Criză și/sau tranziţie la școala gustiană – 1932-1934
Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia

ZOLTÁN ROSTÁS
[The University of Bucharest]

Sfera Politicii nr. 175

Abstract: This article analyzes a genuine, albeit insufficiently studied phenomenon: ”the sociological monography crisis” that appeared within the Gustian School between 1932-1934. The study of this crisis – which emerged against the backdrop of the Great Depression – is important not only for the history of Romanian sociology, but also for understanding the state of culture in Bucharest during those years. The author is aware that, theoretically speaking, this crisis contained many „layers”. However, this study applies the methods of social history and therefore deals with the most important aspects of the crisis. These comprise Professor Dimitrie Gusti’s tenure as Minister of Education, the writing campaigns in Făgăraş, the intensification of the monographists’ press activity, and the original debates of the Criterion association.

Keywords: sociological monography; Dimitrie Gusti; Henri H. Stahl; Anton Golopenţia; the interwar press; social history

În istoria socială a intelectualităţii sunt deosebit de instructive cercetările privind crizele de schimbare ale unei mişcări artistice sau şcoli ştiinţifice. Crizele de schimbare trădează mai multe valenţe ale grupului, mai multe conexiuni cu mediul social decât perioadele liniştite de acumulare progresivă.

Din acest punct de vedere starea grupului de monografişti gustieni din anii 1932-1934 merită să fie examinată cu atenţie deosebită, întrucât ea se deosebeşte într-adevăr de perioada clasică a campaniilor monografice de la sate dintre anii 1925-1931. Până la această perioadă activitatea grupului condus de Dimitrie Gusti înregistrase o evoluţie constantă atât în extensia câmpului de cercetat, cât şi în aprofundarea diverselor teme. Până în 1932 membrii grupului au reuşit să investigheze aproape toate regiunile istorice prin răscolirea monografică a câte unui sat, reuşind să devină cunoscuţi în ţară şi în străinătate. Ca rezultat al acestei experienţe, cei mai destoinici dintre colaboratorii Profesorului i-au devenit asistenţi la Universitatea din Bucureşti. Dacă ţinem cont şi de numărul mare de studii publicate şi de cele în curs de publicare, putem afirma că apăruseră semnele clare ale formării unei şcoli de sociologie.

Şi, totuşi (sau poate tocmai din acest motiv), în 1932 apar schimbări, noi tendinţe în cursul vieţii ştiinţifice, care îi surprind pe membrii grupării. În locul unităţii de acţiune, atent vegheată de profesorul Gusti se individualizează grupuri mici, cu orientări încă vagi, dar suficient de pronunţate. Pe baza acestora, la începutul anilor ’80, Henri H. Stahl conchide – prima oară în istoria sociologiei monografice – că începând din 1932 s-a declanşat „o criză a monografiei“. Este de notat că Stahl, principalul colaborator al profesorului Gusti, a ajuns la această concluzie formulată în lucrarea sa memorialistică¹ după aproape o jumătate de secol. Bizuindu-se pe propria sa experienţă, sociologul şi istoricul H. H. Sahl a construit o imagine credibilă a acestei crize care a înrâurit, până azi, discursul despre această perioadă. Caracterizarea acestor ani drept „criză“ a fost pe undeva justificată şi prin depresiunea economică mondială care a afectat profund şi România. Pe de altă parte însă, o analiză atentă a faptelor a devenit posibilă doar după anul 2000, după publicarea unor surse până atunci inaccesibile. Acestea aduc o imagine mult mai nuanţată a acestei perioade importante.

Pentru că abordarea din perspectiva istoriei sociale a trecutului ştiinţelor sociale implică foarte multe surse nebăgate în seamă de istoria teoriilor, în prezentul articol voi folosi precumpănitor volumele de corespondenţă a lui Anton Golopenţia, îngrijite de fiica lui, Sanda Golopenţia, din simplul motiv că şi acestea documentează necesitatea modificării imaginii acceptate până în prezent despre perioada 1932-1934.

1. Dinamica istorică a imaginilor

Dar, care au fost aceste imagini ale anilor 1932-1934? Prima o putea oferi volumul „Arhivei“² consacrat omagierii a 25 de ani de activitate universitară a lui Dimitrie Gusti.

Organizarea începută în 1934 sub conducerea lui Tudor Vianu a sărbătoririi lui Gusti oferea prilejul analizei activităţii multilaterale a Profesorului. Adecvat evenimentului, discipolii sociologului au abordat fenomenul monografismului gustian din mai multe puncte de vedere, dar despre perioada discutată aici au vorbit doar doi dintre monografişti: H. H. Stahl şi Ion Zamfirescu. Primul a relevat, pentru întâia oară, că din cauza numirii lui ca ministru, Gusti nu putea participa la campaniile de vară ale monografiştilor şi din acest motiv s-a organizat nu o nouă cercetare ci aşa-zisele campanii de redactare – în primul rând a materialelor de la Drăguş. Cel de-al doilea autor, Ion Zamfirescu într-o sinteză a activităţii publice a lui Dimitrie Gusti a detaliat activitatea ministerială a acestuia, fără a face referiri la eventuale angajamente ştiinţifice. Numirea lui Gusti în 1934 în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol“ a fost prezentată drept o consecinţă logică a ministeriatului.

Evident, datorită apropierii de perioada analizată şi caracterului omagial al lucrării, aceasta nu putea oferi o imagine detaşată şi nuanţată.

După octombrie 1939, din cauza suspendării Serviciului Social şi retragerii lui Gusti din fruntea Fundaţiei, influenţa publică a Şcolii sociologice de la Bucureşti se restrânge semnificativ.

Nu şi în lumea academică, fiindcă cercetările efectuate ani de-a rândul sunt prelucrate şi publicate. Doar în cele patru luni de regim naţional-legionar se poate vorbi de o marginalizare totală a lui Gusti şi a Şcolii sale. În timpul războiului, la Universitatea din Bucureşti se predă sociologia, se publică câteva numere din „Sociologia Românească“ şi „Arhiva“, dar şcoala gustiană nu face cercetări propriu-zise. În schimb Institutul Central de Statistică, unde sunt angajaţi mulţi sociologi gustieni, organizează sub conducerea lui Anton Golopenţia cercetări statistico-sociologice, însă fără caracter public.

În 1943 Profesorul devine preşedintele Academiei Române şi după august 1944 face tot posibilul ca şcoala sa monografică să revină în actualitate, chiar şi pe plan internaţional. În condiţiile date nu putea reuşi, în 1948 dispare sociologia, sociologii sunt marginalizaţi, unii chiar întemniţaţi, doi dintre ei au decedat în detenţie.

Abia în anii ’60, în cursul îndelungatului proces de „revalorificare a moştenirii culturale“ s-a trecut la reabilitarea lui Dimitrie Gusti. În cadrul acesteia însă perioada 1932-1934, de care ne ocupăm, a fost tratată sumar. Prima carte³ cu caracter monografic, cea a lui O. Bădina apărută în 1965 nu surprinde toate aspectele acestei perioade şi tratează sumar participarea la guvernarea ţărănistă a lui Gusti. Autorul amintit face eforturi pentru a „scuza“ această decizie a Profesorului, subliniind că a cedat doar datorită rugăminţilor lui N. Titulescu, care avea nevoie de un sprijin în cadrul cabinetului pentru relansarea apropierii României de Uniunea Sovietică. Este interesant şi semnificativ de constatat că în anii următori această argumentare dispare, dar analiza perioadei continuă să fie ocolită.

Cel care pune în discuţie anii ’32-’34 ca perioadă de criză este H. H. Stahl în amintita operă memorialistică din 1981. Pe baza propriei experienţe examinează şi prezintă cu meticulozitate cele petrecute în acest interval. Dar analiza lui Stahl se concentrează asupra celor două campanii de redactare de la Făgăraş şi asupra fenomenului de împrăştiere a monografiştilor. În explicarea neîmplinirilor celor două ieşiri în grup de la Făgăraş urmate de destrămarea grupului de monografişti, H.H. Stahl se referă la absenţa totală de la acestea a Profesorului numit ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor. Stahl recunoaşte însă că şi el însuşi s-a aflat „în criză“. Aceasta nu însemna altceva decât un „refugiu în folclor“ alături de Constantin Brăiloiu, care organiza şi el mici campanii sub egida Arhivei Societăţii Compozitorilor. Volumul de amintiri – de fapt o primă dare de seamă asupra perioadei dramatice a monografiei sociologice – pomeneşte puţin despre ministeriatul lui Gusti şi nimic despre implicarea în viaţa presei a monografiştilor şi nici despre organizarea activităţii asociaţiei culturale Criterion. Despre această faimoasă asociaţie îmi va vorbi pe îndelete tot în anii ’80 în cadrul proiectului meu de istorie orală.

Tipărirea convorbirilor de istorie orală începând din anul 2000⁴ reprezintă o nouă etapă în documentarea noii imagini a perioadei în discuţie (şi a întregii mişcări monografice). După 2004 încep să apară volumele de documente şi corespondenţă Anton Golopenţia, Ştefania Cristescu-Golopenţia îngrijite de Sanda Golopenţia, care aduc informaţii fundamentale noi privind această perioadă de schimbare. Tot în această perioadă apar volume ale lui Mircea Vulcănescu, îngrijite de Marin Diaconu⁵, care conţin documente importante referitoare la aceşti ani.

Prin urmare, s-a adunat masa critică pentru construirea unei imagini mai coerente despre anii 1932-1934 de criză multidimensională. Dar, această criză nu poate fi abordată în sine, diagnoza ei presupune desfacerea fenomenului – prin procedee de istorie socială – în componente esenţiale. Aceste componete le imaginez ca straturi suprapuse, pe care le analizez rând pe rând în maniera arheologiei. Deşi, teoretic, putem estima mai multe „straturi“ pentru aceasta, în studiul de faţă, mă voi ocupa de cele (cred eu) mai importate: ministeriatul lui Gusti, campaniile de redactare monografiste, activitatea în presa şi Asociaţia Criterion.

2. Ministeriat ca origine a crizei?

Hotărârea de a analiza ministeriatul ca prim factor component al crizei nu ascunde nicidecum intenţia de a exagera importanţa acestuia. Începem cu această activitate a lui Gusti, deoarece este cel mai puţin clarificată dintre toate elementele concurente ale crizei monografiei.

Cercetând antecedentele invitării lui Dimitrie Gusti în fruntea Ministerului Instrucţiei, Cultelor şi Artelor ne surprinde un amănunt insuficient investigat până acum. Profesorul, după ce în perioada ce a urmat primului război mondial fusese implicat în multe acţiuni de organizare universitară şi extrauniversitară, începând din 1929 primeşte brusc importante demnităţi statale străine de învăţământul superior. Şi nu întâmplător, ci deoarece multe dintre opiniile sale cunoscute trădau afinităţi cu doctrina ţărănistă şi era apreciat de elita acestui partid ajuns la putere. Astfel, ajunge în anul 1929 preşedinte al consiliului de conducere al Oficiului Naţional al Cooperaţiei, după ce ani de zile militase pe toate căile pentru sublinierea importanţei sociale, pe lângă cea economică, a acestei instituţii aflate încă în efervescenţă în anii interbelici.

Nici nu îşi terminase acest mandat, când a fost numit preşedinte la nou înfiinţata Casă Autonomă a Monopolurilor, funcţie în care a avut ocazia să-şi demonstreze încă odată că este un manager eficient. Paralel cu funcţia de la Casa Autonomă a Monopolurilor este ales preşedinte şi la consiliul de conducere al Societăţii de Radiodifuziune. Aici se implică cu şi mai mare pasiune în lărgirea ofertei programelor de radio, redefinind misiunea acestui nou mijloc de comunicare în mase.

Se poate deci observa că nu era nevoie de minister ca profesorul Gusti să fie deturnat de la cercetarea de teren. De altfel, la campania monografică din 1931 de la Cornova (Basarabia) Gusti nici n-a participat, a făcut doar scurte vizite din cauza programului său încărcat de la instituţiile amintite. Este ciudat că invitarea sa în guvernul ţărănist şi acceptarea portofoliului instrucţiei sunt considerate de majoritatea istoricilor sociologiei motive indirecte ale declanşării crizei monografiei.

Funcţia de ministru în sine nu a împiedicat nici vizitele la Făgăraş, cum nu a împiedicat nici scurtele deplasări la Cornova. După părerea mea nu funcţia ministerială constituie singura cauză a crizei declanşate, ci circumstanţele în care îşi desfăşura Gusti această misiune, condiţiile guvernării ţărăniste. (Despre cauzele intrinseci cercetării monografice, mai jos.) În primul rând, moştenirea dezastruoasă a lui Iorga (nu doar ca prim-ministru ci şi ca ministru al instrucţiei) cerea o muncă asiduă şi prezenţă personală din partea noului ministru, pentru că numai astfel se putea readuce încrederea în minister printre cadrele didactice disperate şi dezamăgite.

Din corespondenţa lui Anton Golopenţia, aflat în anturajul ministrului, aflăm în primul rând cât de instabilă a fost această funcţie: „Se părea că Profesorul – îi scrie Ştefaniei Cristescu aflate la Făgăraş – va fi înlocuit prin Andrei⁶ în guvernul de mâine. Azi, dimpotrivă.“⁷Lucrurile nu se vor linişti nici mai târziu, şi la începutul lui 1933 Golopenţia notează: „Profesorul e la Roma, guvernul de cinci zile e în clătinare. Va rămâne, pe cât se pare“.⁸ După cum se ştie, Gusti rămăsese la deschiderea festivă a Şcolii Române de la Roma, guvernul Maniu căzuse între timp, ministrul a fost reconfirmat în noul guvern ţărănist al lui Vaida-Voievod.

Pentru Gusti, calitatea de ministru nu însemna doar gestionarea problemelor curente, ci în primul rând o muncă de concepţie, documentare şi elaborare de legi pentru învăţământ şi cultură, cu fundamentare sociologică. Legea Fundaţiilor Regale, legea pentru reforma învăţământului primar, legea pentru înfiinţarea Senatului Cultural şi restructurarea ministerului ca acesta să devină un for coerent al îndrumării întregii culturi din România – toate acestea au solicitat un volum enorm de muncă şi din partea ministrului, şi din cea a colaboratorilor, dintre care cel mai de încredere a fost tânărul Anton Golopenţia

Dincolo de toată activitatea cronofagă de la minister, activitatea lui Gusti avea o dimensiune politică necercetată până acum. Nu s-a dat atenţie acestui aspect, fiindcă Profesorul afirma mereu, mai cu seamă după 1944, că nu a fost membru în Partidul Naţional Ţărănesc. Este adevărat, dar în ciuda acestui amănunt, el a participat la campania electorală din vara anului 1932⁹, a fost cap de listă pentru Senat la circumscripţia electorală Ilfov. Cum PNŢ a câştigat alegerile din iulie 1932, lui Gusti îi reveneau obligaţii şi ca senator, pe lângă cele de ministru. Cu capacitatea sa recunoscută de a coordona consecutiv mai multe activităţi, pe lângă programul obositor de a vizita unităţi şcolare din ţară, de a participa la numeroase conferinţe de asociaţii de dascăli, de intelectuali, de editori, de studenţi, de elevi etc., în munca de fiecare zi de la minister nu uita să se informeze şi de mersul monografiei în timpul verii şi, mai ales, să sară în ajutorul monografiştilor dornici să-şi completeze cunoştinţele ca bursieri în străinătate. Majoritatea celor care au obţinut bursă în mandatul său aveau condiţii financiare atât de precare, încât fără asistenţa lui Gusti nu şi-ar fi putut împlini visul de a studia în importante centre universitare din străinătate.

În menţinerea legăturii cu monografiştii rolul cel mai important i-a revenit lui Anton Golopenţia, care cu o înţelepciune remarcabilă şi spirit de diplomaţie a ştiut să le fie de ajutor atât monografiştilor, cât şi lui Gusti. Nu i se poate reproşa şefului de cabinet că forţele centrifuge care în acei ani acţionau şi în grupul gustian, s-au dovedit a fi mai puternice decât eforturile lui de păstrare a coeziunii de grup. (De remarcat că nici grupul năist nu a rămas unit.¹⁰)

Activitatea de reformator de la minister al profesorului Gusti s-a materializat în multe legi aprobate. Majoritatea nu au ajuns la scadenţă datorită scurtimii mandatului. Proiectele de lege fundamentate ştiinţific se elaborează anevoios. După vara anului 1933 Gusti ştia că nu va izbuti să pună în practică legile respective şi, din acest motiv, a procedat la un gest fără precedent (şi fără continuare) în istoria Ministerului Instrucţiei: a organizat strângerea într-un volum a documentelor şi cercetărilor privind starea învăţământului în 1932/1933 şi a planurilor de reformare, până la detaliile cele mai mărunte. Şi în această operaţie Anton Golopenţia a avut un rol decisiv.

Ministeriatul lui Gusti a avut şi un rezultat nesesizat până în 2000 de istoria sociologiei româneşti: a prilejuit transformarea relaţiei protocolare cu Carol II într-una de conlucrare. În această perioadă a devenit Profesorul înrâuritorul regelui în materie de cultură în sens larg, iar regele susţinător al tuturor proiectelor gustiene.

3. „Criza monografiei“

Ghilimelele din titlu indică faptul că s-a generalizat ideea că maniera monografistă a sociologiei a ajuns în anii ’32-’34 într-o situaţie de cumpănă. Acest calificativ aplicat monografiei pentru perioada respectivă provine de la amintita analiză a lui Stahl din Amintiri şi gânduri... Dacă judecăm aceste stări prin lectura corespondenţei lui Golopenţia, ne dăm seama că dificultăţile muncii monografice au ieşit la suprafaţă în 1932. Din scrisorile adresate lui de monografista Ştefania Cristescu, viitoarea sa soţie, aflată în „campania de redactare“ de la Făgăraş, avem tabloul complet şi detaliat al situaţiei pe care Stahl o numea „criza monografiei“. Pentru a o înţelege este nevoie de o mică incursiune în antecedentele „redactării“.

Încă de la campaniile de la Drăguş, 1929, altminteri cea mai reuşită după mărturia majorităţii monografiştilor, s-a pus problema rămânerii în urmă a elaborării studiilor din materialul adunat. Această problemă s-a pus şi mai acut după campania de la Cornova, când Stahl semnala şi un alt neajuns de organizare a monografiei¹¹: delimitarea defectuoasă între monografişti şi monografiste a temelor de cercetare privind cultura satului. Aceasta nu mai era doar o chestiune de metodologie, ci şi de autoritate. Abia cu publicarea în 2000 a convorbirilor cu Stahl a devenit public faptul că Gusti omisese sau nu avusese disponibilitatea să delege cuiva autoritatea coordonării echipei monografice la campania de redactare din ’32.

Din corespondenţa amintită reiese clar greşeala lui Gusti de a nu numi un înlocuitor pentru această campanie. Pe fondul acestei lipse de claritate unii monografişti, incapabili de muncă în comun, cu pronunţată voinţă de a ieşi în evidenţă, s-au comportat neaşteptat de necolegial.

În acest context a ieşit la iveală în modul cel mai evident că monografiştii nu se aşteptaseră ca colegele lor de cercetare să aibă ambiţia de a fi mai mult decât culegătoare docile şi anonime de informaţii sociologice. Noile cercetări efectuare de Theodora-Eliza Văcărescu arată şi fondul cultural şi politic-social al marginalizării monografistelor, dar şi impactul negativ al acestei atitudini asupra mersului şi rezultatelor monografiei şi carierei monografistelor.

Astfel, campania de la Făgăraş s-a desfăşurat anevoios, a generat conflicte dintre care unele nu s-au stins niciodată, dar în acelaşi timp a scos la iveală capacitatea de aplanator de neînţelegeri a tânărului Anton Golopenţia, care venise cel mai târziu în grupul de monografişti, dar care, în calitatea sa de colaborator cel mai apropiat al ministrului Gusti, a jucat un rol benefic în împiedicarea destrămării rapide a unităţii monografiei. În ciuda acestei campanii cu multe nereguli, ar fi o greşeală să tragem concluzii pripite în privinţa eficienţei ştiinţifice a grupului gustian.

