va vorbi și peste ani, când îi va creiona portretul în Amintiri și gânduri…:

„Aștept cu nădejde multă întoarcerea ta în țară. Am convingerea că, din câți au trecut prin Seminarul nostru, ești singurul care poți face față celor două probleme dintr-odată: teorie și practică. Unii sunt filosofi. Alții simulează că sunt. Alții sunt simpli cotrobăitori prin fapte. Iar alții nu sunt nimic. Tu ai putea fi un fel de sinteză a lor (evident, cu exluderea „simulării” și a „nimicului”). Și eu mă bucur mai ales de ce îmi place mie: de dragostea ta de sat.”

Odată cu activitatea la Fundația Principele Carol, în raport cu care e mai degrabă sceptic („Lucrez și la Fundație, însă Profesorul nu are curajul necesar. Cred că o să batem apa în piuă. Și totuși, s-ar putea face ceva.”), Stahl consideră definitiv încheiată etapa campaniilor monografice gustiene și sosit momentul întreprinderii unor monografii model de unul singur:

„Vechea monografie e desăvârșit moartă. Lucrez tot ce pot, ca să salvez din ea ‘femeile și copiii’. Alcătuiesc bărci de salvare, prin munca mea și a unui grup de studenți din seminarul meu. Am lucrat demograficul eu. Am impresia că tot eu voi face și psihologicul. Să scoatem măcar cadrele. / Însă, apoi! Nu o să mă împiedice absolut nimeni și nimic să fac o monografie, eu singur, cu același grup de tineri cari, fiindu-mi studenți, nu vor face (deocamdată măcar) pe genialii. Vreau să găsesc formula (gând vechi de altfel) unei monografii sănătoase și modeste, model pentru alții, o monografie care să nu moară de gigantism și să nu otrăvească oamenii de bună credință printr-o pestilențială atmosferă de putrefacție. Și voi pleca apoi din sat în sat, singur.”

Refrenul care se înfiripă, al muncii solitare, e echilibrat în scrisoare de sentimentul maturizării realist cumulative a eforturilor personale, amintind de rânduri similare scrise nu cu mult înainte de Claudel:

„Zdruncinat și clătinat din cale-afară de mult, pe vremuri, sunt acuma împăcat. Nu mai aștept nimic de la nimeni. Ci primesc de la ei tot ce-mi pot da bun, pe măsură ce-mi dau ceva bun. Iar gândul întreg îl pun de la mine. A început să dea roade viața. Nu mai e timp de zădărnicirea totului, pentru neîmplinirea amănuntului. Drept la capăt trebuie ajuns. Și repede. Și așa, măcar zi de zi, te alegi cu fapta făcută, adăogată statornic lângă altă faptă făcută, și din tot ce ar fi putut să fie se alege ce poate să fie.”

Planul primăverii 1934 se orientează spre trecut și morfologia sătească:

„Peste câteva săptămâni, plec la țară să mai scap de trista umanitate a orașelor. Am de gând să o pornesc iarăși spre trecut. Sunt câteva probleme din morfologia sătească, încă nelămurite pentru mine, și cari mă turbură.”

Am citat îndelung din această scrisoare, tonică în ciuda însingurării pe care o vădește, și care nu lasă să se întrevadă deprimarea mesajului ulterior al lui Stahl. Acesta va fi iscat de o scrisoare a lui A.G., aparținând avalanșei de mesaje despre care am vorbit (către Neamțu, Amzăr, Vulcănescu, Gusti) menite să-l convingă pe Profesor să „reînvie” monografia creând „un ziar pentru tineri, o altă Dreaptă (cu alt nume) care să-i cuprindă pe toți cei ce ar scrie într-un Gând și faptă” și abandonând „superstiția obiectivității științifice care exclude acțiunea politică”. E evident, la lectură, că scrisoarea lui A.G. pornește de la situația sumbră a monografiei pe care i-o prezentase Stahl și contează implicit pe deplinul lui sprijin:

„Trebuie ca monografiștii să scoată ceva din atitudinea lor, revoluționată prin contactul cu realitatea. De vreme ce se socotesc deosebiți de ‘eseiștii’ din fruntea generației și nu sunt nici ‘gardiști’, au datoria să afirme formula lor. Tineretul de la noi e mai dezorientat decât oricând și viitorul țării tot mai negru. E vremea învălmășirii a tot ce s-a gândit vreodată despre ceea ce e de făcut în România: o neutralizare a tuturor ideilor prin toate ideile și, ca urmare, apatia cea mai adormită cu putință. Liberalii liniei 1848 au avut un program unilateral, însă au clădit imitând Franța. Conservatorii au clădit imitând Germania. Noi reluăm acum critica sterilă a Junimii, neutralizăm Germania prin Franța, Franța prin Germania. Vrem să fim noi înșine, dar nu știm cine suntem și ce trebuie să facem. Școlari care au evadat, dar nu acceptă greutățile maturității. Aparatul de stat funcționează automatic: românii toți stau locului și se mâlesc sufletește. Așa toate merg de azi pe mâine. Pe cei tineri îi destramă flăcăi, care sunt indieni în România sau americani sau franțuji sau nemți și fac publicitatea intimităților lor de dezechilibrați superiori. Alții îi fanatizează fără a le putea arăta drept țel altceva decât trei formule seci: ‘Gardiștii’. Noi am fost puși în fața realității concrete a țării. Mulți am devenit, ce e drept, fanaticii satului, la început. Știm totuși, dacă stăm și gândim, că trebuie să plecăm de la ce e azi în România, să contăm la fel cu ce ne place și cu ce nu ne place. Avem o axă de orientare, în raport cu care problemele raportului sat–oraș, poziția noastră față de culturile mari ale Apusului, ‘industrializarea’ pot fi gândite serios și nu escamotate. Și avem, mai ales, putința de a porni o strașnică acțiune de familiarizare cu țara printre cei tineri” (scr. 25, 13.10.1934).

Răspunsul lui Stahl, despre care, ca și despre tăcerea celorlalți destinatari, A.G. îi scria lui Neamțu în scrisoarea 15 din [noiembrie 1934] („Tăcerea tuturor și o scrisoare a lui Ricu Stahl mi-au gâtuit nădejdile unei săptămâni bune.”), marchează un prim moment de departajare a obiectivelor celor doi prieteni. Tensiunile care vor urma la întoarcerea în țară a lui A.G., despre care am vorbit în legătură cu schimbul epistolar A.G.–D. Gusti (Rapsodia III) și vom vorbi în legătură cu schimbul epistolar A.G.–Mihai Pop în volumul de față, vor accentua diferența de atitudine.

Stahl începe prin a constata distanța în ani care-l separă de tonul și propunerile lui A.G.:

„Sună foarte îndepărtat glasul scrisului tău, dintr-o Germanie frenetic politică și totuși tinerească. Așa, întotdeauna, cei plecați în străini întârzie pe ani trecuți și-ți par tineri, cum erai și tu cândva” (scr. 26, [1934/1935]).

Locul maturității făptuitoare de care vorbise anterior l-a luat acum oboseala și, rezultând din ea, singurătatea ca opțiune existențială. Cuvântul singur se repetă semnificativ în scrisoare: „am învățat că sunt menit să fiu singur”, „înțeleg să rămân singur”, „mă voi amesteca, numai în măsura în care voi putea îndulci puțin moartea lucrurilor cari sunt ale mele, sortite pieirii, pe care poate singur mi le fac nălucă”, „mai bine singur la faptele mele”, „să pornesc la nesfârșit, singur, pe calea oilor”.

Bilanțul clipei e întunecat, centrat pe sfârșitul iminent al satului românesc, care nu are cum fi evitat. Stahl își recunoaște o singură datorie, care nu e nici politică și nici măcar pur profesională — aceea de a consemna o dispariție dureroasă:

„Nu cred în nimeni. Nu cred nici măcar în putința țărăniei de a mai fi. Am o singură datorie: să alcătuiesc procesul verbal al morții unei vechi vieți frumoase românești. Peste o generație, două, răzășii nu vor mai fi și vor muri bătrânii care știu cânta pe lung. Las pe alții să se zbată spre o Românie nouă. Îmi țin și eu rândul, corect, printre ei, de câte ori meseria mi-o cere. Însă tot sufletul mi-l dau numai și numai să mai aud, cât se mai poate auzi, vorba și glasul acelora care-s așa, nu pentru că se străduiesc să fie (‘naționali’), ci pentru că așa sunt ei. Mă farmecă crucile povârnite la răscruci, ascunse printre largile zbateri de muscele ale țării; n-am în urechi decât ‘Primăvara-i noaptea mică, neică nu te du la ibuomnică…’ Și rămân mereu uimit în fața măsurătorilor noi pe bătrâni pe care le aflu. Nici știința rece nu-mi dă liniște. Parcă aș vrea să strig și să țip moartea tăcută a satelor. Însă cu un blestem și o socoteală: satul e mut și bine e să moară, dacă i-a sosit ceasul, netulburat și nespurcat, într-o săptămână luminată. De pe acum, semn, vorbește cu cei mai demult morți, a plecat cu gândul spre-acolo, își frământă pătura și și-o trage pe obraz, ca să rămână singur, în mijlocul alor săi, cari l-au spălat și îmbrăcat frumos și-i țin acuma lumina la căpătâi.”

Despărțirea de cel alături de care sperase să fie mai puțin singur în scrisoarea anterioară e formulată limpede. Stahl nu crede în posibilitatea acțiunii, cei care ar trebui convinși sunt vârstnici fără ideal, de care ascultă încă tineretul:

„Când te vei întoarce, adună-ți tu, dacă poți, făptuitorii. Vezi: e vorba să pornești cu oameni care s-au depărtat de orice ideal. E vorba să dezveți de năravuri și să le fii tu îndrumător, oameni bătrâni. E vorba să furi altora tinerii ascultători. În plus, cunoașterea țării poate întemeia „orice politică: gardistă, socialistă, național-țărănistă, liberală etc. Obscurantistă, la nevoie.”

Iar în mișcările politice, cu „capcanele” lor, a încetat să creadă și se simte inutil:

„Mai bine mă înghesui la coadă, cu lumânarea în mână, la moartea trecutului țării. Sufletește întreg, aici sunt, în dușmănie cu realitatea. Mă leg de clipe de agonie și-mi fac o viață a mea din moartea istorică a unei părți din realitate, pe care am ales-o în ciudă și cu desnădejde, pentru că mi-s dragi. [...] Decât să vin cu tovarăși la o faptă care, în nici un chip nu poate fi pe potriva gândului și sufletului meu, mai bine singur la faptele mele. Mai bine aș găsi curajul să fac ce trebuie să fac și să pornesc la nesfârșit, singur, pe calea oilor, să asist la toate agoniile țării românești. Și dacă Dumnezeu mi-ar fi dat talent să spun pentru totdeauna cum a murit țara țăranilor de-aici, nu mi-ar mai trebui nimica.”

Perioada se încheie cu o urare a lui A.G. prilejuită de căsătoria lui Stahl (scr. 30, 7.7.1936). În volumul de față, căsătoriile alcătuiesc de altfel o notă permanentă (se căsătoresc Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Florin Oromolu, R. Hillard — al cărui anunț de căsătorie apare în „L’Européen” și „Le Figaro”, cf scr. 37 către V. Rădulescu-Pogoneanu —, Brutus Coste, A.G. și Ștefania Cristescu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Corneliu Golopenția etc.)

Perioada a treia cuprinde scrisorile 31–38 (25.10.1937–8.8.1945). Relația s-a menținut, în ciuda diferențelor de vederi și a tensiunilor, cei doi nu își vor mai scrie însă „scrisori” în înțelesul superlativ pe care îl dă termenului A.G., ci semne de viață sau mesaje de coordonare a eforturilor instituționale comune, care s-au rărit considerabil. A.G. îi scrie lui Stahl de la Paris, unde l-a însoțit pe D. Gusti — comisar al Pavilionului României — la expoziția universală din 1937, din Timișoara sau din concentrare la Silistra, îi trimite un bilet în vederea ralierii forțelor în jurul Profesorului în momentul suspendării Serviciului Social, îl invită la cercetarea monografică a Văii Gurghiului („Intenția: a prezenta o vale printr-un sat, a studia conviețuirea româno–maghiară din cele două sate mixte ale văii și a stabili evenimentele din anii 1940–1944.”). După desființarea I.C.S.R., H.H. Stahl i se adresează lui A.G. în vederea sprijinirii posibilei lui detașări la Ministerul Coordonării. Amândoi vor găsi adăpost la Institutul Central de Statistică: A.G. ca director al Oficiului de Studii, unde va căuta să refacă în parte activitatea monografică, Stahl ca director al Serviciului Extern al Institutului, unde vechea lui experiență de teren din monografie și de la Fundații își va vădi utilitatea.

[1]Cf. A. Golopenția, Date statistice asupra situației de fapt [a învățământului în România] (in) D. Gusti, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, 1932–1933 (republicat în A.G., Opere II, p. 49–276).

Vezi partea I:

• O rapsodie epistolara a interbelicului romanesc (I)

Din aceeasi serie:

• Introducere la Rapsodia Epistolara (vol. I). Ce este si cum se face istoria epistolara?

Recenzii despre volumele anterioare:

• Anton Golopentia: Rapsodia epistolara
• Cuvantul scris e oarecum deasupra timpului
• Farmecul discret al scrierilor nonfictionale
• Fermentul unei generatii. Corespondenta lui Anton Golopentia

The post Singur cu satul care moare: H.H. Stahl. O rapsodie epistolara a interbelicului romanesc (II) appeared first on Cooperativa G.

Dimitrie Gusti şi cultura fizică interbelică

Bogdan Popa
(Institutul „Nicolae Iorga”)

Fenomene încă noi pentru societatea românească, sportul şi educaţia fizică au fost constant dezbătute în deceniile interbelice. Destul de repede au apărut încercările de sinteză istorică – mai degrabă rememorări ale unor evenimente şi fapte petrecute de la începutul secolului al XX-lea şi până către sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al său. Despre sport (văzut în epocă, datorită profesionalizării şi căutării permanente a victoriei, în antiteză cu educaţia fizică – mai potrivită pentru tineret prin ideea de exerciţii efectuate în comun, fără scop competiţional) s-a spus de asemenea că ar avea o sociologie proprie. Totuşi, cercetări temeinice propriu-zise nu par să se fi făcut până în perioada comunistă. Tot atunci s-a încercat stabilirea unei legături cu şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, probabil cu scopul unei mai solide legitimări ştiinţifice.

Preocupări interbelice sau proiecţii post-factum?

Ar fi o evidentă exagerare a atribui primele preocupări ştiinţifice lui Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu sau chiar Petre Andrei. Aceştia se raportau la caracteristicile cluburilor sportive, precum cele de fotbal, pentru a exemplifica termeni precum micro-comunitate, tradiţie sau solidaritate[1]. În toate aceste cazuri era vorba doar despre observaţii empirice, izolate în ansamblul contribuţiilor celor trei intelectuali. Nici ziaristul N. Albescu nu se gândea la un program de cercetare a culturii fizice cu metode sociologice, ci încerca doar să atragă atenţia asupra plurivalenţei actului sportiv făcut în public. Textul său era o pledoarie pentru mai buna pregătire a ziariştilor sportivi şi nu un îndemn la aplicarea coerentă a metodelor vreunei şcoli sociologice, fie ea şi cea românească: „sportul prin atitudinea Statului, prin modă, igienă, în familie şi la individ şi mai ales prin schimbarea mentalităţii asupra tipului uman, dovedeşte că are sociologia [subl. aut.] lui şi ca atare consecinţe în viaţa politică”[2].

În 1970, Tiberiu Corneşanu îl omagia pe Dimitrie Gusti ca întemeietor al sociologiei sportive româneşti, dar nu se baza pe opera scrisă a acestuia – ci pe activitatea de la Casa Culturii Poporului, Serviciul Social şi Oficiul Universitar bucureştean, altfel spus, pe „studiul sociologiei concrete”[3]. Gusti a lăsat într-adevăr câteva texte despre educaţia fizică. Ideea exprimată de Corneşanu a fost asumată de editorii operei savantului, Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu. În 1993, aceştia au publicat volumul al VII-lea al seriei de Opere ale lui Dimitrie Gusti, ce cuprindea materiale cenzurate cu douăzeci de ani înainte. Totuşi, în volumul al V-lea (1971) fusese inclus un discurs ţinut 1933 La împlinirea primilor zece ani de fiinţare a O.N.E.F., retipărit în 1993.

Ceea ce pare să fi fost eliminat cu adevărat, era un articol din 1934 asupra realizărilor echipei de studenţi ai Oficiului Naţional de Educaţie Fizică, trimişi în numele Fundaţiei Principele Carol în satul Ghimpaţi din Vlaşca[4]. Textul era nesemnat şi apăruse în rubrica permanentă Turism, sport, educaţie fizică a revistei Boabe de grâu[5], scrisă, de regulă, doar de Emanoil Bucuţa. Acest aspect ridică probleme de interpretare asupra autorului real al textului.

Absenţa oricăror preocupări privind mediul urban este încă o dovadă că educaţia fizică şi sportul nu făceau parte din planurile de cercetare teoretică ale lui Dimitrie Gusti şi ale colaboratorilor săi. Nici publicaţiile apărute sub egida Institutului de Ştiinţe Sociale al României nu au inclus cultura fizică printre subiectele abordate în mod curent[6].

Sportul şi educaţia fizică au intrat cu adevărat în atenţia sociologilor români după cel de-al doilea război mondial. Influenţa zonei de stânga a şcolii sociologice franceze a fost însemnată: Sociologia sportului, de Georges Magnane a fost tradusă în 1969 pentru uzul intern al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. În prefaţă, L. Rapaport atrăgea atenţia asupra necesităţii unei lecturi critice, pornind de la presupusa superioritate a concepţiei socialiste asupra sportului[7]. Iacob Mihăilă a publicat în 1969 un material amplu despre preocupări de sociologie a sportului. Mihăilă surprindea exact perioada de început a acestei discipline în Occident. Observaţia sa era că sociologia culturii fizice nu putea fi restrânsă la analiza impactului sportului (profesionist) în societate, ci trebuia întregită prin tratarea similară a educaţiei fizice. Mihăilă a încercat să fixeze direcţiile de cercetare sociologică în domeniul culturii fizice considerând că este necesară o adaptare la situaţii societăţii româneşti contemporane, supusă unui proces accelerat şi controlat de urbanizare. După Mihăilă, atenţia cercetătorilor (sociologi sau specialişti în ştiinţa sportului) ar fi trebuit să se îndrepte spre toate aspectele culturii fizice, indiferent de vârsta practicanţilor. Rezultatele teoretice ale studiilor de sociologie sportivă urmau să fie puse în practică prin deciziile organelor de resort ale statului – organizatorul, coordonatorul şi beneficiarul culturii fizice[8], un discurs ce se aseamănă frapant teoriilor şi practicilor din România interbelică.

La început de drum s-a făcut apel la autoritatea lui Henri H. Stahl pentru a gira, prin statura sa ştiinţifică, preocupările de sociologie a culturii fizice, dar şi pentru a se construi o punte cu preocupările tradiţionale ale şcolii româneşti în domeniu[9].

După 1989, direcţiile de cercetare ale sociologiei sportului s-au transformat sub impactul liberalizării societăţii. În 1990, Gheorghe Cârstea propunea concentrarea cercetărilor pe trei direcţii distincte, în funcţie de scopul final al exerciţiului fizic: sociologia sportului de performanţă, a educaţiei fizice şi a culturii fizice de masă. Axându-se pe aprofundarea primei direcţii, Cârstea propunea teme ca succesul şi insuccesul, campionul ca exemplu social, spectacolul sportiv şi publicul, mass-media, conceptul de fairplay, beneficiile pentru tineret, relaţiile de gen, vârstă, religia, tradiţiile locale, specificul naţional în sport, amatorismul şi profesionismul.[10] O abordare a sociologiei sportului bazată pe teorii fundamentale necunoscute sau citate indirect înainte de 1989 (Norbert Elias, Marcel Mauss, Thorstein Veblen, Pierre Bourdieu) a propus Adrian Hatos, care a integrat în preocupările sale teme actuale, cum sunt relaţiile de gen în sport, dopajul, comportamentele spectatorilor, impactul televiziunii sau influenţa pozitivă şi negativă a grupurilor de interes economice şi politice asupra vieţii sportive[11].

Răspândirea culturii fizice prin Serviciul Social

Numele lui Dimitrie Gusti este însă legat de o serie de instituţii special create în perioada interbelică, cu rol în educarea tineretului (Serviciul Social, Straja Ţării). Educaţia fizică şi jocurile sportive făceau parte din programele acestora, fiind puse în legătură cu igiena şi întărirea organismului. De exemplu, organizarea de cursuri de educaţie fizică era parte din sarcinile trasate echipelor studenţeşti trimise la sate. Nu se poate vorbi însă despre un program coerent de studiu al culturii fizice, ci despre planuri de educaţie integrală (corporală, morală sau economică deopotrivă), aspecte strict necesare pentru disciplinarea şi progresul lumii rurale.

Printre sarcinile Serviciului Social, creat în 1939 pentru a continua munca începută de căminele culturale înfiinţate prin legea de organizare a Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, s-a numărat îngrijirea sănătăţii sătenilor, inclusiv prin predarea educaţiei fizice şi crearea unor echipe sportive, dar şi prin construirea sau amenajarea de dispensare, farmacii, băi publice şi maternităţi[12]. Fundaţia „Principele Carol” şi mai târziu Serviciul Social au acţionat în acelaşi mod: prin intermediul echipelor studenţeşti, trimise în sate pe timpul vacanţelor de vară. Metoda de lucru, inaugurată în 1925, a fost dezvoltată spre sfârşitul anilor 1930 în încercarea de a întoarce simpatiile studenţilor dinspre mişcările de extremă dreaptă către căile de modernizare şi transformare socială preconizate de stat. Conform datelor prezentate de conducătorul Serviciului Social, sociologul Dimitrie Gusti, între 1934 şi 1939 fuseseră vizitate 114 sate de 228 de echipe formate din 1.615 studenţi, inclusiv 115 ai Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Ideea de a implica absolvenţii sau studenţii menţionatei instituţii fusese deja pusă în aplicare prin echipele Fundaţiei „Principele Carol”[13].

Misiunea echipelor studenţeşti era de a se folosi de educaţia fizică, pe lângă cele economică şi sanitară, ca de un mijloc de cultură, după cum preconiza Gusti[14], urmând la rândul său directivele trasate de Carol al II-lea[15], iniţiatorul oficial al căminelor culturale şi Serviciului Social. Comandanţii echipelor studenţeşti urmau la rândul lor cursuri de pregătire în tabere speciale, încercând să se deprindă prin viaţa în colectiv cu viitoarea misiune. Un asemenea antrenament presupunea, în teorie, scoaterea studenţilor de sub influenţa mişcărilor politice de orice orientare prin viaţa în aer liber, o pregătire fizică pe măsură (gimnastică, atletism, înot, volei), dublate de încercarea de a-i subordona viziunilor politice ale grupării coagulate în jurul persoanei suveranului[16].

Pe termen lung, sarcinile echipelor studenţeşti nu s-au schimbat. Tinerii trimişi la ţară trebuiau ca pe lângă propagandă culturală şi economică, dusă prin muncă efectivă de ajutorare a ţăranilor, să le organizeze prin exerciţii şi jocuri sportive timpul liber, în special copiilor şi tinerilor. Se dorea contracararea tentaţiilor reprezentate de băutură şi vicii, dar şi creşterea rezistenţei la boli şi a productivităţii muncii. Igiena era un aspect important al activităţii echipierilor. Modalitatea preconizată pentru atragerea populaţiei rurale spre o viaţă echilibrată era absolut ideală: amenajarea de terenuri, în primul rând pentru copii, de asemenea înscenarea unor manifestaţii locale grandioase, cu demonstraţii sportive pregătite la faţa locului, regenerarea horelor duminicale.[17]

În acţiunea de popularizare a educaţiei fizice şi sportului în lumea satelor, echipele studenţeşti ale Fundaţiilor Regale şi Serviciului Social trebuiau să interacţioneze cu instituţiile de stat însărcinate cu punerea în practică a instrucţiei premilitare pentru bărbaţi, organizată pe grupe de vârstă[18]. Despre aceasta pregătire în vederea serviciului militar s-a vorbit foarte mult în epocă, dar impactul real este discutabil.

În Transilvania, activităţile Serviciului Social au fost precedate de cele organizate de către Astra, organizaţia de drept privat preluând apoi direct responsabilităţile ce reveneau instituţiei de stat ulterior create[19]. Conform legii unul dintre cei trei membri ai Comitetului Permanent de Îndrumare al Serviciului Social era ales din rândurile Astrei[20]. La jumătatea anilor 1920, în mediile intelectuale apropiate Astrei s-a pus în discuţie cu seriozitate mitul ţăranului român, neconcordant cu realitatea crudă.[21] Calea de îndreptare a situaţiei a fost fondarea unei organizaţii speciale, Şoimii Carpaţilor, inspirată de organizaţia pan-slavă Sokol[22], fondată în 1862 la Praga de către Heinrich (Jindřich) Fügner (1822-1865) şi Miroslav Tyřs (1832-1884).

Concluzii

Ne aflăm în faţa unui paradox: fără a introduce studiul culturii fizice moderne (fenomen preponderent urban) în direcţiile de studii ale şcolii sale sociologice, Dimitrie Gusti – în calitate de iniţiator şi conducător al Serviciului Social – a girat acţiunea de răspândire a educaţiei fizice în mediul rural – adică exact în acea zonă a societăţii despre care se spunea că nu ar fi avut nevoie de „importuri culturale” occidentale.

NOTE

[1] Cf. Petre Andrei, Sociologie generală, Iaşi: Polirom, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, 1997, p. 279-280.

[2] N. Albescu, „Ceva despre ziaristica sportivă”, în Ernest Lascăr (ed.), Educaţia fizică în învăţământul de toate gradele, Bucureşti: Tipografia „Ion C. Văcărescu”, 1934, p. 162.

[3] T. Corneşanu, „Profesorul Dimitrie Gusti, întemeietorul sociologiei sportive româneşti”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXIII, nr. 1, ianuarie 1970, p. 54.

[4] Dimitrie Gusti, Opere VII. Autoanalize, comentarii din epocă, documente şi mărturii, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1993, p. 131-137; Idem, „La împlinirea primilor zece ani de fiinţare a O.N.E.F.”, în Opere V. Fragmente autobiografice, Bucureşti: Editura Academiei, 1971, p. 340-341.

[5] „Educaţie fizică la ţară”, în Boabe de grâu, an V, nr. 7, 1935, p. 445-447.

[6] Institutul de Ştiinţe Sociale al României. 25 de ani de publicaţii 1919-1944, Bucureşti, 1944, passim.

[7] Georges Magnane, Sociologia sportului, Bucureşti, 1969, p. II-III.

[8] Iacob Mihăilă, „Cercetarea sociologică în educaţia fizică (I)”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXII, nr. 9, septembrie 1969, p. 52, 54; „Cercetarea sociologică în educaţia fizică (II)”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXII, nr. 10, octombrie 1969, p. 45-49.

[9] V. Firoiu, „Cu prof. univ. H. Stahl despre sociologia sportului”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXIV, nr. 2, februarie 1971, p. 2-4.

[10] Gheorghe Cârstea, Sociologia sportului. Curs, Bucureşti: Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, 1990, p. 20, 25-26.

[11] Adrian Hatos, Sport şi societate. Introducere în sociologia sportului, Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2002.

[12] Statutul şi Legea Fundaţiei Culturale „Principele Carol” şi Regulamentul Căminelor Culturale publicate în Monitorul Oficial no. 164 din 23 octombrie 1923, f. a., p. 7, 26; Serviciul Social, Căminul cultural. Întocmire şi funcţionare, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, p. 7-8, 41.

[13] Neagu Boerescu, „Sporturile la ţară, în mediile muncitoreşti şi orăşeneşti”, în Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor. Direcţia Educaţiei Poporului, Program de lucru pentru acţiunea culturală, Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1933, p. 15.