În luna decembrie a anului 1932 a apărut cel mai consistent volum de studii monografice, de fapt patru numere reunite ale revistei „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială“, care cuprinde tot ce era mai bun şi reprezentativ pentru ideea de monografie. Acest volum de peste 900 de pagini a fost structurat pe categoriile gustiene şi fiecare manifestare, cadru, unitate socială etc. a fost ilustrată de un studiu din diverse localităţi cercetate de monografişti. Ca atare, pentru publicul cititor a fost păstrată aparenţa unităţii grupului de monografişti gustieni.

Dar succesul „Arhivei“ nu a fost de ajuns pentru a-i convinge pe monografişti că perpetuarea conflictelor nu va duce la rezolvarea problemelor şi nici nu va evita pericolul destrămării grupului.

Cea de-a doua campanie de redactare, care a avut loc în vara lui 1933, a intensificat conflictele, încât unii chiar au plecat din tabăra de la Făgăraş. Se putea constata o creştere a coeziunii grupurilor mici apărute anterior în sânul taberei gustiste, astfel încât nici Golopenţia nu mai excludea posibilitatea ruperii grupului monografist. Practic, această campanie s-a terminat cu rezultate cel mult individuale, fără ca materialele să fi fost incluse într-o culegere asemănătoare cu „Arhiva“ din 1932. (După cum se ştie, nici oportunitatea organizării la Bucureşti a Congresului Internaţional de Sociologie nu a dus la realizarea monografiei Drăguşului în felul în care H.H. Stahl reuşise cea a Nerejului.)

4. Pătrunderea monografiştilor în presă

Istoriografia sociologiei româneşti se preocupă mai degrabă de filiaţii de idei teoretice, decât de studiul implicării sociale a sociologului. S-a consemnat cel mult colaborarea gustiştilor la revistele şi ziarele vremii. Această neglijare este cu atât mai curioasă pentru că a fost bine cunoscut interesul Profesorului, încă din perioada studiilor universitare germane, pentru fenomenul presei. Interesul său pentru presa română s-a manifestat clar şi la Institutul Social Român cu numeroase ocazii. E adevărat că a fost deosebit de exigent când era vorba de elaborarea de studii pentru „Arhiva“, dar se bucura mult dacă tinerii din jurul lui popularizau în presă sociologia sau chiar cercetările monografice.

Raportarea la presă a elevilor lui Gusti a avut două faze. Prima consta în colaborări individuale încă din anii’20 pe coloanele revistelor, ziarelor. La sfârşitul anilor ’20 nu se poate vorbi de o colaborare sistematică şi de grup cu presa vremii. Se ştie de colaborarea lui Gh. Vlădescu-Răcoasa la „Universul“, „Neamul Românesc“, „Adevărul“, a lui Traian Herseni la revista social-democrată a lui Ion Clopoţel „Societatea de mâine“, a lui Petru Comarnescu la „Ultima oră“, a lui Octavian Neamţu la „Excelsior“, a lui D.C. Amzăr la „Poşta informativă“, a lui Mircea Vulcănescu la „Cuvântul“. Dar în 1932, după o vară cu o campanie monografică agitată, a urmat o toamnă nu mai puţin neliniştită, cu un val de colaborări în grupuri de monografişti la diverse reviste bucureştene. Anton Golopenţia sesizează că a apărut „un fel de încordare între cei tineri, care îi face pe toţi să izbucnească pătimaş şi fără cruţare“, tensiune ce se manifestă şi în colaborările la reviste şi ziare. După aprecierea lui, nu numai polemicile de presă între colegi, dar şi formarea unor asociaţii, de exemplu a Criterionului, pun în pericol monografia. Mai apoi conclude: „…suntem în criză de autoritate. Profesorul, amestecat în multe, şi-a pierdut oarecum prestigiul. ‚Monografia’ se simte oarecum trădată: unii deplâng că nu i s-a robit exclusiv, aşa cum au făcut ei, alţii se vaită de prea puţină solicitudine pentru soarta lor personală. Toate aceste nemulţumiri au mai fost întărite printr-o acţiune intensă, de ‚parvenire’ se zice, a lui Herseni. Datorită lui şi lui Vlădescu-Răcoasa, opoziţia teoretic-politică ‚Dreapta’ – ‚Stânga’ s-a schimbat aproape într-un război fratricid.“¹²

În această atmosferă conflictuală din toamna-iarna lui 1932 (ca şi cum monografiştii ar fi vrut să continue războiul din vară cu alte mijloace), apare ideea lui Golopenţia ca sub titlul „Anteu“ să se lanseze o revistă a monografiştilor. Această idee exprima şi nemulţumirea faţă de orientarea revistelor la care colaborau – în lipsă de altceva. Pe de altă parte, Golopenţia încerca să salveze unitatea grupului gustist şi ca vocea acestui grup să se audă mai clar. Ideea a fost larg îmbrăţişată, Vulcănescu a propus schimbarea titlului în „Gând şi faptă“, Mac Constantinescu a realizat o copertă. Primul număr trebuia să apară în februarie 1933 cu contribuţia gustiştilor, dar din lipsă de fonduri şi de sponsori acceptabili proiectul a eşuat.

În asemenea condiţii, monografiştii au continuat să publice mai mult sau mai puţin întâmplător în revistele vremii, care de obicei aveau sincope, întreruperi, transformări, unele dintre ele dispărând. În locul unei reviste a monografiştilor au (re)apărut publicaţii iniţiate de monografişti, dar în colaborare cu alţi tineri condeieri. Pe fondul împrăştierii monografiştilor începute în 1933, ideea unei reviste comune a dispărut. În schimb, s-au format grupuri mai mult sau mai puţin compacte, mai mult sau mai puţin apropiate de profesorul Gusti şi de sociologia monografică, fiecare dorind să aibă o revistă. Grupul Golopenţia-Neamţu a reînviat pentru o vreme „Dreapta“, care a sucombat la sfârşitul lui 1934. Vulcănescu şi Stahl au intrat în asociaţia culturală Criterion înfiinţată de Comarnescu, care după succesul (câteodată scandalul) dezbaterilor a fost până la urmă suspendată. Această asociaţie informală la începutul anului 1934 a făcut un pas neobişnuit. La invitaţia lui Alexandru Ţigara-Samurcaş au intrat in corpore la „Convorbiri literare“. Această veche revistă literară pierduse mult din greutate şi Samurcaş spera să o readucă la suprafaţă. Poate spera ca fiul său mai puţin talentat să prindă aripi în această echipă tânără şi selectă. Cum revista nu a evoluat, în iunie 1934 criterioniştii şi-au dat demisia din redacţia „Convorbirilor literare“. Dar grupul nu s-a destrămat şi în toamna aceluiaşi an a scos revista „Criterion“. Această revistă culturală şi pronunţat generaţionistă a sucombat şi ea, nu din cauze externe, ci din cauză că eseiştii din grup s-au orientat spre extrema dreaptă, fără ca monografiştii să-i urmeze.

În subsidiar trebuie să amintim că în vara lui 1934 odată cu ieşirea pe teren a primelor echipe regale studenţeşti, proaspeţii îndrumători Stahl şi Neamţu au inventat o publicaţie care în acel an a apărut doar şapirografiată. „Curierul echipelor studenţeşti“ (1934-1939) a fost o „traducere“ în termenii intervenţiei sociale a principiilor promovate de ani de zile de monografişti. (Din 1935 „Curierul“ a apărut ca o revistă săptămânală în perioada când studenţii se aflau în campanie de vară la sate. Ea şi-a schimbat în 1939 titlul în „Curierul Serviciului Social“, schimbându-şi parţial şi structura.)

Cel mai compact grup, format încă anterior apariţiei crizei din 1932-1933 a fost cel alcătuit din D.C. Amzăr, Ernest Bernea, Ion Ionică şi Ion Samarineanu. În ’32, cu excepţia lui Bernea, nu publicaseră foarte mult în presa frecventată de monografişti. La dezbaterile asociaţiei Criterion nu au participat. Treptat s-au izolat, dar în perioada de criză au plănuit o revistă pe care au scos-o abia în 1935. „Rânduiala“(1935-1938) se declara antimonografistă şi antisociologică, pe de altă parte îmbrăţişa făţiş ideologia legionară.

Cert este însă că „împrăştierea“ monografiştilor nu a însemnat câtuşi de puţin părăsirea vieţii publice intelectuale, ci, în majoritatea cazurilor, o mărire a vizibilităţii personale şi de grup. Astfel publicistica monografiştilor, integrată în cadrul câmpului cultural al anilor 1932-1934, apare ca o dimensiune distinctă.

5. Criterion – ultima şansă a dialogului

Criza în care a ajuns în perioada anilor 1932-1934 monografia, conflictele, „împrăştierea“ aveau şi manifestări pozitive. Pe lângă exerciţiul publicistic se căuta şi formula de dialog între tinerii intelectuali cu diverse convingeri politice şi/sau expertize diferite. În perioada interbelică oralitatea a fost foarte cultivată în ciuda bogăţiei presei de toate formele şi nuanţele, în ciuda radioului care an de an devenea mai popular. Un program politic, literar-artistic sau răspândirea de cunoştinţe ştiinţifice erau inimaginabile fără expunerile ţinute la câte o conferinţă sau serii de conferinţe.

Nici cercul gustian nu a neglijat expunerea publică orală a opiniilor şi a rezultatelor cercetării. Este suficient să ne amintim că încă de la începutul anilor ’20 Institutul Social Român organiza dezbateri pe secţii de specialitate, şi mai ales conferinţe publice în sala festivă a Fundaţiei „Carol I“ (Biblioteca Universitară). Ultimele campanii monografice au beneficiat, după prelucrarea datelor, de o sesiune publică de comunicări. Cum în Bucureştiul interbelic au avut loc nenumărate conferinţe, tinerilor intelectuali nu le era uşor să pătrundă în „spaţiul conferinţelor“. Eseistul Petru Comarnescu, apropiat grupului monografist (participase chiar şi la o campanie monografică, cea de la Drăguş 1929) a avut ideea de a organiza o asociaţie culturală, care să reunească tineri intelectuali cu vederi diferite, care să prezinte personalităţi, idoli ai vremii prin prisma ideologiei proprii. Conferenţiari au fost Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, H. H. Stahl, Mircea Eliade, Cristian Tell, Mihail Polihroniade, Paul Sterian şi alţi reprezentanţi ai generaţiei tinere. Dezbaterile în jurul lui Lenin, Mussolini, André Gide, Freud, Chaplin au stârnit nu doar interes, dar deseori şi scandal soldat cu intervenţia poliţiei. Din acest motiv conferinţele demarate în toamna anului 1932 au şi fost sistate în februarie 1933, permiţând asociaţiei Criterion organizarea manifestărilor sale doar în spaţiul închis al Academiei de Studii Comerciale. Dar nici această formă nu a rezistat – a dispărut în condiţiile stării de asediu introduse in urma asasinării prim-ministrului I. G. Duca în luna decembrie a aceluiaşi an.

În ciuda curmării conferinţelor, grupul nu se destramă cum s-a crezut ci încerca, cum am mai amintit, să se manifeste în grup la „Convorbiri literare“ şi apoi în revista „Criterion“(1934-1935). Asociaţia se rupe sub influenţa mişcării legionare.¹³

Anton Golopenţia nu a conferenţiat la Criterion, deşi avea relaţii prieteneşti cu majoritatea liderilor asociaţiei. A publicat însă un articol important în ultimul număr al revistei.

Concluzii

Prima criză din perioada 1932-1934 (că vor apărea în următorii ani şi altele, la fel de semnificative) nu a apărut din senin, chiar dacă s-a conştientizat în vara anului conflictelor de la campania de redactare de la Făgăraş, 1932. Şi, de asemenea, nu s-a terminat cu scandaloasele pamflete de la sfârşitul lui 1934 împotriva lui Dimitrie Gusti şi împotriva asociaţiei Criterion, publicate în ziarul „Credinţa“ condus de Sandu Tudor şi Zaharia Stancu. Este, însă, aproape o certitudine că dispersarea monografiştilor (dar şi a năiştilor) a devenit realitate în urma acestui scandal. Analiza cuprinzătoare a fenomenului nu poate să fie decât provizorie, întrucât ne lipsesc încă cel puţin trei noi volume din „Rapsodia epistolară“ a lui Golopenţia, aflate în curs de redactare de Sanda Golopenţia.

Criza a fost de fapt o tranziţie a echipei gustiste la noile condiţii şi, mai ales, înaintarea în vârstă a principalilor protagonişti ai monografiei. Monografia – oricât ar fi dorit tinerii – nu le putea oferi mijloace pentru un trai decent. Era deci inevitabil ca o parte dintre ei să se îndepărteze resimţind frustrări, şi să nege atât politic cât şi ştiinţific monografia gustiană. Unii au ales cariere nesociologice, rămânând însă în tabăra virtuală a monografiei, iar alţii au rămas în orbita lui Gusti la Catedra de sociologie şi la Fundaţia Culturală Regală.

Bibliografie

Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950) Volumul I (Ion Adameşteanu-Nina Crainic) Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia (Bucureşti: Editura Albatros 2004)
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932-1950) Volumul II (Anton Golopenţia-Ştefania Cristescu-Golopenţia) Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia (Bucureşti: Editura Albatros 2010)
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1917-1950) Volumul III (Radu Crutzescu-Sabin Manuilă) Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia, Ruxandra Guţu Pelazza şi Lidia Bradley. Introducere şi note de Sanda Golopenţia (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2012)
Antonio Momoc, Capcanele politice le sociologiei interbelice, Şcoala gustiană între carlism şi legionarism (Bucureşti: Curtea Veche, 2011)
Imre Pászka, Teme de sociologie românească a modernităţii (Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2008)
Zoltán Rostás, Atelierul gustian (Bucureşti:Tritonic, 2005)
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie, Interviuri cu Henri H. Stahl (Bucureşti: Paideia, 2000)
Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice“,( Bucureşti: Minerva, 1981)

NOTE

1 Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice“ (Bucureşti: Editura Minerva, 1981

2 „OMAGIU profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar (1910-1935)“, Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Sociala, organ al Institutului Social Român, Anul XIV (1936)

3 Ovidiu Bădina, Dimitrie Gusti.Contribuţii la cunoaşterea operei şi a activităţii sale (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965)

4 Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (Bucureşti: Paideia, 2000), Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene (Bucureşti:Paideia, 2003), Parcurs întrerupt, Discipolii din anii 30 ai Şcolii gustiene (Bucureşti: Paideia, 2006), Strada Latină nr.8, Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Pricipele Carol“ (Bucureşti: Curtea Veche, 2009)

5 Dintre operele îngrijite de Marin Diaconu volumele: Mircea Vulcănescu. Profil spiritual (Bucureşti: Editura Eminescu, 2001) şi De la Nae Ionescu la Criterion (Bucureşti: Humanitas, 2000) conţin cele mai multe informaţii legate de perioada 1932-1934.

6 Este vorba de profesorul Petre Andrei (1891-1940), discipolul profesorului Gusti din perioada ieşeană, profesor de sociologie la Universitatea din Iaşi, subsecretar de stat la acelaşi minister.

7 Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932-1950) Volumul II (Anton Golopenţia-Ştefania Cristescu-Golopenţia) Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia (Bucureşti: Editura Albatros 2010), 63.

8 Golopentia, Rapsodia II, 104.

9 Vezi Universul Nr. 189, marţi 12 iulie 1932, 3

10 O analiză a acestei chestiuni este oferită de Ionuţ Butoi în studiul „Există un curent monografist în cadrul tinerei generaţii interbelice“, Sociologia românească 3/2012.

11 Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931 (Chişinău: Editura Quant, 2011), 405.

12 Golopenţia, Rapsodia II, 116-117.

13 Zoltán Rostás, Monografia…. 27-28.

Din acelasi numar:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• Sociologia monografica in perspectiva etnografiei critice americane
• Stiintele Sociale si „Stiinta Natiunii”. Cateva consideratii
• Stiinta si politica in sistemul sociologic gustian. Proiectul de societate al Scolii Sociologice de la Bucuresti
• Contexte de gen. Educatia femeilor din Romania intre anii 1880 si 1930
• „Stiinta natiunii” a lui Dimitrie Gusti – un model pentru Tinerii ardeleni
• The Nation as Epistemic Regime: On the Bucharest Sociological School, State Consolidation and Interethnic Relations
• Un monografist uitat: D.C. Georgescu
• Henri H. Stahl – un sociolog social-democrat
• Realism stiintific, „canonizare” si demitizare

The post Criza si/sau tranzitie la Scoala Gustiana – 1932-1934 appeared first on Cooperativa G.

„La un moment dat eu m-am supărat foc”

GHEORGHE RETEGAN

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

vezi PARTEA I si PARTEA A II-a

- Am impresia că, totuşi, cercetarea sociologică din România, cercetarea concretă  a fost sistată, din ’47 până în ’57… zece ani?

- Nu, nu, nu…

- În ’48 încă mai era…

- Nu, nu, nu.

- Nici măcar atât?

- Nu, nu… Vorbesc când s-a reluat. S-a reluat în ’54, la Direcţia Centrală de Statistică. Nu vă dau o chestie certă, dar cred că Manea Mănescu a fost cel care a reluat-o. El a vrut ca prin aceste cercetări să sprijine anumite cifre ale statisticii, că el era încă director general la statistică atunci. Şi atunci a venit la Direcţia Centrală de Statistică – era Direcţie Centrală acuma – echipe de cercetare, cu funcţionarii Statisticii. Şi o conducea Eugen Barát…

- Când aţi amintit de Institutul Central de Statistică, m-am gândit imediat la Barát. Îl cunosc, a fost profesor la ASE şi a fost consilier…

- A fost director general adjunct la Statistică… Nu, întâi a  fost directorul statisticii agricole, şi în această calitate a condus el echipele. Fiindcă eu, când am mers prima dată să inspectez echipele astea, l-am luat cu mine pe Barát. Zic, hai să vedem ce se hotărăşte şi pe urmă ce se potriveşte. Şi am mers la Mădăraşul de Câmpie. Lângă voi. Madaras, în Mureş…

- A, pe Valea Mureşului, acolo…

- Pe la Band, nu pe Valea Mureşului, e ieşit de pe Valea Mureşului. E pe la Band.

- Spre Câmpia Transilvaniei, da?

- Spre Câmpia Transilvaniei, dar tot puţin mai spre est. Sunt nişte dealuri pe acolo. Ăştia erau majoritatea secui, dar vorbeau româneşte destul de bine. N-am avut nevoie să aducem translatori, să vorbim prin translatori cu ei. Şi am mers cu Barát acolo. Şi, mă rog, nici nu voiam să-l scot, fiindcă lui îi plăcea, şi el ştia mai mult decât simpla statistică sau economie agrară…

- Ştiţi de ce? Indirect a fost gustian!

- Aşa e, el vorbea de lucrările lui Gusti, şi aşa mai departe…

- Indirect, prin Venczel, de care se tot pomeneşte, dar pe care dumneavoastră nu l-aţi cunoscut. El a fost foarte bun prieten prin ’38-’39 cu Venczel, care  a fost un gustian sută la sută. A murit gustian în ’72. Şi Barát colabora la aceeaşi revistă unde a fost şef Venczel. Era foarte tânăr atunci…

- El era de la Turda sau de prin Câmpia Turzii de undeva, Barát… Şi am stat atunci la Mădăraş, şi aveam obiceiul să fac şcoală cu ei. Prima şcoală am făcut-o la Academia de Studii Economice, că n-aveam sală unde să-i strâng pe toţi, şi unde lecţiile astea de cercetare le dădeam eu. N-am lăsat pe nici unul să…

- Dar cuvântul de sociologie nu se pronunţa?