[14] Dimitrie Gusti, Principiile şi scopurile Serviciului Social, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, p. 12-14.

[15] Discursuri culturale ale M. S. Regelui Carol II, f. a., p. 119-123, 139.

[16] Ion Apostol, Mărturisirile unui echipier, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1939., p. 25-26; cf. Dragoş Vrânceanu, „Învăţătura lui Ion Roată”, în Curentul, 5 august 1935, p. 1.

[17] „Educaţia fizică ala ţară”, în Boabe de grâu, an V, nr. 7, iulie 1934, p. 445-446; Îndrumător al muncii culturale la sate 1936, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1936, p. 213-215, 236; Îndrumător al muncii culturale la sate 1937, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1937, p. 116, 129.

[18] Cf. Ion Manolescu, „Educaţia fizică şi pre-regimentară a satului”, în Şcoala şi viaţa, an I, nr. 7, septembrie 1930, p. 423-424; Virgil Bădulescu, „Educaţia fizică a tineretului şi pregătirea sa în vederea serviciului militar”, în în Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor. Direcţia Educaţiei Poporului, Program de lucru pentru acţiunea culturală, Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1933, p. 31.

[19] Instrucţiuni privind aplicarea prin „Astra” a Legii Serviciului Social în Ţinuturile Someş, Mureş şi Timiş, 1939, p. 2, 4.

[20] Serviciul Social, Căminul cultural, p. 5.

[21] Moga, 2003, p. 46.

[22] Teodor Bălan, Arcăşiile din Bucovina, Cernăuţi: Institutul de arte grafice şi editură „Glasul Bucovinei”, 1926, p. 4; Valer Moga, „Astra” şi societatea 1918-1930, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 274.

The post Dimitrie Gusti si cultura fizica interbelica appeared first on Cooperativa G.

CÂTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE

DIMITRIE GUSTI

1. De ce s-a stabilit Caragiale la Berlin

În diferite rânduri Caragiale mi-a arătat motivele ce l-au îndemnat să-şi aleagă ca domiciliu al ultimilor săi ani, oraşul Berlin.

S-a stabilit acolo, şi nu în Dresda ori Munchen – oraşe mai artistice şi mai liniştite – pentru că Berlin era Capitală şi încă, pe vremea aceea, una din cele mai importante din lume. «Să ştii, doctore, îmi spunea el, totdeauna şi oriunde vei locui, chiar în Albania, să preferi Capitala, căci ea este centrul vieţii».

A preferat Caragiale Berlinul înaintea altei capitale europene şi pentru că berea blondă berlineză – Schultheiss-hell – era mai excelentă, ca în alte părţi, mai ales ţinută, ca la el, zi şi noapte, la o anumită temperatură.

În sfârşit, a plecat din ţară, într-un exil voluntar, nu numai pentru că, cum credea, era nemulţumit că nu i s-a dat atenţia cuvenită, dar mai ales fiindcă voia să scrie o nouă piesă de teatru, – pentru care luase şi angajamente precise cu conducătorul de atunci al Teatrului Naţional, Al. Davilla – o piesă ce avea să redea societatea românească din «Scrisoarea pierdută», după o scurgere de 40 de ani.

Pentru desăvârşirea acestei opere avea Caragiale nevoie de concentrarea şi liniştea, ce-i oferea cu prisosinţă unul din cele mai noi cartiere ale Berlinului, Wilmersdorf.

2. 1907!

Sincer patriot, Caragiale suferea şi simţea, fiziceşte şi mora­liceşte, drama războiului social din 1907. Totdeauna turburat şi chinuit de veştile sosite prin ziare, de multe ori ezita să le citească, de groază, punându-le de o parte şi spunându-mi: «Ce-o mai fi ?».

Mitte Kremnitz l-arugat să scrie un articol despre evenimentele din ţară pentru ziarul Die Zeit, ce apărea la Viena în stil mare, pentru a precumpăni influenţa cunoscută a lui NeueFreit Presse.

Invitat la dejun, am fost rugat de Caragiale să-mi dau părerea despre felul cum înţelegea el să scrie articolul cerut.

Şi l-am ascultat până la orele cinci de dimineaţa.

Au fost o după amiază şi o noapte de neuitat. Asistam la desfăşurarea unei mari şi grele probleme, făcută de un gânditor, care nu era specialist, dar care o analiza cu o surprinzătoare profunzime şi ingeniozitate.

Eram convins că studiul lui Caragiale va însemna una din cele mai strălucite cercetări asupra spinoasei şi complexei «chestii agrare».

Am plecat spre ziuă, după ce mi se dase asigurarea că peste o zi, două, voi fi chemat pentru a lua cunoştinţă de redactare.

Abia a treia zi l-am putut vedea. Am fost întâmpinat de o atmosferă aşa de încărcată şi de jale, Caragiale având o înfăţişare aşa de chinuită, nedormită şi desperată, încât cu inima strânsă mă întrebam, ce se întâmplase oare?

M-am liniştit când am aflat, că i-a fost imposibil lui Caragiale să scrie un rând. Căci expunerea verbală atât de justă si elocventă nu putuse dobândi o redactare scrisă corespunzătoare, şi atunci Caragiale a preferat să nu scrie nimic.

După multe zile de trudă, articolul a fost trimis la redacţie. El a apărut şi în româneşte, sub titlul sugestiv: 1907.

Din motive redacţionale, unele pasaje au fost tăiate, ceea ce a produs revolta lui Caragiale împotriva acelora ce i-au cerut studiul şi, mai ales, împotriva «cenzurii» presupuse a lui Mitte Kremnitz, căreia îi tăgăduia calitatea de a se amesteca în scrisul său.

1907 şi astăzi este de actualitate. Este singura lucrare de «sociologie» a lui Caragiale, ce stă cu onoare alături de marile analize ale societăţii româneşti, săvârşite în piesele şi nuvelele sale.

3. «Nu fugi, Costică, răspunde!»

Înzestrat cu o mare putere de a intui problemele în esenţa lor, şi cu o egal de mare forţă dialectică de a le dezvolta şi soluţiona, Caragiale avea o predilecţie deosebită de a discuta cu specialiştii, chestiuni ce pe ei i-au preocupat o viaţă întreagă, în timp ce pe el, Caragiale, îl interesau mai mult ca prilej de discuţie.

Aşa cu Delavrancea trata probleme de drept; cu Gherea, de economie socialistă; cu Zarifopol, de filologie şi filosofie; cu mine, de sociologie şi politică.

O astfel de scenă se întâmpla de câte ori Caragiale se întâlnea eu Gherea. Aşa, Gherea, venit odată la Berlin pentru a strânge material de la diferitele librării ca să răspundă articolelor lui Stere din Viaţa Românească – a fost condus de mine în diferite rânduri, în special la librăriile socialiste, cum era, bunăoară, cea mai importantă din ele, aceea a ziarului oficial socialist Vorwärts –, s-a lăsat ademenit într-o astfel de discuţie cu Caragiale.

Discuţia luase proporţii foarte aprinse. Caragiale susţinea teza «pământului», ca problemă capitală în evoluţia socială a omenirii, în timp ce Gherea stăruia asupra însemnătăţii «muncii» şi a necesităţii înlăturării capitalului în viitoarea organizare socială a lumii.

Spectatori, şi în acelaşi timp judecători ai acestui palpitant duel spiritual, eram Zarifopol şi cu mine.

«Duelul» a durat mai mult de o oră, şi tot timpul am admirat spontaneitatea încrucişării şi încleştării argumentelor celor doi protagonişti.

La un moment dat Gherea, obosit, nu s-a putut stăpâni sa declare: «dacă mă potrivesc şi discut cu un ignorant în materia pe care eu o cercetez de atâţia zeci de ani», şi a făcut gestul că încetează continuarea discuţiei.

Atunci Caragiale, pare că-l văd, s-a ridicat în picioare şi cu o privire provocătoare s-a îndreptat spre Gherea şi l-a apostrofat cu voce autoritară: «Nu fugi, Costică, răspunde!».

4. «O nuvelă à la Delavrancea»

Delavrancea obişnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentata sa fiică Cela, spre a-l vedea pe Caragiale.

În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuinţa aproape de gară, iar el trebuia să-şi continue drumul în chiar acea zi.

Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine, unde ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta «orientalului», ce venea din Bucureşti, cum se mănâncă într-un oraş mare din Occident.

Stabilisem un restaurant cunoscut de lângă gara, de unde Delavrancea trebuia să plece.

În timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemulţumit de «menu», care i se părea «prea german» şi nu avea «graţia» menu-urilor franceze. Ba peştele nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reuşite ş. a. m. d.

Caragiale, iritat peste măsură de aceste observaţii, pe care el le privea ca adresându-i-se lui personal, a deschis o puternică şarjă împotriva oaspetelui său, ce nu era lipsită de invective, şi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenţi de la masă din Berlin.

Asistam, penibil impresionat, la acest dejun «amical» şi m-am simţit uşurat când am fost nevoit să mă duc la locuinţa mea spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării.

Înapoindu-mă spre gară, eram stăpânit de un sentiment de groază, când mă gândeam în ce stare de dezolare şi dizolvare voi regăsi societatea, pe care am lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită.

Îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel puţin înainte de despărţire…

Dejunul se terminase, căci Caragiale şi Delavrancea se aflau pe peronul gării, în aşteptarea trenului. De departe am putut observa cum amândoi se aflau în jurul unei sticle cu şampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii.

I-am întâlnit în cea mai tandră şi duioasă atmosferă de prietenie.

— «Barbule, declara patetic Caragiale, să o ştii, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine». La aceasta Delavrancea răspundea cu aceleaşi efuzii de mare afecţie.

Trenul soseşte. Spre fericirea mea asist Ia scena îmbrăţişării de despărţire.

După aceasta, Caragiale mă invită la el, şi cum am intrat în locuinţa sa, a luat ultimul număr din ziarul «Universul», ce sosise proaspăt, şi înainte de a-l ceti, s-a oprit parcă cu dinadinsul la «o întâmplare din Capitală» şi adăugă, foarte grav şi sentenţios: «Doctore, să-ţi dau o reţetă: cum se scrie o novelă à la Delavrancea. Îţi pregăteşti de mai înainte un dicţionar cu cuvinte luate din cronici şi apoi înlocuieşti fiecare cuvânt din «întâmplarea din Capitală» a ziarului cu un cuvânt din cronici – şi iată vei avea o novelă à la Delavrancea».

Mi-a făcut impresia că, deşi împăcat cu Delavrancea, totuşi Caragiale a ţinut să se răzbune pentru neplăcerile avute în tim­pul dejunului.

5. Un fost ministru român şi vizitiul din Charlottenburg

Caragiale se plângea că în ţara lui n-a putut să străbată nici măcar în parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de conducere politică. Acestea mi le-a spus cu prilejul venirii unui fost ministru român la Berlin.

După ce l-a condus împreună cu mine la gară, la întoarcere ne-am suit într-o trăsură cu un cal.

Gara era cunoscută ca un foarte preţuit şi căutat loc de întâlnire a tineretului de ambe sexe, sub un ceas renumit în tot oraşul pentru aceasta, ca ceas al îndrăgostiţilor.

Trotuarele erau pline de tot felul de femei frumoase, din toată lumea şi de toate rasele.

Vizitiul nostru tânăr părea foarte interesat de spectacolul plin de vrajă de pe stradă şi tot timpul se uita când la dreapta, când la stânga, după cum era plasat şi obiectul admiraţiei sale. Calul mergea în voia lui şi de aceea venea câteodată în conflict cu vehiculele, ce circulau într-una din cele mai agitate regiuni ale oraşului.

Caragiale observând jocul vizitiului, mă atinge cu mâna, îmi arată cu degetul pe omul de pe capră şi-mi spune:

«vezi, dragă doctore, tot aşa este şi fostul ministru, care a plecat acum câteva momente, întocmai ca şi acest vizitiu ce lasă impresia unui permanent amorezat. Cum vizitiul, în loc să se uite la drum şi la cal si să fie stăpân pe conducerea trăsurii şi pe «hăţurile» ce le are în mână, se lasă el însuşi condus de frumuseţile de pe stradă, tot aşa fostul nostru ministru, când era în fruntea departamentului său, în loc să ţină în mână cu siguranţă şi energie frânele conducerii Statului, se uita continuu în oglindă – amorezat si încântat de el însuşi – ba, dimineaţa, după ce-şi aranjează bine cravata, tot în faţa oglinzii o «deranjează» artistic, pentru a părea mai interesant.

Ce-ai spune, dacă simpaticul nostru fost ministru ar deveni vizitiu, ca tânărul nostru de pe capră şi ar provoca incidente şi accidente… Nu-i aşa, că l-am înlocui? La noi îl lăsăm să pozeze mai departe, ca fost şi probabil ca viitor ministru».

6. «Vlăhuţă diplomatul»

Candidam pentru a doua oară la o catedră universitară.

Întâia oară, ministrul de pe atunci, deşi fusesem recomandat de Universitatea din Iaşi, la catedra vacantă acolo, nu m-a numit, invocând pretextul că aş fi… prea tânăr, în realitate însă pentru motivul că rectorul Universităţii din Bucureşti susţinea pe un alt candidat, fost elev al său, care, din nenorocire, mai târziu a fost nevoit să intre într-o casă de nebuni.

Caragiale urmărea cu viu interes peripeţiile candidaturii mele şi cum eu, făcându-mi toate studiile în străinătate de la vârsta de 18 ani, nu cunoşteam aproape pe nimeni dintre universitarii români, mi-a propus într-o zi, când aflase că voi pleca la Bucureşti, să mă recomande lui Vlăhuţă.

«Ştiu, insistă el, că titlurile şi lucrările d-tale sunt deajuns, ar aceasta, pentru Occident. Noi însă care cunoaştem mora­vurile şi năravurile academice din Orient, trebuie, pe cât este posibil, fără a părăsi un minut demnitatea, să ne adaptăm lor. De aceea, cum d-ta nu cunoşti Bucureştii şi oamenii de acolo, vreau să-ţi recomand o bună călăuză, pe poetul Vlăhuţă. Mai ales că el, adăugă Caragiale, are mari însuşiri de diplomat, pe care le-am verificat în deosebite rânduri. Astfel, Vlăhuţă te va servi ca informator şi introductor, fără să atingă de loc susceptibilităţile d-tale, pe care le cunosc, de candidat occidental la o catedră universitară în Orient».

Aşa am făcut cunoştinţă cu Al. Vlăhuţă în Bucureşti, care imediat ce i-am dat rândurile lui Caragiale, m-a invitat la un dejun. Ce splendid dejun! În atmosfera sărbătorească a numeroaselor tablouri celebre de Grigorescu, în tovărăşia distinsei doamne Vlăhuţă şi a înţeleptului sfătos Al. Vlăhuţă, care, într-adevăr, s-a dovedit, în deosebite rânduri, că avea însuşirile, pe care le lăudase Caragiale, de adevărat diplomat.

7. Cum se face o conferinţă

Ministrul României la Berlin era Al. Beldiman, unul din devotaţii lui D. Sturdza.

În ţară se dădea o luptă aprigă, întreţinută de acesta din urmă, pentru ca să nu se facă statuie lui Al. Cuza în Piaţa Unirii din Iaşi, cum se plănuia.

Iată, într-o seară, ministrul Al. Beldiman anunţă Asociaţiei Academice a studenţilor români din Berlin, că doreşte a vorbi despre Al. Cuza.

Cunoscând încrederea ce i-o acordau oamenii de stat români lui Beldiman, ştiind că era fiul aceluia ce fusese prefect al Pa­latului, când s-a întâmplat detronarea lui Cuza-Vodă, am stăruit pe lângă Caragiale să vină şi dânsul la această conferinţă, ce promitea a fi cel puţin interesantă, dacă nu chiar senzaţională, căci conferenţiarul anunţase că va vorbi pe bază de documente inedite.

Caragiale, la început, nici nu voia să audă de invitaţia mea, susţinând acest refuz pe tot felul de argumente (şi pe care nu vreau şi nici nu pot aici să le divulg), luate din vremea când lucrase împreună – el şi Beldiman – la ziarul «Voinţa Naţională».

Totuşi, în urma repetatelor mele stăruinţe, s-a hotărât să vină şi el la conferinţă, punându-mi însă o singură condiţie: dacă conferinţa va fi, aşa cum o aşteaptă el, slabă, atunci voi fi la dispoziţia sa toată noaptea. Am primit angajamentul.

Conferinţa a avut loc întocmai cum a prezis-o Caragiale; ea a fost tot timpul presărată de afirmări în felul acesta: «sunt şi eu», declara categoric conferenţiarul, «pentru dictatură, ca la antici, dar cu condiţia ca ea să reuşească, şi apoi să nu fie de lungă durată».

Caragiale, la fiecare dată, când conferenţiarul îşi exprima înţelepciunea sa politică în felul de mai sus, îmi făcea un semn ostentativ cu piciorul, ceea ce însemna să nu-mi uit angaja­mentul.

După conferinţă, puţin jenat că l-am adus pe Caragiale, fără voia sa, să piardă zadarnic aproape două ore, am încercat să mă strecor printre cei ce părăseau sala, când deodată mă văd luat de braţ de cineva, care-mi suflă în urechi: «nu pleca, căci eşti al meu». Era Caragiale.

Ne-am dus, încă cu doi Români, la cunoscuta cafenea «Grössenwohn», unde frecventau geniile ce se tânguiau a fi nerecunoscute, şi mai ales închipuitele genii literare şi artistice de toate neamurile. Era un fel de cafenea «Rotonde» din Paris.

Acolo am stat de la zece seara până la şapte dimineaţa. Caragiale se afla într-o vervă diabolică, ce avea ca obiect, sub toate variantele, felul cum se face o conferinţă, după modelul celei ascultate. Şi anume: spunând că principalul îl vei spune la sfârşit şi terminând prin a spune că principalul l-ai spus la început.

Dimineaţa, contactul cu aerul curat a făcut ca pentru întâia oară să-l văd pe Caragiale în neputinţă a-şi stăpâni mersul, ca un omagiu adus şampaniei franceze, căreia eu îi acordasem e destul de prudentă atenţie, în tot timpul marilor dezbateri polemice din cursul nopţii.

8. «0 catedră de ortografie ne trebuie »

Printre Românii ce-şi desăvârşeau studiile la Berlin, se afla şi istoricul Ion Ursu. Devenind liberă catedra de istorie universală de la Universitatea din Iaşi, Ion Ursu era printre candidaţi şi, trebuind să plece din Berlin, a cerut prin mine, lui Caragiale, permisiunea să-şi ia rămas bun de la el.

Caragiale care, din când în când, venea la şedinţele «Asociaţiei academice a studenţilor români», era considerat cu multă evlavie ca patriarhul Românilor din Berlin.

Invitat de Caragiale să iau parte şi eu la această vizită de adio, am asistat deci la convorbirea pitorească dintre Caragiale şi Ursu.

«Vra să zică ne părăseşti?», întrebă Caragiale. «Da, răspunse Ursu, candidez la o catedră de istorie, liberă la Facultatea de Filosofie şi Litere din Iaşi, şi deci plec chiar mâine într-acolo». «Ce fel de catedră este aceasta?», a insistat Caragiale cu curiozitate. «Este una de istorie universală», precizează Ursu.

Deodată, la auzul titulaturei acestei catedre, îl văd pe Caragiale că se încruntă, face o mică pauză, îl fixează pe Ursu ironic, şi izbucneşte;

«Catedră de istorie universală; ce-i asta Istorie Universală? – asta-i lipseşte chelbosului, scufie de mărgăritar! Ascultă, domnule, dar la Facultatea din Iaşi există oare catedra cea mai importantă, de ortografie, de care avem atâta nevoie, pentru că nimeni nu ştie să scrie cum trebuie la noi!»

«Dacă nu, atunci numai după crearea unei catedre de ortografie se va putea înfiinţa, dacă vrei, şi una de istorie universală ».

9. «Tu ai scris poezia Iisus?»

Poetul Cerna candida la doctoratul de estetică la Universitatea din Lipsca, iar printre examinatori se afla fostul coleg şi bunul meu prieten – atât de persecutat de regimul hitlerist – strălucitul profesor Eduard Spranger.

Cerna ştiind raporturile mele cu Spranger, m-a rugat să-l recomand atenţiei sale cu prilejul examenului, ce avea să-l dea la el.

Spranger a primit cu multă simpatie recomandaţia mea, însă după câteva zile mi-a scris, că nu există niciun candidat înscris la doctorat pe numele de Cerna.

Contrariat, am telefonat atunci lui Cerna, ca să vină imediat Ia Berlin (mai ales că trenul rapid Lipsca-Berlin făcea numai două ore), pentru a-mi da lămuriri.

Lămuririle au fost foarte simple. Cerna se înscrisese cu numele lui adevărat de Stanciof, cum îl arăta certificatul său de naştere, după care se făceau înscrierile în Universitate. Fireşte ne-am grăbit a comunica profesorului Spranger această descoperire.

Cu ocazia venirii lui Cema în Berlin, el a ţinut să-l vadă pe Caragiale. L-am introdus deci la Caragiale, care cum l-a văzut, l-a îmbrăţişat, exclamând cu emoţie admirativă: «Tu eşti autorul poeziei Iisus?».

Au urmat apoi elogii, complimente, întrebări asupra pla­nurilor de viitor, arătându-şi speranţa într-o creaţie din ce în ce mai valoroasă. Cerna părea copleşit.

După ce a plecat, urmează o mare pauză. Apoi Caragiale, dus pe gânduri, m-a căutat cu ochii şi mi-a spus: «ai văzut, doctore, pe acest poetastru, cât este de închipuit!, el a crezut, sărmanul, că tot ce îi spun i se potriveşte! ».

10. «Tata Beethoven»

Într-o zi Caragiale îmi comunică cu mare satisfacţie, că va sosi cel mai bun interpret la piano al lui Beethoven din Bucureşti.

Caragiale era un pasionat şi profund înţelegător al muzici beethoveniste, în special, şi al muzicii în general (în schimb, nu avea niciun interes pentru plastică). Mai mult, era un neîntrecut şi original comentator al simfoniilor şi sonatelor lui Beethoven. Dacă ar fi avut lângă el un stenograf să consemneze aceste elocvente comentarii ale lui Caragiale, desigur că literatura muzicală universală asupra lui Beethoven, ar fi numărat poate cea mai impresionantă operă a ei.

În ziua când trebuia să sosească pianistul Dimitriu, Caragiale se afla în zbuciumul unei mari nelinişti:

— «Acum», îmi spunea el, «Dimitriu se află la graniţă», peste câteva ore: «acum este la Breslau», peste alte câteva ore: «în sfârşit, soseşte, soseşte, îl voi vedea curând».

Era într-adevăr pentru Caragiale o mare sărbătoare cântecul magistral la piano al lui Dimitriu, în faţa căruia se aşeza cu atenţie încordată, ascultând cu religiozitate şi comentând din când în când muzica prin elogii fierbinţi, care culminau astfel: «ăsta-i, doctore, tata Beethoven».

Astfel treceau zilele în această intimă comuniune spirituală cu geniul unic al lui Beethoven – care a fost şi pentru mine, în multe privinţe, un mare dascăl – când deodată, la o întâlnire, Caragiale îmi pune brusc întrebarea: «ascultă, doctore, cum să mă pot scăpa oare de Dimitriu, căci prea se face stăpân în casa mea?».

L-am sfătuit să plece pentru câteva zile la Lipsea, unde se afla fiica lui Gherea, măritată cu Zarifopol.

A primit cu însufleţire sugestia mea, convins fiind că în acest el va obliga pe oaspeţii, ce se eternizau, să plece.

Caragiale s-a reîntors din Lipsca, dar fără rezultatul sperat, fiind nevoit să plătească conturile pentru întreţinerea oaspeţilor în lipsa sa. Era cu adevărat un abuz de ospitalitate, chiar pentru un bun interpret al lui «tata Beethoven».

Multe zile de-a-rândul, cum mă vedea Caragiale mi se adresa cu cuvintele: «ce fac, doctore, cum mă scap de ei?». Cuvinte spuse acum cu aceeaşi înfrigurare, ca în primele zile, înainte de sosirea lor.

Până ce, în sfârşit, au plecat.

11. «O mamă ai»

În timpul activităţii mele ştiinţifice, colaborând la câteva vechi şi mari reviste de specialitate, după ce terminasem studiile la Berlin şi Paris, mi s-a făcut propunerea să mă abilitez la Universitatea din Berlin.

În acelaşi timp mi se făcuse din ţară propunerea a candida la o catedră vacantă la Universitatea din Iaşi.

Caragiale, când a văzut că eu încă nu eram hotărât ce să fac, ba înclinam chiar să primesc invitaţia de a rămânea în străinătate, cu al cărei stil de viaţă mă obişnuisem prea mult, a avut o ieşire ce m-a turburat şi care dovedea, patriotismul cald ce-l însufleţea.

— «Cum, doctore, mai stai pe gânduri?», îmi spuse Caragiale într-o zi. «Nu înţelegi că nu ai de a alege, ci numai a-ţi împlini datoria către ţara ta? Căci, oricum ar fi ea, este ţara ta. După cum, oricum ar fi Mama ta, vicioasă, beţivă, chiar criminală, nu poţi uita totuşi niciodată, că este Mama ta! Nu te uita la mine, că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut datoria şi numai după ce mi-am format convingerea că ţara nu mă mai vrea – dar, d-ta, doctore, la începutul vieţii, d-tale nu ţi-e dat să dezertezi şi mai ales, să devii un fiu denaturat, ce nu vrea să recunoască pe ţara sa, pe mama sa».

12. «Furnica» lui Ranetti

Datorită nobilei şi distinsei sale soţii, în casa lui Caragiale domnea o atmosferă de înaltă ţinută. În cercul familiei sale, în cadrul locuinţei sale cu mult gust aranjată, Caragiale era un desăvârşit gentleman.

De aceea, revista, cu ilustraţii decoltate, cu text câteodată vulgar, ce depăşea orice măsură, «Furnica» de pe vremuri, condusă de G. Ranetti, nu avea ce căuta în casa lui Caragiale, care era indignat de cutezanţa de a i se trimite această revista la Berlin, pe adresa sa.

13. «Danke schön»

Caragiale urma să plece în ţară, chemat de Take Ionescu, pentru o întrunire publică a Partidului «Conservator Democrat».

Înainte de plecare îmi cere avizul, dacă n-ar fi bine în lipsa sa, pentru a-i fi bine păzită casa, să solicite concursul «Schutzmannului» din strada unde-i era locuinţa.

Îngrozit de această idee, l-am sfătuit, fiind cunoscute moravurile poliţiei prusace, să nu se expună, nu numai la un refuz net, ceea ce la urma urmei n-ar fi însemnat mare lucru, dar la posibila învinuire de încercare de mituire, fapt pentru care după legile severe din Prusia, ar fi fost foarte grav pedepsit.

Au trecut câteva zile şi, la prima întâlnire, Caragiale cu un aer victorios îmi spune: «ştii, doctore, am oferit «Schutzmannului» bacşişul de care fuse vorba!». Şi, întreb eu mirat şi curios, cu ce rezultat? «Mi-a spus», răspunse prompt Caragiale, «foarte politicos, cu mâna la chipiu: Danke schön».

14. «Despre Libertate»

După dejunurile ce le luam la Caragiale, urmau discuţii despre un anumit subiect pe care-l stabilea el însuşi.

«Ce vrei, dragă doctore», obişnuia să spună râzând, «trebuie să-ţi plăteşti, în acest fel, masa».

Nefiind complet stăpân pe limba germană, având deci puţine cunoştinţe, în acelaşi timp însă şi o mare trebuinţă de conversaţie, de schimb viu de idei, iar eu fiind aproape singurul din Berlin ce-i eram confident şi prieten (Zarifopol locuia în Lipsca şi venea rar în Berlin), Caragiale aştepta cu nerăbdare terminarea dejunului, pentru a începe dezbaterile.

De multe ori avea obiceiul a mă invita chiar în scris: «după dejun: despre… (obiectul discuţiei: Libertatea, Egalitatea, Democraţia, ş. a. m. d.).»

S-a întâmplat odată ca acest subiect să fie despre «Libertate».

Am rămas surprins de cunoaşterea în amănunte istorice a evenimentelor în legătură cu «libertatea», cum erau revoluţiile engleză şi franceză. La un moment dat am constatat o eroare de an, privitoare la revoluţia engleză. Caragiale stăruia totuşi că data contestată era cea adevărată şi, pentru a-mi dovedi că ar fi aşa, îl aud deodată strigând: «Luky (era fiul său, atât de talentat şi fin, din nenorocire atât de timpuriu dispărut), adu-mi pe Larousse».

Am înţeles. Caragiale, pentru a fi la înălţimea unei discuţii academice, se pregătea dinainte pentru problemele ce le propunea în discuţie, după dejun, consultând şi studiind marea enciclopedie Larousse.

15. Moldovenisme

Vorbind cu iubire şi admiraţie de Moldoveni, de spiritul lor de jertfă, de idealismul lor visător şi de puterea lor de creaţie, odată Caragiale s-a uitat fix în ochii mei şi, cu mult haz, făcând aluzie la originea mea moldovenească, a început să declame:

«Iracan di mine, bre, doctore, ci mai harmalae!».

16. «Paşaportul defunctului »

In urma unei «sonette d’alarme», a unei puternice ameţeli cu puţină hemoragie, Caragiale a grăbit munca pentru terminarea piesei la care lucra, fiind îngrijorat, după cum a ţinut să-mi facă mărturisirea, că ar putea fi surprins de fatalitate, fără a lăsa această piesă, «singura mea avere», cu propriile-i cuvinte, pentru scumpa sa familie.

Lucra de zor noaptea, în tovărăşia unui cognac italienesc extrem de tare.

Din nefericire grija sa a fost justificată.

Câteva săptămâni după confesiunea sa, am avut covârşitoarea durere să-l conduc la locul unde trebuia să i se facă autopsia, pentru a obţine, ceea ce se numea «paşaportul defunctului», necesar pentru a putea trece graniţa.

Bătrânul medic legist, după autopsie, s-a îndreptat spre mine şi m-a întrebat: «nu-i aşa, prietenul d-voastră trebuie să fi suferit foarte mult în ultimii ani? căci am găsit pereţii arterelor aproape lipiţi unul de altul, ceea ce în lunga mea carieră mi s-a întâmplat să constat destul de rar».

Medicul a rămas vădit surprins, când a aflat că, în afară de acea întâmplare prevestitoare a trecerii dintre cei vii a lui Caragiale, pe cât ştiam eu, nu suferise niciodată.

După cum se ştie «paşaportul defunctului» a fost întrebuinţat mult mai târziu, când corpul acelui ce trebuie socotit ca una din marile glorii ale Naţiei Române, a fost adus în Ţară şi i s-a făcut funeralii naţionale.

Caragiale, unul din cei mai geniali dialecticieni din câţi mi-a fost dat să cunosc, a dus cu el în cealaltă lume o bună, dacă nu cea mai bună parte din opera sa, care a fost numai gândită şi vorbită, şi nu scrisă.

Eu am pierdut pe unul din puţinii buni prieteni ce mi-au onorat viaţa.

A-i face portretul şi a-i descrie căminul în care s-a desfăşurat viaţa sa din ultimii ani petrecuţi la Berlin, departe de Ţară şi oamenii ei, ce-i erau. totuşi, veşnic prezenţi, este o pioasă şi mare datorie, ce rămâne să mi-o împlinesc, desigur, cândva.

Vlahuta, Caragiale si Delavrancea

The post D. Gusti: cateva amintiri despre Caragiale appeared first on Cooperativa G.

Zoltan Rostas: “Pentru mine, «lumea diversă» este un moft”

Catavencii
Eugen Istodor

Gusti, Stahl și istorii orale. Obsesii redutabile. Pentru ca să redescopere lumea valori și să faci lucruri cu plăcere și metodă.

Reporter: Cum arată lumea diversă a lui 2014 pentru un sociolog?

Zoltan Rostas: Nu pot răspunde ca „un sociolog”, pentru că nu mai există decît sociologii de „ramură”. „Un sociolog” este o rubrică în nomenclatorul meseriilor. Cît despre anul 2014 – anul aniversar al declanșării Marelui Război –, cred că el continuă abitir „tradiția progresistă” a urii generalizate. Secolul 20 e departe de a fi fost terminat. Pentru mine, „lumea diversă” este un moft, care acoperă cu cinism distrugerea diversității nu numai la scară vegetală și animală, dar și socială, dacă ținem cont de dispariția unor grupuri etnice și religioase, a unor dialecte, limbi de mică circulație, culturi, chiar sub ochii noștri. Lumea este diversă pentru cei care fac zapping toată ziua la televizor. Atenție, însă, a nu se confunda diversitatea cu avalanșa de imagini despre toate – mai mult sau mai puțin pertinente.

Rep.: De ce Gusti în secolul 21?

Z.R.: Nu vreau să înșir nume pentru care ar fi un sacrilegiu să pui această întrebare. Am mai făcut-o. Dacă încerc să descifrez întrebarea “De ce cercetăm, ce ne spune Gusti acum?”, împreuna cu cîțiva colegi afirmăm: cercetăm fiindcă este o temă interesantă maniera în care a făcut o școală sociologică, o mișcare culturală alternativă, a patronat o mulțime de inovații științifice și sociale. Este interesant să pătrunzi în interbelic prin rețeaua socială a școlii gustiene și să vezi sensibil altceva decît ce văd „exegezii” eseiștilor. De ce în „secolul 21”? Maniera în care, acum 75 de ani, a reușit să mobilizeze sociologia europeană și americană e un model pe care nimeni nu a încercat, nici înainte, nici după 1989, să-l reproducă. (Și oare de ce?) Dar cei care nici nu încearcă să-l cunoască pe Gusti și școala sa nu au cum să judece dacă are sau nu un mesaj pentru azi.

Rep.: Cum se rostogolesc valorile printre noi, cum le mai putem identifica?

Z.R.: Valorile sînt în noi, în diferite culturi și subculturi din care facem parte. Ceea ce „se rostogolește” printre noi nu sînt „valori”, ci invenții eseistice, pe care nu merită să le și identifici, poate, decît pentru a examina forme patologice ale gîndirii cotidiene. Să mă explic: în cultura mea de grup sau profesională – față de alte culturi –, a cerceta trecutul sine ira et studio a fost și este o valoare. Nu are importanță cum am ajuns la această tematică vastă a școlii gustiene, ci fermitatea acestei modalități de cercetare. Evident, această valoare face parte dintr-un sistem de valori, căci cultura are caracter de sistem.

Vezi si alte interviuri:

• De ce nu poate fi viral Dimitrie Gusti?

The post Zoltan Rostas: “Pentru mine, «lumea diversa» este un moft” appeared first on Cooperativa G.

ENGINEERING A GOOD SOCIETY. THE SOCIOLOGICAL SCHOOL OF BUCHAREST NATIONAL PROJECT FOR BUILDING ROMANIA

Antonio Momoc
European Journal of Science and Theology, June 2013, Vol.9, Supplement 2, 95-104

University of Bucharest, Faculty of Journalism and Communication Sciences, 24 Chisinau Bvd, Bucharest, Romania

(Received 25 March 2013, revised 24 April 2013)

Abstract: The goal of the Research and Social action project of the Sociological School of Bucharest was to develop a good national society that would lead to other projects for a good society. This study debuted with the question: how much of the endeavor to build a good society with sociological tools relied on social engineering, and how much on community development? How did Gusti’s School members plan to build a better society in the ’20s and how much of the Science of the Nation project did they manage to apply in the ’30s? To answer these questions, I have used the qualitative research method of the representative biography. It helped comprehend the socio-political context in which Gusti and his disciples published articles about modernizing the rural Romanian society, while doing research on the Romanian villages. Studying this group of intellectuals led to analyzing the type of modernization that Gusti‟s School members planned to implement. King Karl II royal dictatorship offered the founder of the Sociological School of Bucharest the opportunity to apply his national program of “uplifting” the villages and of building a good society.

Keywords: peasants’ society, community development, communitarianism

1. Introduction

The total research of the interwar rural society, namely the monograph of 15.000 villages, was a utopia according to the belief of some researchers and some of the participants in the monographic campaigns of the ’20s and ’30s.

Dimitrie Gusti‟s assistant and the technician of monograph, Henri H. Stahl, confessed to professor Zoltán Rostás in the „80s that the project proposed by the Sociological School of Bucharest and its founder was utopian, but fertile from the scientific perspective, as it consisted in a continuous experiment and had as consequences the scientific and sociological analysis of certain social issues, as well as the birth of a multidiscipline school. “I believe that trying to make a monography that synthesizes all the points of view into a single speech is utopian… And at this moment all of those who have tried to make such synthesis of monographies, following Gusti‟s school of monograph, have fallen into the same sin.” [1]

Monograph was a utopia, but a „fertile utopia‟ [2]. The sociologist Dumitru Sandu, former student of Henri H. Stahl, claims that monograph was “a necessary and fertile utopia (unlike another utopia, that of the mandatory Social Service). It was necessary for at least two reasons: because, in the ’20s and ’30s, rural empirical research had no tradition of scientific structuring, of confronting methodological and theoretical ideas with the facts. Insisting on sociological observation and on the systematic feature of knowledge, Gusti set the basis of a sociology founded on facts and method.” [2, p. 9]

On various public occasions, Gusti‟s endeavor to study all the Romanian villages and then to intervene with his teams in order to „uplift the nation‟ has been considered a project of regional and community development (according to Dumitru Sandu, in 2011, at the launch of no. 153-154 of the Les Études Sociales review, entitled „Sociologie et politique en Roumanie‟) or a project of social engineering (according to Cristian Pirvulescu at the launch of Antonio Momoc‟s volume The political traps of the interwar sociology – Gusti’s School, between King Karl II and the legionaries, Curtea Veche Publishing).

This study has the objective to describe the theory and practice of Gusti‟s project of Research and social action. The article shall answer the questions regarding the kind of society that the sociologists of the School of Bucharest have studied, and regarding the extent in which the Science of the Nation (Monograph) was a project for a good society.

2. Theoretical frame: community development, social intervention and engineering

Gusti‟s project of modernizing the rural society has been characterized as community development and social intervention (Dumitru Sandu), as well as social engineering (Cristian Pîrvulescu). D. Sandu showed that “community development cannot exist without fulfilling four criteria: the intervention within a social group („into the community‟), serving the purpose of its members („for the community‟), with their voluntary or semi-voluntary help („through the community‟). What is essential is the participative dimension consisting in mobilizing the community members.” [3]

Social action, sociological intervention in the villages, was legitimated through an ideology promoting the village „uplifting‟. The various ideologies supporting community actions have specific profiles that depend on the actors, means, objectives, and values they promote. D. Sandu [3, p. 156-158] suggests the following profiles for the ideologies involved in community development: Communitarianism privileges the community and proposes education, persuasion, socializing as means of action. Its values are: the undertaken moral order; the balance between order and freedom; the „good society‟. Liberalism and neo-liberalism have the individual as main actor, and as means: the market mechanisms, entrepreneurship, minimal state or the rule-of-law state. Its values are: individual freedom, equality in front of the law, equality of chances. Social conservatism privileges the state and the nation as agents for maintaining the order. Its means are: governmental mechanisms, tradition. Its core value is order. Modernism has the state institutions as actors and its means of action are: innovation, social programs. Its values: rationality and science.

“Communitarian ideologies guide social actions according to the „good society‟ model, founded on morality and on the equilibrium between the individual freedom and the morally undertaken order. In return, the ideologies based on „social capital‟ point out the action potential that cooperation has”. [3, p. 156-157] Unlike community development, “social intervention aims to achieve the change throughout an „agent-client‟ relationship, having as models the interactions between, for instance, medic-patient, parent-child, lawyer-accused” [4]. Social intervention is based on social relationships in which the initiator of the intervention aims to answer and act in the interest of the needs that the targeted population experiences. The implementation agents are better informed regarding the resources and the regulations for accessing and using them than the potential beneficiaries of the interventions. Because of the informational asymmetry between the agents and the beneficiaries, the latter are often suspicious regarding the agents, even if the resources are used for community purposes.

Dumitru Sandu asserts that community development and social intervention are partially overlapping: “There are social or communitarian interventions that have the characteristics of community development, because they meet all the criteria of volunteering, communitarian participation and subordination towards the interests of certain community groups. There are also interventions that do not have a participative dimension, but represent the simple deployment of a „social medic‟s‟ action for treating a patient, who is a sheer beneficiary of the treatment, without having an active involvement in its diagnostic, treatment, evaluation etc.” [3, p. 39-40]

Dimitrie Gusti‟s Sociological School has initially manifested in the form of the Sociology Seminar and of the student teams that deployed the first monographic campaigns in the villages after 1925. The project of modernizing the Romanian rural society was in its pilot phase. We can state that Gusti‟s School encountered its research and social intervention stage during 1925-1931.

While it was first concerned with community development and social intervention, the School evolved towards a more centralized control of the cultural work (1934-1938) performed by the Royal student teams. Focusing especially on the royal dictatorship period (1938-1939), political theory specialists such as Cristian Pîrvulescu are entitled to assert that the Sociological School seemed to apply a social engineering project. Dumitru Sandu admitted that: „One cannot do community development based on volunteer participation if under constraint” [2, p. 8].

Zygmunt Bauman and Tim May observed in their paper Gândirea sociologică (Sociological thinking) [5] that “some of the first sociologist have imagined themselves playing the part of social order architects or builders. From a high level, society was looked upon as an object of manipulation build of a resistant material, whose internal properties needed to become very well known, in order to be able to mold it in the ultimate desired shape.” During 1938-1939, the period of Social Service, Gusti‟s School can be assigned to the tradition of the social engineers, of those sociologists or philosophers who believed that was possible to direct the evolution of a society towards the good of all its members.
This direction overlaps with Dimitrie Gusti‟s closeness to King Karl II.

3. Research method

Gusti‟s School members intended to study all the Romanian villages with the goal to provide the obtained data to the authorities, so that, together with them, the scientists and the community members could fix the shortcomings of the researched rural communities. Under King Karl II dictatorship, the research work and village intervention efforts had become mandatory for all the university graduates through the introduction of the Social Service.

To study the extent in which Gusti‟s project was a project for a good society, as well as the endeavors for implementing this project of modernizing a society comprising of 90% peasants, I have used the method of representative biography. As described by Jerry Muller [6], representative biography follows the history of an individual‟s life, depicting the social contexts and the experiences he/she shared with other individuals who have had similar social- political evolutions. In order to perform an inventory of the political ideas and behaviors of Gusti‟s sociologists, as well as their projects for a good society, I have identified the model of society that emerged from Gusti‟s work and from the work of the disciples who remained loyal to his system in the ‟30s: Henri H. Stahl, Octavian Neamțu and Anton Golopenția. I have analyzed their journals, memoires and correspondence, as well the series of oral history interviews conducted by professor Zoltán Rostas with those who participated directly or indirectly in Gusti‟s School.

4. Dimitrie Gusti’s project of modernizing the society

The consequences of World War I, the administrative and national issues that followed the Great Union, the international economic crisis, the loss of the Parliament legitimacy, the Bolshevik revolution in Russia, and the ascension of fascism in Italy and Germany compile the cultural-political context that influenced the political attitudes and behaviors of the members of the School, and their project for a „good society‟.

Anthropologists like Vintila Mihăilescu [7] noticed that the modernization project of Gusti‟s School was positioned between the French civilization model and the German culture model: “Having a frail bourgeoisie, often mostly foreign, Romania has been and has remained the most compact rural and agrarian society in Europe. Considering this social status, we had to tailor a modern nation. The model was the French civilization, but the means was the German culture. The outcome was the construction of a cultural nation, having its source and legitimacy in the popular – that is peasant – culture. Nowadays we call this an ethnic nation, according to the „German model‟, completely opposite to the civil nation that is typical for France.

Even for Gusti, the nation was simply the most comprising „community‟, not an association of free individuals. It was probably the only possible way, but the results remained the same and its effects are still visible today. The problem has been – and still is – a structural one and derives from overrating the culture of the Romanian peasant, while underrating the weight of the peasants’ society. The Peasant has been provided with a museum instead of a policy – and the policies were rather reactive, in a society that has known basically the last big peasants’ revolt in Europe. Gusti’s disciples have studied the peasants’ society and „people’s‟ culture as a product of this social reality. And they have deliberately studied it to modify it. The society project as envisioned by Gusti has been exposed as early as 1910, after he returned from studying in Germany and France [8].

Modernizing the society with the help of the scientists was an idea inspired by the French
philosopher Saint-Simon [9]. While analyzing the social-political systems, Gusti confessed in 1920 that: “Saint-Simon’s propositions to reform the legislating method have set the basis on the Association for Social Study and Reform and deserve our full attention.  Politics, points out Saint-Simon, has to be subordinated to Science; it has to become an observation science, a positive science, a science of production” [10]. Later on, in a lecture held at the Romanian Academy in January 1940, Gusti admitted that he was inspired by Count Saint-Simon’s thinking system and stated that the program of sociological monographies and of village action is “Saint-Simon’s life program, who proudly declared in the most difficult moments of his life „I still live in the future‟” [11].

The scientific messianism has also characterized Gusti‟s activity as the Minister of Education (1932-1933), when he proposed that the Cultural Senate should be a Legislative Cultural Chamber with a consultative role, according to the model suggested by  Saint-Simon [10, p. 52]. According to Gusti’s Law Project for organizing the culture, the Ministry of Education, Cults and Art and the Parliament were going to consult this Cultural Chamber during the debates on issues related to cultural institutions or manifestations. While exposing the reasons for this Law, the Minister of Education explained that the Cultural Senate had to be composed of the representative cultural personalities of the science, literature and arts, as well as the representatives of the culture institutions: the Romanian Academy, the universities, the superior art schools, the churches. The Law Project for organizing the culture was submitted to the Senate on March 23rd 1933, but was rejected by the Parliament of Romania.

Gusti’s project based on the Sociology-Politics-Ethics system aimed from the beginning to prepare the politicians for taking decisions in a rational and scientific way. This objective was pursued by creating the Association for Social Study and Reform in Iasi, in 1918, which later on became The Romanian Social Institute in Bucharest, in 1921. Henri H. Stahl remembered during his conversations with Zoltán Rostás that: “Gusti wanted to raise all the politicians at a certain level of objectivity, so they could treat problems in a scientific way. The Romanian Social Institute had this purpose. You would not believe who was working there. It was surprising to see who were the speakers at his series of conferences, starting with Brătianu family, Marghiloman, people from the Peasant‟s Party, Răducanu, even Voinea and Moscovici. And Iorga.” [1, p. 56]

Gusti’s vision on modernizing society involved the intellectuals’ and scientists’ descent in the village to uplift the rural community. “There were two cultural types that I have closely studied. [...] The peasants‟ superior universities or schools in the Northern countries (Denmark, Sweden, Norway and Finland), and the so-called people‟s houses or centers in Vienna.” [12] The Cultural Community Center is an institution inspired by the Austrians and it used to be the local headquarters of the village cultural work, which gathered the villagers, the state employees and the intellectuals who originated from a certain village.

The Cultural Community Center had a council assembled of the village elite. The Popular Universities or Peasant Schools were inspired by the Danish. H.H. Stahl recalled that his first contact with professor Gusti occurred on a conference about Grundtvig and the Peasant Schools in Denmark: “Grundtvig was one of the great creators of the Peasant Schools. Gusti only described what they consisted in, the results they obtained, and concluded that something like this would be very useful to implement in Romania. Which he did later on through his movement, of the peasant schools. [...] Gusti was very convinced of the efficiency of these schools. Besides, peasant schools were not the only very good technique that he envisioned for the cultural uplifting of the masses, but his entire conception about school followed the same line of combining the study with the practical necessities of the social life. You had to know the social life, to feel its shortcomings in order to direct the whole scholar organization towards solving these problems. Without generic theory that has nothing to do with life.” [1, p. 48]

4. What is ‘a good society’ for communitarianism?

As D. Sandu showed communitarianism has „a good society‟ as core value [3, p. 156-158]. Analyzing the political ideologies of the 20th century, Andrei Țăranu underlines that “communitarianism starts from the hypothesis that the liberal society continuously generates alienation because of the permanent appeal to individualism – considered to be panacea of the society – and disapproves the social groups that act within the society for gaining strictly material benefits. Communitarianism aims to re-create the natural space of the individual, the space of the community. From the communitarians’ perspective, the society purpose should be to apply the concept of „Common good‟, assumed by everyone talking about democracy, but violated almost instantly in the name of individualism.” [13]

The communitarians support the transposing of the subsidiarity principle into the reality, meaning that the state should intervene only where society (specifically, the community) has no possibility or interest to act. For the communitarians, programs and policies are built based on the proposal or the involvement of the communities that are the beneficiaries of these projects.

A key concept that the communitarians depict in the following description of a good society is the term „community‟. Etzioni Amitai defines it as follows: “Community is a combination of two elements: A) A web of affect-laden relationships among a group of individuals, relationships that often crisscross and reinforce one another – rather than merely one-on-one or chainlike individual relationships; B) A measure of commitment to a set of shared values, norms, and meanings, and a shared history and identity – in short, to a particular culture. […] Even in the most modernized societies, many individually are members of communities. Indeed, it is best to think about societies as communities of communities, which also contain a fair number of unaffiliated individuals.” [14]

A good society is founded on morals, community, social responsibility, and consensus upon a set of values. It is an attempt to reconcile tradition with modernity, the moral values – as the basis of the social organism – with protecting the individual autonomy, brought by modernization. The implicit „community‟ according to Etzioni’s communitarianism is not just the village or similar local groups, but can include “any social entity, from the village to the group of nations” and is “a set of attributes, not a concrete place” [15].

Andrei Țăranu noticed that “in Europe, communitarianism manifested itself especially through the thesis of decentralization or regionalization, according to which certain minorities or certain historical or cultural regions desire an extended political or economic autonomy. Due to this reason, communitarianism is rather “linked to ideologies such as conservatism or Christian democracy” [13, p. 222]. We shall try to answer the question concerning the extent in which Gusti’s society project was a „good society‟ project, according to the communitarians‟ description of this concept.

5. Science of the Nation, as project for a good society

When designing his project, Dimitrie Gusti seemed to have focused on studying the village as basic social unit. But Gusti conceived the complete knowing of the nation through research as an ascendant process, starting from small units, like the villages and cities, up to the medium ones, like regional units, and up to the understanding of the national level, which cumulated all the other units. According to Gusti‟s research project, the regions – called either counties, or provinces – were going to be studied after the villages and cities, because they were bigger, therefore “harder to be researched” [2, p. 7].

The first student teams from the Sociology Seminar were led by the monographists and they handled the community research within small units like the villages and cities. Dimitrie Gusti was named general manager of the „Prince Karl‟ Cultural Royal Foundation in 1934, after being the Ministry of Education during the National Peasants‟ Party Government (1932-1933). From 1934, Gusti and the Foundation‟s teams pursued to capitalize the experience of the monographic campaigns that took place during 1925-1931 by introducing a new formula for cultural work in the villages [16].

The royal teams, selected and prepared by Gusti‟s old collaborators (Stahl, Neamțu, Golopenția) – now employed at the „Prince Karl‟ Foundation – carried on the program of social intervention in the countryside, aiming to develop the culture of work, health, mind and soul, as well as the youth cultural movement programs, attached to the Monarchy and to the sovereign King Karl II. The success his School had during 1925-1937 determined Gusti to believe that it would be possible for him to study all the 15.000 villages of the interwar Romania.

In his system, Gusti has never separated the science of social reality – sociology – from the particular economic, juridical and administrative social sciences, neither from the science of human ideals – ethics –, nor from the science of the means for transforming society – politic. He actually imagined all of them united, in an interdisciplinary vision. In 1937, Gusti was writing that the science of society – Sociology – studied the social status of the nation as a whole and was going to aggregate in a Science of the Nation. Politics was meant to apply the solutions proposed by the researchers, and Ethics was going to offer the ideal that the Nation aimed to, in order to rise among the other nations of Humanity: „Science of the Nation (Monography) shall determine the Ethics and Politics of the Nation, through which the people will find the path to its true self- accomplishment. The Science of the nation will be the foundation of the Politics of the nation, meaning the science of the means through which the nation will be able to achieve the national ideal. The Science of the Nation does not show us only was it already done, but opens the paths to what should be done, to the ideal, and points out the tools to reach it. The Science of the Nation reveals the creative forces of the nation, which have to be ignited without delay, in order to accomplish the national destiny, to fulfill the Romanian mission in the world, to
show the humanity our national specificity within the complete display of the Romanian culture.” [17]

The solution for this effort of total research and “nation uplifting” was to introduce the mandatory Social Service: “We were anticipating the introduction of the mandatory Social Service. All the country‟s intellectuals, of all ranks and specialties, were going to be compelled to serve a few months for the benefit of knowledge and of uplifting the motherland. As leaders, we have to assign all the country‟s scientists, geologists, geography specialists, naturalists, biologists, anthropologists, psychologists, historians, economists, folklorists, jurists and sociologists.” [18] The Law of the Social Service functioned for one year, between October 1938 and October 1939, during the royal dictatorship.

Although he did not use concepts like communitarianism, „good society‟, or community development, the project of the School of Sociology pursued the cultural upgrade of the villages from the perspectives of work, health, mind and soul, which subsequently led to „uplifting‟ the interwar rural society. The Cultural Community Center inspired from Austria and the Peasants’ Schools inspired from Denmark were the means of community development that stimulated the initiatives of the local community.

Gusti’s good society project is conservatory-reformist. To Gusti, the improvement of the peasant’s material or spiritual status had to happen organically in the rural environment, namely in the original social environment of the peasant. D. Gusti did not question the matter of migrating from the rural community to the urban, bourgeois, civil society. Traditional rural society modernized („uplifted‟) in the sense of stating its originality and improving the peasants’ life status through the cultural action focused rather on the social and economic aspects, than on the civic aspect (for which Gusti has shown less interest).

Sociologist Dimitrie Gusti did not define the nation in the terms of a political community on behalf of which political power is exerted and whose rational and educated citizens (regardless of their confessional, ethnic or social belonging) are aware of their rights and obligations. The professor defined the nation rather as the population that historically occupied a certain territory delimited by the boarders of a state, and that created a culture with traditional values around which the community members developed solidarity.

“The integral monography of the village, the social atlas built through the monography of all the villages and through determining all the intellectuals to perform work in the villages – they were all utopian.” [2, p. 8] But Gusti’s system and his teams have crayoned a work method typical for community development during 1925-1937. Dumitru Sandu asserts that Gusti’s teams manner of work in terms of Research and social action supported the idea that Gusti’s social movement for uplifting the villages has been conducted from a community-regional perspective, rather than a monographic one: “This assessment is valid especially for the works and projects for which Henri H. Stahl and Anton Golopenția were authors or main contributors. The label of “monographic school of Dimitrie
Gusti” is more related to its mentor, to his publications and intentions. In return, the denomination of social community-regional movement is correlated particularly with the publications and effective actions of the entire movement in the period between the Wars and afterwards.” [2, p. 12]

6. Conclusions

Dimitrie Gusti was conservatory by privileging the cultural nation as main actor of his project, but he was a progressist/reformist conservatory through the accent he placed on the science and the role of the scientists in „uplifting‟ the nation. Due to the fact that his system was influenced by Saint-Simon, Gusti was a modernist that valued science, rationality and the scientists’ associations. The fact that Gusti was a communitarian guided by the ideal of a good society is proved by his national project that involved social intervention and community development. The Science of the Nation – the „uplifting‟ of the rural Romanian society through Research and social action – was a cultural work and community development project, which transformed into social engineering at the end of the ’30s.