- Nu, cercetare monografică. Aşa era indicaţia. Al doilea an l-am făcut aici, lângă Bucureşti, într-un fost castel, care era acum şcoală de horticultură sau agricultură, nu ştiu. Şi pe Barát l-am adus tot ca profesor. A mai fost şi Mihai Pop şi mulţi alţii. N-am putut în schimb să-l pun pe Stahl sau pe Neamţu…

- Stahl era încă pe listă neagră atunci, adică pe linie moartă…

- Era mort. Fiindcă îl pensionase.. Aşa se întâmplase, adică v-am spus, exista… nu ştiu ce-a făcut cât eu am fost închis. Şi nici nu l-am întrebat niciodată. Dar în ’56 l-a scos la pensie. Şi atunci, din câte ştiu eu, şi ştiu bine, el a scris o scrisoare lui Miron, care  încă era în Biroul Politic, că în ’57 a fost scos. Şi Miron l-a primit, la Consiliul de Miniştri. El i-a scris lui  Miron în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, când era Chivu Stoica preşedinte de Consiliu. L-a primit. Şi atunci i-a dat lui Miron primul volum din Sociologia satului devălmaş. Şi Miron i-a făcut contract, a vorbit la Academie – nu mai ţin minte, cine era preşedinte… poate că era Joja, poate că era Murgulescu, nu ştiu… Nu ştiu bine[1]. Şi a făcut contract cu Stahl, pe primul volum. Şi i-a avansat şi o sumă de bani. Şi asta sigur că l-a ajutat. Pe urmă a venit angajarea la noi cu opt sute de lei, a continuat cu volumul doi… A făcut şi asta. Pe urmă s-a înfiinţat la Academie, cam când Miron începuse să-şi refacă situaţia – dom’le, eu nu ştiu cum se numeşte, fire-ar al naibii să fie… Şi nici nu are importanţă – unde el era acolo[2], făcea secretariat, consilier parcă… Dar nu avea titlul de consilier, ceva aşa… M-a invitat el acolo, să fac contract cu ei pentru o lucrare privind populaţia. I-am dat planul, ştii. Pe urmă m-am răzgândit, nu mă încurc cu Academia, că nu… Între timp Stahl a scos cele trei volume din Sociologia satului devălmaş. Dar din cauză că a fost scris în etape, nu se prea leagă, ştii…

- Bine, vorbeam de reluarea cercetărilor şi cursurile făcute cu Barát şi cu Pop şi ceilalţi pentru…

- Pentru pregătirea lor. Măcar… Domnule, măcar abecedarul să-l ştie. Ei nu ştiau. Nu făcuseră sociologie în viaţa lor, sau cercetare de felul acesta. Şi atunci luam de la catedră, din învăţământul superior, lectori, asistenţi – mai departe nu veneau, dar lectori, asistenţi veneau -, şi localnici. Eu ţineam să lucrez cu ingineri agronomi de acolo mai mult decât să iau de aici. Sau medicul. Îl prefer pe medicul de acolo decât să iau un medic de aici. Şi-i aduceam pe ăştia. Scriam secretarului de la raion, de propagandă sau cu ce era, nu ştiu ce, şi-i ceream, şi el trimitea. Şi luna asta de zile aveam mâncare, dormit gratuit. Şi drumul nu costa nimica. N-avea cum să dea haine, cum ne-a dat Mihai Pop prima dată, nu? După aceea, cu foarte multă severitate şeful de echipă îi controla în fiecare seară, aveau discuţii în fiecare seară.

- Aţi impus o severitate mai mare decât Mihai Pop…

- Mai mare, fiindcă ştiam buclucul, că dacă-i las liberi… Şi aşa n-am reuşit să obţin de la toţi… Am obţinut materialul brut. Dar nu redactarea. Atunci redactarea trebuia s-o facă şeful de echipă sau altul, de specialitate. Pe urmă a venit dandanaua cu atacurile în „Lupta de Clasă”.

- Ce atacuri?

- Împotriva cercetării monografice şi a mea.

- Când a fost asta?

- În ’59. A fost o coaliţie. Materialul a fost semnat de trei inşi: Bochiş, era din Sfântu Gheorghe… Covasna… mă rog, Mureş… Nu ştiu exact.

- Nu am auzit numele ăsta niciodată. Ce a fost?

- Era activist la C.C. sau ceva de genul ăsta. A dispărut pe urmă. Era venit de la Moscova. De el a fost semnat, de Spiridon şi Părăluţă…

- Părăluţă?

- Părăluţă, am vorbit noi de ţiganul ăsta. Şi Spiridon, care – idealul vieţii lui – ca elev şi ca student – era să se facă călugăr. Cretin!  /râde/ Dar a fost primul – şi pe urmă s-au coalizat alţii, din Institut -, primul dintre ei care şi-a cerut scuze a fost Spiridon. A venit la mine şi în birou, faţă de toţi, a zis că s-a greşit şi aşa mai departe…

- Dar peste câţi ani?

- Doi. Doi sau trei. A zis să facem cumva să-l numească cercetător principal sau nu ştiu ce. Acum era secretar al organizaţiei de bază. Dacă era să-l facem, îl făceam de atunci. A fost scos din funcţia de şef de secţie ilegal, fiindcă nu exista nici o decizie, domnule… Dar, zic, te rog, eu te înţeleg foarte bine şi, oricum, îţi mulţumesc pentru gestul pe care-l faci, dar nu e cazul, zic. Ce ai văzut atunci – acum vezi altfel… Omul evoluează… Se dezvoltă, evoluează… Nu era rău, şi eu l-am ajutat pe urmă. A devenit chiar expert la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Se descurca greu cu planul. Preşedintele comisiei era Murgescu, iar Murgescu era şi aici, şi acolo, şi dincolo, şi-l lua pe bietul Vasilică… Vasile Spiridon. I-am spus, lasă. Domnule, că facem noi.

- Ei, aici ar fi important să ştim cine a inspirat acest articol, nu cine l-a scris…

- V-am spus! V-am spus, l-aţi uitat. A venit de la Moscova Părăluţă.

- A, da, dar nu putea să inspire el…

- Da, dar au fost două… A fost întâi cu profesorul de la Agronomie care a zis, uite cât scrie un cercetător principal de la secţia de cercetări monografice, şi uite cât scrie un cercetător agrar. Ăla scrie douăzeci de pagini pe an, şi ăsta scrie o carte întreagă. Şi ce fel de raţionalitate este în planul ăsta? Deci, secţia de economie agrară a fost prima care a sărit.

- Nu a fost şi un atac mascat împotriva reînvierii sociologiei?

- Nu.

- A fost o pură chestie de institut…

- Exact, de institut. Ceva râcă aveau ăia de la Filosofie. Cu Breazu. Îl ştii pe Breazu?

- Da, da, Marcel.

- Marcel… Mai trăieşte? Ăsta a fost stomatolog, domnule, f… /râde/ Pe cuvântul meu! Dar cumnat cu Miron! Şi ăsta era veşnic nemulţumit că cercetarea monografică este la Institutul de Cercetări Economice, în loc să fie la Filosofie. Cred că a ajuns director adjunct sau director? Cred că era director adjunct, că director era Joja. Şi şi-a trimis în alea două campanii oameni de la Institut, ca să participe la asta… Şi una dintre cercetătoarele astea de la el, de pe la Mediaş de origine, fiică de învăţător dintr-un sat de lângă Mediaş, a zis: “Tovarăşe, vezi că noi am venit aici să-ţi furăm ştiinţa!” “Fato, fur-o cât mai repede, dar însuşeşte-ţi-o bine!” Era şi  Culea…

- Haralambie…

- Da, venit cu ea, ei doi au fost. Pe urmă a venit şi Chepeş, trebuie să-l ştii…

- Cum să nu, Gheorghe Chepeş…

- El a ajuns mai târziu şeful laboratorului de cercetări sociologice de la…

- Urbanistică.

- De la Proiect-Bucureşti, sau cum se numea. Bine, dar, săracu’, cu ăsta ce poţi să faci, domnule?! Învăţase el la Moscova, mă rog, ce-a învăţat acolo. El a fost tâmplar sau mecanic, eu ştiu ce dumnezeu a fost…

- El a făcut filosofie, dar mai mult politică socială a făcut.

- Da… Şi asta nu era rău, domnule. Chepeş. Nu! Eu îmi dau seama că fără dumneata şi oamenii ăştia pe care-i ai lângă dumneata, sectorul nostru – nu ştiu ce sector avea el la Filosofie, nu ştiu, sociologie sau… nu ştiu – nu poate face nimica. Zice, dumneata nu te muţi de aici acolo, că e inutil… Cu Culea şi cu Mureşan – Mureşan o chema pe fata aceea – n-ai ce face… Şi m-a pus să fac un material cerut de „Voprosî Filosofii” de la Moscova, cu aceste cercetări din România.

- Şi a apărut?

- Nu. Nu, nu. Miron n-a… Am şi scrisoarea lui Miron, o ţin şi acuma. Pe cuvântul meu! E prima scrisoare primită de la el în care nu-mi zice “Dragă Reteganule”, cum îmi zicea el, ci “Tovarăşe Reteganu”. “Tovarăşe Reteganu, materialul este foarte bun, este perfect marxist…”, mă rog, zice el acolo, dar părerea mea e să mai intervii… De ce n-au trimis materialul la Moscova, când eu l-am predat pe urmă lui Chepeş să-l ducă la Institut? Nu ştiu. Dar acuma ştiu, adică de mult, de vreo 10-15 ani ştiu. Aveam o rezistenţă foarte serioasă, efectiv. Era Ioanide – nu ştiu dacă ai auzit de el… În sfârşit, erau 3 sau patru care probabil că nu-şi găseau vocaţia în filosofie sau nu ştiu ce, ci în cercetarea monografică, şi omul vrea acolo. În ’58, cam când eram eu – deci în iulie – cu şcoala de pregătire aici lângă Bucureşti, la castelul acela, se ţine organizaţia de partid pe toată Academia. Toate institutele de cercetări, cu membrii de partid şi cu nu ştiu ce, prezenţi acolo. Conducea Ţugui – nu ştiu dacă ai auzit… Era adjunctul lui Răutu la secţia de propagandă. Acest Ioanide ia cuvântul în şedinţă, şi începe să spună: “Cercetarea monografică, aşa cum este condusă de Reteganu de la Institutul de Cercetări Economice… Zice: “Ia stai, domnule… Lasă-l pe Reteganu! Ăla o să răspundă…”

- Cine, Ţugui a intervenit?

- Da. “Ăla o să răspundă singur. Nu trebuie să vorbeşti dumneata în numele lui! Spune despre dumneata!” Nu ştiu peste cât timp toţi ăştia s-au curăţat din… nu? Înainte de a mă scoate pe mine, s-au curăţat ăştia. Aşa că dacă aveam, numai pe ăştia-i aveam, din Institut şi de alături. Institutul v-am spus unde era şi imediat pe şoseaua Pintilie… Cred că şi azi e acolo. E casa lui Iorga.

- Da?

- Da, sigur.

- Nu, nu… Vă referiţi la Institutul Iorga?

- Nu la Institutul Iorga, domnule. Este clădirea lui Iorga, unde şi-a trăit ultimii ani de viaţă. Proprietatea lui era. Acolo a rămas biblioteca lui, îmi spunea Culea. Vorbea de Iorga, de biblioteca lui din subsol. Îmi pare rău că nu m-am dus acolo cu sacul să iau. Deci ea putea fi salvată, şi ar şi fost salvată, dar în primul rând… iar ăsta, Părăluţă nu mă urmărea pe mine, domnule. El era secretarul ştiinţific al Institutului, nu? Nu mă urmărea pe mine. El urmărea postul de adjunct la Murgescu. Ştia că este vulnerabil politic, nu? Şi-i mai trebuiau şi nişte greşeli ideologice. El avea ceva subliniat din „Contemporanul”. Şi m-a chemat, şi mi-a spus, “Domnule, uite, spune că Murgescu ţi-a dat îndrumări greşite, că dumneata ca subaltern…” Întâi că nu mi-a dat nici un fel de îndrumare, cum să-l acuz pe om? Dacă mi-ar fi spus, fă aşa, nu cum zic eu… “A, dumneata eşti prea mândru, nu se poate discuta…” nu ştiu ce. Deci era conflictul ăsta intern, erau şi ăia, vecinii de la Filosofie care râvneau… În a doua cercetare a venit un italian, profesor de  sociologie la Genoa, cred. Numele îl am eu pe undeva, cu soţia, şi fusese profesor la o universitate din Brazilia, câţiva ani de zile. El ştia ceva, citise probabil undeva despre cercetarea lui Gusti. Şi auzise – cum auzise, nu ştiu – e adevărat că scriau ziarele, şi eu am scris câteva articole în ziare despre cercetările astea monografice…

- Ale lui Gusti?

- Nu, nu. Ale noastre. Şi m-am trezit cu el la Institut, cu nevastă-sa, membru al Partidului Comunist Italian. Şi mă cheamă Murgescu, şi-mi spune, uite, a venit… nu Spinelli, altfel îl chema, dar tot cu „S”, să se documenteze în problema asta, şi să vadă la faţa locului cum se procedează, şi aşa mai departe. Dar, zice, stai că o să vină şi Breazu… Breazu era la Filosofie.

- Da. Era director? Nu era director…

- Nu era director, era subdirector sau director adjunct sau cum dracu’ se chema. Şi acum de când căzuse Miron, îi mai scăzuse şi lui scaunul mai jos. Arcurile s-au lăsat. Domnule, ce am eu cu Breazu, domnule. Ştiam cine este, cumnat cu Miron, stomatolog, dar nu… Însă nici nepoliticos n-am fost. Şi, zic, când are loc discuţia asta? Eu nu stau la discuţie cu nici un fel de străin, dacă nu este protocolul Academiei aici. Protocol de Securitate. E Breazu, nu e, eşti dumneata, nu eşti dumneata, nu mă interesează, să fie protocolul aici, să asculte cu urechile lui. Şi am făcut totdeauna treaba asta. Cât m-am convins că nu e nevoie. Când mi-a recomandat Mihai Pop pe cineva, zic, “Nene Mihai, mai mergi la Institut?” “Da.” “Acolo ne întâlnim, şi să fie protocolul de faţă.” Pe cuvântul meu! Nu vreau să stau. Şi acum, dacă mă întreabă, vine în vizită cineva, vino să stai de vorbă cu cutare: “Da, dar acolo, unde trebuie, şi cu… Nu mi-e de mine, că ce-o să-mi facă mie, dar am copii…

- Şi a venit italianul.

- Da, am discutat, i-am dat materialul – apăruse materialul ăla al meu în „Probleme economice”, un studiu, pretind că e un studiu -, l-am dat şi pe acela, şi l-am dus la Dioşti. Cred că ţi-e cunoscut numele ăsta? Ţi-a vorbit Stahl despre el. E un sat peste Olt. Ăsta a ars, domnule, într-un incendiu, cea mai mare parte a satului a ars. Gusti l-a reconstruit, dar pe baze moderne. Cu lumină electrică, mă rog, anumite tipuri de case, însă nu tot, fiindcă o parte a scăpat. Şi el fusese cercetat… şi cred că şi nenorocitul ăla de Focşa a fost pe-acolo. Nu acum, atuncea. Şi am zis, ia să vedem, domnule, ce sa întâmplat în satul ăsta după aia. Şi acolo l-am dus să vadă cum se lucrează, cum… nu ştiu ce. Dar dacă n-ar fi fost această competiţie internă şi cu ăsta…

- Cu Breazu?

- Cu Breazu, nu? Puteam merge mai departe cu cercetarea. Adică nu erau… De aceea a fost posibil ca mai târziu să ia, fiindcă nu existau forţe împotrivă. Uite, ţi-am vorbit de Perieţi. Dar nu ţi-am spus anumite lucruri cu Perieţii. A fost citat Perieţiul şi în documente de partid. Sigur, niciodată nu s-a spus numele meu. Când s-a făcut Congresul mi se pare, cu ocazia terminării cooperativizării, Răutu a citat un paragraf mare despre felul cum se prezentau Perieţii în epoca…

- Burghezo-moşierească…

- Aşa. Dar n-a spus…

- De unde a luat…

- Da… N-a spus, uite cum scrie un cercetător sau mă rog… Nu mi-a părut rău. Lumea ştia cine a scris. Mai e unul. Băran, îl ştii?… Vasile Băran.

- Adică reporterul acesta, scriitorul.

- Da. Era la „Scânteia” atunci… Sau la „Lupta de Clasă”.

- La „Scânteia” a fost, mi se pare, şi acum e la „România Literară”.

- Nu, dar cred că era şi la „Lupta de Clasă”. Atunci era la „Lupta de Clasă”. S-a dus la Perieţi, ca să publice în „Lupta de Clasă” un studiu – dar era deja lichidată cercetarea monografică. Uite, a spus Retegan aşa… Am şi vorbit la telefon cu el. Gata-gata era să-i spun: bă, nu te duce tu, lasă-mă pe mine să mă duc, că eu ştiu ce a fost în ’39… Să facă altfel materialul. Pentru el a fost un fel de reportaj.

- Da, da, sigur. Bine, se poate face pe lângă presă orice în materie de ştiinţă, fiindcă presa nu suplineşte nici pe departe…

- Nu, evident nu. Dar despre asta s-a vorbit, nu existau forţe anti, ştii? S-au pierdut oamenii, dragă! Ăştia şase, zece pe care i-am avut pe lângă mine, s-a dus fiecare în treaba lui. Unul s-a dus la statistică, altul s-a dus în provincie, alţii pe la Ministerul Sănătăţii, unul nu ştiu unde.

- Practic după desfiinţarea secţiei monografice de la Institutul de Cercetări Economice, până când a fost lipsa asta totală de cercetare?

- Domnule, cred că până în… Nu ştiu, dar bănuiesc, că până prin ’65. Atunci Miron îşi refăcuse situaţia, fusese numit profesor, pe urmă parcă şi director general în Ministerul Învăţământului[3], cam aşa ceva, şi a început, cu Slatina, cu Braşov, cu Bacău.

- De ce nu aţi intrat în această… hai să zic aşa, horă nouă cu sociologia?

- Am să-ţi explic. Dar vreau să-ţi relatez altceva, că pe urmă ai să înţelegi. În 1965 primesc o hârtie scrisă de la Bugnariu. Decanatul… Universitatea, nu ştiu ce, vă invită la o şedinţă, în ziua de cutare, în vederea înfiinţării unui centru de cercetări sociologice. Anexăm proiectul. Domnule, mă uit la proiect. Era exact schema Institutului de Ştiinţe Sociale al României, aia din anii ’38-’39. Viziunea aia a sociologiei, se potrivea cu momentele respective, se încadra într-o organizaţie de stat, într-o structură de stat într-un anumit fel. Păi, ce au făcut ăştia aici e ceva îngrozitor, domnule! Erau vreo sută şi ceva de cercetători, domnule, douăsprezece secţii… paisprezece secţii… Dai la un institut, la un centru de ăsta paisprezece şefi de secţie, nu ştiu câţi de sectoare şi aşa mai departe. M-am îngrozit, pe cuvântul meu! Concepţie complet greşită! Acum, eu ştiam. Nu era a lui Bugnariu, că el habar n-avea de sociologie. El ştia ceva marxism-leninism, altceva nu… Mă rog, i-am lăsat. În dreapta lui Bugnariu era Herseni. Eu ştiam bine că planul era al lui Herseni şi nu al lui Bugnariu. Câteva cuvinte a spus Bugnariu, şi-n rest a luat cuvântul Herseni,  şi a zis şi el… Nu erau mulţi, vreo zece cincisprezece…

- Cine? Vă mai aduceţi aminte?

- Nu-mi aduc aminte, dar probabil că era Caramelea… Aţi auzit numele?  Vasile Caramelea îl cheamă. Un om foarte blând, dar el atâta ştie câtă ştie, şi mai multă nici nu vrea să ştie, nici nu pretinde că ştie. Zice, măi Gheorghiţă, cum zici, tu aşa facem noi, că tu ai experienţa lumii ăsteia, noi nu ştiu ce socoteală… Bun, bine, Vasilică… Ştii ce, Vasile, lucrarea asta pe care o cere Mâciu, spune-i că nu se poate face cu noi. Cel puţin trebuie să fie cinci-şase inşi care să-şi dea seama cum se face o  sociologie a lui Gusti, o lucrare despre sociologia lui Gusti, văzută de generaţia treia, nu? Ori, nu suntem atâţia. Cu Marin-Dunăre, cu unul care n-a văzut sociologie, domnule, curs de sociologie în viaţa lui, pe cuvântul meu…

- Cine, Dunăre?

- Nu… Raţiu! Ăsta a fost învăţător, la Beclean, pe Someş, acolo de lângă mine. A fugit încoace, a devenit legionar, directorul căminului de la Institutul de Agronomie, ca învăţător, dar legionar. Pe urmă a venit la Statistică. Şi i-am zis, măi Raţiu, tu ce vrei să scrii în povestea asta? Zice, despre Serviciul Social. Ăla n-are nimic cu sociologia, Serviciul Social, dă-l dracului… Murise Neamţu, prin optzeci şi doi, cred. Dar asta era prin optzeci şi doi, optzeci şi trei cu Mâciu. Şi ăsta, nu, nu poate să facă aşa ceva, şi aşa mai departe. Dar din păcate…

- Dar Neamţu în 1978 a murit.