References

[1] Z. Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (Monography as utopia. Interviews with Henri H. Stahl), Paideia. Bucureşti, 2000, 76-78.
[2] D. Sandu, Transilvania, 11-12 (2012) 6-13.
[3] D. Sandu, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie (Community development. Research, practice, ideology), Polirom, Iasi, 2005, 26-27.
[4] C. Rughiniş, Cunoaştere incomodă. Intervenţiile sociale în comunităţi defavorizate în România anilor 2000 (The inconvenience of knowing. Social interventions in underpriviledged communities of Romania after year 2000), Printech, Bucureşti, 2004, 137.
[5] Z. Bauman and T. May, Gândirea sociologică (Sociological thinking), Humanitas, Bucharest, 2008, 240-246.
[6] J. Muller, The other God that failed: Hans Freyer, and the deradicalization of German conservatism, Princeton University Press, Princeton NJ, 1987.
[7] V. Mihăilescu, Dilema veche, 10(473) (2013) 7.
[8] D. Gusti, Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie (An introduction into the class of Greek philosophy history, ethics and sociology), Institutul de Arte grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1910, 16-24.
[9] A. Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice – Scoala gustiana intre carlism and legionarism (The political traps of the interwar sociology – Gusti’s School, between King Karl II and the legionaries), Curtea Veche, Bucharest, 2012, 50-54.
[10] D. Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism. Clasificarea
sistemelor privitoare la societatea viitoare (Communism, socialism, anarchism, unionism and bolshevism. Categorizing the systems regarding the society of future), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, 53.
[11] D. Gusti, Opere, Vol. 3, Academia R.S.R., Bucureşti, 1970, 59-62.
[12] D. Gusti, Un an de activitate la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor 1932- 1933, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1934, 477-482.
[13] A. Ţăranu, Doctrine politice moderne şi contemporane (Modern and contemporary political doctrines), Fundaţia Pro, Bucureşti, 2005, 214-215.
[14] A. Etzioni, The Journal of Political Philosophy, 7(1) (1999) 88.
[15] A. Etzioni, The new golden rule. Community and morality in a democratic society, Basic Books, New York, 1996, 4.
[16] Z. Rostás, Sociologie românească, 10(2) (2012) 77.
[17] D. Gusti, Ştiinţa naţiunii (Science of the Nation), Institutul Social Român, Bucureşti, 1937, 10-11.
[18] D. Gusti, Sociologie românească, 2(2-3) (1937) 58-59.

De acelasi autor:

• Stiinta si politica in sistemul sociologic gustian. Proiectul de societate al Scolii Sociologice de la Bucuresti
• Regele taranilor. Gusti si MONARHIA SOCIALA

The post ENGINEERING A GOOD SOCIETY. THE SOCIOLOGICAL SCHOOL OF BUCHAREST NATIONAL PROJECT FOR BUILDING ROMANIA appeared first on Cooperativa G.

TRAGEDIA D-LUI GUSTI

România Literară, anul II, nr. 55, 4 Martie 1933, p. 1
Liviu Rebreanu

De multă vreme Ministerul Instrucţiei n-a avut un titular mai chemat, ca azi pe d. D. Gusti. De aceea, apoi, de multă vreme un ministru al instrucţiei n-a fost primit cu atâta încredere entuziastă ca d. D. Gusti. Diferitele categorii de dascăli şi preoţi, pe care d. Iorga izbutise să le răzvrătească treptat sau repede, pe toate, s-au strâns spontan şi instinctiv în jurul d-lui Gusti, adevăratului om al şcoalei şi al culturii.

Într-adevăr d. Gusti n-a devenit ministrul instrucţiei prin hazardul combinaţiilor politice. Era sortit să ajungă în fotoliul lui Haret; îl indicau toate preocupările sale, în care primul loc îl ocupa politica culturii vă­zută poate întâia oara în România, cu toată obiectivi­tatea ştiinţifică, un vast ansamblu în care străduinţele şcoalelor şi ale artelor se împletesc întru acelaşi rezul­tat final – o cultură naţională originală, bogată, răspân­dită până în cele mai umile aşezări româneşti.

Elanul organizator al d-lui Gusti a stârnit speran­ţele cele mai calde, în ciuda scepticismelor mărunte ce întâmpină de obicei orice iniţiative culturale. Lumea înţelegătoare şi-a dat seama că acest ministru are toate calităţile pentru a da ţării mărite o organizare culturală rodnică.

Iată însă că acum deodată toate speranţele sunt ga­ta să se spulbere. Bugetul de sacrificiul ameninţă nu nu­mai să curme orice avânt spre mai bine, dar să dărâme şi ceea ce mai este azi. Dl. Madgearu pretinde tocmai ministrului culturii amputări atât de crâncene, încât d. Gusti, în loc să-şi poată realiza un program constructiv, ar trebui, dacă s-ar supune injoncţiunilor de la Finanţe sa-şi ruineze complet departamentul. E o situaţie într-adevăr tragică pentru omul cel mai bine intenţionat.

Desigur că, mai ales în învăţământul secundar şi superior, s-a practicat o inflaţie excesivă în ultimul deceniu. De-aici a rezultat o primejdioasă avalanşă de titraţi care bat mereu la porţile bugetului statului, alcătuind un proletariat intelectual muritor de foame. Drama acestui tineret cu diverse diplome în buzunar e îngrozitoare. Pentru cine ştie câţi ani locurile sunt ocupate de oameni mai vârstnici şi fără titluri, iar generaţia de licenţiaţi şi doctori trebuie să-ţi tortureze cei mai frumoşi ani într-o umilă cerşetorie distrugătoare de caractere. O deflaţie era necesară pentru a stăvili producţia de cerşetori în haine negre. Dar aceasta nu se poate brusca tocmai în epoca de cea mai aspră sărăcie generală. Şi în orice caz nu prin aruncarea pe drumuri a unor oa­meni şi muncitori, şi cu titluri.

D. Gusti se zbuciumă şi rezistă. Izbânda d-sale (i-o dorim cât mai deplină până în cele din urmă) va fi a culturii româneştii.

The post Liviu Rebreanu despre “tragedia” lui Gusti appeared first on Cooperativa G.

Introducere

Infăţişez, în volumul de faţă, cîteva texte în legătură cu problema “specificului naţional” românesc, unele recent scrise, altde mai vechi, dar încă inedite, şi cîteva mai de mult publicate prin reviste astăzî greu de găsit. Toate cuprind comentarii asupra uneia din temele esenţiale ale culturii noastre, cea privind viaţa rurală, folclorică, socotită de foarte mulţi ca singura păstrătoare a culturii noastre tradiţionale.

Căci in adevăr, se pare că, dacă vrem să avem certitudinea că în istoria culturilor, pe plan Universal, putem veni şi noi cu un aport valoros, nu avem altă soluţie decit să acceptăm ideea că neamul românesc există cultural în special prin făptura social-culturală a „satului”, adică a folclorului şi a etnografiei sale. Lumea oraşelor există şi îşi are şi ea propriile ei valori, care nici ele nu trebuiesc şi nici nu pot fi contestate, căci şi din rindurile urbanilor au răsărit gînditori care îşi au locul lor de cinste în istoria culturală a omenirii.

Ne putem mîndri cu faptul că nimiele lui Dimitrie Cantemir se află înscris în fastele Academiei din Berlin din veacul al XVIII-lea, că istorici ca A. D. Xenopol, Nicolae lorga, -Vasile Pârvan sau sociologi ca Dimitrie Gusti se bucură de faimă internaţională. Ne mîndrim şi cu mulţi alţii, care, în multe domenii, au fost promotori ai unor direcţii de prim rang. Ne mîndrim mai ales, pe drept cuvînt, cu faptul că gînditorii noştri au putut realiza, sau in tot cazul au dorit s-o facă, o sinteză între răsărit şi apus, aşa cum ne îndemna de atfel poziţia geografică şi mersul istoriei noastre. Dar toţi aceşti urbani, dacă ar fi fost cetăţeni ai altor naţii, crescuţi în tari străine, ar fi putut foarte bine să fie tot atît de mari savanţi, reprezentînd însă alte caractere naţionale decît cele româneşti.

Căci Oraşele noastre nu au caracter specific naţional, populaţia lor fiind amestecata, loc de adapost a cati s-au putut refugia aci, după căderea Bizanţului, dar şi loc de cucerire, prin migraţie năvălitoare, ale unor neamuri venite de la est şi de la vest. Specific românesc nu rămînea fi socotit decît satul, populaţia rurală, care, ca strat de fund, modest, tăcut, mult răbdător, dar extraordinar de tenace, a reuşit să supravieţuiască, păstrînd tradiţia unei limbi şi a unei culturi occidental latine, degradată, ruralizată, totuşi suficient de puternică încît să constituie ceea ce s-a numit „o enigmă şi un miracol al istoriei”.

Ca atare cercetătorii vieţii sociale româneşti, fie ei istorici, filozofi, geografi, psihologi, sociologi s-au rezemat pe temelia aceasta solidă a satului tradiţional, adică a masei de populaţie vorbitoare de grai neolatin. Se însscriu pe această linie „ruralistă”, curente culturale întregi, precum cea „latinistă”, „junimistă”, “sămănătoristă”, şi „poporanistă” precum şi personalităţi de seamă ca Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae lorga, Vasile Pârvan şi mulţi alţii, nu de a doua mînă, ci figuri de seamă, hotărîtoare în istoria noastră culturală.

Dezbateri purtate în jurul acestei probleme au fost multe, neexistînd gînditori în ţara noastră care să nu şi-o fi pus-o, încercînd să o caracterizeze şi să o explice. Problema era cu atît mai stringentă cu cît era legată de însăşi soarta, nu numai a culturii noastre, ci a însăşi fiinţei noastre naţionale, în ce are ea „specific” românesc, folclorul şi etnografia putînd servi drept argument în luptele sociale, atît interne cît şi externe, faţă de alte
neamuri.

Odată cu unirea ţărilor române într-un singur stat naţional, după primul război mondial, cînd problema de temei era tocmai realizarea unui stat „naţional”, creatorii noştri de cultură au avut cu atit mai mult obligaţia de a studia naţiunea lor, nu numai sub forma unei „sociologia naţiunii”, cum a preconizat-o Dimitrie Gusti, dar şi pe plan filozofic-cultural. Distingem aci doi gînditori care au avut legătură directă cu problema culturii noastre populare, care merită a fi luaţi în seamă, între ei existînd asemănări certe dar şi deosebiri fundamentale.

Asemănări, în sensul că, preocupaţi de problemele filozofice cele mai grave, au avut prilejul să-şi pună întrebări şi cu privire la fenomenul folcloric, îmbinînd cercetarea erudită cu o creaţie pur literară, fie în versuri, fie în proză, uneori amestecînd, din păcate, rigoarea cercetării ou efuziunile lirice nestăvilite.

Deosebiri în sensul că unul e preocupat de probleme de estetică, punînd accentul pe chestiunea „stilului”, celălălt urmărind elucidarea unor texte de istorie a religiilor, punînd accentul pe „sacru”. Este vorba, după cum s-a putut ghici, de Lucian Blaga şi Mircea Eliade, din care, din nefericire, numai unul mai trăieşte încă. Ii alegem pentru un dublu motiv : mai întii pentru că elaborările lor sînt de o calitate deosebită, astfel că depăşirea lor nu poate fi asigurată decat printr-o cunoaştere, amănunţită şi critică, a gîndirii lor, şi in al doilea rand şi mai ales pentru că tezele susţinute de ei au astăzi încă ecou în lumea noastră, operele lor fiind retipărite, mereu citate şi luate drept model.

Cu filozoful Lucian Blaga, încă de multă vreme, am mai purtat oarecari polemici. Cam acre, dar pe care acum le voi relua pe um ton pe care l-aş vrea mai potolit, obiectiv critic. Voi căuta să arăt că Blaga, atunci cind construieşte teoria sa a „satului-idee” şi a „apriorismelor româneşti”, continuă pe alţii, care de asemeni au încercat să descrie şi să explice caracterele specifice ale „geniului naţional”, plecand de la credinţa că pană mai
de curînd satele noastre trăiau încă într-un paradis folcloric.

De asemeni, Blaga repetă şi credinţa acestora că e suficient a fi copilărit într-un sat pentru a pătrunde în toate tainele lui, în special, adaugă dînsul, pentru că numai în timpul „copilăriei” îţi e deschisă calea judecăţilor mitologizante, devenind astfel uşoară filozofarea despre filozofia populară românească.

De asemeni mă voi ocupa de Mircea Eliade, cu care am avut o lungă şi bună prietenie, faţă de care păstrez intacte vechile mele sentimente de preţuire, dar căruia cred că i se cuvine o analiză critică, cu scopul de a i se arăta ce am fi dorit şă aflăm de la acest mare erudit şi ce totuşi nu găsim în operele lui. [...]

• Cartea in PDF poate fi consultata in Arhiva Sociologica SOCIOLBUC – H.H. Stahl: Eseuri critice despre cultura populară românească. (Minerva: 1983)

The post Eseuri critice despre cultura populara romaneasca (Stahl, 1983) appeared first on Cooperativa G.

„La un moment dat eu m-am supărat foc”

GHEORGHE RETEGAN

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

Retras din viaţa publică Gheorghe Retegan nu a fost uşor de găsit. Numărul lui de telefon l-am obţinut de la Mihai Pop. Solicitarea mea nu l-a surprins, şi – aidoma lui Stahl – a considerat discuţiile noastre drept o sarcină de care trebuie să te achiţi cu seriozitate. Întâlnirile noastre au avut loc în casa lui, la ore foarte matinale. Nu părea marcat de cei cinci ani de puşcărie, totuşi,  din când în când mă ruga să opresc magnetofonul… 

Gheorghe Retegan a fost poate cel mai talentat dintre studenţii cu orientare spre sociologie ajunşi la sfârşitul anilor ’30 pe băncile facultăţii bucureştene. Întâlnirea sa întâmplătoare cu Anton Golopenţia într-o vacanţă de pe vremea anilor de liceu i-a canalizat interesul spre  sociologie, în care s-a remarcat încă din timpul facultăţii. În pofida deselor mobilizări, schimbări de guvernări, în ciuda războiului a reuşit să se dedice acestei cariere. Deşi neangajat politic, a fost arestat şi întemniţat de autorităţile comuniste. După eliberarea din închisoare la Institutul de Cercetări Economice a participat la prima tentativă de readucere a monografismului în studiul satului. Din anii ’60 a activat pe tărâmul demografiei. 

 - Eu de obicei încep aceste convorbiri…

- Eu m-aş referi la consistenţa sistemului de sociologie, etică şi politică a lui Dimitrie Gusti. Şi în legătură cu asta eu aş propune să discutăm problemele următoare: osatura teoretică. Avea sau nu avea? Împărţirea în cele patru cadre, şi în cele patru …

- Manifestări… Da.

- Da. Scopul acestei sociologii, acestui sistem. Imperialismul sistemului. El ţinea să subjuge toate ştiinţele sociale, şi toate să activeze în perspectiva utilităţii pe care o prezintă pentru sociologi şi sistemul de sociologie. Asta e clar, nu? Dacă luaţi componenţa unei echipe monografice, veţi vedea că începe cu popa şi termină, cu – să spunem -  juristul. Tot aşa şi la echipele studenţeşti. Că erau două feluri de echipe, dacă aţi reţinut din discuţiile anterioare. Erau acestea monografice, axate pe sociologi, dar înglobând şi studenţi sau licenţiaţi din celelalte ştiinţe sociale. Şi erau echipe studenţeşti, care aveau scopul de a merge în anumite sate, alese în prealabil, să facă o acţiune de ridicare a satului, atâta cât avea posibilitatea echipa respectivă. Să se facă activitate culturală, cimitir de animale, un dispensar. Dacă era posibil… În aceste echipe studenţeşti erau, bineînţeles, medici veterinari, medici umani, mai făceau o analiză a stării de sănătate a populaţiei, vedeau ce este de făcut, nu? Era şi o gospodină, absolventă a unor şcoli de gospodărie, cum se spunea pe atunci, care învăţa gospodinele să gătească şi altceva decât mâncarea lor tradiţională. Iar cea monografică avea, deci, o componenţă foarte eterogenă, dar legată de sociologie. Şi, în legătură cu aceasta, puţine referiri la cum era totuşi sociologia asta românească privită pe plan internaţional, în ce măsură… Aici de fapt nu vreau decât să menţionez păţania mea proprie în legătură cu asta. Pe urmă, sigur că cine citeşte cu foarte multă atenţie şi “Arhiva”, şi “Sociologie Românească” o să fie extrem de surprins de lipsa referirilor şi menţionării sociologiei urbane. Nu veţi găsi nici în “Arhivă”, nici în “Sociologie” o indicare a problemelor pe care urmează să le cerceteze o sociologie urbană. Sigur, se poate lăsa, se pot menţiona şi menţine cele patru cadre şi cele patru manifestări, numai că conţinutul este cu totul diferit decât conţinutul cercetării unui sat sau unei zone. Cum am ajuns în final la concluzia că zona, nu satul în sine… Această lipsă trebuie explicată. Fiindcă nici Gusti şi nici elevii lui nu erau atât de închişi la minte, încât să nu ştie despre existenţa oraşelor şi influenţa pe care ele o exercită în viaţa economică şi socială a României. Am spus greşit că n-a apărut în “Sociologie Românească” nici un studiu despre oraşe. A apărut. Despre două oraşe. Unul e Botoşanii, aşa intitulat: Un oraş în declin, Botoşanii, în care se arată – autor este Tufescu, fost profesor de geografie economică, la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

- Nu mai trăieşte?

- Nu ştiu, este foarte în vârstă, dar cred că trăieşte unul dintre băieţii săi. Erau multe studii despre oraşele… în special oraşele din Moldova. Un studiu foarte frumos asupra târgurilor. Târguri în sensul nu acela din Ardeal… Ci târguri în sens de Târgu Ocna, Târgu nu ştiu care… Şi un al doilea studiu, care a apărut tot în revista “Sociologie Românească” se referă la oraşul Sighet.

- Dar nu-i făcut de Mihai Pop?

- Nu. Nu, nu. E făcut de fostul judecător şef, de la Sighetul Marmaţiei din epoca aceea. Foarte frumos şi ăsta, şi cam mers pe modelul lui Tufescu. Tufescu apăruse înainte. Dar, acestea sunt singurele lucrări de sociologie, să spunem, urbană. Evident, au apărut monografii de oraşe în perioada dintre cele două războaie mondiale, ca şi înainte de primul război mondial. Dar acestea toate au fost lucrări individuale, adică n-au fost lucrări care să fi fost efectuate de un colectiv…

- Pe planul lui Gusti…

- Da… Şi nu de un colectiv, compus din specialităţi, care trebuia neapărat, nu să se bazeze pe documente, ci pe cercetarea…

- Concretă…

- Da… Pe interviuri, aşa cum faceţi dumneavoastră în momentul de faţă. De pildă, a apărut o lucrare foarte frumoasă, mare, cât o evanghelie, asupra Ploieştiului, al lui Mihai Sevastos -, foarte mare, dar priveşte mai mult trecutul.

- Deci e o monografie istorică, cum se zice…

- Da. El a încercat să se axeze pe planul lui Gusti, cadrul cosmologic, şi aşa mai departe. Şi a făcut cât a putut, dar nu a intrat în ceea ce spune sociologia că este ştiinţa societăţii contemporane, adică el nu a putut face acea cercetare. Într-un număr foarte vechi din “Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” a apărut într-adevăr un plan de cercetare a unei întreprinderi industriale. Cred că autorul acestui plan se numeşte Setlacec. Numele aduce ceva de un ceh. Nu sunt sigur, dar putem verifica. Dar cred că el este, Setlacec[1]. Dar cu asta s-a încheiat, adică n-a mai apărut nimic. Fiindcă după Gusti, întreprinderea trebuia încadrată în mediul ei de viaţă. Şi atunci, de aici ar fi urmat… Nu ştiu dacă antevorbitorii mei s-au referit la această problemă, dar eu am ţinut să v-o spun, fiindcă este extrem de semnificativă. Asta ne duce însă la o explicaţie. Poate că Stahl să ştie mai multe decât mine – mă îndoiesc – dar s-ar putea ca cel puţin unele aspecte să le ştie mai bine decât mine -, dar altcineva n-o să vă poată spune. Chestiunea este de bani. Adică toate cercetările acestea pe care le făcea Gusti, şi acele monografice, deci sociologice, şi echipele studenţeşti, acţiunea în sine costă. Costau bani. Noi dacă mergeam, primeam la cele monografice – la început nu s-a dat uniformă, adică îmbrăcăminte, pe urmă ni s-a dat, începând cu 1938, deci de la înfiinţarea Serviciului Social – ni s-a dat uniforma aceea gri, din doc era făcută, cămaşă, pantofi… adică ghete, nu pantofi. De unde erau banii, că de la bugetul statului nu ni s-a dat un leu? Asta însemna că nici facultatea nu putea să-i dea, fiindcă facultatea lua tot de la bugetul statului, şi nu avea alţi bani. Şi atunci dădeau bani aşa: Banca Naţională, Creditul Naţional Industrial, Banca Română de Credit, şi alte posibilităţi. Se mai căciulea pe la „Monitorul Oficial” să-i tipărească lucrările, fie cu un preţ foarte redus sau chiar gratuit, nu? Ori dacă el ar fi intrat într-un oraş, şi ar fi început să-şi aplice metoda lui de cercetare, să zgândărească structură de clasă, venituri, consum şi aşa mai departe, n-ar mai fi primit nici un fel de bani pentru treaba asta. Fiindcă burghezia… burghezia mare – bancară, financiară şi industrială – era foarte bucuroasă să meargă în sate cât vrea…[2]

- Da.

- E clar, acolo cel mult îl deranja, cum l-am deranjat eu pe moşierul de la Perieţi, care era cumnat cu Urdăreanu. Efectiv era cumplit… pe urmă o să închidem, când ajungem la moşierul acela.

- Dar de ce?

- Nu… Sunt amintiri personale şi…

- Dar vă spun, tocmai aceste amintiri personale sunt interesante, dau…

- Picanterie…

- Culoare…

- Culoare, da…  Acuma, el nu că n-ar fi ştiut ce este sociologia, şi cum să facă sociologie, ci fiindcă s-ar fi certat şi ar fi tăiat orice fel de posibilitate de a face cealaltă sociologie. Discutând cu cineva problema asta cu vreo treizeci de ani în urmă, mi-a spus, „ce-ai fi vrut tu, să şi plătească, să şi zgândărească?” /râde/

- Eu credeam că orientarea spre sat este mai mult… este motivată ideologic….

- Nu. O să discutăm asta, bine că aţi adus vorba, fiindcă eu îmi făcusem…

- România se lupta mereu cu marea problemă ţărănească, marea problemă agrară, şi atunci atmosfera intelectuală de la Sămănătorism era încărcată de nerezolvarea acestor probleme. Şi eu credeam că aici este motivul. Nu m-am gândit la problema banilor.

- O să explicăm treaba aceasta… De-abia după 1944 a apărut sociologia urbană. Unul care s-a afiliat lui Gusti,  şi care fusese asistentul lui Traian Brăileanu la Cernăuţi – v-am spus apartenenţa politică -, a avut asemenea preocupări.

- Cine era acesta?

- Leon Ţopa. Era asistentul lui Brăileanu…

- Trăieşte Leon Ţopa? Numele lui l-am văzut de foarte multe ori…

- Mai de mult poate… Da, da.

- Numele lui Leon Ţopa l-am văzut în anii şaptezeci…

- Eu nu l-am văzut de mult, fiindcă fusese căsătorit cu fata lui Brăileanu, avea o casă, proprietatea ei, a soţiei, aici pe Rahovei, foarte aproape de mine, şi într-o seară venind de la Biblioteca Academiei, trecând pe lângă un restaurant, a bătut Leon Ţopa în geam, şi am intrat atunci şi eu, deşi era foarte târziu. Şi a spus, „vino, nu trebuie să ai mărunte”. El niciodată n-a spus, dacă ai bani, te întreba de mărunte. „Nu trebuie să ai mărunte, că am eu mărunte acum”. „Ce s-a mai întâmplat, că nu te-am mai văzut prin cartier?” Dacă trag o linie, aşa, în diagonală, dau exact în casa lui. Zice, “domnule, m-am eliberat…” “Cum te-ai eliberat?” “De servaj. Am fost atâţia ani servitorul fetei ăsteia a fostului meu profesor…” Necazuri de familie, în sfârşit… A găsit posibilitatea să divorţeze, şi de asta eu nu l-am mai văzut, nu ştiu pe unde locuieşte. Dar în orice caz, el a scris atuncea problema sociologiei urbane la noi. Dacă el era urban, adică născut în mediu urban sau nu era născut – nu ştiu. Dar probabil că omul a simţit că sistemul trece cu vederea treaba asta. E adevărat că noi, când am făcut Dâmbovnic… monografia plăşii Dâmbovnic, am privit Piteştiul ca centru de influenţă nu numai administrativă şi politică, să spunem, ci în special economică. Care sunt relaţiile economice dintre Piteşti şi sate, şi dintre sate, nu?… şi piaţă de desfacere, piaţă de aprovizionare, dacă putea să ofere forţă de muncă, de lucru… Acolo nu era o problemă, în Dâmbovnic, fiindcă cei mai mulţi erau olteni. Adică noi le ziceam: cobiliţarilor – ştiţi ce e, nu? – olteni, dar erau foarte mulţi de pe stânga Oltului, adică, din Muntenia. Ori de aici, din satele astea două, Gliganu de Sus şi Gliganu de Jos, erau case cu patru camere, cu scândură pe jos, foarte bine mobilate, făcute numai pe cobiliţe. Deci nu prestau, să spunem, toată forţa de muncă excedentară în agricultură asupra Piteştiului. În plus mai erau şi destule moşii pe acolo. Cea de la Slobozia, a lui Armand Călinescu la Ciutele… Avea două surori…

- Ştiţi că doamna Armand Călinescu mai trăieşte?

- Da… Uite, am o semnătură de la Armand Călinescu. Am Spencer, cele patru volume franţuzeşti de sociologie, cu semnătura lui. Le-a cumpărat când a fost… el a făcut Dreptul la Paris. Aşa… şi a avut infirmitatea, întorcându-se cu trenul de la Paris…

- Cu ochii?

- Da, cu ochii. O scânteie.  Şi-a scos capul pe geam mai mult decât trebuia şi…

- Şi în politică aşa a făcut, şi-a scos capul mai…

- Când s-a discutat în seminarul lui Gusti înfiinţarea unei a doua reviste de sociologie, şi anume, “Sociologie Românească”– fiindcă în  “Arhiva” erau studii în engleză, franceză, germană, română, şi a foarte multor sociologi şi economişti străini: germani, francezi, americani, englezi. Deci era o revistă, să spunem, cu caracter internaţional. Şi atunci s-a hotărât să se scoată o “Sociologie Românească”, destinată numai pentru ţara noastră. Acestei reviste, “Sociologie Românească” i s-a fixat atunci în seminar şi un subtitlu: „Arhivă de gând şi faptă românească”. Cu acest subtitlu Eliade, Polihroniade şi încă unul au scos o revistă, cu ceva înainte de apariţia “Sociologiei Româneşti”, cu subtitlul fixat de Gusti şi de ceilalţi: “Rânduiala”. Dedesubt: „Arhivă de gând şi faptă românească”. Aici au intervenit disensiunile. Şi în “Sociologie Românească” dacă veţi citi episodul pe care vi l-am povestit, veţi citi câteva atacuri, materiale publicate, atacuri la adresa lui Eliade, referindu-se la anumite comportamente, şi anumite reflexii şi îndoieli ale lui Mircea Eliade în privinţa sociologiei. A răsfoit cuprinsul, şi a văzut el ce scrie acolo şi atunci… Eu am avut câteva numere din ea, dar nu ştiu ce s-a întâmplat, ori că i le-am dat unuia care făcea un studiu sau nu ştiu ce făcea… de istorie… dar nu de sociologie, ci… Oricum, nu le mai am. Dar la Biblioteca Academiei le puteţi citi… Aşa s-a încheiat colaborarea lui Eliade.