- Mă rog, murise în orice caz. Zic, dacă ar trăi Neamţu, să scrie el, are cum să privească înapoi la cum trebuia să fie organizat Serviciul Social, atunci înţeleg, dar de ce ăsta? În plus el nu ştia să scrie, n-a scris nimic în viaţa lui… Cum l-a chemat Gheţie să participe la discuţii – nu ştiu. În sfârşit…

- Am ajuns la Decanat…

- Da. După ce am predat hârtia acolo, zic: “Domnule decan, ideea înfiinţării unui centru de cercetări sociologice este foarte bine venită. I se simte lipsa, şi e un curent acuma pentru… E în regulă…”

- În vara anului ’65 a fost “reabilitată” sociologia, iar asta probabil s-a petrecut  toamna.

- În toamnă era, da, că începuseră cursurile, era spre sfârşit, eu peste câteva luni am plecat la CNCS. S-a înfiinţat CNCS pe 1 ianuarie, ’66 şi asta era în toamna lui ’65. Zic, uitaţi-vă, planul ăsta este… Nu-l acceptă nimeni, absolut nimeni. Nici măcar rectorul dumneavoastră n-o să-şi pună semnătura pe el. Sau cel de la Academie, este membru corespondent al Academiei. Nici acela de la Academie – Murgulescu era preşedinte – ăsta cântăreşte banul aşa cu… n-o să accepte. În plus, este – dacă nu se supără nimeni – este retrograd. De ce mai umblaţi cu secţii în cercetarea modernă, chiar contemporană, asta e o treabă absolut retrogradă. Atunci Herseni ia cuvântul şi spune, da, zice, Reteganu vorbeşte despre o concepţie foarte modernă astăzi, în care nu există secţii, ci există colective mobile, care fac o cercetare, se desfac, se constituie cu altele, şi fac altă cercetare, şi aşa economisesc şi oameni şi bani. Nu poţi să faci un grup de 120 de inşi, este imposibil! În sfârşit… Am mai discutat, am mai zis, am mai adus argumente, cutare, dar ei au rămas amândoi pe… Dovadă că nu s-a înfiinţat nici un centru de sociologie, decât mai târziu când a venit Miron cu el. Dar fără Herseni, fără Bugnariu, fără tot ce era acolo. Se pare că de acolo a rămas totuşi ceva: Matei. Nu ştiu, dacă-l ştii pe Matei? Alt cirac al lui Stahl. Alt cirac, alt elev de al lui Stahl.

- Cirac?

- Cirac însemnează cel care duce servieta… /râde/ Da. Fost comisar de poliţie. Fost comisar de poliţie.

- Înainte sau după?

- În ’45-’46-’47, nu? Dar ăla a ştiut cum să rezolve.

- Dar studii de sociologie a avut?

- Are, are. Şi încă e arţăgos şi ăsta! Deci s-a înfiinţat pe urmă centrul ăsta, cu alţi oameni, cu Drăgan în frunte. Acuma cine e?

- Drăgan. Dealtfel e foarte uşor să conduci sociologia acuma.

-  Când am  plecat de la ASE le-am dat două fete, sau aşa ceva. Una a plecat în Grecia, acum am auzit că e în Canada, şi cealaltă cred că s-a dus în Israel. /râde/ Acum e o întrebare. Zice, „era mult mai bine ce făceam noi acolo decât ce facem aici.” Ei, şi pe urmă ce a făcut Miron, nu ştiu…

- Dar Miron nu v-a chemat?

- Nu. Şi nici nu m-aş fi dus.

- Nu?

- Nu. Am rupt-o cu sociologia. O fac pentru mine, acasă. Mă gândesc la ea şi… Dacă astăzi cineva m-ar chema, şi ar spune, domnule, ia centrul ăsta, şi să-l activizăm, să-l punem să lucreze, nu? – aş zice, aduceţi-mi un băiat bun încoace, lăsaţi-mi-l două luni de zile să-l învăţ şi, dacă vreţi, eu îi rămân antrenor, pe margine, pe tuşă. Dar să mă apuc să… Poate că ştii, dar eu tot o să ţi-l spun, că dacă nu ştii, să ştii. Miron ăsta, că este încăpăţânat… corect. Că unii îl considerau sau îl consideră prost, asta nu este aşa. Cred că ei confundă prostia cu îndoctrinarea. Adică omul este aşa, nu vrea să depăşească marginea. El putea să facă sociologia mult mai puternică, dacă nu se ţinea de litera… De ce literă mă ţin, domnul Zoltán? De litera unui om care a scris acum 160 de ani, sau 100 de ani? Care a judecat capitalismul acela, pe care l-a cunoscut el, şi care nu se mai potriveşte deloc, dar deloc! Păi ce a păţit Pista Varga, Varga Pista…

- Nu Pista a fost, ci Eugen, Jenő.

- Jenő.

- Evghenii, cum ziceau ruşii.

- El când a auzit… Ce, ăsta-i capitalism ce judecăm noi aici? Asta însemnă altceva. Şi l-a dat Stalin jos. L-a dat cu fundul de pământ. Dar cartea e tradusă în româneşte. Dacă vreţi s-o citiţi…

- Ştiu, ştiu, am văzut-o. El a prevestit prăbuşirea totală a capitalismului când a izbucnit criza din ’29-’33… Ei, uite cum s-a prăbuşit!

- Era însă Miron şi foarte mândru. Extraordinar de mândru.

- Şi am impresia că nu prea ştia să-şi aleagă oamenii.

- Mă gândeam ieri la doi oameni. La el şi la altcineva. Acela trăieşte. Prin urmare mă scuzi că nu… Pe cuvântul meu de onoare, dacă aceşti doi ştiau să-şi aleagă colaboratorii. Sau intenţionat îi alegeau aşa. Cei mai răi! Cel care trăieşte, are posibilităţi să numească şefi de instituţie. Pe cuvântul meu, din rău în mai rău. La Institut, Miron cât a fost acolo s-a înconjurat numai de ăştia… Ştii vorba veche, omul sfinţeşte locul. Dacă pun un dobitoc acolo, apoi dobitocie iese, dă-o dracului, nu? Singura activitate la care m-a invitat Miron, probabil cu un anumit scop, nu ştiu care… Era la Facultatea de Filosofie, acolo, la Drept, un seminar de sociologie săptămânal sau la două săptămâni odată, nu-mi aduc aminte… Nu ştii? Ţinea şi invita… Trebuia să facă el odată o expunere, faimoasa lui concepţie sau teorie a societăţii tributale. Asta trebuie să fi auzit…

- Da, cum să nu.

- N-am înţeles absolut nimic din expunerea care a făcut-o, că ne-a purtat din Asia Centrală până în Peru. Fusese recent în Peru şi constatase el acolo. Ei, dă-o naibii de treabă… Teorie pe care nu i-a primit-o nimeni.

- Adică de ce teorie a lui? Treaba asta s-a dezvoltat foarte mult şi în Apus, dar mai ales în URSS, dar Stalin i-a măcelărit pe toţi, dar efectiv. Cei care au pronunţat termenul de mod de producţie asiatic şi au deviat de la linia sclavagism – feudalism – capitalism: la perete! A scris Stahl despre treaba asta. Infinit mai documentat.

- În 1971 sau 1972 ajunge vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Miron. Şi ne ducem la porumb. De la Consiliul de Stat, de la CC, care era vizavi de unde era Consiliul de Stat şi el în calitate de secretar al CC era…

- Unde? La porumb?

- La porumb… La cules de porumb…

- Adică să rupeţi…

- Da, păi sigur, ştiuleţii.

- Da?

- Chiar ne duceam din partea biroului organizaţiei de… Consiliul de Stat şi CC-ul de vizavi, erau patru-cinci autocare, şi le încărca cu schimbul, o zi unul, o zi altul şi aşa mai departe. Şi de la Secretariatul CC venea un secretar să supravegheze, mă rog. Şi într-o zi i-a venit lui rândul. Am mers, nu ştiu, vreo douăzeci de kilometri până la un IAS, spre Mărcuţa încolo, nu ştiu pe unde, şi când am ajuns la capătul parcelei – era el. Mă vede, şi-mi spune, vino puţin. Fusese numit recent şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Eu m-am bucurat. I-am zis că, domnule,  demografia n-are ce să caute la Bodnăraş. Bodnăraş, de câte ori a strâns Comisia Naţională de Demografie, de câte ori discutam eu cu el, totdeauna, domnule… românul mănâncă prea multă carne, românul nu ştiu ce dracu’, românul se… şi aşa mai departe. Domnule, ce are asta cu demografia? Asta o ştia, asta o spunea. Să vină Miron, cu el cel puţin m-aş putea înţelege. Şi întreb eu, ce mai este, cum mai e, şi zic, îmi pare bine că aţi fost numit aici la noi, fiindcă e cazul ca să ia demografia, s-o conducă, s-o coordoneze cineva care ştie despre ce e vorba. Zice, acuma cine e? Zic, Bodnăraş. Nu, zice, am atâta respect şi nu ştiu ce faţă de ce a făcut el pentru partid, pentru ţară, pentru nu ştiu ce, încât eu nu pot să fac aşa ceva. Dacă însă tovarăşul secretar general, preşedinte al Consiliului de Stat va face o nouă repartizare a unităţilor din subordinea Consiliului de Stat, ministere şi nu ştiu ce, şi îmi va da demografia – da. Dar eu să cer… S-a apucat şi a lucrat şi el cât a lucrat cu noi, rupea şi el, de la 8 până la 12, 4 ore, pe urmă s-a lăsat. Era rău bolnav de inimă. Eu n-am ştiut niciodată, aşa a şi murit dealtfel. El avea de ce să fie mândru. Ca fiu natural al lui Murgoci, avea de ce să fie mândru. Ştiai? Bastard. Voiam să-ţi vorbesc de Murgoci, şi aşa mi-am adus aminte de chestia asta cu Miron, că la un moment dat a început să scrie Miron Constantinescu-Murgoci. Probabil i-a spus cineva, lasă dracului chestia asta, că a doua oară n-a mai apărut Murgoci. Dar a ţinut să se ştie că… Şi când i-a făcut prima prezentare în „România liberă”, la prima candidatură a lui de deputat, i-a apărut în „România liberă” o prezentare a lui, ce a făcut, ce a dres, fiu natural al lui Murgoci… E adevărat, s-a născut în gară la Chişinău, în tren sau aşa ceva…

- Dar la Arad a crescut ca copil, nu?

- Da. El ştie… ştia foarte bine ungureşte. Mama lui era secretara lui Murgoci, şi Murgoci fiind ori deputat – deputat cred că era, nu era aşa în vârstă să fie senator -, Parlamentul nostru s-a evacuat, şi de la Moldova spre Odessa. În trenul în care mergea Murgoci cu ea – ea l-a născut pe domn’ Miron. Şi voiam să-ţi vorbesc despre Murgoci în legătură cu instituţionalizarea asta a sociologiei. Ieri n-am dezbătut-o, n-am prezentat-o ca o problemă în sine, dar sunt multe de spus aici, şi plan, şi direcţii de orientare, şi personal stabil, şi aşa mai departe, dar putem trece peste ele. Dacă vreţi odată, să le ştiţi pentru dumneavoastră, puteţi să veniţi… Ei, el a reuşit în România, şi mi se pare că pe plan european, să instituţionalizeze pentru prima dată un domeniu de cercetare ştiinţifică.

- Cine?

- Murgoci – Institutul de Geologie al României, şi l-a instituţionalizat pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice şi Transporturilor. Nu exista alt minister la care să-l ataşeze. Nu ştiu dacă se chema chiar aşa, dar în orice caz, n-avea unde. Şi acest Institut, nu ştiu dacă… nu se poate să nu fie, cercetare geologică există, dar a fost prima unitate de cercetare instituită, cu cadre, cu fonduri, cu echipe de cercetări şi aşa mai departe. Fiindcă tot ce exista atunci şi ce a existat până la ’40, a existat pe lângă universităţi sau în cadrul universităţilor. Fie seminarul pe care-l făcea, fie un laborator pe care-l făcea – cum era seminarul lui Gusti, seminarul organiza cercetarea, şi el totdeauna vorbea de seminarul lui. Dar Gusti a năzuit să facă din sociologie o instituţie stabilă. Experienţa pe care el a câştigat-o cu procesul ăsta de a instituţionaliza sociologia, a început-o atunci, cu asociaţia şi cu asta, şi s-a concretizat mai mult după Goicea, după primele cercetări efectuate. I-a folosit foarte mult. Când în ’46 a înfiinţat acel Consiliu Naţional de Cercetare Ştiinţifică pe lângă Academie – n-avea unde să-l aşeze. Dacă luaţi schema de organizare a acestui centru – este la mine pe undeva, o carte publicată de Academie, în care se arată ce s-a făcut în primul an de funcţionare a acestui Consiliu Naţional de Cercetare Ştiinţifică -, dacă luaţi această carte cu schema… Că unii oameni care au fost acolo ca secretari de comisii, au ajuns preşedinţi la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice înfiinţate în ’66. Veţi vedea că este aproape o identitate de unităţi.

-Da, dar oficial nu s-a  recunoscut originea.

- Niciodată nu s-a spus! În ’66, când am fost numit acolo la Consiliul ăsta, mi s-a dat sarcina să fac şi o istorie a cercetării ştiinţifice în România. De aici ştiu de Murgoci, altfel n-aş fi ştiut cu geologia şi cu toate chestiile astea, că doar n-o să ştiu şi ştiinţe de felul ăsta… Sigur că era un ogor nedesţelenit, n-aveam nici un studiu, singurul care-l aveam era raportul ăsta al Consiliului de la Academie, din ’47 sau poate ’48… În ’48 cred că a fost tipărit, dar care nu făcea istoria cercetării ştiinţifice în România. Că nu începe cu Murgoci, să spunem, a existat şi înainte de Murgoci. Am dus la capăt partea de istorie. Ea trebuia să aibă – lucrarea – două părţi. Prima era această istorie, şi a doua expunerea primului program unic de cercetare ştiinţifică în România. Adică cele douăsprezece – unsprezece, că a douăsprezecea era comisie de coordonare – trebuiau să-şi prezinte planul pe cinci ani, ştiţi? Când am primit asta… prima parte de istorie îmi aparţine cuvânt cu cuvânt. Partea a doua, când am primit de la comisii rapoartele lor, nu era decât o înşirare de teme şi probleme incluse în plan. Deci nici un fel de sinteză. Deşi în nota pe care am dat-o fiecărei comisii am spus, prezentaţi direcţiile, şi nu prezentaţi teme şi probleme. Poate că nici n-au înţeles, cred că mai bine procedam dacă făceam un instructaj verbal decât să le dăm… Fiindcă le dădeam posibilitatea să vorbească. Ei bine, prima parte am dat-o. Şi o mare personalitate din ziua de astăzi a venit la Consiliu, şi eram într-o şedinţă. Roman, preşedintele[4], şi ceilalţi vicepreşedinţi – eu participam întotdeauna la şedinţele acestea – şi intră ăla în birou, acolo unde se ţinea şedinţa, şi zice, tovarăşe preşedinte – atunci nu era aşa de mare, era numai secretar -, am dat sus prima parte din cercetarea ştiinţifică. Să vă spun cuvintele lui. Zice: “Nici Parisul n-a văzut o asemenea lucrare! Şi se cere şi partea a doua.” Şi el pleacă. “Văd că ţineţi şedinţă” şi pleacă. Mă întreabă Roman, cum stai cu partea a doua? Zic: Domnule, eu nu o pot face, atât timp cât n-am decât astea, o înşirare de teme şi de probleme. Erau şi preşedinţii de comisii, şi vreo 4 sau 5 vicepreşedinţi, şi secretarul general, Dudaş, care a plecat ambasador…

- Traian Dudaş?

- Traian Dudaş, da, ăsta de la Oradea. Zic, n-aveam cum să fac, trebuie să mă apuc şi eu, să iau tot planul fiecărei comisii şi să-l citesc eu pe direcţiile principale… Este posibil aşa ceva? Să fac treaba asta pentru unsprezece comisii îmi trebuie unsprezece luni. Bun. Şi s-au răzgândit, domnule. Dacă au văzut ăia despre ce e vorba, au zis ia să lăsăm în pace cercetarea asta ştiinţifică! Istoria ei. S-o lăsăm noi până… Eu am sărit în sus când la aniversarea a 120 de ani de la înfiinţarea Instituţiei Centrale de Statistică am fost chemat, zice, fă o comunicare, se citeşte în şedinţa plenară, în faţa participanţilor, şi arată cum a evoluat. Domnule, asta are o sută douăzeci de ani de existenţă, nu? În afară de ministerele de interne, finanţe, a bisericii şi nu ştiu mai ce, nici una nu are atâţia ani de existenţă. Dar ăia au putut trăi aşa cum erau, pe când asta a fost supusă schimbărilor guvernului. Când veneau liberalii priveau Institutul de Statistică într-un fel, o împingeau spre agricultură şi nu spre industrie, să nu-şi bage nasul acolo, să vadă ce e cu capitalul şi astea, veneau conservatorii, dincolo,  şi directorii generali se schimbau tot aşa. Până când, în sfârşit, în 1891-1892 s-a ajuns la fixarea unei osaturi bune, trainice, care a funcţionat exact până în 1919. În 1919 ce a zis ăla care era director general, şi fusese director general înainte de război? Ia să facem noi acum pentru toată România! Şi face Direcţia Generală a Statisticii României, lege – Lege! -, face la Cluj o Direcţie Regională, la Cernăuţi alta, la Chişinău… Să aibă ăia statistica lor, şi s-o facă prin ei… Peste un an sau un an şi jumătate îl dă afară pe ăsta, şi numeşte ca director general pe fostul lui director adjunct, subdirector, cum se numea atunci. Domnule, patru ani i-a trebuit ăstuia ca să facă harcea-parcea toată Direcţia Centrală de Statistică! Pe cuvântul meu! Harcea-parcea, domnule! Nu mai rămăsese absolut nimic!

- Cine a fost primul, cine a fost subdirectorul?

- Domnule, /râde/ dar de ce te interesează? Păi era Colescu primul director… Leonida Colescu. El a fost şi înainte de război. De la 1895 a fost tot director până în 1919 sau 1920. Şi atunci, dacă a văzut ce face, guvernul liberal a văzut că ăsta vâră statistica industrială în primul rând, financiar… Mă rog, toate, comerţ, aşa cum se cerea. E adevărat că înainte de război erau foarte puţine date de statistică industrială, şi multe diagrame, tot pe agricultură. Şi pe ăsta l-a dat jos şi l-a pus în locul lui pe unul I. Teodorescu, Ion Teodorescu, doctor în economie politică. Şi ălalalt era doctor în economie politică, din Germania, ăsta de aici, de la… poate de la noi – nu ştiu dacă aveam doctorate atunci -, dacă nu, probabil din Franţa. Patru ani s-a căznit ăsta până a făcut harcea-parcea. Şi i-a mai trebuit doctorului Manuilă încă vreo cinci sau şase ani… nu, zece, ca să centralizeze! Adică s-o repună în structura aia care dăduse…

                                                *

- Şi eu am venit cu câteva întrebări pregătite, dar…

- Sper să aveţi Dumneavoastră, că eu nu mai am prea multe să vă spun. Dar, asta ţin neapărat să lămuresc, fiindcă Gusti a fost acuzat, şi nu vreau să pomenesc alte nume, decât numele lui Petre Andrei.  Care a fost primul lui elev, şi primul pe care el l-a promovat, şi i-a cedat catedra de la Iaşi. Acuzat că ar fi fost influenţat, şi ar fi luat metoda monografică de le Frédéric Le Play. Dacă vă uitaţi în cursul de sociologie al lui Andrei, veţi vedea acolo scris că a împrumutat de la Le Play metoda asta monografică. Eu am citit lucrarea lui Le Play, Muncitorii europeni, Les Ouvriers européens, şase volume, în care prezintă situaţia unor familii de muncitori, începând cu Urali şi terminând cu Vestul Europei, ţările principale. Aşa, pe baza bugetelor de familie…

- Mi-aduc aminte din cursul de sociologie, perfect.

- Da?

- Cu Ion Aluaş am făcut istoria sociologiei.

- N-am putut să găsesc nici atunci, la epoca aceea, când l-am citit, şi nici acum, de când îmi răscoliţi dumneavoastră amintirile astea, nici un fel de împrumut de la unul la celălalt. Adică, e adevărat, în special la început, Gusti făcea bugete de familie, dar acesta era un instrument alături de celelalte instrumente, pe când la Le Play a fost singurul instrument pe care el l-a putut face foarte repede. Aşa că, după părerea mea, acuzaţia asta de care cred că nu se mai face astăzi caz, nimeni nu mai stă să zică că Gusti a preluat metoda monografică de la Le Play. Nu. Le Play a văzut într-adevăr ca unică metodă de a studia viaţa de familie, bugetul de familie. Acolo se reflectă, nu? Dar numele de monografie nu i-a venit de la Le Play, i-a venit de la monos, “unu” în greacă, adică el studia un sat, şi faza următoare, cum v-am spus, am trecut la zonă. Dar de aici a venit denumirea de monografie. Sigur că aşa, împrumuturi şi astea…

- În istoria ştiinţelor sociale nu se poate spune că eu am descoperit ceva anume care nu are antecedente sau similitudini.

- Da. Acuma vedeţi că rămâi totuşi surprins de unele afirmaţii care se fac uneori. Un american, un sociolog din America, care a detectat în cartea lui Gurvitch – eu îi spun aşa, nu pronunţ franţuzeşte, fiindcă era rus, nu… Afirmă în cartea aceea, când prezintă sociologia americană, că sociologia americană este în impas. Asta le nivelul anului ’45. Cartea a apărut în 1946, şi el trebuie să fi scris totul în ’45, spun eu. Că se găseşte în impas, şi nu are altă soluţie decât cercetarea directă. Adică, exact ce spunea Gusti. Dar asta fără să-l menţioneze pe Gusti, fără nu ştiu ce. Szabó în materialul de care v-am vorbit îl acuză pe american, numai că eu n-am citit la Szabó asta, adică am citit, dar o ştiam, fiindcă primisem cartea din Franţa, cele două volume ale lui Gurvitch, de fapt sub redacţia lui Gurvitch. Şi citisem acolo, şi m-am crucit, cum este posibil, când în America se publicaseră… Philip Mosely publicase despre metoda lui Gusti[5], ajunseseră şi cărţile lui, avea două cărţi în franceză tipărite Gusti[6], nu se poate să nu fi ajuns. Şi să faci o astfel de afirmaţie, fără să menţionezi e cam… Dar nu pot, pot să-l acuz de ignoranţă, dar nu de furt. Dacă stai bine şi te gândeşti, dom’le, cum poate trăi o sociologie, cum poate? Ce trebuie să vadă? Grupuri umane, nu? Societatea. Păi, trebuia să mergi, nu mai faci ca Tönnies sau Leopold von Wiese sau chiar Durkheim, care se baza mai mult pe sociologia primitivă, decât pe… Chiar şi în Diviziunea muncii sociale unde face el faimoasa separaţie între societatea, cum îi zicem astăzi arhaică sau agrară, sau tradiţională şi societatea… el de fapt face împărţirea după solidaritatea dintre indivizi, dacă este mecanică  sau…

- Organică.

- În monografie facem această separaţie, distingem între tipul de societate tradiţională sau agrară, şi cea modernă. Caracteristicile demografice sunt complet deosebite la cele două societăţi. Şi mai distingem faza de tranziţie demografică, cum o numim noi, trecerea de la o natalitate foarte ridicată şi o mortalitate tot atât de ridicată, la inversul lor, la scăzute amândouă. Dar, între ele există stadiul ăsta premodern, în care una, natalitatea, rămâne ridicată, dar mortalitatea, datorită evoluţiei medicale, medicamentelor diferite care s-au inventat în ultimii 50 de ani, mortalitatea scade foarte mult. Şi atunci ai acea explozie demografică, pe care amicul meu, domnul Stahl, o vedea şi prin secolele XVII-XVIII, şi prin Ţările Române. /râde/

- Aş vrea, să revenim: anul universitar ’39-’40 nu v-a ţinut tot timpul în  armată, nu?

- Nu, în octombrie am fost desconcentrat, şi m-am dus acasă, am stat două săptămâni sau aşa ceva, şi pe urmă am venit şi am continuat în ’39-’40, am continuat regulat, am frecventat, am dat examenele. Sigur, fără Vianu. Tot anul doi nu m-a primit la examen.

- În acest an, anul doi, care a fost atmosfera în jurul sociologiei după desfiinţarea Serviciului Social? Practic nu era nimic instituţionalizat, era doar catedra.

- Seminarul şi catedra. Trebuie să vă spun că existenţa Serviciului Social şi a Institutului Social Român printre colegii mei n-a avut o răspândire. A fost efemeră. A fost înfiinţat în 1939, prin primăvară, şi a fost desfiinţat în octombrie sau noiembrie. În noiembrie, cred. A fost o durată foarte scurtă, efemeră. Opinia creată în facultate în jurul lui Gusti şi a sociologiei lui, a seminarului, deci în jurul lui ca persoană şi a seminarului ca acolo unde se lucra, şi unde scria: “Aici gândul se gândeşte, şi fapta se trăieşte”.

- Cine a zis asta?

- Karl Marx. Da, da! Întrebaţi-l pe Stahl, pentru că el este autorul acestei… o hârtie scrisă acolo, pe perete, la seminar. O să-şi aducă aminte Stahl de asta! /râde/ Deci, nu a influenţat cu nimic. Adică, nu s-a văzut un recul, o retragere din jurul lui Gusti. Cei care au considerat că vor face sociologie, au continuat să facă.

- Perspectivele sociologiei ca atare…

- N-au scăzut absolut cu nimica. Dimpotrivă. Aş putea să vă spun… N-am vorbit nimic despre asta, fiindcă n-am ajuns cronologic unde spuneţi dumneavoastră. Dar fiindcă mi-a venit în minte, vă spun. M-am întors la începutul lui ’42, în ianuarie, de la Valea Hoţului, să-mi dea – că era sesiune atunci şi în ianuarie. Din cauza războiului era sesiune toamna, în ianuarie şi iunie. Şi până la urmă se dădea oricând veneai de pe front, puteai să te prezinţi la examene, şi chiar la licenţă. Nu-mi aduc aminte de ce Marin-Dunăre a venit la Bucureşti înainte de a veni eu, nu-mi aduc aminte. Fiindcă noi atunci eram numai doi, a venit unul care făcea istorie, Stoianovici, şi eu. Şi l-am găsit pe Marin-Dunăre la Bucureşti. Când a venit, şi de ce a venit, nu ştiu.

- Aţi fost împreună la Valea Hoţului?

- Da. Ştiu că îi spuneau moldovenii de acolo Marin-Dunăre Măşcatul…

- De ce?

- Fiindcă era gras şi cu fălci mari. Acuma nu mai e aşa! /râde/ “Măşcat”, după moldoveni era “mare”, “voinic”. Spunea un moldovean care gătea pentru noi: “da’ mult mai mănâncă măşcatul ăla!” /râde/ Când m-a văzut Gusti, a spus, bine că ai venit să ne ţii o conferinţă, o prelegere la seminar, cu ce te-ai ocupat acolo? Şi i-am spus, “dom’le, m-am ocupat cu familia sovietică şi cu problema demografică”. Atunci dădusem eu pentru prima dată cu ochii prin demografie. Aceea practică, fiindcă cea teoretică mai văzusem cărţi tipărite de Institutul Central de Statistică… “Dom’ profesor, da’ e cam greu, e război…” “Nu, nu, tu spune ce-ai văzut.” Şi Marin-Dunăre cu „ştiinţă de carte” sau aşa ceva, că el se ocupase de problema aceasta spirituală, ăştia toţi de dreapta vedeau numai spiritualitatea românească. Şi Focşa şi-a făcut teza de doctorat, dacă şi-a făcut-o, cu spiritualitatea românească. Ce-o fi scris el acolo? Şi a anunţat atunci, că lecţia viitoare, sau ora viitoare Marin-Dunăre şi Reteganu o să vorbească despre problemele acestea. A fost foarte multă lume, nici nu m-am aşteptat să fie atâta lume. Era această necesitate de a cunoaşte ce e acolo. A fost o perdea, o cortină, nu? Atâta ţin minte, că, după expunere a venit Răcoasa, care era considerat de toată lumea comunist, şi m-a felicitat pentru „obiectivitate”. /râde/ Ceea ce am considerat eu atunci că e cam puţin, dar mă rog… Pe Marin-Dunăre nu l-au felicitat, fiindcă el făcuse atunci primul gest de reconsiderare a atitudinii lui politice. Şi a cam exagerat toată această acţiune de alfabetizare pe care au dus-o. Şi am dus-o şi noi, nu? S-a văzut şi din babele de 90 de ani ştiutoare de carte… /râde/  În sfârşit…

- Deci în anul universitar ’39-’40 sociologia nu a suferit vreo pierdere de prestigiu.

- Nu. A continuat.

- Şi-n vacanţa de iarnă ’39-’40 aţi mai făcut ceva?

- Nu.

- Şi în vara lui ’40?

- Păi, am fost concentrat. Odată ce s-a terminat sesiunea din iunie, automat, aveam ordinul de chemare la mine, adică cel cu care ni se dădea bilet de călătorie. Şi am avut surpriza că nu trebuia să mă prezint la Gherla, unde fusese unitatea la care eu mi-am făcut practica de elev-plutonier – ăsta era gradul cu care am terminat şcoala -, ci la Oradea. Se desfiinţase unitatea din Gherla, şi se înfiinţase la Oradea un regiment de artilerie fortificată, deci eram pe linia fortificaţiilor. De fapt, eu cu obuzierele eram în spatele liniilor de fortificaţie. Şi nici măcar n-am avut ca să spun aşa, satisfacţia de a fi în sat, că era la şase kilometri sud de Oradea, nu-mi aduc aminte numele satului, foarte aproape de Băile Felix. Ne duceam în fiecare zi după-masă, soldaţii, de la două la patru la Băile Felix, care erau pustii, efectiv pustii, era în ’40, se simţea, nu? Şi ne duceam să facem baie caldă. N-am avut satisfacţia să stau în sat, ca să cunosc satul. Poate aş fi făcut ceva. Dar aşa n-am făcut nimic. Pe urmă, imediat după august, am fost lăsat la vatră.

- Deci, nu v-a prins la baterie Dictatul?

- Ba da.

- Dar a fost la 30 august.

- Da, dar am trecut frontiera, noua frontieră, şi de acolo ne-a lăsat, pe cei care aveam domiciliul stabil în Transilvania de Nord, ne-a lăsat la vatră, şi m-am dus acasă, mi-am luat hainele, şi tot ce am avut, şi am venit aici în Bucureşti. Am călătorit foarte greu.

- Cred că era aglomeraţie mare.

- Foarte mare. Mă rog, n-am stat mult, fiindcă am fost, cum v-am spus, trimis de Ministerul de Externe, în septembrie-octombrie, pe noua frontieră româno-maghiară, pentru a rezolva unele accidente de teren. Casa a rămas în România, grajdul şi pământul dincolo, şi avea nevoie ţăranul de „igazolvány[7]” ca să meargă să dea mâncare la vite, care erau dincoace. Eu am rezolvat-o.

- Şi cum se rezolva asta în practică?

- Discuţii cu ei, cu ceilalţi, cu ungurii.

- Se făceau şi schimburi de gospodării?

- Nu ştiu. E posibil, dar eu n-am asistat la aşa ceva. Trebuie să iei în considerare faptul că n-am fost decât de la sud de Oradea, până la Gilău. Gilău era dincolo. Deci era un sat care era vizavi de Gilău. Şi acolo la Gilău am avut discuţii mai multe, fiindcă acolo era o cooperativă forestieră, era un mare depozit de cherestea în Gilău. Cooperativa venise dincoace, dar depozitul rămăsese acolo, şi acuma bătălia era… Ungurii aveau mare lipsă de lemn, şi n-au vrut să cedeze, iar eu n-am putut să fac nimica, era o problemă care trebuia soluţionată altfel. Ei, şi cam tot în epoca aceea m-a chemat Golopenţia, şi mi-a spus să fac toate satele din Năsăud şi din Someş, până la linia Dej. Situaţia lor, populaţie distribuită pe naţionalităţi.

- Dar pe hârtie, nu pe teren.

- Pe hârtie. Era tipărită lucrarea, eu trebuia numai să scot… Şi am întrebat, de ce trebuie asta? Şi a venit un senator ungur, nu-i ţin minte numele, cu o propunere. Că n-au cale ferată spre Secuime.

- Ştiu că trebuia luat autobuzul între două staţii, pentru a ajunge de partea cealaltă.

- Da. Şi ei au făcut propunerea ca noi să le dăm partea asta, şi ei ne dau din Năsăud şi din Someş echivalentul. Asta nu mai era… Asta era o acţiune politică, ca să zic aşa, nu mai ţinea nici de sociologie, nici de statistică. Statistica putea să furnizeze elemente. Au intervenit factorii politici, care au spus că orice fel de tranzacţie de genul acesta înseamnă a accepta Dictatul de la Viena. Şi era exact aşa.

- Dictatul de la Viena a fost într-un timp acceptat de guvernul lui Carol.

- Păi, a fost semnat, nu?

- Aţi studiat chestiunea aceasta, care ca studiu era  foarte interesantă, nu?

- Precum au fost şi celelalte două. Când a ocupat Iugoslavia, i s-a spus lui Antonescu, uite Banatul sârbesc. Şi asta era chiar în sărbătorile de Paşti, fiindcă în noaptea de Înviere am fost chemat la birou, să facem o situaţie cu satele din Banatul sârbesc. Noi n-aveam decât recensământul din ’30, sârbii nici nu mai făcuseră pe urmă… Au făcut în ’920 şi în ’930.  Pe urmă… Şi am fost chemaţi la birou, să facem lista satelor. Directorul general era rudă prin alianţă cu Maniu, era nepotul lui Maniu. Şi Maniu a plecat în chiar dimineaţa zilei de Paşti, în ’41, la Predeal, că era acolo Antonescu, la Predeal, şi i-a spus că a lua Banatul sârbesc de la sârbi în situaţia asta echivalează cu a pierde nu doar Timişoara, ci şi Reşiţa. Şi atunci a renunţat. Fiindcă Tito s-a răzbunat pe unguri că au luat părticica aia, a luat dublu, sau nu ştiu cât a luat.

- S-a răzbunat altfel, cu populaţia…

- A, i-a alungat dincolo. Tot aşa a fost şi năzdrăvănia asta cu Macedonia, provocată de cei de dreapta. După ce a căzut şi Grecia, o aripă de dreapta de la noi, nu erau legionari, nu mai aveau la Antonescu nici un fel de credit în momentul acela. Dar erau cei de dreapta care erau ancoraţi bine în diplomaţie, în guvern, şi aşa mai departe…

- Mulţi macedo-români, nu?

- Nu! Aveam la Institut un macedo-român, Constante, el are şi trei volume scrise, Românii de peste hotare, cred, în care a strâns toate studiile care s-au publicat şi de români, dar şi de străini mai ales despre macedoneni.

- Şi se găsesc la Biblioteca Academiei?

- Sigur că da. E un nume uşor de ţinut minte, din două motive.

- Despre asta se poate vorbi.

- Desigur, nu e nimic secret în treaba asta, carte publicată, şi o am şi eu… Era salariat al Institutului, şi avea trei fete. Cea mare n-a fost căsătorită niciodată, nu ştiu dacă mai trăieşte. Cea mijlocie a fost căsătorită un număr de ani, nu ştiu câţi, cu Belu Zilber[8], despre care am mai discutat noi. Cea mică, cea mai frumuşică dintre ele, a fost căsătorită cu Grigore Moisil, matematicianul. Nu ştiu dacă a rămas căsătorită cu el, dar în orice caz, în ’44 era.  Cea mijlocie era Lena Constante, aceea care desena în stil simbolist. În primul an de apariţie al Sociologiei Româneşti făcea ea coperta, desena ea ţărănci care dansau, sau ţărănci care torceau. În orice caz era cunoscută ca foarte bună pictoriţă. Şi a fost implicată în procesul Pătrăşcanu, i-au dat 17 ani, a făcut 17 ani, şi apoi a fost eliberată, după care s-a stabilit, mi se pare, la Predeal. Eu în orice caz n-am mai văzut-o de atunci, din timpul războiului. Ei, el a iniţiat această acţiune, tot în zilele acelea, de reconstituire a Macedoniei. Partea de la sârbi putea fi luată oricând, partea de la greci putea fi luată oricând, mai rămânea problema cu bulgarii. Şi aici iar am intra în discuţii cu bulgarii ăştia, care nu ne iartă din ’913, nici astăzi nu ne iartă, să ştii. Şi acum iar să intrăm în discuţie cu ei, cu bulgarii?

- Ei au fost aliaţi cu nemţii…

- De la început! Noi am fost, ca să zic aşa, luaţi de nazism, de Hitler. Dar ei au fost de acord cu nemţii.

- Şi în primul război.

- Eu am cartea lui Poincaré, am dat-o băiatului, s-o citească şi el, fostul prim-ministru, unde el descrie, pe baza documentelor de la Ministerul Afacerilor Străine şi Consiliului de Miniştri, situaţia Balcanilor din 1912. Ea ajunge exact, când se termină cartea, când începe România acţiunea din ’913. Dar despre asta el nu mai vorbeşte, ci numai despre ’912. Cred că este cea mai bună carte, în care un om, dacă o citeşte cu atenţia, înţelege ce s-a întâmplat atunci în Balcani. Sigur că şi aşa era iluzoriu să faci o Macedonie din trei bucăţele, chiar dacă din punct de vedere etnografic şi al originilor, al limbii şi aşa mai departe, ei erau una. Totuşi, geografic nu ţinea. Trebuia să încaleci trei state, şi să le pui, nu? Motivul de disensiune dintre bulgarii şi sârbii de astăzi, bucăţica asta de Macedonie. Erau bucuroşi grecii în momentul ăla să facem aşa ceva, nu? Dar cum? N-avea nici un acces la ei, trebuia să treci prin Bulgaria sau să ocoleşti pe la Belgrad ca să ajungi la Skopje. Nu, nu era posibil! Dacă ar fi ascultat Antonescu, şi să nu treacă Nistrul, cred că era altă situaţie.

- Ăsta a fost norocul finlandezilor, care s-au oprit unde trebuia.

- Dar a mai fost şi cealaltă parte, fiindcă acum se ştie, asta nu-i o noutate, că ruşii preferau să discute cu Antonescu decât să discute cu civilii. Şi se ştie că au discutat. Dar Antonescu s-a ţinut tare de Basarabia, care a fost cumpărată cu nişte pungi de aur.

- N-a vrut să se lege de numele lui pierderea… Am deviat puţin de la anul ’40.

- Ei, eu deci am plecat în ’40…

- S-au făcut statisticile, acelea la cererea lui Golopenţia…

- Şi după aceea mi-am dat examenele, şi am plecat la regiment, în ’40, şi am stat până toamna târziu.

- Şi aţi lucrat pentru Golopenţia după ce v-aţi întors de la regiment.

- Sigur, sigur. Nu ştiu cum îl cheamă pe senator… Vorbea aşa de bine româna, mă rog, era un senator de acolo, din Ardeal. S-a şi scris. Nu mai ţin minte în ce revistă am citit acţiunea asta a lui.

- Anul şcolar ’40-’41 a debutat în plină dictatură legionară. Cursul de sociologie s-a suspendat de la bun  început?

- Nu, deloc.

- Deloc?

- Deloc. Stahl ţinea seminarul în continuare, Herseni ţinea conferinţe, el era conferenţiar, ţinea Sociologia rurală, şi seminar. Avea şi curs, şi seminar. Şi Gusti ţinea cursul. Încă nu se întâmplase nimica. Pe urmă a fost vorba să-l dea pe Gusti afară, cu introducerea măsurilor rasiale…

- Asta prin iarnă?

- Toamna era. Când m-am dus la Herseni să discut împreună cu Gusti, când l-am pus în dilema aceea. V-am povestit-o.

- Da, da ar fi bine să revenim.