- Deci antipatia lui Stahl faţă de Eliade nu este singulară…

- Nu, nu, nu! Eu nu l-am… Să ştiţi că eu nu port pică nimănui… nici lui Herseni sau lui cutare, absolut nimănui. Fiindcă începusem să vă spun, dincolo, când ne făceam cafeaua, situaţia mea a fost singulară. Deşi am fost cel mai tânăr dintre ei, am fost în centru, tocmai fiindcă nu m-am amestecat. Episoadele pe care le-am spus cu Herseni şi cu ceilalţi,  trecuseră, adică mult încoace, şi atunci am putut să văd şi să aud, şi să am convorbiri particulare cu fiecare. Unul îşi spunea părerea despre celălalt… Despre Golopenţia, din curiozitate, lumea spunea, de pildă, că este extraordinar de bine pregătit, dar nu prea a scris. Dar acuma, dacă pun eu în balanţă astăzi, ce a scris de pildă Herseni până la epoca aceea, cu un singur studiu al lui Golopenţia, balanţa înclină în favoarea lui Golopenţia.

- Ca profunzime şi ca documentare?

- Şi subiecte! De pildă, eu când am intrat în Institutul Central de Statistică el îmi era director, directorul Oficiului de Studii. Mi-a dat un volum de recensământ din 1930 şi formulare, cum le ziceam noi, oarbe, adică goale, numai linii, şi cu cap de tabel, şi mi-a zis: “Copiază ştiinţa de carte, procentele pe plăşi. Şi vezi, să nu greşeşti”. Am copiat trei zile, şi m-am dus. “Gata?” “Gata.” “Ei, ce ai observat? Ai observat ceva, sau ai copiat aşa, mecanic, fără să gândeşti?” Eram anul trei.

- Se putea lucra?

- Anul trei n-avea decât trei cursuri şi trei seminarii. Şi erau de obicei după-masa.

- Atunci se putea lucra.

- Da. Chiar dacă era unul dimineaţa, puteam să plec, şi compensam ora  după-masa, nu era o problemă. Erau foarte îngăduitori în privinţa aceasta, şi unii, şi ceilalţi. Zic: “Da, am observat” şi i-am spus câteva observaţii, care le-am făcut aşa, pur şi simplu copiind şi văzând. Adică toate satele dinspre munte, dealuri şi subcarpatici aveau procentul mult mai mare de ştiutori de carte decât câmpia. Bun. „Explicaţia?” Aici am început eu să dau o explicaţie. Sigur, nu putea fi completă. La nivelul meu de dezvoltare de atunci şi de cunoaştere a realităţii, nu puteam să dau explicaţie completă, dar câteva elemente le-am dat. „Bun. Rămâne să…” Aşa făceai şcoală cu el. Orice!

- Adică asta n-a fost o muncă, ci practic v-a pus la încercare.

- Nu, nu, nu. Studiul a apărut. Adică mi-a dat de copiat proporţia ştiutorilor de carte la primul recensământ al Principatelor Unite, al lui Dionisie Pop Marţian în Muntenia, care a înregistrat şi ştiinţa de carte, dar numai la sate, şi al lui Ionescu de la Brad în Moldova, care n-a înregistrat ştiinţa de carte. A fost o defecţiune a lui, nu s-a gândit la treaba asta. Şi atunci Golopenţia a pus cele două date: deci 1859 cu 1930, să vadă ce progrese s-au făcut, şi unde erau progresele mai mari. Sigur că progresele mai mari au fost în judeţele de câmpie, care avuseseră procentele mult mai mici în trecut. Şi atunci au accelerat puţin pregătirea, şi Ministerul, şi inspectoratele judeţene, şi aşa mai departe. Deci, într-un fel făceai ştiinţă cu unul, şi în alt fel cu altul. De pildă, începuserăm pregătirile pentru recensământul din 1941. I-am povestit lui Herseni ce formulare, ce întrebări, şi aşa mai departe. Şi a spus Herseni, „a, ce-mi trebuie mie să-mi spună un recensământ câţi ştiutori de carte avem în România, sau câţi n-avem. Să-mi spună câţi au uitat să scrie şi să citească, deşi au ştiut”. Asta era o judecată absolută. Nu pot să spun stupidă, fiindcă… Nu pot să găsesc alt termen. Păi, domnule, zic, asta nu-i problemă de recensământ, domnule, asta-i a dumitale! Du-te la Drăguş, în Făgăraş, şi stabileşte-mi acolo, pe bază de anchete. Că o să găseşti zece inşi, care au uitat să scrie şi să citească… Sau cinci… Mai mulţi nu. Şi stabileşti şi cauze, şi sexul, şi vârsta, şi aşa mai departe. Nu era clar în capul lui ce este un recensământ, unde trebuie să-l întrebi pe fiecare individ… Şi în principal caracteristicile…

- Dar treaba nu este lipsită de interes, fiindcă…

- Asta nu…

- Cine a uitat, cine n-a uitat să citească…

- Nu… dar nu-i de recensământ, nu-i de statistică. Este de sociologie, adică faci anchetă asupra ei. Dacă stabileşti la Drăguş, Făgăraş, că câţiva oameni au uitat să scrie, să citească, deşi au ştiut, atunci, ia să vedem, cine sunt, ce vârstă, ce sex…

- Şi motivele… Că ştiinţa de carte este absolut funcţională.

- Nu poţi să conduci o ţară de analfabeţi, nu? Atuncea…

- Vorbeam despre felul în care se făcea carte cu unul şi cu altul…

- Da. În felul acesta, ca Golopenţia, nu proceda nici Stahl. Stahl era foarte exclusivist. Eu vă spun… tocmai din cauza asta. Domnule, ca să faci cu 15 – 20 de oameni o echipă, cum a făcut Golopenţia, trebuie să sacrifici nu numai timpul tău, ci şi activitatea mentală pe care trebuie s-o desfăşori. Ori nici Herseni, nici Stahl nu făceau chestia asta. N-avea de ce s-o facă. Nu era obligat, nu era cu nimic obligat Golopenţia să sacrifice timpul lui şi aşa… ca să mă înveţe pe mine sau pe ceilalţi 12, 13, 14 inşi, sau 20, nu? Fiindcă, v-am spus, veneau aşa, viitori miniştri, deputaţi şi aşa mai departe, să lucreze cu el, să vadă mai limpede într-o problemă oarecare. Pe când la ceilalţi, nu se aglomerau. Îmi aduc aminte de cercetarea aceea în Valea Hoţului. După zece zile, ne-a strâns după amiază de la o oră oarecare, şi i-a pus pe jumătate dintre cei prezenţi, să spună ce constatări au făcut în aceste zece zile, de când suntem acolo. Şi a discutat cu fiecare, şi toţi încercam să-l ajutăm în măsura în care noi am mai găsit câte ceva. Adică sistemul ăsta de informaţie internă pe echipă funcţiona foarte bine.

- De fapt asta era prescrisă şi în metodologie…

- Exact. Dar în multe echipe nu mergea, să ştiţi.

- Dar toată lumea mi-a povestit cu cutiile cu fişe şi cu…

- Asta da, dar este altceva când eu spun acolo în sat, măi dragă colega, uite, cetăţeanul cutare mi-a vorbit despre 1907, cum s-a petrecut aici, şi ce a fost cu ăla şi cu celălalt. El se ducea la cetăţean, şi cu chestionarul lui şi ce mai avea el, îl întreba altfel… După alte zece zile din nou… Cele trei luni au fost tot timpul o examinare periodică a rezultatelor pe care le-ai obţinut, ce-ţi mai lipseşte, ce trebuie să faci ca să obţii, unde trebuie să te duci şi aşa mai departe. Nu prea s-a făcut, chiar la Dâmbovnic, unde le conducea Mihai Pop, dar Golopenţia era tot timpul… nu tot timpul, ci foarte frecvent venea la noi să vadă ce şi cum merge… Totuşi, după părerea mea, sistemul, cum v-am spus, nu era un sistem închegat, un sistem care să aibă osatură. Adică, exista după părerea mea, această osatură teoretică foarte puternică. Membrele, chiar dacă nu erau angrenate, prinse atât de bine în ea, s-ar fi prins cu timpul. Osatura puternică presupune că am o doctrină unică, bine elaborată…

- Adică unitară…

- Da. Aceasta este explicaţia că în Şcoală încăpeau toţi: şi stânga, şi dreapta, şi centrul, şi fără atitudine sau comportamente politice. O Şcoală care are ca osatură puternică nu-i primeşte decât pe cei care sunt adepţii convinşi ai osaturii acesteia teoretice.

- A fost mai mult un schelet metodologic.

- Ăsta era puternic. Fiindcă este vorba despre acest sistem metodologic, v-aş povesti episodul care v-am spus că a fost cam neplăcut pentru mine. În materialul, studiul de fapt – eu foarte rar zic studii la ceea ce am publicat, dar acesta a fost studiu, nu numai că avea un sistem închegat şi dimensiuni suficient de mari, ci fiindcă a fost discutat cu Stahl, cu Neamţu şi cu Petre Stănculescu.

- Petre Stănculescu cine a fost?

- Un inginer agronom care a activat mult timp în cadrul Şcolii lui Gusti. Şi am discutat propoziţie de propoziţie. În acest material, în acest studiu, am arătat că în ceea ce priveşte metodologia, nu i se poate reproşa aproape nimic. Sigur, dacă luăm în considerare mijloacele moderne, poţi să adaugi foarte multe, nu? Nu mai merg cu stenograful, merg cu magnetofonul, nu? Dar la epoca aceea…  Şi am adus în privinţa aceasta afirmaţia făcută de un profesor de la Universitatea Catolică din Bruxelles, care se numea Szabó[3]. Era ungur sadea. Şi care a spus în revista de ştiinţe sociale a universităţii, că degeaba spun americanii că sunt inovatori în domeniul cercetării sociologice, fiindcă Gusti i-a precedat cu douăzeci de ani. Şi el a arătat acolo, în două pagini sau în câte a arătat, ce aduce şcoala Gusti pentru sociologia contemporană. Eu m-am sprijinit pe afirmaţia lui Szabó. Pentru mine conta poate mai mult că era Szabó, decât că era apusean sau catolic. Era profesor titular acolo.

- Era apusean, dar în acelaşi timp cunoştea Europa răsăriteană…

- Am o bănuială aici. Am avut un coleg care se chema aşa, şi am avut foarte multe discuţii. Curios era faptul că era bucureştean…  Szabó. Restul numelui l-am uitat.

- Că n-o fi fost acela?

- Deseori m-am gândit.

- Unde l-aţi avut coleg?

- La facultate. Dar în ’40 el a plecat, s-a dus la Budapesta. El era la social-democraţi, dar era un social-democrat foarte bine pus la punct. Cred că – e părerea mea, o prezumţie, o ipoteză pe care o fac – el nu s-a împăcat cu ai noştri, cu social-democraţii noştri. Şi a plecat la Budapesta. Fiindcă în 1942 a revenit în ţară, în vizită. Eu tocmai îmi trecusem examenele de sfârşit de anul anului patru. Şi m-a căutat, şi m-a găsit, chiar la Gusti. Mă rog, i-a spus lui Gusti ce-a mai făcut el pe la Budapesta pentru cunoaşterea sociologiei lui, ne-a împărtăşit nişte idei, şi pe urmă am plecat, am mers amândoi. Şi m-a întrebat: “Tu cum stai cu social-democraţia?” “Eu nu stau nici cu una nici cu alta nicicum, fiindcă nu mă interesează încă… Îmi termin licenţa în toamnă, şi…” “Nu, că trebuie să ne unim, trebuie să facem…”, în sfârşit, tinereţea, visurile de tinereţe. Şi deseori m-am întrebat, oare nu e unul şi acelaşi?[4]

- Acest studiu în care l-aţi citat pe Szabó din Bruxelles, când l-aţi scris, când l-aţi discutat?

- În 1958 a apărut studiul meu, în primele trei numere din 1958 ale revistei “Probleme Economice”, v-am mai spus. Probabil în martie, nu sunt sigur. Cercetarea monografică din România. Am revistele, dar e greu… Şi acolo am arătat cum se numeşte revista asta în care a scris Szabó, pagina, mă rog, cum se face trimiterea bibliografică. Am crezut că – cel puţin sociologii noştri, de stânga, acum, adică oficiali, să spunem – o să fie bucuroşi că au un sprijin în a promova cercetarea monografică. Se înfiinţase în 1957 secţia de cercetare monografică la Institutul de Cercetări Economice. Ei, primul care a fost supărat, a fost Miron Constantinescu. “Ce dacă zice Szabó aşa? Noi trebuie să facem cum…”

- El era supărat, fiindcă nu el a spus-o… Fiindcă  Szabó sau Retegan sau cine… El n-a avut curajul să spună, şi atunci…

- /râde/ Şi pe baza trimiterii mele bibliografice găseşti revista la Academie. Dacă eu am spus că din cauza lipsei unui sistem teoretic unitar, chiar dacă conceptele, sistemul de concepte n-ar fi fost precis – v-am dat un exemplu, şi sunt mai multe exemple, cu cadrul cosmologic, cadrul cosmic – de fapt e ecosistemul cel mai… nu-i aşa, pe parcurs s-ar fi pus la punct. Lipsa sistemului a dat posibilitatea să intre în sacul lui Gusti… Este inutil să vă spun că existenţa unui sistem unitar teoretic nu exclude originalitatea. Nu trebuie argumentată treaba asta.

Este în al doilea rând, aş spune eu, dacă mă uit bine la simetria asta de patru cadre, patru manifestări, este… cam artificială. Prea e barieră între una şi cealaltă. Din cauza aceasta sunt multe aspecte pe care Şcoala nu le-a văzut. Iată de pildă, să iau cadrul natural, mediul ambiant, atunci el nu trebuie privit numai ca resurse de existenţă pentru populaţie, ci – mă rog – toată relaţia dintre ecologia umană şi societatea umană. În sensul acesta, atunci eu trebuie să văd cadrul natural al dezvoltării societăţii româneşti – dezvoltare şi în sens de evoluţie – nu numai ca sursă de existenţă, ci să văd eu, totuşi ce influenţă a avut cadrul natural – aşa cum s-a prezentat în decursul istoriei – asupra stării de sănătate a populaţiei. Cât a uşurat sau a împiedecat cadrul natural răspândirea bolilor epidemice? Ori la noi şi ciuma, şi holera, şi variola au făcut ravagii mult mai mari decât în alte ţări, asta nu se datoreşte ignoranţei medicilor… Adică nivelul de cunoaştere a holerei, de pildă, adică să se ştie ce etiologie are holera, ce cauze o generează, medicamente şi aşa mai departe, erau la fel ca în toată Europa, începând cu Londra şi terminând cu Moscova, să zicem. La prima epidemie – în 1831 trecuse Prutul şi a ajuns în 1832 la Canalul Mânecii, şi foarte puţin în Anglia – nu se ştia nimic. Nu se ştia nimic. În ultima vreme am citit nişte studii despre prima epidemie de holeră din Franţa, acolo medicii de plăşi – în perioada aceea aveau medici la plasă – ştiau tot aşa de puţin cât ştiau şi doctorii de la noi. Pe urmă s-a apreciat, cât de mare a fost influenţa mediului ambiant asupra extinderii bolilor epidemice – ciumă, holeră, variolă, febră tifoidă şi aşa mai departe. Prin urmare, când am despădurit toată câmpia asta de aici, nu? – aţi auzit, codrii Vlăsiei, codrii Teleorman, şi aşa mai departe -, şi păduri mari în toate părţile, situaţia băltoacelor era una înainte de despădurire, iar după despădurire cu totul alta. Ei, nu curg  unul într-altul. Nimeni nu poate spune că istoria n-a fost influenţată de ecosistem, nu?

- Sigur că da.

- Ei, astea nu curg. Şi cu asta, cred că putem trece la…

- Da. Scopul, intenţia lui Gusti.

- Ce dorea? Sigur, în primul rând era cunoaşterea, nu? Şi după cunoaştere venea acţiunea. Dacă vă aduceţi aminte, Gusti a scris două volume cu acest titlu: Cunoaştere şi acţiune, nu?

- Sigur.

- Da. Numai că între felul cum el şi ceilalţi concepeau acţiunea, şi felul cum Golopenţia concepea acţiunea era o mare deosebire. De aici au fost divergenţe serioase între Gusti şi Golopenţia. Stahl ar trebui să ştie. Poate că Mihai Pop nu ştie, probabil că nu ştie, dar Mihai Pop în anii aceia era  la Praga. Asta cred că ştiţi…

- Da, da, da.

- Ei concepeau acţiunea în sensul în care era concepută acţiunea echipelor studenţeşti, de ridicare mai mult prin sine însuşi a satului, a situaţiei, şi aşa mai departe. Şi oarecum în sens narodnicist. Şi eu am – dacă citiţi primele lucrări, primele articole publicate de mine, veţi vedea că…

- În “Excelsior”?

- Nu, nu, în “Excelsior” este altceva, acolo am publicat altceva. Acolo am publicat monografia unei plăşi, din Apuseni, aceea care era pe frontieră. Dar era în “Sociologie Românească” chiar. M-am orientat ca un narodnic, respectiv sămănătorist, care am văzut în dezvoltarea meseriilor anexe sau ocupaţiilor anexe ale ţărănimii o sursă de venit foarte bună, dar… şi aşa mai departe. Era o concepţie extrem de îngustă, dar tot era mai mult ca nimica, pentru că ceilalţi nici asta n-au avut. Sigur, am fost influenţat nu de narodnici sau de sămănătorişti, ci am fost influenţat de Madgearu, care cel puţin în primele lui materiale, în lucrări, punea foarte mult accent pe dezvoltarea meşteşugurilor şi aşa mai departe. Deci, Golopenţia vedea însă alt fel de acţiune. Vedea într-o sociologie care,  păstrându-şi caracterul ştiinţific, că nici nu putea altfel, să ofere statului posibilitatea de a lua măsuri la nivel naţional. Însă în statul burghez treaba asta era destul de grea. Dar şi statul burghez putea să ia nişte măsuri în sensul acesta. Gusti a spus că sociologia ori va fi monografică, ori nu va fi. Golopenţia a spus, dacă va fi sociologie, va fi în sensul acesta, adică utilă statului. În teza lui de doctorat el şi fundamentează această… S-a cam supărat Gusti pe el, dar…

- El şi-a editat teza de doctorat?

- Da. Eu n-o am. El a fost obligat s-o tipărească într-un număr oarecare de exemplare în limba germană. El şi-a dat doctoratul la Lipsca, la Leipzig. Pe cont propriu, nu… Şi atunci, din banii pe care el i-a avut, a tipărit-o la Braşov, într-un număr foarte redus de exemplare. Însă la Academie… Şi nu e mare, poate o sută de pagini. De altminteri, e şi greu să prezinţi o teză de doctorat unei comisii, în care nu toţi sunt de specialitatea respectivă. Atunci nu erau toţi, fiindcă nu era un institut de sociologie la Bucureşti sau la Leipzig… Ceilalţi erau cam pe alături… La Stahl de pildă a fost slavistul Ciobanu membru în comisie.

- La Stahl?

- Da… care a zis atâta că nu prea le înţelege el, problemele acestea, dar îşi aduce aminte de nişte versuri de ale lui Alecsandri. „Eu credeam că mazilia-i boierie, când colo e sărăcie”. Asta a fost luarea de cuvânt a lui, a slavistului.

- Aţi fost acolo?

- Da. Altfel el era un om bine pregătit, ştia foarte multe, dar în sociologie…

- Sigur că da.

- De exemplu, la mine în comisie prezenţa profesorului de limba şi literatura engleză acolo se explică prin faptul că el trebuia să facă o verificare a cunoştinţelor tale de engleză, fiindcă aveam foarte multă bibliografie englezească. Teza mea era situaţia clasei muncitoare în ultimii cincizeci de ani în principalele ţări capitaliste, fiindcă documentaţia de bază era suedeză, engleză şi americană, unde el trebuia să verifice treaba asta, nu? Ei, şi profesorul de engleză de asta a venit aici, dar totuşi el ar risca trei întrebări… El nu putea intra în conţinut, dar trei întrebări totuşi putea să pună, însă ceilalţi au fost de specialitate. Adică a fost profesorul de istorie socială şi profesorul de economie politică…

- Cine era?

- Oţetea, Andrei Oţetea, profesor de economie politică, nu-i aşa, şi Gusti. Numai decanul era străin de cauză. Şi fiindcă am ajuns la asta, sigur… de acest scop am putea discuta foarte multe…. Adică, revin la studiul acela al lui Golopenţia privind ştiinţa de carte în România. E foarte scurt. Cu o cartogramă în care apare, prin haşuri, care a fost proporţia ştiutorilor de carte în România în 1859 şi care în 1930. Compararea lor numai dădea imediat imaginea. Ăsta era un studiu, deşi de dimensiuni reduse, care era foarte util Ministerului Învăţământului. Ce ajuta Ministerul Învăţământului că am făcut inventarul cârciumilor nu ştiu care de la Drăguş, nu? Pe nimeni nu ajuta. Că avea atâtea sticle, atâtea etajere, atâtea butoaie de vin? Evident, dacă el ar fi făcut mai multe zeci de cârciumi, şi ar fi văzut nu ce au ele în inventar, ci ce viaţă se ducea în cârciumă… iarna. Păi, în ce măsură această… aş risca să-i zic “instituţie”, dar nu pot să-i spun instituţie unei cârciumi…

- Da, adică loc de viaţă publică…

- Exact, dacă asta ar fi făcut, ar fi fost cu totul altceva.

- Adică, dacă s-ar fi uitat, unde trăieşte ţăranul viaţă publică, adică unde se adună şi schimbă opinii, care sunt acele locuri – în faţa bisericii, la crâşmă, la popicărie sau dracu’ ştie ce mai era…

- Lucru foarte normal. De pildă, ei erau foarte emoţionaţi…

- Cine?

- Persoanele acelea de la Valea Hoţului, ăştia de la Cluj, toţi cei de la Cluj…

- Bucur Şchiopu…

- Bucur Şchiopu, Oancea, Biji, mă rog… Suciu… Nu, Suciu încă nu… Camil Suciu. Ăsta era geograf, dar făcuse şi sociologia, a făcut două facultăţi… M-a întrebat Golopenţia, când a trebuit să vorbesc eu, informatorii… Moara,  era iarnă, moara, unde se măcina, restaurantul – nu era cârciumă, era restaurant, şi claca. Babele acelea din sat mai torceau încă – generaţiile tinere nu mai torceau, ele îşi cumpărau de la magazin…

- Din copilărie îmi aduc aminte că se mergea la moară şi se stătea acolo o zi, două chiar, cu căruţa, până li se măcinau cei câţiva saci de grâu, porumb, nu ştiu ce… Aveau un schimb de experienţă minunat acolo.

- Sau la uleiniţă… E aceea care face uleiul… Sau oloiniţă, îi zice la noi. Dar în rest uleiniţă îi zice…. Deci, cu urbanizarea ne-am lămurit.

- Vorbeam de Valea Hoţului, ca de un exemplu de cum trebuie să priveşti societatea. Aţi amintit de Golopenţia. Apropo de scopul teoretic…

- Da, da, da.

- Adică ce urmărea unul, ce urmărea altul…

- Un studiu făcut de Golopenţia era mult mai valoros din privinţa acestui scop. Că el a făcut o prezentare a stânei din munţii Făgăraşului, nu ştiu care, nu-i aşa, şi a arătat, câte stele cunoaşte ciobanul, Ursa Mare, Ursa Mică… câte le cunoaşte, şi cam ce ştie în legătură cu ele. Pentru antropologie sau pentru filosofia nu ştiu care poate să fie utilă, dar pentru sociologie… Atâta poate să-l ajute pe sociologul care îşi pierde busola, şi se orientează după Steaua Polară… Dar altfel nu văd… Să nu înţelegeţi că atac…

- Înţeleg, înţeleg.

- Vreau să fac deosebirea între două moduri de existenţă a sociologiei. Sunt mai multe moduri de existenţă… Pentru Stahl, într-un material, un studiu publicat în “Probleme Economice” am spus… N-am nominalizat. Rămâne, nu numai în perspectiva lui Gusti, ci în perspectiva sociologilor străini, apuseni de pildă, să vadă dacă sociologia este ştiinţa societăţii contemporane, sau este a întregii societăţi, nu? Pentru mine sociologia pe care Stahl a promovat-o, adică asta a satului devălmaş, mergând cu ea de la început până la o epocă oarecare este istorie socială. Sau cum spune în celălalt număr, unde face deosebirea între istorie socială şi istoria societăţii.

- Cine zice?

- Adică el spune aşa: de la istorie socială la istoria societăţii…

- Ăsta e marxistul englez Hobsbawn.

- Da, da.

- Bine, dar vedeţi dumneavoastră, eu aşa am observat că acest scop exista înainte de teorie, scopul, hai să zic aşa, pragmatic al sociologiei româneşti a fost mărturisit înainte de a face cercetare, nu?

- El a vrut – mă refer la Gusti – a vrut o sociologie a României.

- Sociologia naţiunii…

- Exact. Asupra României şi asupra… să evit anumite confuzii. Exact aşa cum Motru vroia o psihologie a poporului român. Amândouă întâmpinau nişte dificultăţi enorme în realizarea lor. Transilvania istorică – marele principat – nu este Transilvanie istorică. Ea prezintă diferenţieri regionale foarte multe şi foarte puternice.

- Chiar şi între maghiari.

- Desigur. Dumneavoastră sunteţi catolici, nu, şi ei sunt evanghelişti, nu…

- Adică sunt patru confesiuni tradiţionale la maghiari: catolici, reformaţii, unitarieni şi puţini evanghelici, luterani ca saşii. Românii greco-catolici, ortodocşi.

- Ortodocşi, da. A ajunge la sociologia naţiunii – el o vedea aşa, procedând monografic. Adică studiind un număr de sate. În cazul acesta, având în vedere diferenţierile regionale foarte puternice, şi faptul că noi am fost sute de ani  împărţiţi în trei… de fapt în mai multe…

- Dacă luăm şi aromânii…

- Nu, nu, eu vorbesc de teritoriul…

- Actual…

- Nu, din perioada… Sau actual, dacă vreţi.

- Să luăm România Mare…

- Nu, luăm actual… adică actual… Dacă adăugăm pe urmă şi ce a fost cealaltă parte din perioada interbelică, se vede tot aşa de bine, nu? Adică, Bucovina a avut un destin al ei, da? Ea a fost înregimentată din 1774 în imperiul austriac, în administraţia austriacă. Maramureşul, Crişana şi Banatul au intrat imediat după 1770 în administraţie maghiară. Alte legi… Transilvania a rămas sub tutelă austriacă, şi în Transilvania s-a introdus codul civil austriac, iar în Banat, Crişana şi Maramureş, codul maghiar. Şi se vede o deosebire serioasă nu la actele de stare civilă, ci în ce priveşte proprietatea. Transmiterea ei, moştenirile şi aşa mai departe.

- Dar a  influenţat şi asupra obiceiurilor.

- Sigur! A influenţat şi căsătoria, şi aşa mai departe. Moldova a avut istoria ei. Ţara Românească, deci Muntenia şi Oltenia – pe a ei, Dobrogea – pe a ei.