- Eu am stat puţin la facultate în epoca aceea, pentru că luasem postul de secretar general de redacţie la ziarul „Excelsior”, un ziar economic. Apărea săptămânal, şi eram tot timpul ocupat. Eram singurul care citeam articolele, şi aveam obligaţia să prezint articolele redactorului şef, Ion Veverca, v-am vorbit despre el. Şi el decidea dacă se publică, sau nu se publică, sub semnătură. Că nu era un ziar de reportaje, era un ziar ideologic. Adică, făcea o anumită politică, chiar dacă toată redacţia era de stânga, cu excepţia lui Vereş, popa Vereş, toţi ceilalţi erau de stânga, totuşi nu se… Mi-aduc aminte de un incident care s-a produs atunci.  M-am trezit într-o dimineaţă cu o adresă de la cenzură, la ziar. Şi am desfăcut plicul, nu am dus niciodată materiale la cenzură. Nu consideram… nu ştiu… Aşa am considerat eu că n-am de ce să le duc la cenzură. Dar am publicat eu o ştire, pe care culegătorul de la tipografie a dat-o cu litere mari, cu verzale. Am fost surprins eu când m-am uitat a doua zi că a apărut această ştire cu litere mari.

- Nu dumneavoastră dădeaţi indicaţii pentru caractere?

- Ba da.

- Şi atunci?

- El a făcut-o intenţionat. Ce ştire era? Atunci se făceau acele faimoase preluări de întreprinderi cu capital anglo-american, sau francez, sau belgian, olandez şi aşa mai departe, şi ştirea asta pe care eu o primisem de la Ministerul Industriei şi Comerţului anunţa tocmai că un mare complex forestier din Munţii Retezat, Motru, partea aceea a Olteniei, a fost preluat de consorţiul nu ştiu care, italo-german. Şi scrisoarea de la cenzură îmi punea în vedere că dacă mai tipărim ştiri de felul acesta, va fi suspendat ziarul.

- Se  făcea în  secret?

- Sigur. După apariţia acestei ştiri, a venit la mine un ziarist, american  zicea el,  ca să mă întrebe dacă nu mai am şi alte ştiri similare. Şi era Aurel Popa redactor, care a pus degetele pe buze, să tac, chiar dacă mai am, să nu spun. Că nu ştii cu cine ai de-a face. Şi ziaristul a plecat foarte dezamăgit că nu i-am spus.

- Tot în această perioadă a fost problema cu legionarii, că aveaţi  salariu…

- Nu. Bursă. 3500. Publicată în ziare. Şi fiindcă eu aveam salariu de 8500 de la ziar, şi cum s-a organizat recensământul populaţiei din aprilie ’41, iar Mihai Pop era coordonator pe municipiul Bucureşti, m-a luat şi pe mine la secretariatul Comisiei pentru Bucureşti. Şi primeam şi de acolo 4500 pe lună, şi cu 8500 făcea 13000. Şi atunci am considerat că nu e corect din partea mea să primesc şi bursă, când alţi studenţi erau în lipsă. Şi am făcut o scrisoare către Comitetul Legionar, sau nu ştiu cum îi spunea, care distribuia bursele – că nu le mai distribuia consiliul profesoral -, în care am spus că renunţ la bursă. Şi am fost chemat acolo. Am să vă povestesc episodul cu ţigara şi cu pălăria. Să mă întrebe dacă nu cumva renunţarea asta la bursă se datoreşte faptului că ei le distribuie, adică sunt antilegionar, şi de-aia refuz bursa. Şi eu am spus, nu, am salariu, nu pot să pretind…. M-a pus să dau o declaraţie, în care renunţ în favoarea domnişoarei Ana Maria Toader. Era o fată de preot din Banat, am întâlnit-o după vreo 40 de ani, cercetătoare la Institutul de Cercetări Pedagogice. Şi am dat.

- De ce au insistat să ajungă tocmai la ea bursa?

- Cred că simpatiza cu ei. Ei peste mine nu puteau trece din două motive, să nu-mi dea bursă. În primul rând că eram fecior de ţăran sărac, şi a doilea rând erau examenele în spate pe care le luasem numai cu foarte bine, pe toate. Şi în plus avusesem doi ani bursă. Atunci am auzit, sau după aceea la scurt timp povestea cu Gusti, că îi ia biblioteca, şi îl dă afară din facultate, fiind căsătorit cu o evreică. Şi m-am dus la Herseni. De obicei mergeam la el după 9 seara, un obicei pentru mine neagreat. Nu agreez deloc să lucrezi după 9 seara, sau chiar să stai de vorbă după o zi plină, e absolut absurd…

- Herseni prefera aşa?

- Da. Îl înţeleg, că era la Minister nou. Tăia mii de profesori, şi numea alţi mii de profesori, şi că avea timp numai după 9 seara. Dar, în orice caz avea timp în fiecare săptămână să scrie articole care apăreau în mijlocul paginii întâi a ziarului „Cuvântul”, organul legionar principal. Deci, i-am spus atunci că am auzit că îi ia biblioteca, ceea ce eu nu vedeam unde va fi aşezată, fiindcă era efectiv în sala Seminarului. Erau două săli de seminar, unde erau pereţii acoperiţi de cărţi, şi nu vedeam unde urma să le pună. Dar asta n-a interesat. A spus, „o să-i găsim loc”.

- Deci, biblioteca de acasă.

- Avea peste 15 mii de volume. Mereu se lucra la inventarul ei, şi niciodată cred că n-a ajuns la sfârşitul inventarului. Şi i-am spus că am auzit că îl şi daţi afară de la catedră. Zice, „da, e lege, nu? Cei căsătoriţi cu evreice nu pot fi salariaţi ai statului, funcţionari ai statului”. „Bun, dar o să divorţeze”. „Păi, tot îl dau afară, ca lipsit de caracter!”

- Dumneavoastră aţi emis această ipoteză aşa, pentru moment, sau aveaţi ştire că intenţionează să divorţeze?

- Că ar divorţa, n-aveam ştire. Am spus doar, „dar o să divorţeze”. Sigur că n-a divorţat. “Tot îl dau afară, că are lipsă de caracter.” Am întrebat şi eu atunci care e definiţia caracterului, dar n-am primit răspuns. Ei, şi pe urmă în martie am fost concentrat.

- În ’41. Dar, iarna,  rebeliunea legionară în facultate cum s-a manifestat?

- Nu ştiu.

- Nu eraţi aici?

- Eram aici, dar eram blocat. Vă spun cum eram blocat. Locuiam alături de Ministerul de Război, Ministerul Apărării Naţionale de pe Brezoianu, şi acolo alături este Hotelul Opera. Acolo stăteam eu, în hotelul Opera. Plăteam jumătate de preţ. O cameră costa 80 de lei, iar eu plăteam jumătate de preţ, 40 de lei. Era mult mai redus decât de a lua o cameră cu chirie. Şi era aproape de ziarele de pe Sărindari, lângă Casa Centrală a Armatei. Acolo apărea „Dimineaţa” şi „Adevărul”. Acolo era tipografia mare, şi acolo se tipăreau. La etajul întâi aveam birourile redacţiei. Tipografia era vizavi. Dar locuind în Hotelul Opera, şi fiind Ministerul Apărării Naţionale acolo, era blocată toată strada. Ne aducea mâncare acolo, de la restaurant. Şi n-am fost nici la facultate, şi nici la ziar atunci. De fapt a durat puţin, 2 zile. Se ştie că hitleriştii au mizat pe un guvern tare, ori legionarii nu erau un guvern cu priză, armata n-ar fi fost în nici un caz cu ei. Armata îl urma pe Antonescu. S-a terminat destul de repede. Îmi aduc aminte că mă uitam pe geam, şi vedeam cum tot veneau legionari, şi scoteau pistoalele, şi le predau gărzii aceleia care închidea strada, adică le predau ei de bună voinţă. Dar, îi trimetea tot la subsolul Ministerului. Aşa erau dispoziţiile. Sigur că s-a făcut în hotel percheziţie, nu putea să stea alături, şi să nu ştie cine e în hotel, şi ce fac ăia din hotel, nu? Deci, am stat zilele alea, şi nu prea… nu cunosc.

- Şi Veverca a revenit la conducerea revistei, după rebeliune?

- Staţi puţin. El a mai rămas, până când eu am fost concentrat. Fiindcă regimentul de la Oradea a fost mutat la Brăila, şi partea sedentară, PS cum se spunea atunci, era în faimoasa mahala Nedelcu Chercea, unde s-a născut Nae Ionescu şi Dumitriu. Şi m-am trezit chemat. De fapt m-am trezit că controalele cetăţenilor au continuat şi după rebeliune. Şi când mi-a cerut legitimaţia, eu am prezentat livretul militar, şi nu cartea de student. Dar am uitat că în livretul militar era ordinul de chemare. Şi atunci m-au arestat, ca nesupus la concentrare. Şi m-au trimis aici sus, la  dealul Cotrocenilor, unde era curtea cazărmii regimentului de geniu. Şi acolo m-a chemat comandantul, locotenent-colonelul, care m-a moralizat. Că nu ştiu eu ce se întâmplă astăzi în lume? Şi că să mă duc imediat la regiment. Altfel mă trimite cu escortă. A trebuit să-mi dau cuvântul de onoare că mă duc la regiment, ceea ce am şi făcut. M-am dus la regiment, am găsit partea sedentară la Brăila, restul era eşalonat, împrăştiat pe fortificaţiile Focşani-Galaţi. Ştiţi că era linia asta. Inutilă, ca şi aceea din vest. Şi acolo am avut o discuţie cu prim comandantul regimentului, şi cu ajutorul lui, care era locotenent colonel… cu care avusesem o discuţie la Oradea. Discuţia de la Oradea a fost că eu susţineam teza cedării unei părţi din Transilvania. Nu puteam să susţin teza cedării întregii Transilvanii, fiindcă nu ţinea. Fiindcă nemţii au vrut să cedeze Transilvania, dar dacă se pot atinge două ţeluri. Să ajungă foarte aproape de valea Prahovei. Şi prin cedarea Secuimii a ajuns la 60 de kilometri de Braşov! Deci într-un ceas jumătate, două ceasuri erau la Ploieşti. Şi să nu cedeze nemţii, care se opuneau. Nemţii din Transilvania, grupul etnic din Transilvania se opuneau trecerii lor la unguri. Şi de aceea a fost curioasa aia linie, pe care lumea n-a înţeles-o decât mult, mult mai târziu. Adică. Majoritatea covârşitoare a grupului etnic german a rămas dincoace. Ce-a mai rămas? Ce era pe la Târgu-Mureş şi ceva pe al Bistriţa-Năsăud.

- Foarte puţin. Nici 100 de mii n-au fost.

- Nu, nu, mult mai puţini.

 - Ştiţi unde mai erau? La  Reghin şi …

- Da, Mureş, şi deasupra Bistriţei. De la Teaca în sus mai erau nişte saşi. Şi m-a întrebat colonelul prim, ce părere ai dumneata care vii de la ziare, nu ştiu ce, voi ziariştii aveţi fel de fel de informaţii… Păi, vor face război. Sârbii nu sunt ca noi. Era deja venită misiunea germană în România. Armata germană.

- Trupe de şcoală, sau cum le spunea…

- Erau pline cârciumile, restaurantele şi străzile de ei. Şi mărşăluiau prin Bucureşti cântând cântecele lor, şi aşa mai departe. Încartiruiţi fie în cazărmi, fie ofiţerii pe la case…

- Hotelul Splendid a fost al lor, nu?

- Da. Cred că şi celălaltul, că erau două unul lângă altul, Splendid şi  Ursus. Ei, şi eu am susţinut aşa. Ah, zice, dumneata nu ştii. Colonelul ajutor. Uite, ai ajuns de la Oradea la Măicăneşti – Măicăneşti se numea satul în care era comandamentul – , ai ajuns din Oradea la Măicăneşti, în băltoacele astea pline de ţânţari şi broaşte. Colonelul, care – niciodată ajutorul şi colonelul prim nu trăiesc bine – a început să râdă. Şi m-a invitat la o cârciumă. Atunci am văzut…

- Vă referaţi la izbucnirea războiului de partizani?

- Nu, păi era martie.

- A da, încă nu intraseră ungurii.

- Nu credeam că ungurii vor face asta.

- De asta s-a sinucis prim-ministrul Teleki.

- Da, nu credeam că vor face asta. Nici nu m-am gândit că pot face asta. Că au făcut-o… Ce se-ntâmplă? În martie ’939, când a fost chestia cu Cehoslovacia, nu lucram la Statistică, dar mergeam foarte des la Statistică, din cauză că lucra Golopenţia acolo, şi mergeam foarte des să-l văd pe el. Şi atunci ştiu că a venit doctorul Manuilă şi a spus că, dom’le, trebuie să facem o situaţie foarte urgentă cu Ucraina Subcarpatică. Că a venit o delegaţie de preoţi şi învăţători de acolo, care cer să ocupăm noi, să alipim Ucraina Subcarpatică. Păi, a spus Golopenţia, acolo sunt 4 sate româneşti. Apşa de Sus… Nu ştiu, Mihai Pop le ştie mai bine.

- El ştie atât de bine, încât îi ştie şi pe preoţii de acolo.

- Sigur. Tatăl lui a fost preot protopop, nu? Al lui Mihai Pop. Mă rog, n-au vrut, de fapt Maniu a fost singur care se opunea. A spus, nu, nu, nu luăm de la cehi nimic. Sunt prietenii noştri, nu ştiu ce. Chiar dacă cer ei, nu cer toţi.

- A fost atât de influent chiar şi fără portofolii?

- Absolut. Dacă era cineva de care se temea Carol al II-lea, atunci acela era Maniu. Ei, n-am luat-o, au luat-o ungurii. S-au răzbunat şi cehii.

- Şi încă cum! Mai rău decât sârbii. Au fost nişte transmutări de populaţie…

- Ei, atunci am văzut prima dată o cârciumă de ţară cu sonerie la fiecare masă. Să nu strigi după patron, ci apăsai pe buton, de atâtea ori a câta masă erai. Dacă erai a şasea masă, apăsai de şase ori pe buton, şi venea cârciumarul şi te servea cu ce doreai.

- Acolo, în satul acela?

- Da, pe linia asta Focşani, Măicăneşti cred că se chema… M-am mirat, fiindcă în Argeş în ’39 când am făcut cercetarea n-am mai văzut o cârciumă aşa de… Sigur că erau cârciumi care aveau şi afară amenajat, aici în Argeş, loc pentru mese, şi cu taraf de lăutari şi aşa mai departe. Dar ăştia aveau linie electrică, şi puteau să-şi permită luxul să aibă sonerie la fiecare masă. Pe urmă mi-a dat drumul acasă. Am venit acasă, vroia să mă ia din nou la ziar, dar Golopenţia mi-a spus să plec de la ziar.

- N-avea şi motive ideologice?

- Nu.

- Sau mai mult profesionale au fost.

- Mi-a spus, dom’le, ai făcut cunoştinţă cu economia, ştii cum se tipăreşte şi se aranjează un ziar, ţi-e suficient, acum vino. Şi m-am dus, în aprilie eram statistician principal acolo, la Institut. Bun, când a începutul războiul, am fost mobilizat, am fost pe linia frontului vreo lună jumătate, numai atâta. Şi legăturile dintre comandant şi mine se mai strânseseră între timp, deveniseră mai bune. Aşa că îndată după ce a fost ocupată Basarabia, nici n-am trecut în Basarabia, la Galaţi se stabilise sediul regimentului atunci, pe mine m-a demobilizat. Doi am fost demobilizaţi: cel mai bătrân sublocotenent, la 50 şi ceva de ani, un ardelean, şi cel mai tânăr, nici activi nu erau mai tineri decât mine. Pe mine m-a demobilizat, neţinând seama de protestele celorlalţi care ar fi fost îndreptăţiţi, de mai multă vreme concentraţi, şi mai în vârstă decât mine. Am plecat la Cernăuţi, adică am venit cu lucrarea de licenţă scrisă.

- La Cernăuţi ce aţi făcut?

- Inventarierea, înregistrarea populaţiei. Şi asta a durat…. Cam pe la 20 august cred că am ajuns, şi a durat până la sfârşitul lui septembrie. Şi pe urmă am plecat în Basarabia, şi acolo n-am vrut să mai stau în oraş Am văzut oraşul, Cernăuţiul… Dar am stat două săptămâni în Chişinău.

- Cernăuţiul nu v-a plăcut?

- Era strada principală, care se numea Bucureşti, sau aşa ceva. A fost complet distrusă. Arsă. Nu de germani, ci cum s-au retras oamenii. Şi era un aspect dezolant, când vedeai strada asta principală, arsă casă de casă. Şi acolo mi-am găsit o consăteancă, fata lui jupân Stern, am mai vorbit de el, cu ceara şi cu… era căsătorită cu un mare comerciant de cherestea, de lemn, butoaie şi aşa mai departe. Am ajutat-o cât am putut, că ţin minte că  i-a scris ea tatălui ei din sat de la mine să-i dea lui tata banii pe care i-a primit. Am ajutat-o şi cu alimente…

- Erau pe cale de a fi deportaţi de acolo?

- Nu, singurele două măsuri erau să poarte steaua, şi a doua era cu alimentaţia. Mai uşoară pentru cei cu copii mici, şi mai grea pentru ceilalţi. Dar eu când am plecat din Bucureşti, am plecat cu servieta plină de sute de mii de lei, să le distribui evreilor, cu adresă, mă rog, la fiecare.

- Din partea cui?

- A evreilor de aici. V-am spus că am cunoscut foarte bine o fată, o evreică, colegă de facultate, şi în special pe tatăl ei, care făcuse Academia Comercială la Viena.

- Cine a fost?

- Grünberg. A murit în primul bombardament. Abraham Grünberg făcuse Academia Comercială la Viena, şi avusese profesori pe Schulpeter, pe fraţii…

- Acela a ajuns mare.

- Mare economist în SUA, Schumpeter. Am cartea lui aici, în germană. El a fost prima dată profesor la Cernăuţi. La vârsta de 27 sau 29 de ani preda la Universitatea din Cernăuţi. Îşi dăduse tocmai atunci doctoratul cu faimoasa lui teză Teoria evoluţiei economice. Şi după aia a fost mutat la Viena. Şi i-a avut pe cei doi fraţi Menger, Karl şi Anton. Am discutat cu el foarte mult, şi când am plecat din Cernăuţi, m-am dus să-mi iau rămas bun de la el. Şi a spus, când pleci? Poimâine. Vino te rog pe aici, că am avut eu acolo un reprezentat comercial, cum era pentru oraşele mari, şi vreau să-i trimit nişte bani, dacă vrei să-i duci. Ei, sigur că-i duc. Şi atunci am găsit mai multe plicuri la el, nu numai pentru reprezentantul lui. Şi le-am dus, şi am predat plicurile la adresele indicate. De fapt nu m-am dus la fiecare adresă, că nu era chiar uşor. O supraveghere tot era, nu? Şi l-am văzut pe acesta, care a fost salariat al lui Grünberg, să facă el oficiul de distribuire. Scenă care s-a repetat în ’943. Dar nu la Cernăuţi, şi la Golta, un oraş pe Bug, pe partea Transnistriei. Era de fapt un singur oraş, dar despărţit de Bug în două, şi pe partea stângă era capitala de judeţ germană, dincoace era prefect român. Era un pod, un pod de vase, că podul… Nu ştiu cum de a rămas întreg podul de cale ferată. Dar podul pe care circulau pietonii şi maşinile a fost distrus. Era de vase. Ei, acolo la Golta era un mare lagăr de evrei. Foarte mare. Dar erau şi evrei scoşi din lagăr, şi adăpostiţi într-o clădire destul de mare. Erau vreo 100, 100 şi ceva, ăştia neţinuţi în lagăr. Se puteau plimba în oraş, circula, ăştia din clădire erau mai avantajaţi, care erau considerentele, nu ştiu. Fuseseră mai bogaţi, sau… asta nu cunosc. Dar, tot aşa plecând… Eu aveam un foarte bun prieten evreu, care era fotograful oficial al Institutul Social Român, Aurel Bauh. A avut el multe expoziţii, chiar după război. El a făcut şi poze în Dâmbovnic, excelente poze, sunt publicate o parte din ele în revista “Sociologia Românească”.

- Originalele s-au păstrat?

- Originalele le reţinea întotdeauna. El făcea dublu. O serie pentru el, o serie pentru noi. Şi am lucrat cu el încă în 1948. În ’50, după ce am ieşit eu din…. Am terminat „facultatea superioară”[9], m-am dus să-l văd, i-am făcut o vizită. Şi l-am găsit singur. I-am zis, cum eşti singur? Păi, zice, fata şi soţia sunt la Paris, plecate pentru tratament medical. Asta a fost în ’55, când m-am dus să-l văd, în ’56 a fost ultima expoziţie internaţională de artă fotografică, făcută la Palatul Consiliului de Stat, aripa dinspre biserică. Acolo el a mai avut atunci două sau trei fotografii premiate. Era un om infirm, n-avea piciorul stâng. Dar cât era de strâmb, atâta se strâmba când lua poza. Şi avea un ochi extraordinar. El, nu ştiu, din Olanda venise de undeva… Poate se născuse aici, dar era olandez sau aşa ceva era de origine. Pe urmă a plecat şi el.

- Şi n-a salvat nimeni fotografiile?

- Eu am vorbit cu el atunci despre… şi el mi-a spus că nu dă ce are. Fiindcă el vrea să facă un album al României, cu pozele lui. El cred că a lucrat cel puţin zece ani cu echipele astea ale lui Gusti. Eu l-am dus la Hodac. Eu am fost cu Bauh la Hodac în ’47, chiar după stabilizare. După august. Neamţu l-adus, deci el ar fi ştiut mult mai bine originea lui.

- Nu originea, fotografiile lui mă interesează.

- Sunt convins că le-a dus cu el… El a spus că vrea să facă un album al României. A făcut, n-a făcut, nu ştiu… Eu l-am dus la Hodac, e adevărat, cu maşina. Şi Golopenţia şi eu i-am dat scris ce are de fotografiat. Bineînţeles, el a făcut pozele în afară de asta. A spus, nu mi-aţi comandat voi, dar eu am făcut. Şi l-am dus aşa. L-am dus la Glăzăria, Gurghiu. Acolo erau catolici. Erau unguri catolici la Gurghiu. Şi acolo era castelul lui Maximilian al III-lea, castelul de vânătoare. Pe vremea asta, în ’47, era şcoală de brigadieri silvici. Şi sâmbăta după masa stăteam în Gurghiu, şi eram impresionat cum mergeau nemţoaicele astea la biserică, două cu două, coloană întreagă. Şi duminică, acelaşi spectacol. La noi mergea grămadă lumea! /râde/

- Aşa se merge şi în Secuime, şi  în valea Călatei.

- Ăştia nu se considerau secui. Că dacă ar fi fost secui… Majoritatea covârşitoare erau catolici. Ăştia erau aduşi de Maximilian pentru paza castelului. Dealtfel nici biserica n-avea decât vreo 300 de ani vechime. Maximilian a fost în secolul XVII, după 1650. Acolo am fost cu Bauh, şi acolo a mai lucrat el cu noi în 1947. Pe urmă a devenit fotograf pe Calea Victoriei, pe la Casa Centrală a Armatei, colţ cu Capşa, îi zicea Julieta, nu ştiu, era patron, nu era patron… Când treceam, mă opream, şi mai stăteam de vorbă cu el. Ei, în ’43, când am mers cu treburile noastre peste Bug, aveam sediul la Golta, în oraşul acesta unde era lagărul acesta. Şi Bauh ne-a rugat să ducem nişte alimente şi nişte bani. Avea cumnat trimis acolo. Şi soţia. Şi într-o zi ne-am dus. Cine se gândea că face ceva ilegal? În orice caz ne-am dus. Era uman să te duci, să-i duci mâncarea, zahăr, salam de Sibiu, mă rog, ce considera el că ţine. Se şi gătea acolo. Celorlalţi din lagăr li se gătea acolo mâncare. Mai era şi ulei. Alimente şi bani. Când am venit eu mai târziu în Bucureşti, după 2-3 săptămâni, îmi spune, am fost chemat de Siguranţa statului, şi am dat o declaraţie despre ce am dus noi în lagărul ăla. Zice, eu n-am spus că ai fost şi tu, zice, dar dacă ei ştiu c-ai fost, şi au să te întrebe, spune exact ce-a fost, ce-am dus. Dar n-am fost chemat, şi m-am dus înapoi. În ’44 în mai, poate la începutul lui iunie eram evacuaţi aicea, la 40 de km, vreo trei sate. Într-o duminică s-a oprit un camion românesc, încărcat cu aviatori americani.

- Prizonieri.

- Da. Se stricase ceva la motor şi trebuia schimbată o piesă. Au chemat şeful garajului, să vadă ce este, şi să dea piesa respectivă. Nu cunoşteam engleza atunci, am învăţat-o mai târziu. Însă era sora mai mare a lui Lena Constante, ea ştia bine engleza, şi am rugat-o să-i întrebe dacă le e foame, dacă au ţigări. Inspiraţie de-aceasta, prostească, în plin război. Şi au spus că ar mânca, dar nu marmeladă, că s-au săturat de marmeladă. Fuseseră reţinuţi, anchetaţi undeva, la Alexandria, în oraş probabil. Şi pe urmă era un lagăr aicea, a fost o şcoală primară, aproape de Piaţa Unirii unde erau ţinuţi prizonierii americani. A adus salam, şuncă, ce-am găsit acolo. Şi ţigări. Ţigări am dat eu, eram fumător pe vremea aceea, fumam Tomis, cea mai scumpă ţigară românească şi cea mai bună. Erau 17, au mai rămas 3 ţigări, şi ultimul căruia i-am dat a pus pachetul în buzunar, nu mi l-a mai dat. Am dat vreo două pachete. Ca să se işte după plecarea lor un conflict teribil între două partide. Unul, care era bun prieten, dar fusese legionar destul de mărişor… Dar n-a luat parte a rebeliune, pur şi simplu a stat închis în Institutul de Statistică, numai să nu participe la rebeliune.

- Golopenţia l-a închis acolo?

- Nu, el nu i-a spus nimănui du-te sau stai. L-a lăsat pe fiecare să acţioneze cum consideră…. Şi o parte din sat. Dar nu ţărani, inginerul agronom, soţia lui, nişte rude care au sărit, m-au acuzat de pactizare cu inamicii care omoară populaţia. Am ţinut şi eu partea mea, şi mi-a mai ţinut-o şi alţii, încât se constituise în spatele meu un grup destul de bun, că dacă ar fi fost vorba să sară la bătaie, aveam cine să mă apere. Era Bucur Şchiopu, Suciu, tot clujean. Biji era la închisoare în vremea aceea. A fost şi condamnat. Judecat şi condamnat. Ei, am ieşit, ne-am dus fiecare la casele noastre, dar fapt este că am fost chemat la faimosul general Topor, comandantul Jandarmeriei. Avea sediul pe şoseaua Ştefan cel Mare, într-o casă de asta conspirativă, şi l-am întrebat pe unul care stătea lungit pe pat, ce se întâmplă cu cei care intră aici. Păi, zice, unii pleacă, alţii nu mai pleacă… Pe urmă a venit un căpitan, şi mi-a cerut o declaraţie, cum a fost, ce-am dat, de ce am dat. Ţin minte, că dimineaţa, când a venit şeful de post să-mi spună că trebuie să mă prezint la Jandarmerie, eu m-am îmbrăcat cam fistichiu, adică haina de o culoare şi pantalonii de altă culoare. Şi îmi spune Golopenţia, ce dracu’ te-ai îmbrăcat aşa, du-te şi pune-ţi un costum uni. Te duci ca un francez sau ca un englez, îmbrăcat în felul ăsta? M-am schimbat. Un alt episod a fost, că a venit Şchiopu foarte alarmat, să nu-i spun numele lui, că-i însurat, are copil. Fiindcă fuseseră arestate două fete ale unui locotenent colonel din satul vecin, tot aşa, că în ziua de Paşti dăduseră unor americani nişte alimente, ouă roşii, mă rog. Au fost trimise în lagăr la Târgu Jiu, amândouă, deşi tatăl lor era locotenent colonel activ. Am dat declaraţia, şi m-a chemat generalul Topor. Zic, domnule, uite ce s-a întâmplat. Eu înainte de a le da l-am întrebat pe comandantul convoiului dacă am voie sau nu să dau. Şi el mi-a spus că n-are nici un ordin în privinţa asta. Nici să dau, nici să nu dau. Ca atare, zice, fă cum vrei dumneata. Păi, ce grad avea? Zic, plutonier major. Păi, bine, dom’le, dumneata, licenţiat în filosofie – eram atunci şef de serviciu, adică egal în grad cu maior, în orice caz funcţionar superior – te iei după vorba unui plutonier major? /râde/ Să ştii că ţi-am propus 3 luni de zile lagăr. Maşina instituţiei mă aştepta jos. Am venit, îl găsesc pe Golopenţia. Eu nu ştiam că el a venit în oraş. Pe urmă am ştiut că el a vorbit cu două persoane, cu doctorul Manuilă care putea vorbi cu Maniu, şi cu Neamţu, care era mâna dreaptă a ministrului de interne. Jandarmeria ţinea de Ministerul de Interne, nu de Ministerul Apărării Naţionale. Şi în felul acesta alea trei luni de zile nu au fost aprobate.

- Şi la Ministerul de Interne de ce se ocupa?

- Neamţu? Nu era, doar că era în relaţii foarte bune Picki Vasiliu, care era subsecretar de stat, dar de fapt el conducea ministerul, pentru că Petroviceanu nu prea… era bolnăvicios şi nu prea… de altfel Picki Vasiliu a fost împuşcat, nu Petroviceanu. Ei, şi aşa, spre surprinderea şefului de secţie jandarmi din Ghimpaţi….

- În perioada asta activitatea sociologică din România s-a mutat practic la Institutul Central de Statistică. Singura campanie la care aţi luat parte a fost în valea Hoţului?

- A doua a fost în ’45.

- Dar înainte de 23 August.

- Eu n-am mai participat la altele, fiindcă am fost în sate, să depistez şi să înregistrez moldovenii aflaţi de la Bug spre răsărit, cu Golopenţia şi cu tot grupul lui, foşti şi viitori miniştri. /râde/ Cu Mănescu, cu Şchiopu… Încă nu fusese arestat Biji, a fost şi el.

- Care a fost motivul iniţierii acestei cercetări, şi care au fost instrumentele de lucru?

- Practic, concret nu ştiu cine a iniţiat-o. Adică, nu ştiu dacă a fost iniţiativă internă, deci a Institutului, sau a pornit de sus, de la Guvern. Un singur lucru ştiu. Că Ministerul Apărării Naţionale, şi mai ales Statul Major era mereu asaltat de note informative ale Armatei Române care lucra în Sud, până în Caucaz. De sate româneşti, care cer să vină să se aşeze în România.

- Despre care probabil nici nu prea se ştia.

- Deloc! A fost prin câteva sate, prin anii 1890-1900, un scriitor moldovean, Teodor Burada…

- A fost şi folclorist.

- Da, el a scris ceva despre satele de români din oblastia – asta este regiune, cum a fost la noi regiunea – Herstorskaia. Herston, Kerston este un oraş pe Nipru, dar mai spre vărsarea lui în Marea Neagră. Şi capitala întregii zone a fost acest oraş. Dar, fără precizări, fără să dea nici statistică, nici descrieri mai amănunţite, uneori nici denumiri. Noi am studiat, îmi aduc aminte că am luat recensământul sovietic din 1926, acela a fost un recensământ publicat, deci un recensământ după revoluţie. Nu ne-am putut ghida, fiindcă era foarte sumar. Aceasta a fost, cred, sursa de iniţiere a acţiunii, care a avut… în sfârşit, ajungem şi acolo. Cum v-am spus, am plecat în noiembrie, ’41, am trecut Bugul, ne-am oprit la Nicolae, acolo era Dragalina, generalul care comanda Armata de Sud. Nemţii au refuzat să ne primească, n-aveam autorizaţie de la Berlin, şi ne-am dus la Valea Hoţului, şi de-abia în iulie ’42, după sesiunea de examene, am fost trimis al Tiraspol, să organizez venirea şi celorlalţi. Adică, se primise avizul favorabil de la Berlin că putem merge să facem treaba asta. Şi a venit un grup foarte mare atunci, 20 şi ceva de inşi.

- Vă aduceţi aminte de ei?

- Nu de toţi. Era Mănescu, era Levente, Marin-Dunăre cu încă doi legionari. Restul erau fie de stânga, fie fără culoare politică, cum eram eu, Golopenţia şi alţii. Şi ne-am împărţit în grupuri de câte trei. Eu am fost singur cu doctor Seidel de la Iena. A fugit de hitlerişti, avea şi paşaport Nansen el. Depistam pe moldovenii răzleţi, 3-4 într-un sat, prin căsătorie sau prin profesie ajunşi din satul matcă într-un alt sat. Şi asta a mers până în… deci, am făcut toată zona asta dintre Bug şi Nipru, unde erau circa 20-25 de sate  moldoveneşti. Se ridica la vreo 70-80 de mii numărul moldovenilor. Dincolo de Nipru era însă zona militară. Nu mai era administraţie civilă. Foarte curios. La cotul Niprului era un sat Volohskoe. Şi numele spune că era vorba de volohi, adică de valahi. Era sat absolut de moldoveni, aflaţi într-un foarte puternic proces de deznaţionalizare. Singurul sat care era pe cale de deznaţionalizare. Se aflau la 5 kilometri de un mare oraş, toţi lucrau în oraş. Preferau să se ducă la liceu la oraş, era la 5 kilometri, dar făceau cu autobuzul. Şi acolo am avut un – hai să zic – ghid, pe unul Petrică Ciobanu. Îl întrecea pe Creangă în povestiri. Şi o limbă moldovenească… Un tânăr de vreo 35 de ani. Şi acest Petrică Ciobanu a scos bilet de aşezare în România. Să plece de acolo, cu autorizaţia Berlinului, bineînţeles.

- Altfel nu se putea?

- Nu. Şi i-am dat biletul, şi i-am spus, ia-ţi soţia şi copilul, şi du-te. De ce să mă duc? Păi, dar n-ai cerut? V-am cerut ca să mă duc la lucru în Germania! /râde/ El nu vroia să plece de acolo! Ci ca să aibă o hârtie, pe care s-o arate dacă vin de la primărie sau de la jandarmerie, şi să-l lase în pace. Am avut alt caz, descendenţă din faimoasa familie Roznovanu. Nu ştiu dacă ai auzit, din istoria românilor… El a fost candidat la tronul Moldovei, când a fost tratatul de la Adrianopole. Însă n-a izbutit. Era o ramură la Iaşi, şi una la Chişinău. Ei, ea se trăgea din ramura Chişinău. Şi mama ei – vorbeau perfect româneşte amândouă – era căsătorită cu un locotenent colonel în armata ţaristă, care supravieţuise într-un fel, şi acum în noua orânduire era contabil. Cum a fost şi la noi. Ea într-adevăr a venit, am întâlnit-o în ’44 în vară în Bucureşti. Nu ştiu ce făcea… Ei, dar comandantul armatei von Manstein era la Zaparoj, şi s-a dus Golopenţia la el, i-a explicat, i-a arătat hârtiile, că am făcut partea asta până la Nipru şi ca să mergem mai departe. A zis, mergeţi. Până unde veţi putea. Şi am ajuns până la 60 de kilometri răsărit de Stalino. Astăzi Doneţk îi spune. Bazinul carbonifer al Doneţului. Şi acolo era un grup de 6-7 sate compact moldoveneşti. Noi n-aveam nici un fel de dispoziţie pentru aducerea lor în Basarabia, sau în Moldova sau nu ştiu unde. Singura noastră sarcină era să-i înregistrăm, şi să le distribuim o serie de produse de-astea, de strictă necesitate. Zahăr, săpun, sare – fiindcă n-aveau sare, v-am povestit chestia cu ciumacii, nu? Şi în august ’43 am terminat toată operaţia de înregistrare. Până pe linia frontului, 5 kilometri de front. Frontul venea mereu încoace, dar am avut toate garanţiile că dincolo, adică mai spre răsărit nu mai existau sate moldoveneşti. În ’43 am venit în Bucureşti, numai Golopenţia şi eu, ceilalţi veniseră mai înainte. În septembrie ’43 s-a primit dispoziţie să mergem înapoi, şi să aducem în Basarabia pe toţi cei ce vor să vină. Nimic obligatoriu. Numai cei ce vor să vină. În Basarabia existau numeroase, nu ştiu număr, dar foarte multe sate goale, unde au fost germani.

- Germanii au fost luaţi în Silezia.

- Poate şi în Silezia, dar majoritatea au fost duşi în Guvernământul General. Acesta era Polonia cu Varşovia. Şi li s-a dat acolo mai mult decât echivalentul a ce aveau aicea, echivalentul în pământ şi… Şi rămăseseră satele goale. Mai erau găini, pisici. Dar sate foarte frumoase, cu case făcute cu 4-5 camere, cu scândură pe jos… La Şaba de pildă, la sud de Cetatea Albă erau nemţi elveţieni. Poate erau francezi, erau din munţii Jura. Şi ei acolo s-au dus, n-au vrut să se ducă în Guvernământul General. Au fost tratative deosebite cu nemţii care făceau repatrierea.  Şi s-au dus acolo.

- În Elveţia?

- Da. Ăştia făceau faimosul vin de Şaba, se găsea foarte greu la Bucureşti, numai la pivniţele Zaporoscenko. Avea pivniţe, şi avea şi bar, pe Brezoianu, aici pe cheiul Dâmboviţei era faimosul bar Zaporoscenko. Ei, atunci ne-am dus înapoi şi s-au dus aşa: Un grup la Cetatea Albă. Aicea era Corneliu Mănescu, era unul Betea care a murit, Raţiu care cred că mai trăieşte. A fost o întâmplare cu el…

- Legionarul?

- Da. Dar convertit. A fost promoţia Ana Pauker în partid. În noiembrie ’44. Pe urmă l-a înhăţat 6 ani jumătate. Era de lângă mine, beclean, din Beclea. Unul Maca de la Alba Iulia. N-aţi auzit de el, că n-a participat, asta a fost prima lui intrare în grupul Golopenţia. Şi au mai fost, nu mai îmi aduc aminte. În orice caz, eu îi strângeam… A fost întâi numai un singur punct de trecere. Acesta de la Golta, şi lângă mine, când veneau ei cu actele, şi eu listele pe care le aveam, fiindcă noi am înregistrat, toată familia, absolut toţi, cu vârsta, cu sexul, cum se face la un recensământ. Aveam lângă mine un cetăţean de la Siherheistdienst. Nu ştii ce-i asta? Mai mare decât Gestapo. Serviciul Secret de Siguranţă.  Şi cu el lucram. Şi el punea pecetea, şi eu puneam pecetea şi semnătura. Uneori închidea ochii. Avea şi alte treburi, nu să stea el, cogeamite nu ştiu ce era el, maior sau ce, avea alte treburi… Am scos odată din lagăr 550 de moldoveni.

- Din ce fel de lagăr?