- Iarăşi o altă chestie, până în ’77 a fost un…

- Dar şi după 1877 a avut-o totuşi pe a ei, într-un anumit sens. Nu puteau să se dezbare de trecut atât de uşor. Prin urmare din foarte multe puncte de vedere economic se putea trata uniform, toate cu fundament agrar, dar chiar şi economic sunt unele abateri. Destul de pronunţate. De pildă, Banatul se prezenta mai industrializat decât restul, şi cu mult timp înainte, nu-i aşa, alte căi de comunicaţie, altă orientare… În sfârşit, toată povestea… Pe urmă, din punct de vedere spiritual cam acelaşi lucru. Iar din punct de vedere demografic, eu vă dau experienţa mea cu Miron Constantinescu. El trebuia să facă… el şi împreună cu un colectiv o lucrare în două volume de istoria economiei naţionale, pentru congresul din San Francisco al economiştilor, al istoricilor, care urma să se ţină… nu dau cert anul, dar probabil că era 1978. M-a chemat Miron la şedinţa lor, şi a spus: “Uite, trebuie să ne faci un capitol de populaţie.” Dar asta trebuia să pună la început, că nu se poate face economie fără populaţie şi fără forţă de muncă. Bun. “Şi cum o vezi?” “Păi, cum… pe teritoriul actual.” “Nu e bine…” “De ce?” “Fiindcă noi facem istoria aşa cum a fost România în diferite perioade de timp. Dacă a fost Basarabia – cu Basarabia, dacă a fost Bucovina – cu Bucovina, mă rog. Bun, dar cu Transilvania – Banatul, Crişana şi Maramureşul, puse de la început, nu?” “Păi, zice, da, că …” E adevărat că din punctul de vedere al oastei – când era oaste, să spunem naţională, oastea domnului – când era Basarabia, păi veneau şi ăia, arcaşii de la Orhei, Soroca, Bălţi, nu? Şi din punct de vedere financiar, tributul era fixat în funcţie de numărul de familii, de populaţie. Şi i-am spus, nu pot. Nu pot să spun că România a avut la 1859 şase milioane de oameni, la 1920 douăzeci de milioane, iar la 1940, după Basarabia, a scăzut la cincisprezece milioane… Păi zăpăceşti cititorul. Deci în demografie eşti obligat să păstrezi teritoriul. Şi de preferinţă teritoriul ultim. Sau dacă iau atunci Moldova şi Muntenia de la 1859, atunci rămân până la ’59, acuma. Bun… Şi zic: “Consider – a doua exigenţă a mea a fost – ca aşa cum este capitolul I., de cadru natural – şi pe acela tot eu îl impusesem, numai că eu nu pusesem cadrul natural, cum a văzut Tiberiu Morariu…

- Geograful…

- Geograful. Sec. Nu, domnule, dă-mi transformările lui, şi influenţa pe care el l-a avut asupra condiţiilor climaterice…

- În sine nu spune nimic, dacă nu se leagă de… În ultima vreme sunt câţiva istorici care fac istorie – sau cel puţin se străduiesc să se ocupe de istorie – legată de meteorologie, de exemplu.

- Da. Şi zic: “Deci trebuie să fie capitol de început, fiindcă…” Zice: “Nu. Să fie pe perioade. Noi împărţim istoria în felul următor, aşa împarte şi tu populaţia.” “Dar nu se poate. Cititorul, zic, ajunge la pagina cutare şi vede populaţia atunci, şi trebuie să se întoarcă o sută de foi, ca să găsească ce a fost ultima dată. Sau trebuie să repeţi totul…” “Nu, nu, nu… Ţi-am admis punctul de vedere cu teritoriul actual, dar pe ăsta nu, pe ăsta-l laşi aşa…” Şi am încheiat lucrarea cum a spus el. Ei bine, eu am făcut-o în întregime, rămânând să taie cu foarfeca şi să pună la partea respectivă.  Ei, domnul Zoltán, am făcut nenumărate constatări, dar n-am putut să dau nici o explicaţie. 1974 – în iunie era încheiată lucrarea istoria populaţiei de la 1774 până în 1949 în România, dar nu făcusem încă redactarea, să văd ce piedici întâmpin la explicaţie, adică prezentare, citire şi explicare. Şi când am încercat în materialul pentru Miron să explic – n-am putut explica nimic. Şi atunci am luat lucrarea de la capăt. Am făcut exact pe provincii istorice. Ca la meteorologie: /râde/ în Crişana plouă, sau e secetă… deşi acum văd că la radio nu se mai vorbeşte, zice extremul nord şi aşa mai departe…

*

- Ceea ce era însă supărător la şcoala asta Gusti, era imperialismul. Toate ştiinţele sociale subjugate. Aşa cum era folcloristul sau lingvistul subjugat echipei, aşa trebuia să fie şi…

- Medicul, economistul…

- Toţi ceilalţi care erau, trebuia să fie subjugaţi. Asta era supărarea. Asta l-a făcut pe Iorga odată – Stahl trebuie să ştie, tatăl lui a fost prieten foarte bun cu Iorga, şi fiul lui a rămas cu el în relaţii foarte bune -  Iorga zicea “sosolojie”… /râde/

- Da?… Nu era departe de pronunţia franceză “sociologie”…

- Da…

- Dar el la „sos” se referea…

- Sigur… Şi asta l-a făcut să-i zică aşa, şi într-adevăr, nu se putea în felul acesta! Adică, situaţia de fapt, pe plan internaţional a fost următoarea: Exista conceptul de interdisciplinar, dar nu s-a aplicat sociologiei. Adică, să zică, domnule: sociologia este o ştiinţă interdisciplinară. Ca atare, eu nu am nevoie să-l sugrum pe istoric, nu? Sau pe geograful uman, sau ecologul. El în lucrarea care a făcut-o, a realizat-o sau a publicat-o, el dă concluziile. De ce? El nu a reuşit să aibă istorici alături de el, cum a avut geografi, de pildă, Vintilă Mihăilescu sau Conea, Pop şi alţii… şi Tiberiu Morariu, a fost alături de el… Deci pe plan internaţional nu s-a vorbit despre interdisciplinaritatea…

- Sociologiei…

- Durkheim de pildă, aşa proceda, să ştiţi, nu chiar atât de dur ca Gusti, dar tot aşa. Dacă răsfoiţi “Annales Sociologiques”, veţi vedea. Ori, dacă am fi ajuns atunci la conceptul de interdisciplinaritate, era mult mai bine, adică roadele ar fi fost mai mari. Nu sunteţi de părere? Eu vă dau un caz concret. Este acest foarte frumos studiu al lui Conea despre geografia satului românesc[5]. Şi el prezintă cele patru sau cinci tipuri de sate româneşti. Arată cum sunt distribuite în spaţiu şi aşa mai departe. Şi există satele răzleţe sau satele împrăştiate. Dacă el mi-a făcut o hartă şi a spus, uite unde sunt, uite cam cum sunt, uite dimensiunea, lungimea pe care sunt împrăştiate este atâta, atunci eu ştiu foarte bine care este coeziunea socială a acestui sat, tip de sat. Ştiu foarte bine cât poate să fie biserică biserica. N-o să vină ţăranul duminică dimineaţa la biserică şase kilometri sau opt kilometri ca să-l asculte pe popă. Şi ştiu ce este şcoala, asta mă interesează, nu? Aia cu biserica o lămurim sau n-o lămurim, nu-i o problemă pe care s-o lămurim noi, nu-i aşa. Dar dacă făceau un dispensar, ştiu cât putea să… Dar de asta nu trebuia s-o fac, pentru asta iau materialul lui Conea şi îl bag în sacul cu date, şi să trag concluziile. Conea eventual nici nu vorbeşte despre şcoală, biserică şi coeziune socială. Dar eu trebuie să spun.  Aşa, cred că dacă…  Nu ştiu dacă cei din ţări cu sociologie mai dezvoltată n-au sesizat acest caracter interdisciplinar, oarecum este justificat. Dacă vă aduceţi aminte, la Spencer sau la Tönnies sau la Durkheim chiar, teoretizarea era mult mai importantă decât celelalte aspecte. Era o sociologie foarte teoretică, la Tönnies, de pildă, până la comunitate şi societate, nu? Sunt foarte teoretizate. Sigur, Durkheim mai face aplicaţii, dar la societăţile precedente, nu?…  Nu ştiu ce aş putea să vă spun despre chestia cu doctrina. Fără îndoială că dacă luaţi volumele acelea[6] de care v-am vorbit odată – cele trei sau patru publicate de el, veţi avea acolo, nu v-am spus, politica externă, care nu ne interesează, o serie de conferinţe ţinute de mari… şi Titulescu a vorbit, şi alţii, mari… foşti miniştri de externe sau mari politicieni, fără să fi avut funcţie. Sau Politica culturii[7]. Asta ar trebui citită de toţi cei care se ocupă astăzi de politica ştiinţei. Acolo nu e vorba numai de cultură în sensul pe care-l atribuim noi conceptului astăzi, ci e vorba şi de ştiinţă şi de viaţă, nu? Emil Racoviţă, de pildă, a ţinut o conferinţă foarte bună asupra organizării cercetării ştiinţifice, ştiţi, speologul nostru…

- Da, da, cum să nu…

- Adică de la dumneavoastră, de la Cluj. Important însă din punctul nostru de vedere sunt doctrinele partidelor politice. Este vorba de ale noastre. Inclusiv Partidul… nu ştiu cum îi spune, Maghiar sau nu ştiu cum,  din România…

- Partidul Maghiar.

- Cel al saşilor – şi ei au ţinut conferinţe aici -, şi astea toate erau patronate şi de Gusti. El a înfiinţat Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială în 1919, cred. A venit la Bucureşti cu ea. Era foarte bine organizată iniţial, pe secţii, şi aproape că fiecare secţie îşi avea buletinul ei, în care arăta activitatea, ba un studiu sau două de profil, aşa, recenzii, mă rog, şedinţele ţinute şi subiectele discutate, un fel de…

- Societate ştiinţifică?

- Da, adică ceea ce noi făcusem în timpul războiului la Institutul Central de Statistică, scosesem o revistă ca format mică, dar destul de groscioară, în care făceam cronici ale Institutului Central de Statistică. În timpul războiului s-a dezvoltat foarte mult, se centralizase, veniseră toate statisticile de la ministere la noi, şi s-a răspândit în multe localuri, în vreo şase localuri, nu încăpeam toţi în clădirea pe care o aveam. Atunci s-a simţit nevoia unui organ de legătură. Nu poţi să rezolvi totul cu telefonul – asta încă nu era o problemă, să spunem -, dar nu ştiam unul despre celălalt. Adică ce-o mai fi făcând acela acolo…Cele şase localuri, şase unităţi -, şi atunci a ieşit acest „Cronicar”. Primul număr l-am redactat eu, şi l-am scos. Pe urmă am plecat pe front şi a rămas altcineva. Era un articol de… Stahl era atunci directorul serviciului exterioare.

- Adică ce fel de serviciu era acesta?

- Judeţe şi zece plăşi. Şi primea de la aceşti controlori şefi, cum li se zicea, sau cenzori de plasă, o serie de rapoarte. Unele veneau redactate, altele  nescrise, altele nu ştiu cum. Adică nu erau puse la punct, şi atunci el a scris un material acolo, cu un moto. Că aşa ceva constatase un hamugerli, sau nu ştiu care pe la sfârşitul secolului XVIII, că îi veneau rapoarte de la prefecţi, de la ispravnici – ocârmuitori, cum li se zicea… Mă rog, fără date, fără semnătură, fără localitate, fără nimic, şi atunci i-a ameninţat că-i aduce şi-i bate la tălpi, la scară. /râde/ Şi pe urmă viaţa socială, doamna sau domnişoara X, căsătorită cu domnul X, fetiţa cutare, fiica doamnei şi a domnului, născută în ziua de. Adică, să ştii, domnule, ce se întâmplă în familia asta mare?  Au apărut vreo două sau trei numere. În orice caz, lumea ştia. Se distribuiau gratuit, nu trebuia să dea bani pe el. V-am spus că era tipografia noastră, materiale, hârtie aveam berechet. Nu trebuia să plătească. Dar în felul ăsta era pus la curent cu toată viaţa familială internă şi aşa mai departe. Numirile apăreau acolo. Nu trebuia să cumpere fiecare „Monitorul Oficial” să vadă cine a fost avansat, sau cine a fost demis sau nu ştiu ce. Aici se scria şi afla fiecare că amicul nostru a fost avansat sau nu ştiu ce.

*

- Ei, aici se poate discuta, dar eu nu sunt înarmat acum pentru a aduce discuţia dacă exista un ţel politic sau nu în modul de a face sociologie. V-am spus cum îl  vedea Gusti. V-am spus cum îl vedea Golopenţia, dar de aici până la a intenţiona să pui…

- În practică?

- Mâna pe putere. V-am spus că Neamţu a greşit când a procedat cu Serviciul Social aşa cum a procedat.

- Adică… N-am înţeles cum a procedat.

- L-a făcut aşa de mare… A luat toţi absolvenţii cu excepţia inginerilor, mi se pare, dar nu toţi inginerii. Agronomii erau, silvicii erau. Ăştia mecanici erau scutiţi. Era inclusiv medicina umană, veterinară, teologia – mă rog, tot. Se vorbea atunci că vrea să facă năzdrăvănia asta ca nu ştiu ce. Pe de o parte lui Carol şi celorlalţi le-a convenit, fiindcă mai sustrăgea atenţia tineretului de la anumite probleme de atunci. A fost, după părerea mea, un fel de diversiune, cum a fost şi cu sfântul acela de la Maglavit. La jumătatea secolului al douăzecilea, să vii tu, rege şi patriarh în frunte, să vorbeşti de minunea de la Maglavit. Să te duci la Maglavit şi să stai în genunchi în faţa ţăranului ăluia, un analfabet…

- Am impresia că în politică nu secolul contează, ci mentalitatea, nu?

- /râde/ Da… Ei, nu ştiu, e greu să vă spun. Sigur că… Părerea mea este că concepţia lui Gusti nu începuse să se contureze decât după 1925.

- 1925?

- Da. După prima cercetare…  În discuţiile – fiindcă atunci trebuie să ne aducem aminte, şi există o istorie a cercetărilor, în “Arhivă” publicată, cu poze, cu astea, unde îl veţi vedea şi pe Mihai Pop cât arată de slab şi jigărit…

- Acum e complet altfel, se ţine extraordinar.

- Da, se ţine bine. Pe vremea aceea era Rainer, Francisc Rainer…

- Antropologul…

- Antropologul, da… era Milcu…

- Academicianul de acum.

- Academician, da, Ştefan Milcu, Brăiloiu…

- Pe Milcu  aş putea să-l caut.

- Nu, nu! Nu-l căutaţi…

- De ce?

- Eu zic că nu ştie[8]. Poate îşi mai aduce ceva aminte, dar… ăsta lucra cu transcendentalii ăia… Mai bine lasă-l…

- A trecut chestia …

- Ştiu că a trecut,dar…

- Nu ei au fost interesanţi acolo. /râde/

- Însă a avut un răsunet foarte păcătos.

- Da, da. A lovit în psihologie…

- Şi în pedagogie, dar nu la asta mă refer. Ne-a lovit în pălărie pe plan internaţional. Asta a dus la desfiinţarea Centrului Demografic nr. 1. Mă rog, n-a fost singurul motiv. Au mai fost, dar… şi asta a fost. Printre cei ce predau lecţii acolo, a fost şi Săhleanu şi alţii…Sigur că în Doctrinele partidelor politice, volumul ăsta este şi o expunere, o prelegere a lui Motru, Rădulescu-Motru, psihologul nostru, Ce este ţărănismul. Atunci erau cele două partide naţional-ţărăniste, nu erau unificate când s-au ţinut conferinţele. El era, mă rog, probabil doctrinarul partidului ţărănist, de aici din Regat. Mihalache şi cu Madgearu, şi ceilalţi… Gusti, vă spun, nu ştiu nimic în domeniul acesta. Cert este că atunci când a fost ministru, n-a fost numit fiindcă a fost membru al partidului ţărănist. Aşa că din ceea ce a scris Gusti până prin anii ’25-’26-’27 nu rezultă că ar fi avut o concepţie cât de cât similară cu cea pe care a avut-o după 1930. Nu similare, ci asemănătoare. Nu rezultă. Citiţi ceea ce a scris. Volume nu are în perioada aceea. Dar are în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” o serie întreagă de studii, cronici, comentarii şi aşa mai departe, din care se vede că îl preocupau alte probleme, decât acelea ale sistemul de…  Parcă am mai vorbit despre sistemul ăsta conceptual, care putea fi foarte mult îmbunătăţit. Şi azi noi vorbim despre structură de clasă. Atunci vorbeam mai puţin despre structură de clasă decât despre structură socială. Noi aveam în limba română o expresie mult mai potrivită decât ambele. De ce ajungem acum în situaţia să spunem structură socială egal cu structura de clasă, nu? La ce ajungem? La muncitorime, nu?

- Ţărănime…

- Ţărănimea, da. Şi intelectualitatea. După al doilea război mondial americanii au promovat – şi toată lumea a acceptat – stratificarea socială, nu? Dar această noţiune, această expresie de stratificarea socială la noi a fost întrebuinţată la sfârşitul secolului XIX. Eu n-am nevoie să-mi spună mie americanii aici ce este stratificarea socială. Mă duc la ăsta de la sfârşitul secolului XIX, mă duc la Iorga în 1927, unde în cea de a doua sinteză a lui Istoria românilor şi a civilizaţiei lor întrebuinţează această expresie de stratificare socială. Primul a fost V.A. Urechia – Vasile Alexandrescu Urechia -, al doilea a fost Iorga. Urechia a arătat, ce însemnează învăţământul pentru stratificarea socială… Dar noi… Noi nu valorificăm, domnule…

- De ce? Acest lucru are un motiv politic foarte bine întemeiat. Nu poţi să vorbeşti de stratificare când se vorbeşte de omogenizare…

- Nu, nu, nu, stai puţin, domnule…

- Stratificarea e o realitate, omogenizarea este o intenţie…

- Nu cred… Uite ce se întâmplă. Nu, nu, nu, nu. Aicea greşeşti. Primul care a utilizat termenul de omogenizare în limba română sunt eu. Şi dacă nu mă înşel, chiar în materialul, în studiul de care am vorbit… De la mine l-au luat alţii, şi i-au dat drumul. Dar nu era sensul ăsta, domnule.

- Înţeleg. Eu nu zic că nu există omogenizare, dar omogenizare în sensul actual al termenului este un nonsens.

- Domnule, poţi să omogenizezi ca judecată, ca atitudine, mentalitate politică, comportament dat, da?

- Da.

- Şi aşa mai departe. Dar eu n-o să pot omogeniza niciodată pe inginer cu muncitor. Orice aş face, şi oricum aş face. Ăla din America are maşină ca şi inginerul, are casă ca şi inginerul, şi tot nu este omogen cu ăla.

- White collar şi blue collar, chiar cu maşină şi restul…

- Da. Şi ăla merge cu avionul, şi ăsta cu avionul, şi nu e. Ba, surprinderea mea a fost în Australia, de pildă, când după război am luat prima dată contact cu ăştia de peste Ocean. Erau mai modest îmbrăcaţi, şi eu niciodată n-am ştiut dacă ăsta-i muncitor sau nu… Asta-i altceva. S-a omogenizat îmbrăcămintea.

- Cu blugii – tineretul…

- Nu numai asta… Dar ăla din Năsăud nu mai face în casă cum făcea. La mine în casă toată îmbrăcămintea era făcută în casă, din cânepă şi amestecătură cu bumbac. Azi nimeni nu ţese, nu toarce, totul se cumpără de la prăvălie. Am distrus costumul naţional – era şi scump, să ştiţi, foarte scump. Deci, Urechia arată ce însemnă învăţământul pentru stratificarea socială. Dar asta el n-o pune pentru sfârşitul secolului XIX. El cartea a scris-o prin 1890 şi nu ştiu cât[9]. El vorbeşte de Gheorghe Lazăr ca animatorul şcolii de aici, şi ce a însemnat că a învăţat Rădulescu carte, că a învăţat ăla carte, din acest punct de vedere al stratificării sociale. Şi el spune „stratificare socială”, şi Iorga spune „stratificare socială”, şi noi acum bine că am luat noţiunea de la americani… Şi eu am scris… în franceză a apărut. A apărut o carte cu titlul  La Roumanie, şi am dat şi eu cinci pagini.

- Publicistică.

- Da, absolut. A apărut cu un tabel numai şi un scurt comentariu.

- Care tabel?

- Distribuţia populaţiei pe ramuri de activitate. Dacă mie în 1956, la recensământ spune aşa: inginer, nu? Şi spune jos, exploatarea minieră etc, etc. 32 de specialităţi de ingineri. Şi pe dreapta scrie: studii. Şi e înregistrat fiecare: patru clase primare, cinci clase de liceu, Institutul Politehnic. Atunci ştiu din ce se compune inginerul, şi pot să judec. Ştiu de unde provin ăştia cu patru clase. Iar dacă peste zece ani mă uit – în 1966 e iar recensământ – ăştia au dispărut, ăştia au dispărut, şi au rămas ăştialalţii. Dar am mai adăugat ceva aici: post-universitarele de azi, câţi au făcut înainte de recensământ… Ei, nu-mi trebuie prea mult să ştiu, dacă îmi pune aici şi originea socială a tatălui ei sau a lui. Şi am o imagine foarte completă, din cine-i format corpul nostru de ingineri. Tot aşa şi la muncitori, pe toate ramurile şi subramurile de activitate, şi a dat cu nivelul de instruire. Şi era cu universitate. La muncitori. La Timişoara am avut de-ăştia. La muncitori, calificarea. Ştiu ce-i cu el. De ce a ajuns muncitor cu licenţa în drept sau nu ştiu ce /râde/. Dar, este încă un cetăţean de care nu am vorbit, şi nu vreau să-l trec cu vederea, Florea Florescu. Nu aţi auzit de el?

- Nu.

- Întrebaţi-l şi pe Stahl, şi pe Mihai Pop. Mihai Pop cred că-l ştie mai încoace decât mine. Eu l-am pierdut din vedere de mult timp. L-am întâlnit la Academie pe la ’60 şi ceva… prin anii şaizeci. El a făcut cercetări cu Gusti. A fost şi cu Stahl în Vrancea. A făcut cred singur, o  monografie a satului Vidra, din Munţii Apuseni. Cred că o bună parte din ea a publicat-o. Eu nu mai ţin minte dacă a publicat-o în româneşte sau în franceză, sau şi-n una, şi-n alta. Dar el a fost un om… El era român din Timoc, din Bulgaria. Timoc este râul care desparte Iugoslavia de Bulgaria. Şi toată valea asta, şi malul drept şi malul stâng e locuit de români. El de acolo a venit, Florea Florescu, şi a fost un om extrem de muncitor, şi a activat mult cu Gusti. Cert, legionar n-a fost. Dar eu l-am pierdut, chiar din facultate. Era mai în vârstă decât mine. Dar probabil că trăieşte, fiindcă n-am auzit de la nimeni să fi decedat. A dat la arheologie. A scris un studiu, o carte despre Adamclisi, monumentul de la Adamclisi. E adevărat că am văzut o critică, nu severă a cărţii, dar din cauza asta n-am mai avut legături cu el. Cred că în cartea asta erau capitole şi cu ceva sate din jurul Adamclisiului. Şi cred că a mai scris ceva. Dar unde lucra, cred că Mihai Pop ştie, precis ştie. Cam asta…

*

- E greu să răspund la întrebarea pe care eu mi-am pus-o: de ce n-a reuşit Gusti să facă să se cânte la unison? Să se ocupe de aceeaşi problemă. Adică structurăm sistemul, stabilim metodologia, sistemul de concepte, şi mergem în acelaşi sens. Dar nu, Herseni trăgea într-o parte, Stahl într-alta, Golopenţia era aparent… deci divergenţele dintre ei, de concepţie, erau aparente, pentru că în fond aceleaşi erau. Niciodată n-am auzit pe Herseni spunând că sociologia trebuie să fie în slujba statului. Dar pe Gusti l-am auzit. Ulterior, spre ’40 Gusti începuse să zică, păi nu fac nimic, dacă nu mă pun în slujba statului. Nici Stahl… Pe Stahl nu-l interesa treaba asta, el trăia cu moş Gorgovan, de la Nerej. De fapt nu era Nerej, că era Năruja. Câteva explicaţii pot fi date totuşi, dar nu sunt suficiente, şi nici nu sunt cele esenţiale. Diferenţa de vârstă nu este un motiv, nu e o explicaţie. Că Stahl era mult mai în vârstă decât Herseni sau Golopenţia. Nu asta este explicaţia. Chiar dacă este, nu este esenţială. Cred însă că trei s-ar potrivi, deşi nici ele nu sunt determinante. Sau în orice caz, nu sunt singurele determinante. Chestie de ambiţie. Care să ajungă conferenţiar, profesor! Atunci cariera universitară – mă rog, ca şi acum – era prestigiu. Fără îndoială că dintre ei cel mai ambiţios era Herseni. Nu poţi să-l acuzi pe un om că are ambiţie, care îi depăşeşte posibilităţile. Numai că în ce priveşte posibilităţile lui de a fi profesor de sociologie, eu mă îndoiesc. Eu v-am demonstrat vorbindu-vă de lecţia despre rase ale cursului de sociologie rurală a României. Or, e imposibil aşa ceva. În toate lecţiile pe care le-a ţinut n-a vorbit nimic despre structura agrară, despre procesul de migrare a ţărănimii de la sate spre oraşe, nu? În Bucureştiul acesta în 1930 au fost vreo 600 şi ceva de mii de locuitori, nu? În 1941, cu tot războiul, avea 996 000 de locuitori…

- Aproape un milion…

- Da. Putem spune de un milion fără nici un fel de teamă de a greşi, fiind vorba de subînregistrare, sau nu l-a găsit, şi aşa mai departe… Cum a crescut populaţia cu 400 000 în zece ani, cu peste 40 000 pe an?  De fapt asta trebuia să analizeze sociologia urbană, să vedem ce este… Bun.

- Deci a fost vorba de ambiţie?

- Da. Şi dacă el vorbea despre problemele sociologiei rurale, aşa cum ele sunt, asta era cu totul altceva. Atunci ştia studentul despre ce este vorba. Dar, să te duci la examen ca să te întrebe de rase!

- Cursul ăsta al lui poate fi găsit?

- Cred că la Biblioteca Facultăţii trebuie să existe… dacă nu l-au distrus, trebuie să existe. Aşa… Al doilea, cred că şi diferenţele de concepţii politice au contribuit la… Sau invers, neînchegarea lor într-un colectiv serios, nu? Unit! Stahl era, ca să zic aşa, indiferent, deşi începuse cu social-democraţia. Ălalalt nu ştiai, e comunist, e legionar… Golopenţia  ştia un lucru: e stat, sunt crescut, sunt în slujba statului, mă ţine statul ăsta, trebuie să-i dau ceva. Nu vă spun că în 1944, la bombardament, am evacuat instituţia asta, hardughia asta, cu toată arhiva ei, noi, grupul de la Cluj, şi ce-a avut Golopenţia din grupul lui. Şi el, după efortul acesta făcut la evacuare a dat-o în surmenaj, a zăcut vreo două săptămâni bolnav, sub îngrijirea medicilor, ca să-l pună pe picioare. N-am avut bani pentru evacuare. Singurii bani…

- Unde aţi evacuat…

- În trei părţi. O parte a fost în jurul Devei, la Săvârşin. O parte a fost la Şiria, Arad. Şi o parte a fost aici, la Ghimpaţi, spre Alexandria, Turnu Măgurele. Aici a fost Centrala şi câteva direcţii mai… mai cu ăia mai bătrâni, cu copii, ca să nu-i trămbălăm… Dandanaua evacuării… dandanaua re-evacuării…

- S-a distrus, s-a pierdut ceva din materiale?

- Foarte puţin, dar nu aici. Au pierdut Arhivele de Stat. Arhivele de Stat au pierdut o parte din documentele foarte importante. Fiindcă şi ei, şi noi am evacuat la forturi… Ştii ce sunt forturile? După 1878, ca să ne apărăm dinspre Dunăre, s-au construit în jurul Bucureştiului foarte mari cazemate. Le zicea forturi. Unele erau sub pământ, altele erau deasupra pământului. De la Mogoşoaia începând, pe linia Ploieşti, să spunem. Încoace până spre sud, sau chiar spre est, pentru a ne apăra de turci. Ei, unele din aceste forturi au fost depozite de arhivă, cea de la Mogoşoaia, de pildă… Două au fost lovite de americani, unul era al Arhivelor de Stat, şi unu al nostru, dar noi nu aveam materiale importante acolo. E păcat pentru Arhivele de Stat, acolo s-au pierdut documente foarte importante. De pildă categrafia din 1831, prima categrafie după introducerea Regulamentului Organic. A fost distrusă. Şi tot materialul care era la ei. Nu se regăsesc rezultatele, decât la mine. Cu ajutorul unui istoric, pe care l-am plătit să mă ajute, cu ajutorul lui am copiat rezultatele, până la nivel de judeţ şi plasă..

- Atunci?

- Atunci, da.

- Adică înainte de strămutare?

- Înainte. Aşa că eu sunt singurul, care… V-am zis data trecută că moş Zane mi-e dator cu multe. Eu i-am dat cifre, şi el mi-a zis că mă citează. I-am zis, „moşule, nu mă cita”. „Bine, atunci te chem într-o seară la o ţuică şi o slănină afumată”.

- Şi v-a invitat?

- Nu… /râde/  Şi mă întâlnesc cu unul, tot  aşa, amic bun cu el, ei… amic bun cu el… Mă rog, amic, el era cu treizeci de ani mai în vârstă decât mine. Şi zice, „măi, Zane mă tot ameninţă că mă invită la o ţuică şi o slănină afumată”. “O să te invite cât trăieşti…”, “De ce?!” „Are nevastă tânără, frumoasă…” /râde/ Deci, un pic de mare ambiţie, o diferenţă de gândire politică. Golopenţia putea spune aşa: pe mine nu mă interesează ce fel de stat e. Eu trebuie să-mi fac datoria. Şi mai era şi o diferenţă de pregătire, de însuşire de cunoştinţe. Nu degeaba spunea Herseni, şi Stahl, că Golopenţia este extraordinar de bine pregătit şi are idei, şi aşa mai departe, dar n-a scris cine ştie ce. Adică, prin acest „n-a scris” – se făcea atunci lista lucrărilor publicate – ei dădeau sfoară în ţară să nu se prezinte cumva la concurs sau la ce-o fi, că n-are scrieri. Că el ce prezenta? Stâna şi cârciuma şi cetele de feciori, sau nu ştiu ce. Că ce s-a întâmplat? Herseni a făcut filosofie. Bun. Nimeni nu poate să te acuze că ai făcut numai filosofie. Dar el nu citea nimic altceva! Din curiozitate, luaţi teza lui de doctorat, care se numeşte Teoria realităţii sociale[10]. O găsiţi la Biblioteca Academiei… Probabil că este şi la mine că prin ’46 – ’47 am încercat să le strâng pe toate. Şi veţi vedea acolo, că ăla a zis, ăla a zis, ăla a zis, încât ne săturasem de “ăla a zis” şi nu ştiu cum, încât ajungeai la sfârşit, şi el nu zicea nimica, domnule, pe cuvântul meu de onoare! Păi, o teză de doctorat… îţi cerea regulamentul să aducă una – două idei originale. Păi dacă îmi termini teza de doctorat cu zicând ăla şi zicând celălalt, atunci… Şi cu predilecţie numai germani. Vă spun de ce. El a fost trimis de Gusti în Germania, la specializare. Era şi tânăr – nu era mai tânăr ca Golopenţia. Când a plecat Golopenţia în Germania era mai tânăr decât Herseni -, dar el s-a înhăitat cu Petre Pandrea – ştiţi cine a fost Pandrea? Era cumnat cu Pătrăşcanu. Ei, şi s-a dat pe băutură. Cineva de acolo a văzut situaţia, şi i-a scris lui Gusti. Şi Gusti i-a scris să vină acasă. Aşa a stat vreo şapte luni de zile. Câtă germană ştia – nu m-am lămurit niciodată. Câtă engleză – deşi ştia şi Gusti, şi susţinea că ştie engleză, alţii spun că nu ştia. Păcat că… probabil că nu mai e nici doamna Gusti, nici el. Că se pare că doamna Gusti a murit…

- A murit, a murit acum vreo doi ani…

- Că am putea verifica…

- Acolo în Germania cu Pandrea s-a dat cu băutura?

- Da. Aici eu nu l-am văzut băut nicicând. E adevărat că el nu spunea… el îmi spunea mie să nu-i zic “domnule profesor” sau “conferenţiar” sau nu ştiu ce, ci să-i spun “bădie”. Că-i place mai mult bădie. Şi foarte des, după examen mergeam la… unde acum e  Restaurantul Universităţii, era bodega Ignaţiu Mircea, un făgărăşan de-al lui. Sau el de-al bodegarului! /râde/ Şi după examen mergeam la el, şi când ne vedea, patronul venea şi-l întreba despre mine: “Cum se poartă, domnule profesor?” “Foarte bine.” “Atunci berea şi crenvurştii sunt gratis!” El a avut un rol foarte bun, Ignaţiu, a ajutat mulţi studenţi, şi a ajutat şi oameni care au publicat lucrări. De pildă, Meteş, Ştefan Meteş – ştiţi care?

- Cel cu emigrările din Transilvania…

- Nu acelea… ălea nu fac doi bani…

- Deci care Meteş atunci?

- El, tot el, dar prima lucrare pe care el a publicat-o, Urbariile Ţării Făgăraşului sau nu ştiu ce. Ăsta a fost volumul întâi. Pe urmă, nu ştiu din ce cauză, probabil că nu le-a mai lucrat el pe celelalte, scrie acolo: tipărit pe cheltuiala lui Ignaţiu Mircea. Şi pentru mine sunt foarte utile aceste Urbarii. Ca şi alea publicate de Prodan, Urbariile Ţării Făgăraşului, sau…

- Şi tot el a mai publicat Hunedoara…

- Da. Da, da. Or Golopenţia a fost trimis în Germania, şi a stat trei ani de zile, bătuţi pe muchie. El nu s-a întors în România deloc. Şi mai mult, nu s-a dus la o anumită universitate. Făcea un semestru la o universitate, se ducea un semestru la altă universitate, şi aşa a colindat multe universităţi… În trei ani sunt şase semestre, nu? Aşa a colindat şi a văzut toţi sociologii mai răsăriţi din Germania. Se ştie treaba, nu, că sociologia în Germania începe cu Tönnies, mai înainte n-au avut… Pe urmă s-au umplut de sociologi… Şi-a dat doctoratul la Leipzig. Şi în plus, avea această pasiune de a citi şi a gândi asupra lucrurilor. Şi ceea ce m-a apropiat de la început de el, a fost prioritatea – nu exclusivă – prioritatea acordată situaţiei României. Asta nu l-a împiedecat însă, ca atunci când a fost în Germania să citească foarte mult. Or, atunci când am făcut prima dată cunoştinţă cu el, în 1937…

- Acolo, în satul natal?

- În satul natal… Kiskaján[11]. I-am vorbit, domnule… treceam pe lângă o casă cam dărâmată. “Asta, zice, de ce o mai ţine?” a întrebat. “Asta a fost casă la vremea ei!” Şi încep să-i spun istoria familiei, şi anume că la 1854, când s-a pus în aplicare reforma agrară în Transilvania, strămoşul ăstora care trăiesc acum erau toţi trei toboşarii satului. Ştii, ăia care băteau şi dădeau veştile. Nu aveau nimic. Ăştia, zic, au fost împroprietăriţi cu optzeci de iugăre.

- Mult…

- Păi cât au lucrat. Aşa a fost împroprietărirea. Au lucrat o sesie întreagă, care însemna vreo optzeci de iugăre, atâta i-a dat. A lucrat o jumate de sesie, atâta. Cât a lucrat. El avea o sesie întreagă. Plus pădure. Ca să lucreze el la grof optzeci de iugăre, trebuia ca acela cel puţin să aibă şaişpe boi, nu? Cai, vite… Pe urmă se luau la întrecere cu főispán-ul[12] de la Bistriţa. Se întâlneau la… venea şoseaua de la Bistriţa aşa, cea de la Năsăud aşa, şi pe urmă venea, a noastră venea aşa de la Ţibleş, şi se întâlneau aici într-o comună Uriu. Aproape de cetatea Ciceului. Şi de aici până la Dej mai erau douăzeci şi cinci de kilometri… poate mai puţin. El cu o trăsură, ţăranul meu, cu patru cai, főispán-ul, cu patru cai. Cine ajungea primul în Dej? Cel ce venea al doilea, ăla plătea tot ce beau ei timp de o săptămână… S-au dus repede optzeci de iugăre. Pe nepotul ăstuia cu caii şi cu astea l-a găsit mort în şanţ, de alcool. Era iarnă, a căzut în şanţ, în zăpadă. Nu l-a auzit nimeni, noaptea, şi a îngheţat. Iar strănepoţii, v-am spus, erau toboşari. Şi atunci, spune el: “Da, măi, pentru prima dată acest fenomen de cădere şi de urcare – schimbarea structurii sociale într-un sens sau altul – a fost studiat de un sociolog, mare sociolog suedez. El a publicat o lucrare asupra scăpătării familiilor de nobili în Suedia, şi ascensiunii burgheziei, a ăstora cu vapoarele, cu celuloza. Avea Golopenţia o putere de analiză extraordinară. Ceea ce n-a avut Herseni niciodată, nici Stahl. Pe Stahl eu îl menajez! Dar să vezi ce năzdrăvănii a scris el în Sociologia satului devălmaş!  Domnule, ca să existe o explozie demografică – mă duc în alt domeniu, dar tot sociologie – trebuie să existe o scădere extraordinară a mortalităţii. Adică, în mod simplist, evoluţia natalităţii până în pragul anului 1900 – vorbesc de noi, dar simplific -, a mers aşa, a mortalităţii foarte aproape de ea. Prin urmare, asta e creşterea: diferenţa dintre ele, 0,5%. În realitate a mers aşa, cu variaţii, fluctuaţii, dar asta din când în când o întrecea. În 1900 – mă rog, puţin înainte – asta a început să pice.

- Mortalitatea.

- Da, da. Dar nu mult! Mult a scăzut din 1948, când am avut şi noi antibiotice… La alţii a fost mult mai devreme. De pildă, Anglia, începe cu 1750 să crească natalitatea, şi după 1850 când intră în spitale şi în practica medicală curentă medicamente noi, începe să se accelereze scăderea mortalităţii. Ce se întâmplă în ţările în curs de dezvoltare? Tot aşa au mers astea, până la un moment dat, până la apariţia antibioticelor, plus celelalte medicamente, şi dintr-odată a scăzut mortalitatea.

- Şi natalitatea a crescut. De aici explozia demografică.

- Păi, nu poate să fie explozie demografică, dacă nu este mortalitatea jos, la pământ!

- Da.

- De unde găseşte el explozie demografică în secolul XVII – XVIII în România!? Plus altele… Deci, diferenţa asta de pregătire dintre ei doi era accentuată. Stahl a făcut Dreptul întâi, pe urmă Sociologia, adică Filosofia. Nu ştiu dacă a făcut-o concomitent, cred că nu, cred că pe urmă a făcut-o. Dar el axându-se numai pe perioadele acestea, are o lipsă în privirea generală, el nu putea să vorbească despre evoluţia socială a României, de pildă, până la ’30 sau până la 1940. Fiindcă a fost limitat la o perioadă veche.  Stahl n-are ce metodă regresivă să aplice, că n-are puncte de sprijin. Adică, există, dar el nu le ştie. Ei, şi pe urmă a venit la sociologie, la filosofie. Dar a privit, cum vă spun, nu ansamblul României. Golopenţia era mult mai slab interesat, sau aproape indiferent la ce a fost înainte de 1900 sau înainte de Unire. Or, se ştia foarte bine, toată frământarea ţărănească şi toate chestiile astea le cunoşteam foarte bine. Or, cea de după 1900 pluteşte în… Fiindcă şi Golopenţia şi Gusti erau amândoi de acord că sociologia este societate contemporană. Cred că aşa este în toate părţile, afară de franţuzi, care au făcut în epoca aceea multă, foarte multă etnologie. Poţi să spui asta şi despre Durkheim, şi despre ceilalţi.

- Interesant, şi colonizarea deschizând perspective spre aceste regiuni, a influenţat de fapt foarte mult cercetarea…

- Da, da. Sigur că da. Poate că să mai adăugăm aici ceva, fără ca să-l considerăm ca un defect: poate că şi extrema diversificare a lui Gusti – în activităţi vorbesc – nu i-a dat posibilitatea să-i ţină foarte strâns lângă el. El avea foarte multe activităţi împrăştiate…

- Colaterale…

- Colaterale, da, care l-au cam împiedicat… Preşedintele consiliului de administraţie nu ştiu unde, membru în consiliului de administraţie nu ştiu unde, a avut şi fundaţia aia, Principele Carol – scotea Cartea Satului… şi „Albina” tot acolo se scotea pe vremea aceea, cu Apostol Culea -, mă rog, şi plecări în străinătate, a fost membru la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice de la Paris, şi expoziţii universale, şi aşa mai departe…

- Şi Enciclopedia… adică eu totdeauna m-am mirat, cum de a avut măcar timp zece minute să iasă într-un sat şi să vadă satul…

- A fost, a fost…

- Ştiu că a fost, dar când a avut timp?

- A, când a avut timp… /râde/… Unde era preşedinte se ducea săptămânal, sau când era, odată pe lună, trebuia să fie, trebuia să mai meargă să vadă ce şi cum e… Madgearu a fost altfel, să ştiţi.

- A fost ministru…

- La economie, pe urmă n-a mai fost, n-a mai apucat să fie. Dar şi-a făcut şcoala lângă el, cu Veverca, Aurel Popa – A. E. Popa, nu-l cunoaşteţi. Şi Veverca. Cred că sunt singurul care v-a vorbit.

- Mi-aţi vorbit, dar trebuie să-mi mai vorbiţi, că atunci n-am înregistrat.

- Nu e o problemă esenţială asta, că el n-a fost chiar lipit de Gusti… Nu, n-a fost. Dar Moldovan şi Aurel Popa au fost în Dâmbovnic, amândoi. A fost Petre Constantinescu…

- Care Petre Constantinescu?

- Nu ştiţi, nu l-aţi apucat… Era un factor important în Banca Naţională a României, şi destul de de stânga. A murit într-un accident în Gara de Nord. I-a sosit un vagon de lemne. A traversat calea ferată, un vagon, şi nu s-a uitat din dreapta dacă vine alt tren…

- Şi l-a lovit.

- Da. Aşa… era unul Petre Năvodaru, nu ştiu dacă mai trăieşte… Trăia acum câţiva ani, Belu Zilber, care a fost în proces cu Pătrăşcanu, a murit acum doi-trei ani, şi mulţi alţii, pe care nu-i pot aminti acum. Pe ăştia i-au ţinut pe lângă Institutul de Conjunctură Economică. I-a pus acolo. Când s-a desfiinţat Institutul de Conjunctură Economică, toţi au venit la Golopenţia… în afară de Zilber şi cei care erau cam ovrei, ca Năvodaru şi alţii, care nu puteau veni din pricina legii rasiale. Erau la Institutul de Statistică, chiar dacă n-au stat până la sfârşit, dar au stat până s-au mai vârât în ministere. Economia lui a fost mult mai bine pusă la punct decât a pus Gusti sistemul.

- Totuşi, nu se vorbeşte suficient de mult despre teoria economică a lui Madgearu.

- Nu se vorbeşte, fiindcă nu se găseşte omul care să discute serios. Eu am strâns aici mai multe lucrări de-ale lui, aceea… Economia românească după primul război mondial… Am avut-o şi i-am dat-o unui văr de al meu, care este profesor la ASE. Nu pot să mă ocup de Madgearu. Nu am pregătirea, n-am formaţia necesară. Acum dumneavoastră dacă mai aveţi ceva.

- M-a surprins că aţi făcut şcoala militară…

- A,  liceul militar… Dintr-un simplu motiv. Începusem liceul la „Andrei Mureşan”, în Dej. Aşa se cheamă şi astăzi. Pe urmă la clasa întâia, ca să mă laud, vă spun că, venit de la ţară, am luat şi un premiu. Dar a izbucnit criza din ’29. Şi atunci s-a pus problema dacă tata mai poate să plătească zece mii de lei internatul, sau nu. Şi s-a ajuns la concluzia că nu, ar fi foarte greu. Ar fi trebuit să vândă trei vaci sau trei viţei şi trei porci. Nu putea… Şi a picat la noi în sat fiul învăţătorului, care copilărise cu tata. El era medic în Târgu Mureş, medic militar, căpitan. Tocmai venise de la armată, şi a rămas medic acolo. A avut cabinetul lui… După război a ajuns inspectorul general sanitar al judeţului Mureş. Şi l-a chemat pe tata…

- Cum îl chema?

- Manu. Valentin Manu. Dacă-l întrebaţi pe tatăl dumneavoastră, sigur îl ştie. L-a chemat pe tata, să-şi aducă aminte de copilărie… Şi i-a spus învăţătorul probabil, că are un copil la şcoală. I-a spus tata, am, dar trebuie să-l scot, fiindcă nu… Zice, de ce să-l scoţi, adă-l la liceul militar din Târgu Mureş. Anul ăsta – era la guvern Maniu – s-a făcut o lege prin care nu se dădea voie să se prezinte la liceele militare decât copii din provincia respectivă. Liceul militar din Târgu Mureş fiind cel mai mare, s-a dat voie să vină bănăţeni, crişăneni, maramureşeni şi transilvăneni. La Iaşi cei de la Iaşi, la Cernăuţi cei din Bucovina, la Chişinău cei de acolo, Oltenia acolo… Muntenia la Mânăstirea Dealului. Şi aşa ne-am trezit la Târgu Mureş. Pe 75 de locuri – candidaţi 1550. Şi fiindcă nu erau locuri în clasa a doua, am dat examenul pentru clasa întâia, şi fiindcă aveam două clase de liceu făcute, nu e de mirare că am reuşit pe locul al 13-lea. Aici am fost scutit de orice fel de taxe. Timp de opt ani de zile n-am plătit decât o singură dată o sumă de patru mii de lei, fiindcă s-au modernizat laboratoarele de fizică şi de chimie. Şi aici nu putea să mă scutească, fiindcă făceam şi eu fizică şi chimie. S-a făcut în aşa fel laboratorul de fizică şi chimie, încât fiecare avea aparatele necesare pentru a realiza experienţa… E explicabilă această… Şi iată de ce. Era atunci lumea sigură, că dacă va fi un nou război, atunci va fi un război chimic. Aşa încât noi eram pregătiţi pentru a deveni ofiţeri, trebuia să ştim să lucrăm cu…

- Arma chimică…

- Arma chimică, da… /râde/

- Păi a fost experienţa primului război, cu gaze, cu…

- De asta m-am dus eu acolo. Dar din clasa a patra începusem să mă gândesc… În fond ce era? Nu mă potriveam deloc cu regulamentele. Mi se păreau absurde, pur şi simplu. Şi nici ele cu mine, dar nu le puteam schimba, şi nici ele n-au reuşit în opt ani să mă schimbe, şi atunci am divorţat pentru nepotrivire de caracter. Gata! /râde/ Asta e. Şi din clasa a patra am început să mă orientez spre ce mi s-a părut mie, ce cărţi citisem… Citeam foarte mult. Ce cărţi mi s-a părut mie – asta mi-a deschis întâi orizonturi spre filosofie. Pe urmă, când am dat peste sociologie – “Sociologia Românească”, revistă în vitrină la Révész[13], am zis: asta e!

- Şi cu Golopenţia în care vacanţă v-aţi întâlnit?

- În 1936, terminasem clasa a şaptea, şi a venit cu echipa studenţească – deci nu monografică, ci studenţească -, dar care era obligată să facă şi monografia sumară a satului.

- A satului… Care?

- În care mă născusem eu. La noi în sat, la Căian, Kiskájon. Căianu Mic. Ion Caioni este din Căian.

- Ştiu, ştiu, ştiu. Muzicianul.

- Simonis, fost profesor la Conservator, a găsit actele şi a stabilit şi locul naşterii şi aşa mai departe. El s-a făcut călugăr franciscan. V-aş putea spune mai multe, dar n-are rost. Şi atunci a venit ca inspector al acestei echipe un geograf, Conea. Şi mi-a mai dat ceva din cărţile lui tipărite, mi-a vorbit ceva despre Gusti şi despre sociologie… Nu, Conea n-a fost un om…

- Comunicativ?

- Era comunicativ, dar era aşa… tot comanda… Adică nu puteai discuta ce a zis. Dar în orice caz mie mi-a părut foarte bine, aveam cămin cultural, primisem o serie de cărţi.

- De la Fundaţie?

- Da, „Principele Carol”. Cartea satului şi tipărituri vechi, Memoriala lui Pârvan, Politica lui Aristotel, mă rog, tot ce a tipărit în Cultura Naţională. Nu prea citeau oameni din sat toate acestea. Însă în 1937… de fapt această echipă studenţească mergea trei ani la rând, considerându-se că în trei ani la rând ei pot să urnească satul din loc, cu ce au făcut ei, se pun între săteni, şi aşa mai departe. A venit Golopenţia. Şi de aici a fost orientarea mea definitivă spre sociologie.

- El expres v-a îndemnat spre sociologie sau…

- Nu. Eram deja, eram deja.

- Da?

- El însă m-a ajutat. În sensul că mi-a dat mai întâi toată colecţia “Sociologiei Româneşti”…

- Liceul militar a fost important pentru generaţia dumneavoastră.

- Liceul militar a fost excelent, ăsta din Târgu Mureş. Ca dovadă, la bacalaureat, aduşi la Bucureşti, am căzut din 72, câţi am terminat clasa a opta, A şi B – 33, cu profesori care nu ne-au văzut şi n-au avut în viaţa lor nimic cu noi. Se făcuse o lege nouă care stabilea că profesorii din liceu n-aveau voie să facă parte din comisiile de bacalaureat…

- Legea asta nu chiar Gusti a făcut-o?

- A, nu, /râde/  cred că era Angelescu sau aşa ceva, liberalul. Nu-mi aduc aminte, dar cam aşa ceva. Avea o bibliotecă de vreo treizeci şi ceva de mii de volume şi se aproviziona curent. Găseai toate revistele acolo, “Revista Fundaţiilor Regale”, “Gândirea”, mă rog, tot ce exista. Foarte bine aprovizionată. Aveam în clasa a şaptea şi a opta profesorii dubli, profesorul titular la clasă, care preda lecţia şi te interoga, şi profesorul cu care te pregăteai după-masă. Dar nu la toate obiectele, ci la matematică, română, chimie, la obiectele de bază. După aceea se crease un curent acolo de orientare spre civilie.

- Orientare sper civilie în liceul militar?

- Da. Noi am fost aproximativ douăzeci de elevi, care însă n-am urmat carieră militară. Ne-am dus la diferite facultăţi: medicină, medicină veterinară, agronomie, filosofie, istorie… Vreo patru am venit la filosofie, unul s-a dus la istorie, vreo doi la medicina veterinară, la Cluj la medicină. Probabil că aţi auzit de Comes…

- Da… Liviu Comes?

- Nu Liviu. Victor, fratele său. Sunt doi fraţi, dar nu-s gemeni, sunt de la două mame diferite. Tatăl lor era medic la Miercurea-Ciuc, Comes, tatăl ăstora doi. Şi avea o soţie la Miercurea, una la Târgu-Mureş. /râde/ El a făcut medicina la Cluj, şi a ajuns conferenţiar acolo. L-am întâlnit acum câteva luni de zile, a fost la Bucureşti… Când au venit în sat şi l-am cunoscut pe Golopenţia, mi-am dat seama imediat de marea diferenţă dintre el şi … În afară de aceasta, în clasa a opta a venit la noi să ne testeze un asistent sau un lector, nu ştiu ce era, la catedra de psihologie de la Cluj, a lui Ştefănescu-Goangă, fratele cântăreţului de operă, Petre.

- Ştiu, rectorul care a fost împuşcat…

- A fost rector, aşa… Şi trimisese el de-acolo un asistent de-al lui, îi ţin minte şi numele: Arcanu – nu ştiu ce s-a întâmplat cu el mai târziu. Să ne testeze. Ori el ce trebuia să facă? Să stabilească… Eu spuneam, domnule, vreau să mă duc la jandarmi, la şcoala de ofiţeri de jandarmi, şi el să-mi aplice o serie de teste care priveau memoria, atenţia şi aşa mai departe. El a stat o săptămână pe la noi, tot testându-ne, clasa a opta. Eu m-am înscris la şcoala de jandarmi. După contractul pe care-l aveam cu statul, eu eram obligat să mă fac ofiţer, şi să servesc statul în calitate de ofiţer nouă ani. După care puteam demisiona. La celelalte arme, afară de jandarmi, nu existau examene, deci intrai să fi avut nu ştiu ce medie. La şcoala de jandarmi se cerea examen, fiindcă se punea accent pe cunoştinţele de drept. Eu luasem probele şi, în disperarea mea am reuşit şi la examen, fără locuri însă. Erau douăzeci şi cinci de locuri, la care se prezentaseră aproape o mie de candidaţi, dintre care cei mai mulţi aveau trei-patru ani de drept şi licenţă în drept. Condiţia era să nu fi depăşit douăzeci şi trei, parcă, de ani. Şi douăzeci şi cinci de locuri. Eu am reuşit al douăzeci şi optulea. Şi ne-a chemat pe ăştia cinci de pe locurile de la douăzeci şi şase până la treizeci, şi ne-a zis să mergem acasă liniştiţi că face el raport la Minister, să ne primească şi pe noi. Şi eu am mişcat în front -  în faţa generalului nu poţi să te mişti -, dar am mişcat, ridicând degetul. Şi zice: “Ce-i?” “Voiam să vă mulţumesc pentru ce ne-aţi spus.” Eu mă întrebam, pe cuvântul meu, eu ce mă fac? Nu a aprobat Ministerul. Şi mă duc la Minister, a trecut o lună de zile, mă rog, au început şcolile, nu ne-a chemat, nu-i aşa… Şi mă duc la Minister, la direcţia personalului, pe Brezoianu – parcă şi acuma e Ministerul acolo…

- Nu, că după cutremur l-au mutat de acolo.

- Acolo m-a primit un maior. Îi spun cine sunt şi ce vreau. Zice, ia să văd. Se uită în dosar, vede diploma de bacalaureat, reuşit al doisprezecelea din o sută şaptesprezece candidaţi reuşiţi la bacalaureat. La admitere am fost al treisprezecelea… progresasem. Zice, nu se poate să pierdem un asemenea element… Zice, du-te la infanterie… Era aici infanteria, şcoala pregătitoare de ofiţeri, unde e Muzeul Central Militar, în Dealul Spirii. Eu nu mă duc acolo. Nu voiam să mai fac infanterie. Făcusem opt ani de zile infanterie. Zic, „mă duc la şcoala de ofiţeri de rezervă, la artilerie, la Craiova şi la vara viitoare mă prezint la admitere la artilerie, la şcoala de ofiţeri de artilerie.” “Pe cuvântul tău, elev?” “Da” /râde/ Mi-a dat actele, şi m-am dus la liceu să-mi scot diploma de bacalaureat. Aşa am ajuns la şcoala de ofiţeri de rezervă artilerie, Craiova, unde a fost anul cel mai frumos până la vârsta aceea. Atunci a venit deja Golopenţia…

- Unde?

- La admitere, la şcoala de ofiţeri de rezervă, Craiova. El nu-şi făcuse stagiul militar, fiind în străinătate…

- Aţi fost împreună în armată?

- Am fost împreună, dar el n-a reuşit la examen… A făcut el o teză la matematică, în aşa fel încât să nu-l admită, fiindcă la artilerie se cere multă matematică. Ori el a făcut-o să nu-l admită. Şi l-a chemat comandantul. Greu a scăpat, a trebuit să dea Gusti telegramă… nu ştiu ce… şi aşa mai departe. Nu Gusti a dat, el a intervenit la statul major, şi ăia au dat… “Nu ţi-e ruşine, doctor în filosofie, luat în Germania… şi nu ştiu ce, uite ce note ai avut la bacalaureat, la matematică şi n-ai ştiut tu să faci problema asta…” El era disperat, era şi asistent. Dacă venea la un regiment, şi putea să-şi facă şi orele de asistent. Ei, ne-am înţeles cu Golopenţia, fiindcă atunci am avut foarte mult, două sau trei săptămâni, cât a durat examenul – era şi scris, şi oral -, am stat mult de vorbă cu el. El atunci fusese la Londra la expoziţia universală, şi atunci mă ducea, e adevărat, în fiecare după-masă la Biblioteca Aman.

- La Craiova?

- La Craiova, da. La Muzeul Aman era şi biblioteca. Citeam acolo lângă el de la două, două şi jumătate până seara, când trebuia să mergem iară la masă. Ne dădea masa acolo, la şcoală. Atunci mi s-a deschis şi mai mult pofta spre sociologie, nu? şi mi-a spus că în ce priveşte bursa, să nu-mi fac grijă că are două atùuri, adică două argumente. Întâi este că am totuşi o medie mare la bacalaureat, după aceea, sunt fecior de ţăran sărac – şi a trebuit să aduc adeverinţă că… Şi îmi spunea el că, în sfârşit… poate să facă şi Gusti intervenţia la rugămintea lui. Fapt este că am primit bursa, la care am renunţat după cum v-am povestit episodul cu legionarii.

- În ce an aţi intrat la facultate?

- În 1938. Am avut bursă în 1938 – 1939, doi ani. După aceea în 1940, după ce m-am întors de pe frontieră, atunci cu delimitarea… aranjarea locuinţelor şi caselor şi grajdurilor şi aşa…

- Staţi puţin, aş vrea să ştiu mai întâi, cum a fost anul întâi de facultate? După ce aţi terminat cu şcoala militară, adică şcoala de ofiţeri de rezervă aţi mai studiat sociologie pe cont propriu?

- Acolo da. Da. Acolo am citit în limba franceză pe tatăl naziştilor.

- Chamberlain?

- Da, exact…

- Sau pe Gobineau.

- Nu, pe Chamberlain… Pe Gobienau îl ştiam dinainte, dar pe Chambelain acolo l-am citit.

- A mai fost un rasist din acesta, Ludwig  Gumplowitz.

- Da, era austriac ăsta. Numele e polonez, dar era austriac, a făcut şcoala la Viena. Pe ăsta, pe Chamberlain, l-am citit de la un mare legionar, coborâtor din familia Sturdza, ramura din Moldova.

- Cum aţi citit de la el?

- El avea…

- A, şi v-a fost coleg?

- Eu eram bateria a treia, şi el era bateria a doua şi făceam… noi, bateria a treia ieşeam afară prin bateria a doua. Erau sălile aşa: două în faţă, două în spate. Şi acolo am văzut Chamberlain. L-am rugat, dă mi-o şi mie. Mi-a dat-o. Şi era unul dintre legionarii de frunte şi, mă rog… Când se întâmplă accidente de felul ăsta, totdeauna ai un sentiment de… regret aşa. S-a înecat în Siret. S-a dus în concediu de vară acasă, a făcut baie… Ce s-a întâmplat acolo… s-a înecat. Probabil că a fost o moarte mai uşoară decât dacă… Sigur, fiind legionar de frunte, l-ar fi împuşcat probabil, după Armand Călinescu… Pe urmă la facultate am primit bursa, am închiriat o cameră cu un coleg al meu de clasă, care făcea Politehnica, nu s-a dus nici el la militărie. Am avut o bursă destul de bună, de 1500. Pe urmă mi s-a dat ca fiu de invalid de război încă o bursă de 1200, şi am avut timp de doi ani de zile o bursă de 2700.

- Din asta se putea trăi…

- Da, îmi făceam haine, îmi făceam tot, ba am mai cumpărat şi pentru părinţi. Ghete pentru tata, o basma de aia groasă pentru mama… Până la urmă am renunţat la ele, am intrat la „Excelsior” de legionari, dar toată redacţia era de stânga. Roman Moldovan, A.E. Popa, Petre Constantinescu… Un singur legionar era, şi ăla cred că printr-un accident a fost.

- Care?

- Vereş, era fiu de miner din Petroşani. Încât era…

- Eu nu înţeleg atunci, cum este cu… Spuneţi că a fost preluat de trei legionari, dar redacţia de stânga, asta nu pricep…

- L-a luat pe Veverca redactor şef, şi Veverca a spus: asta e redacţia mea. El pe ăştia îi cunoştea, nu cunoştea alţi economişti, nu? El s-a învăţat cu Roman, cu ăia toţi au fost asistenţi la Madgearu. Şi Vereş a făcut tot cu Madgearu. Însă s-a ţinut seama că a fost fiul preşedintelui sindicatului minerilor de la Petroşani, şi a fost de treabă după aceea. Era specializat în economie cerealieră…

- Mai trăieşte?

- Nu l-am văzut de mult… La acest ziar l-am cunoscut pe Veverca, dar pe ceilalţi îi cunoşteam, fiindcă mergeam foarte des la Institutul de Conjunctură al lui Madgearu. Aşa, numai pentru ca să văd eu cum lucrează, ce lucrează îi vizitam. Acolo l-am cunoscut pe Roman, pe Aurel Popa şi pe ceilalţi. M-a recomandat Golopenţia lui Veverca, din două motive. Unu, ca să învăţ economie, adică să dau cu ochii prin economie cu politica, şi al doilea, să învăţ cum se tipăreşte o revistă, o carte, şi aşa mai departe. A spus, e bine să ştii. Şi în adevăr, trebuie să vă spun că am făcut şi paginaţie. De cules n-am învăţat să culeg, linotipurile nu le-am învăţat. Şi după… octombrie, noiembrie, decembrie… şase luni am stat. După şase luni m-a chemat Golopenţia la el, a zis: “Gata, demisionează, şi vino la Institutul Central de Statistică. Ai învăţat tot ce trebuie, vino încoace.” Aşa am rămas la Institut până-n martie, ’50.

- Totuşi, renunţarea asta la bursă, cu care viaţa era oricum mai uşoară…

- A, am fost… am fost fraier. Trebuia să încasez şi de la Apărarea Naţională, care se făcuse vreo 2000, şi la facultate de vreo 3500, aşa că cu 4500 de la Institutul de Statistică, v-am spus că am fost angajat la Statistică – şi 8500 de la ziar, făceam 20 000 de lei pe lună, eram boier… Dar, am spus că nu-i cinstit. De fapt, cam aşa am procedat întotdeauna, şi prost am procedat. /râde/  M-a chemat odată doctorul Manuilă, director general al ICS.-ului şi mi-a spus: “Ai dat doctoratul, nu ştiu ce… este un post liber de director, ai dreptul – aveam treizeci de ani – ai dreptul să fii numit, dar te-aş ruga să-l laşi pe moş Costăchescu, că mai are un an până la pensie şi-i iese cu 90 % pensia, şi dacă apucă să fie director un an, iese cu o pensie cu care va putea trăi.” Am zis, „foarte bine, domnule”. Dacă ar fi fost Marin-Dunăre, vă spun cinstit, ar fi sărit ca un lup!

- Ce vreau să vă întreb, doctorul Manuilă până când a fost director?

- Până în iulie, 1947.

- Şi au plecat legal până la urmă soţii Manuilă?

- Nu. Cu paşaport ovreiesc.  Şi ajuns la Viena pe urmă a luat legătură cu cumnatul lui, adică, soţul sorei, care era în Statele Unite şi avea cel mai mare laborator de radiologie din Statele Unite, douăzeci de etaje şi nu ştiu ce. Şi i-a trimis bani, probabil, ca să ajungă acolo.

- Înseamnă că a stat ascuns foarte mult timp…

- Din iunie sunt şapte luni, şi cu ianuarie… opt luni. Dar trebuie să ţineţi seama că el a adăpostit la Institut 5000 de evrei din timpul războiului.

- 5000 ?

- Da.

- Cum adică? Unde încăpeau atâţia?

- A avut barăci, în Cotroceni. Dincolo de… cum îi zice acum, căminele astea studenţeşti şi nu ştiu ce mai e pe acolo – erau barăcile Institutului Central de Statistică, unde s-a prelucrat recensământul din 1941. Cu ăştia. Şi mai erau şi în secţii în clădirile alea, şase – şapte clădiri pe care le aveau. După război, au constituit o asociaţie din ăştia, şi au cerut să-i plătească statul pentru ăştia doi ani, să le dea salariu… Ce, au muncit ei degeaba? Cineva i-a chemat – Comitetul ăsta -, ia veniţi încoace. În loc să fi curăţat şosele şi să daţi la zăpadă, aţi stat la căldură, şi acum mai cereţi şi salarii? Dar ăia care au săpat şanţuri, adăposturi? Cu ăia ce facem? Şi ce stat plăteşte aşa ceva? Şi în felul ăsta s-au potolit lucrurile.

- Dar probabil că prin relaţia asta a primit el paşaportul ăla fals cu care să plece…

- Da. Şi la un moment dat ştiam şi cine i-a dat-o. Dar ăla a murit, aşa că…

- Şi era bun specialist doctorul Manuilă?

- Excepţional. El are studii multe publicate, dar el niciodată nu s-a amestecat la formulare. El spunea, trebuie să facem lucrarea cutare… Liniile generale sunt astea, nu? Trebuie să ajungem la rezultatele acelea care rezultă. Şi atunci el se ducea la doctorul Georgescu, de pildă, care a fost elevul lui Gusti. Medic era, dar doctorul Georgescu a făcut întâi sociologie şi, în paralel medicina. Întâi a fost licenţiat în sociologie şi apoi în… Lucrările pe care el le-a publicat, de medicină, au avut un caracter social foarte pronunţat.

- Mai trăieşte?

- Nu, a murit. A murit de cancer… Lucra la Institutul de Oncologie… El construia, elabora formulare. Era un om, în privinţa aceasta, extraordinar. La început am dus-o bine cu el. Pe urmă, nu ştiu… nu ne-am certat, dar ne-am răcit, fiindcă – spre deosebire de Golopenţia – el era foarte tipicar. De la Golopenţia luai teoria văzând practica. Ca să vedeţi calitatea omului în materie de metodologie, o să vă spun o întâmplare. Eu sunt vinovatul. După războiul germano-sârb, în 1941, da?… Hitler a predat românilor pe toţi românii din Banatul Sârbesc şi din Clisură – Clisura e cotul acela al Dunării, până la Timoc -, şi tot ce au făcut ei prizonieri în armata sârbească, au dat românilor. Dar a  spus, valea! Cum să-i hrăneşti  pe oamenii ăştia? Şi atunci au luat hotărârea ei, fără să mai întrebe pe altcineva, să facem – nu lagăre, noi nu avem să facem lagăre -, îi repartizăm în sate, participă la muncile agricole, că erau mulţi mobilizaţi atunci, nu?… Urma să intrăm şi noi… asta era, mai şi iunie, şi intram şi noi. Şi atunci toţi românii ăştia, cred că până în 1942, au lucrat serios în gospodării ţărăneşti. Şi am fost trimis aici, lângă Giurgiu, unde era un lagăr de două companii. Daia se numeşte satul. Doi inşi. Eu şi încă unul, dar eu purtam răspunderea. Acolo am întâlnit câţiva gustişti, elevi de-ai lui Neamţu, care veniseră să facă cultură cu ei. Cam greu să faci cu bănăţenii cultură, să-i întrebi dacă ştiu citi şi aşa mai departe. Dar, mă rog, învăţau cântece, organizau şezători, adică să treacă timpul mai uşor. Eu am decis cu colegul meu – a decedat foarte devreme, fiindcă a avut un TBC osos, e o boală care nu are nici azi remediu -, să-i înscriem pe toţi, cu familii, şi să luăm fiecăruia o fişă despre satul respectiv: cu ce se ocupă, cine sunt, câţi sunt, cum ştiau ei. Ceea ce am făcut. Şi, după zece zile sau cât ne-a trebuit nouă ca să înregistrăm tot, am venit înapoi şi am prezentat materialul lui Golopenţia. El a fost cam… foarte bucuros de fişă şi de ce am scris acolo. Şi a zis – era într-o duminică dimineaţa la birou – să-i arătăm şi doctorului Mitu Georgescu. Şi eu am mers mândru, şi am ajuns la nu ştiu ce întrebare pusesem acolo. Dar această întrebare necesita pe alta. Şi zice: “Dar asta… Şi restul cum?” “Prin diferenţă”, am zis. Zice: “Domnule, ai întrebat exact? Ai pus întrebarea?” “N-am pus-o, domnule.” “Du-te, ia maşina, şi te duci înapoi!” Pe cuvântul meu! Ne-am suit amândoi în maşină, şi ne-am dus, şi i-am luat iarăşi pe fiecare, şi am pus întrebarea. De unde au fost diferenţe, domnule! Pentru ce  credeam eu că iese prin diferenţă, şi ce a ieşit, a fost diferenţă!

- Formidabil…

- Şi acolo pe urmă am plecat la al doilea lagăr la Olteniţa… Marin-Dunăre cred că a fost pe la Turnu Severin, pe lângă Turnu Severin într-un lagăr, alţii au fost între Giurgiu şi Olteniţa sau dincolo de Olteniţa, dar în orice caz s-a făcut o inventariere. El, Marin-Dunăre şi mi se pare încă unul, nu ştiu cine, s-au grăbit şi au publicat rezultatele. Nu poţi… Cel puţin trebuia făcută o confruntare cu recensământul sârbesc din 1945. Ori astea nu sunt nişte prelucrări la nivelul ăla ca să fie publicat, şi să poţi face o comparaţie cu asta. Nu ştiu, în sfârşit el nu prea avea… vă spun sincer, nu prea avea probitate ştiinţifică. Ca şi Roman. Pe urmă, când s-a ocupat Basarabia… mă rog, s-a eliberat Basarabia şi Bucovina, Institutul a primit sarcina să se ducă, şi să facă recensământul acolo. Nu numai al populaţiei, ci şi al bunurilor. Şi… eu am venit de pe front. Pe front îmi scrisesem lucrarea de licenţă, adică…

- Cum adică?  Cum puteaţi să scrieţi pe front lucrarea de licenţă?

- Eram în tranşee, pe marginea Prutului. Eu eram artilerist, eram pe linia întâia, cu infanteria la un loc, nu era artileria în spate. Zona era liniştită, dar ne deplasam periodic spre Ţiganca, faimoasa trecere peste Prut, o poziţie foarte bine ţinută de sovietici. Ne deplasam, a venit frontul pe dincolo, şi ruşii s-au retras, sovieticii s-au retras. Şi am avut timp să-mi scriu licenţa, lucrarea de licenţă. Da, şi am venit cu ea…

- Dacă îmi mai spune cineva că, domnule, n-am condiţii să lucrez! Şi mă gândesc în primul rând la mine însumi!

- Da. /râde/ Am stat vreo zece zile la Brăila – sau mai puţin de zece zile – unde era partea sedentară a regimentului. Eu nu primisem salariu şi nici – era pe atunci o primă de război pentru ofiţeri, de 15 000 -, am stat până mi-a plătit salariul şi prima asta de 15 000, am venit la Bucureşti, şi i-am dus lui Golopenţia lucrarea de licenţă. A răsfoit-o, s-a uitat – bun. A şi publicat-o, optzeci şi ceva de pagini, însă cu litere foarte mărunte. A dat-o la cules cu o literă foarte măruntă. Am făcut o anchetă asupra condiţiilor de viaţă ale oamenilor de serviciu.

- Unde?

- Aici, în Bucureşti. La Institut aveam foarte mulţi oameni de serviciu, şi am vrut să văd, cum trăiesc. Şi atunci l-am chemat pe fiecare la mine şi am completat câte o fişă, cu familie mă rog, din ce se compune, ce găteşte. Nu era ortodoxă, fiindcă a mers pe bază de memorie. Că n-aveam cum să-i dau un caiet în care să scrie în fiecare zi, doar aşa. M-au interesat în special condiţiile de locuit. O bună parte din oamenii de serviciu mâncau la cantină, chiar dacă aveau familie acasă, mâncau la cantină. Mă rog, în 1941 erau condiţii grele de alimentaţie. “Ei, şi tu ce vrei să faci acuma”, m-a întrebat Golopenţia. Zic: “Dar unde-s ceilalţi?” “Restul sunt plecaţi în Bucovina şi în Basarabia, şi fac recensământul.” Zic: “Mă duc şi eu… Decât să stau în Bucureşti vara.” “Foarte bine. Du-te la Mitu, şi să lucrezi ce şi unde are el nevoie.” Aproape tot Oficiul de Studii era plecat în Bucovina şi Basarabia. Am convenit să mă duc mai întâi în Bucovina, şi apoi m-am deplasat în Basarabia. Eu nu văzusem nici Bucovina, nici Basarabia, şi era un prilej pentru mine de a vedea ce n-am văzut din România. M-am dus şi m-am prezentat la Mitu. M-a întrebat: “Tu ce vrei să faci? Colegii tăi din Oficiul de Studii s-au orientat spre studii, şi se duc la bibliotecă, şi fac acolo nu ştiu ce socoteli… Vrei să mergi şi tu acolo?” Zic: “Nu. Mie mi-a spus domnul Golopenţia să lucrez unde aveţi nevoie.” De atunci ne-am împăcat, n-am mai fost supăraţi. M-a făcut şeful circumscripţiei centrale din Cernăuţi. Nici măcar nu trebuia să mă deplasez prin tot Cernăuţiul, ci circumscripţia centrală. Era cea mai mare, dar şi cu cei mai buni funcţionari, deci n-am avut probleme. Pe urmă am plecat în Basarabia, la Cetatea Albă, şi am venit în noiembrie ’41 înapoi. Practic am fost… în prima jumătate am fost la Cernăuţi. Şi am fost acolo cred că o lună de zile şi pe urmă am plecat în Basarabia. Şi în Basarabia m-a întrebat Mitu: “Vrei să faci Chişinăul?” Zic: “Nu. Acum am văzut Cernăuţiul, nu-mi mai trebuie şi ăsta…” Dar am stat vreo zece zile în Chişinău, că a început ploaia. Şi nu erau încă şosele pietruite spre Cetatea Albă. După ce a trecut ploaia şi s-a uscat pământul, atunci am plecat la Cetatea Albă…

- Va urma - 

[1] vezi nota 6

[2] Din cercetările de până acum se ştie că orientarea rurală a şcolii gustiene s-a datorat tocmai ideologiei naţionale promovate de burghezie.

[3] Denis Szabo, L’étude de la société urbaine. Synthèse de recherche, in « Bulletin de l’Institut de recherches économiques et sociales de l’Université de Louvaine », XIX. 1953, pp. 599-699

[4] Nu este vorba de aceeaşi persoană. Într-un interviu pe care i l-am luat în 1991, profesorul Szabo, la întrebarea mea privind legătura sa cu şcoala Gusti mi-a declarat: „Am început să o citesc, să o studiez în Belgia – în limba franceză. Până am predat sociologie, în primii şase ani din cariera mea, mereu am consacrat un capitol al cursului meu monografiei gustiene. M-a atras respectul acordat concretului. Am învăţat de la Durkheim, de la Barth să respect faptele, ca atare şi să apreciez metoda monografică a lui Gusti, focalizată pe abordarea sistematică şi interdisciplinară a faptelor”.

[5]Geografia satului românesc, Bucureşti, 1937

[6]Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Cultura Naţională şi ISR, 1923 ;  Noua Constituţie a României, Bucureşti, ISR, 1923

[7]Politica culturii, Bucureşti, ISR, 1928

[8] Milcu mi-a împărtăşit amintirile sale despre şcoala Gusti. Vezi vol. Sala luminoasă, pp. 223-260

[9]Istoria şcoalelor de la 1800-1864, 4 vol., Bucureşti, 1982-1902

[10] Traian Herseni, 1935, Realitatea socială. Încercare de ontologie regională, teză de doctorat, Bucureşti, Institutul Soial Român, Bibiloteca de Sociologie, Estetică şi Politică, seria Studii şi Contribuţii

[11] Căianu Mic (jud. Bistriţa-Năsăud)

[12] Prefect (lb. magh.)

[13] librărie la Tg. Mureş

Alte interviuri si extrase din volumul Parcurs intrerupt:

• Elevii monografistilor
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]

Despre Gh. Retegan si aici:

• Corespondenta cu Mihai Pop si Victor-Radulescu Pogoneanu. La incheierea Rapsodiei Epistolare (III)

The post „La un moment dat eu m-am suparat foc” [Gheorghe Retegan, "Parcurs intrerupt", partea I] appeared first on Cooperativa G.

Ridicarea culturală a satelor

Curentul, no 4055, Duminică, 28 Mai 1939 

În vălmăşagul de prefaceri de tot soiul, care a curpins societatea românească de aproape un veac şi jumătate, s’au întocmit legi şi s’au insituit aşezări cari au ţintit să dea Statului şi societăţii româneşti o faţă cât mai potrivită cu vremea. Unele dintre aceste aşezări au fost bune şi utile, altele au fost deadreptul dăunătoare. Încalziţi de sentimente şi cuceriţi de idei valabile pentru alte mealeaguri, îndreptătorii legilor şi conducătorii nordoului românesc ne-au procopsit, nu odată, cu aşezări şi reguli cu rău efect pentru datinile noastre cele bune. Nimeni nu este şi nu poate fi pentru ceiace ne-a lăsat rău trecutul, adeseori vitreg, pentru noi. Dar trebue să fim îndrăgostiţi, trebue să ţinem cu patimă la toate obiceiurile şi tradiţiile cele bune ale trecutului, pentrucă ele sunt ieşite din nevoile noastre adânci şi potrivite pământului pe care ne-a aşezat soarta.

Aşa stând lucrurile, este poate o fericire pentru ţara noastră că toate acest legiuiri au atins prea puţin structura satului românesc. Ţăranul român a rămas, cum am spune într’un limbaj mai cărturăresc, disponibil. Pe el îl avem încă bun pentru orice gând de prefacere şi întocmire  bună în sens românesc, aşa cum cere nevoia adâncă a ţării.

Tăranul român are şi calităţi şi defecte. Defectele  pot fi îndreptate cu timpul, calităţile pot fi şi trebue să fie cultivate pentru a da toat roadele ce se aşteaptă dela ele. Avem în primul rând în pătura ţărănască un isvor nesecat de vieaţă şi de energie omenească. Pe aceasta se pot clădi orice speranţe de o mai bună întemeiere şi de o regenerare a tuturor claselor sociale ale ţării. E adevărat că vitregia aceloraşi vremi despre care am pomenit, a rămas adânc întipărită nu numai în amintirea noastră a tuturor, dar şi, în mare măsură, în modul cum se prezintă pătura noastră ţărănească ca sănătate trupească şi sufletească. Mizeria şi bolile de tot felul au măcinat şi continuă să macine bogăţia aceasta de vieaţă. Ignoranţa a stăpânit vreacuri întregi şi mai stăpâneşt încă destul peste mintea şi sufletul ţăranului român.

Se impun o grijă dosebită pentru această tristă situaţie. Îndreptarea ei stă desigur, în primul rând, în măsurile mari de politică şi gospodărie generală, pe care le poate lua Statul. Dar toate aceste măsuri oricât de mari şi de bune ar fie ele, nu pot fi deajuns dacă nu vor fi completate şi cu o activitate dusă paralel, pentru formarea sufletească a ţăranului, pentru ridicarea lui culturală, din toate punctele de vedere.

Şcoala primară este unul din mijloacele prin care se poate ajuta formarea şi ridicarea culturală a pături ţărăneşti. Mărginită însă numai la cele patru clase obişnuit, până acum, sau chiar dacă s’ar întinde pe cei 7 ani de şcoală, pe care-i prevede legea de azi, şcoala primară va fi ca o picătură de apă aruncată într’un pustiu – efectele ei se vor pierde uşor şi degrabă. Nu avem oare asăzi, nu constată stăpânirea cu amărăciune, la intrarea în armată că avem chiar şi analfabeţi „cu clase primare în regulă”.

Iată pentru ce se impune, pe lângă o pregătire a şcolarităţii, cel puţin pentru o parte din fiii satelor, şi o intensă şi susţinută activitate culturală, pentru crearea uni atmosfere cu preocupări constante în fiecar sat. Acesta este rostul căminelor culturale, din care Fundaţia „Principele Carol” şi-a făcut un titlu de glorie. Căminul cultural, aşa cum a ieşit din gândul Suveranului, şi aşa cum a fost plămădit şi turnat în forme de Insitituţia Sa, pe care o conduce cu atâta strălucire de câţiva ani d. prof. Gusti, are această înaltă menire de a înmănunchia toate forţele de pricepre şi înţelepciune culeasă din cărţi şi din vieaţa mare a poporului pentru ca prin munca îndeobşte a lor, să îndrepte satul spre noui limanuri de vieaţă civilizată.

Alături de Căminul cultural, vor veni să lucreze, încadrate în el, pentru o muncă frăţească şi prin aceasta mai spornică, toate instituţiile hărăzite şi până acum satului, dar care de multe ori, lucrau nu numai izolate, dar chiar şi în dezacord: Banca Populară, Cooperativele de tot felul, socităţi de asigurare sau ajutor recirpoc, farmacie sătască, baie poulară, bibliotecă populară ş. a. m. d.

În sfârşit, nu trebue să uităm că poporul are dreptul la cultură chiar mai înaltă. Mai mult, este chiar datoria Statului să i-o dea, pentrucă este în însuşi intreseul său. Bătăliile intre popoare nu se întemeiază de mult pe forţa musculară. Popoarele se luptă asăzi şi înving acelea care au mai ales o bună şi solidă prgătire sufletească. Înving întotdeauna acele popoare care aduc în luptă o pregătire culturală şi o bună creştre trupească şi morală, superioara celorlalte popoare.

Această pregătire o dă în alte ţări, de veche şi aleasă cultură, şcolile superioare populare (ţărăneşti şi muncitoreşti). Şcoala suprioară populară este chemată să formeze mai ales elita satelor – pe aceia adică în mâinile cărora trebue să stea conducerea şi politică şi culturală a satelor noastre.

O politică de stat cu grijă îndreptată spr nevoile poporului de jos, o şcoală populară cât mai întreagă şi potrivită cu nevoile acestui popor, o şcoală superioară populară pentru aleşii satelor şi un cămin cultural pentru nevoile culturale ale obştei întregi, vor da, suntem siguri un om nou la temelia Statului şi o ţară nouă.

Şcoala normală îşi are rostul ei – un rost dintre cele mai importante – în această operă de prefacere şi crştere a nivelului nostru de vieaţă culturală. Învăţătorul dat de şcolile normale cu 4-5 şi 6 clase normale, dinainte de războiu, învăţătorul lui Haret al activităţii „Extraşcolare” şi al cooperaţiei şi-a făcut datoria la vremea lui. Cu suficientă pregătire intelectuală şi profesională, dar mai ales cu mult entuziasm şi dragoste pentru munca de ridicare a poporului, învăţătorul haretist a marcat o epocă şi a contribuit cu muncă dată prin prisos sufletesc, uneori chiar cu jertfe, la tot ce-a fost mare şi frumos în istoria ultimelor decenii dinainte de războiu.

Învăţătorul postbelic s’a arătat, trebue s’o spunem, mai puţin entuziast şi mai puţin lămurit asupra rosturilor lui, decât înaintaşul său. Vina nu este desigur numai a lui. Vina este în mare măsură a ţării întregi sau poate a împrejurărilor. În frământările inerente căutătorilor de noui aşezări, idealurile se precizează numai anevoi, iar indivizii se conformă şi ei suflului general care învotărăşeşte aceste frământări.

Acum se pare că Statul îşi găseşte rosturi mai precise. Învăţătorul va trebui să urmeze orientărilor obşteşti. Acea elită a satelor, despre care am pomenit mai sus, în mâinile căreia stă viitorul naţiei noastre, nu poate lua fiinţă fără o şcoală populară slujită de un învăţător pregătit şi lămurit asupra lucrului ce are de înfăptuit. Şcoala normală nouă în vederea acestui scop va fi organizată. Ea va trebui să dea învăţători cu presitigiu intelectual, dar şi muncitori pricepuţi şi entuziaşti înfrăţiţi cu nevoile şi aspiraţiile populare. Va fi şi el un om nou aşa cum îl cer vremurile şi ţara.

Stanciu Stoian

Director general al învăţământului primar.

Pe aceeasi tema:

• Cursuri si universitati populare pentru muncitori (1939)
• Congresul Caminelor Culturale – discursul Regelui Carol al II-lea
• Fuziunea Astrei cu Serviciul Social; Ce au realizat Echipele Studentesti in 1938

The post Ridicarea culturala a satelor appeared first on Cooperativa G.