- Păi, pe măsură ce frontul se apropia, ei luau bărbaţii de la 16 până la 60 de ani. Şi luase din astea trei sate, adică din faimoasele trei sate care se numeau a 8-a, a 9-a şi a 10-a, adică compania… luase toţi bărbaţii. Şi mă trezesc chemat de comisarul acesta, să vin la el cu listele din satele alea. M-am dus la el, şi zice, uite, lagărul acela e plin cu moldoveni de-ai dumitale, du-te şi ia-i de acolo. Comandantul lagărului a rămas cu gura căscată când a văzut că vine cineva din afară, şi are şi liste. Şi i-am scos. Erau într-o magazie, sau grajd, sau nici nu ştiu ce era. Până i-am despăducheat! În sfârşit… Deci eu îi treceam… Pe urmă n-am mai putut, că veneau prea mulţi. Am mai înfiinţat două puncte, unul la Vronisensk, mai jos la vreo 100 de kilometri de Golta, şi celălalt la Nicolaev. Din Kubani armata a adus trei sate, Moldavska, Grozovatka şi nu mai ştiu cum se numea al treilea. Ăştia au fost aduşi de armată, cu camioane, cu trenuri. Cum a putut i-a adus armata, şi i-a colonizat prin Basarabia pe undeva. Restul câţi a adus, îi încărcam în tren, aveam vagoane la dispoziţie tot timpul, şi-i trimiteam la Cetatea Albă. De la Cetatea Albă îi lua grupul Mănescu, şi îi ducea în satele respective. A fost după aceea în… martie. Începuse să deszăpezească, în martie ’44, se zvoneşte că am căzut în încercuire, eu şi trei care erau cu mine. De fapt n-am căzut, am plecat ultimii de acolo, cu ultimul tren care a plecat din Golta. Şi am aflat că Golopenţia a fost chemat de doctorul Manuilă, şi întrebat, ce s-a întâmplat cu mine, am căzut într-adevăr în încercuire, sau n-am căzut. Şi Golopenţia n-a reuşit să ajungă, nu mai circula trenul până acolo. Dar ne-am încrucişat pe drum, fără să-l văd, şi fără să mă vadă el. Pe urmă m-am dus la Odessa. Fără să ştiu că Golopenţia era acolo, în Odessa, cu mai mulţi. Şi m-am dus seara la operă, la faimoasa Operă din Odessa, considerată cea mai bună. Şi la Operă îl văd pe Golopenţia în lojă, cu încă vreo trei sau patru colegi. El se convinsese că am rămas încercuit, numai că el n-a putut ajunge, şi nu m-a văzut pe drum, a zis, s-a terminat cu mine. Am fost bucuroşi amândoi. Pe urmă am mers amândoi în satele astea, să vedem cum s-au aşezat. Sigur că între timp se spărseseră geamuri, se mai furaseră uşi de la casele astea. Dar erau aşezaţi foarte bine… Ei, tot materialul acesta strâns de noi, şi fiecare bineînţeles cu caiet de notiţe. Acele trei sate de care am pomenit, a 8-a, a 9-a şi a 10-a, cum spuneau ei în limbaj obişnuit se numeau Martinoşa, Panciova şi Kanij. Compania a 8-a, a 9-a şi a 10-a. Dacă iei harta Iugoslaviei, atunci la vărsarea Tisei în Dunăre sunt exact trei sate cu această denumire, Martinoşa, Panciova, Kanij.

- Formidabil! Şi sunt moldoveni?

- Ei, sunt de acolo, sau nu sunt de acolo? Mi-a cântat o babă din bazinul Doneţului „Jiule, pustiule, secaţi-ar izvoarele, să-l trec cu chicoarele….” Nu zicea „picierele” cum zic oltenii, ci „chicoarele”. Deci, se moldovenizase, chiar dacă ea a fost olteancă… Nu ea, străbunica ei. Şi nu era auzit de la radio! Nu se auzea radio Bucureşti până acolo. Erau aproape 2000 de kilometri în linie dreaptă. Şi nu stătea să prindă Bucureştiul s-o audă pe Maria Tănase cântând. Aceasta a rămas nerezolvată. Adică, de ce le zicea moldoveni? V-am spus că procesul a avut două laturi. A fost o emigrare naturală, s-a înmulţit populaţia din Moldova, şi a trecut, şi s-a dus peste, că era ţara pustie. Când polonezi, când ruşi, când turci…

- No man’s land.

- Aşa. Şi a fost această colonizare iniţiată de Ecaterina a II-a, care a înfiinţat sate de grăniceri pe măsură ce a eliberat teritorii de la turci. De pildă, acolo în bazinul Doneţului unul din sate se numea Bairak. N-am reuşit să găsesc cum s-a chemat el la origine. Bairak e baracă. Cam turcesc numele. Moldovenii erau pe vale, şi ucrainenii care veniseră mai târziu ca lucrători în mină – avea cărbune Bairakul – erau pe deal, pe podiş. Aduceau moldovenii apă, pentru ei, pentru vite, pentru înălbit cânepă, şi aşa mai departe. Aşa era în partea asta, de aceea am spus de colonizare, nu emigrare firească, naturală, cum erau ăştialalţii, din Transnistria, Balta, Râbniţa, Dubăsari, şi aşa mai departe.

- Aţi pomenit de materialul care s-a scris atunci.

- Da. Nu l-am păstrat! Adică listele de înscriere au fost predate la Institut. S-a făcut o primă prelucrare, şi s-a făcut o expunere publică asupra constatărilor. Câte se puteau constata atunci. Între care partea esenţială a fost a lui Brăiloiu. Brăiloiu a fost, şi eu l-am condus în numeroase sate, şi a înregistrat, nu pe bandă, ci pe discuri, folclor şi poveşti.

- Aceste înregistrări s-au păstrat?

- Sunt la Institut, la Mihai Pop, el ştie de ele, trebuie să ştie. Avea Brăiloiu un salariat, un specialist şi în înregistrări, şi în producerea cilindrilor. Căruia Brăiloiu îi zicea Edison. Noi nici n-am ştiut cum îl chema de fapt niciodată, în afară de Edison[10]. Ei, el a făcut partea esenţială, punând cântecele, şi aşa mai departe, culese, înregistrate în satele astea. Carnetele de note le-am păstrat fiecare. Cred că unul… nu ştiu dacă Marin-Dunăre sau Apostol, cred că a scris ceva despre nişte sate.

- Care Apostol? N-am mai auzit de el.

- A venit mai târziu el lângă noi, cam prin ’41-’42, dar a făcut parte din grupul Golopenţia. Cred că trăieşte. Era mai în vârstă decât mine. Cred că trăieşte. A fost acum vreo 10-15 ani pe la mine. Şi lucra ca contabil la un IAS pe lângă Orăştie. A fost cam verde el, a avut Teologia la bază, şi teologii ăştia au cam scrântit-o. Şi pe urmă când a venit la mine, cred că a venit să-mi spună că urmează să fie numit, dacă primeşte, ceva pe la episcopia aceea de la Arad.  Aşa că ori s-a dus, ori e tot pe la Orăştie, nu ştiu. Ei, cred că el sau altcineva a scris ceva, adică experienţa lui personală, ce a cercetat el. Dar, toate listele astea de înscriere erau depozitate în nişte lăzi de la Institutul Central de Statistică. Scria pe ele ICS, numărul cutare. Şi depuse la arhivă, în subsolul instituţiei. N-am ştiut ce… Ale mele au fost  luate când am fost ridicat, caietul, carnetul, şi ce mai aveam.

- Şi astea nu s-au înapoiat?

- /râde/ A venit o dubă mare, de m-a apucat şi groaza. Opreşte ziua în amiaza mare o dubă în faţa casei mele… Eu am ieşit de câteva luni. A venit să-mi aducă înapoi o parte din cărţile şi materialele care mi-au fost luate. Dar erau dintre cele… am zis, de ce nu mi le-ai adus pe celelalte, de ce mi le aduci pe astea? Zice, domnule, eu îţi aduc ce mi s-a dat. Toate cărţile lui Pătrăşcanu cu dedicaţie, şi carnetele… Era carnetul de note, era inclusiv Dâmbovnicul. Ei, au trecut ani de zile… Bineînţeles eu nu m-am dus înapoi la Statistică. Nici dacă m-ar fi chemat nu m-aş fi dus… Dar, să închei povestea.

- Deci, v-aţi întors, şi Statistica bătea pasul pe loc, că se apropia frontul.

- Păi da, am venit la Bucureşti, am evacuat Institutul. Adică, noi l-am evacuat. Am lucrat aşa într-un hal că Golopenţia a căzut bolnav de surmenaj. A stat vreo trei săptămâni până şi-a revenit. Sub îngrijiri medicale, sub tratament şi aşa mai departe. Fiindcă n-am avut bani pentru evacuare.

- Şi ce s-a întâmplat cu lăzile acelea? S-au distrus?

- Asta voiam să v-o spun, dar m-aţi întrerupt. Ani de zile au trecut. Şi la sfârşitul lui ’65 sau începutul lui ’66. Cam aşa era. Când a fost diferendul acela cu Basarabia, cu nu ştiu cine… S-a vorbit în anii aceia de problema aceasta. Am fost chemat, şi întrebat: „unde-i materialul de peste Bug”. „Aici l-am lăsat.” „Cum era, cum…” „Păi, era în lăzi, nu ştiu, nu ţin minte numărul lăzilor, vreo 5 lăzi, aşezat frumos pe judeţe, raioane, sate”. „Am căutat, am răscolit tot, subsolul şi tot depozitul, şi nu este nicăieri”. S-ar fi putut, să ştiţi, atunci… Dacă nu ştiţi, vă spun. Trebuia să fie înapoiate toate obiectele aduse de la Prut încolo. Au venit oameni care şi-au cumpărat piane, sau pur şi simplu în satele astea nemţeşti erau pianele… Îşi lua cine vrea. Într-o curte, îmi aduc aminte, la Bairamcea, un sat de vreo 100 de case, era numai pe o singură stradă foarte largă. O stradă de vreo 100 m lăţime. Mijlocul era însă grădină, plin de stupi sistematici. Rămăseseră acolo, şi acum era un inginer care avea grijă de stupii ăştia. Erau pianele strânse în curte, 15 piane. Găinile… cuibare în ele, le ploua. Şi au venit care aveau mijloace să le aducă. Au luat alţii şi covoare… În sfârşit, cumpărate, necumpărate, nu ştiu, nu mă pricep. Nu am făcut afaceri de felul acesta. Nici măcar n-am fost întrebat! Ei, au trebuit înapoiate. Toate obiectele aduse de acolo. Că le-o fi luat… Nu ştiu, cineva într-adins a pus mâna pe ele, şi le-a distrus probabil. Deşi ulterior am auzit că la Externe s-ar găsi acest material.  Dar n-am fost niciodată să întreb. Ei, le-am spus atunci cam ceea ce ţi-am spus şi dumitale. Şi acum mi-este foarte greu să-mi aduc aminte şi satele. Eu sunt singurul… nici Golopenţia nu le-a văzut pe toate, cum le-am văzut eu. El de câte ori pleca, rămâneam substitutul lui. Şi atunci am văzut toate satele astea. Dar să mă pui acum să fac lista lor… Imposibil.

- Ce s-a întâmplat cu oamenii care au fost băgaţi în fostele sate nemţeşti?

- Au rămas acolo. Vreo 15-16 dintre ei au venit dincoace. Prin Ministerul Agriculturii – că ăştia 15-16, vorbesc de familii, erau mai multe persoane, cu excepţia unuia, care s-a aşezat în oraşul Călăraşi, şi fiică-sa a devenit farmacistă acolo, el având farmacie sau aşa ceva… Ceilalţi au fost prin Ministerul Agriculturii colonizaţi în Banat. Aşezaţi în Banat. Unul dintre ei, o familie dintre ei, cu trei fete, a venit în Bucureşti… Ministerul Agriculturii aici cam pe unde-i arena asta, sau Parcul Tineretului, sau cum îi zice. I-a dat o casă şi nu ştiu cât pământ ca să crească vite. Şi el a crescut vreo 4-5 vaci cu lapte, făcea smântână, brânză, unt, şi vindea  la piaţă, şi trăia. Fetele lui, cea mai mică e profesoară de limba română.

- Îi ştiţi numele?

- Sigur.

- M-ar interesa o familie care a trecut prin toate astea.

- Nu-l mai găseşti, el era atunci de aproape 50 de ani.

- Ei, acum poate avea 90.

- A trăit până acum câţiva ani.

- Dar fiicele îşi aduc aminte.

- Da, fiindcă cea mare, Elena, a făcut geografia, 5 ani de facultate la Odessa. Cea mijlocie n-a făcut decât 10 clase.

- Cum o găsesc pe fata asta cu geografia?

- Ea e de vârsta mea. Pavelescu o cheamă. A fost căsătorită, s-a mutat la Braşov cu soţul, acolo a divorţat. Nu cunosc motivul, că nu prea îmi place să mă amestec în problemele acestea. Atâta ştiu că în momentul în care eu am ieşit, la vreun an de zile m-a găsit el, tatăl lor. Leonte Leuţă. M-a găsit, şi cum nu eram acasă, şi nici soţia nu era, mi-a lăsat un bilet. Că locuieşte pe strada Pindului, aşa se numea strada, care nu mai este acum… numărul 90 şi ceva. Că am plecat de aici, din piaţa Unirii pe jos până acolo, că n-am ştiut pe unde putea fi Pindului acesta. Ei, ea era venită de la Braşov, divorţată. Angajată din fond nescriptic la echipele de cercetări monografice ale Institutului de Cercetări Economice. Vreo doi ani a lucrat… Până s-a desfiinţat, a lucrat acolo. Pe urmă a devenit educatoare sau aşa ceva, la o grădiniţă de copii sau o creşă, aici, în piaţa asta, Filaret. Chiar lângă fosta gară e creşa asta, la parter. Cred că acum e pensionată, dar ei trebuie să ştie de ea. Cealaltă, mijlocia e tehniciană, a făcut zece clase, că pe urmă a început războiul, şi n-a făcut… Căsătorită cu un tehnician în energetică, care lucra pe la Bicaz. Dar avea domiciliul într-un bloc pe Victoriei.

- De cei din Călăraş şi din Banat nu mai ştiţi nimic?

- Nu ştiu nimic, absolut nimic. Atâta ştiu că fata lui Mileşcinko a devenit farmacistă la Călăraşi. Era ucrainizat numele. Acest Mileşcinko nu era din grupul celor trei sate de care v-am vorbit. Era mai jos, la vreo 15-20 de km alt grup. Aşa erau, grupuri de 5-6-7 sate. Ei, constituţia aia a lui Stalin i-a ajutat, fiindcă ei aveau şcoală în limba românească. Şi până în 1939 cărţile erau tipărite cu caractere latine. Şi învăţătorii lor veneau la Balta – era capitala Republicii Moldoveneşti până în ’38. Când i-a căsăpit pe ăia, când a avut procesele alea mari, i-a căsăpit şi pe ăştia, ca tendinţă de românizare. Şi a mutat capitala la Tiraspol. Dar ăştia de aici, de peste Bug veneau şi făceau Institutul Pedagogic întâi la Balta, apoi la Tiraspol. Şi scriau foarte bine cu litere latine. Eu încă i-am învăţat pe câţiva, că dacă eram singur nu puteam să înregistrez singur un sat întreg de 4500 de locuitori. Dar aveam învăţătorii de acolo, care scriau foarte bine. Un mic instructaj, nu? Asta faci oricând, şi aici, când faci recensământ, instruieşti oamenii. Ei, atunci mi-a părut rău într-adevăr că n-am găsit materialul, atunci, în ’65-’66. Am ştiut de ce vrea să-l găsească. Dar, ce să fac. Aşa… Şi punctul final al afacerii ăsteia e următorul. Ăştia de stânga, sau chiar şi Raţiu care se convertise…

- Deja atunci s-a convertit?

- Da, da. L-a convertit Betea şi poate şi Mănescu. Că şi el era la Cetatea Albă, în grupul lor. Mai făceau şi ei câte ceva. Mai scoteau câte unul clandestin de acolo, şi-l treceau peste Bug, în Transnistria, unde-şi pierdea urma. Deci, şi acţiuni de astea, de salvarea unuia din mâna Gestapoului sau… Ca acum vreo 3-4 ani, îl cheamă Popişteanu pe Raţiu la el… Ştii cine e Popişteanu?

- Sigur, de la „Magazinul Istoric”.

- Şi-i spune, „uite, domnule, la radio Moscova, emisiunea în limba română s-a citit scrisoarea cetăţeanului X, care locuieşte acum la Lemberg, şi el zice că ar vrea să ştie despre dumneata, despre Betea, despre Pavel, care în timpul războiului i-aţi dat un ajutor…” I-au salvat viaţa. „Ce-a fost asta, cum ai ajuns dumneata acolo, nu ştiu ce…” „Păi, stai, domnule, că asta a fost o acţiune, n-a fost în plimbare sau cu războiul, sau nu ştiu ce.” Şi i-a povestit, mă rog, cât ştia el. Deşi el a fost de la început, din prima zi cu mine. „Atunci scrie, domnule! Scrie!”

- Şi a scris?

- Da.

- A apărut?

- Nu, că a ieşit ceva neclar. Şi a fost la Secţie materialul. Trebuia… Dar relatarea nu era foarte exactă. Şi cu lipsuri şi aşa mai departe. Ăia şase ani jumate l-au cam… În orice caz, n-avea perspectiva de ansamblu pe care o aveam eu. El a luat satul acesta, satul acesta, satul cutare. Dar ca ansamblu, nu avea. Şi i-au spus: „cine a mai fost?” Şi a spus el de cine şi-a adus aminte. Şi printre cei de care şi-a adus aminte, m-a scris pe mine chiar primul. „Dar el trăieşte, du-te să-ţi citească materialul, să semneze şi el că-i de acord cu materialul.” Şi a venit într-o duminică dimineaţă la mine, am stat tot aşa cam 5-6 ore cu el, şi am pus materialul la punct. Şi am dat viza. N-am vrut să semnez, fiindcă nici nu mi se ceruse decât atâta, acordul. Ce s-a întâmplat mai departe, nu ştiu[11]. S-a dus înapoi, dar probabil că nu era momentul favorabil.

- Oh, Doamne, Doamne!

- Cred că aceea cu românii din Banatul Sârbesc v-am povestit-o, şi aţi înregistrat-o.

- Cu prizonierii?

- Da. Ei, după aceea am adus înapoi funcţionarii, cu o singură pierdere. Împrejurările au fost de vină. Un funcţionar foarte blând. Un incident, şi-a pierdut viaţa. Ei, şi în ’945, în iulie, am făcut o şcoală de pregătire la Târgu-Mureş. Unde erau aduşi din toată ţara cei care vroiau să devină salariaţi ai Institutului.

- Unde s-a ţinut, în ce clădire, nu vă aduceţi aminte?

- Ba da, la liceul Unirea. Acolo ţineam cursurile, şi acolo nişte săli de clasă au fost făcute dormitoare. Şi predam acolo cursuri de economie politică, noţiuni elementare, bineînţeles. Golopenţia preda statistică, Ioan Negru nu ştiu ce mai preda…

- Ioan Negru? N-am auzit de el.

- A fost… Era atunci… n-am vorbit despre asta, şi o să vorbim când ajungem acolo cu povestea asta… Într-o bună zi, ne-am urcat în tren, Golopenţia şi eu. Şi am mers pe Mureş în sus. Am ajuns la Reghin, cu intenţia să vedem valea Gurghiului. Şi cred că Golopenţia a zis, „de ce să nu stăm noi…” Noi aveam o lună de zile concediu. De ce să nu stăm aici la Hodac, şi să facem cercetare monografică la Hodac. A fost făcută şi o dare de seamă la Academie despre cercetarea asta de la Hodac. Şi i-am luat pe toţi profesorii care mai erau acolo, am mai adus oameni din Bucureşti, încât s-au făcut vreo 20 de inşi. A fost şi Biji, directorul Statisticii Agricole, să facă viaţa agrară… Mă rog. Şi s-au încheiat cursurile. Cursurile s-au încheiat în nefasta de zi de 6 august ’45. A sosit în dimineaţa zilei, sau în după-amiaza zilei directorul general, sau în 7 august… În sfârşit, şi zice, „uite, s-a aruncat bomba[12]”. Ne-a povestit el, chiar în piaţă eram, la restaurantul acela mare, parcă New York se chema, din Târgu-Mureş. Pe dreapta era biserica romano-catolică, asemănătoare cu cea din Cluj, ca stil. Şi am făcut acea cercetare la Hodac, timp de o lună şi ceva. Eu am revenit însă. Am revenit, făcusem toate satele, începând cu Glăjăria, Gurghiu, Hodac, Ibăneşti şi Toaca.

- Acestea sunt sate româneşti.

- Da. Dar spre Gurghiu, mai pendulam în nişte sate care erau dincolo de deal. Ceva cu… Sânmihaiu de Pădure şi nu ştiu mai ce, încă un grup de sate. Şi m-am dus la Reghin, şi am luat toţi salariaţii statisticii din câteva plăşi, şi am făcut satele acelea. Însă de finalizat nu s-a finalizat nimica. A trecut pe urmă Statistica prin foarte multe prefaceri, a primit alte sarcini. Şi Apolzan a fost pe-acolo, şi Biji… Mă rog, tot ce era mai răsărit pe atunci în statistică. Şi am revenit în Gurghiu-Hodac-Ibăneşti cu Bauh în ’47 pentru fotografii şi aşa mai departe. Dar de scris nu s-a scris, cred că numai darea aceea de seamă pe care a făcut-o Golopenţia la Academie.

- Şi nici nu mai aveţi materialul din care s-ar putea scrie ceva.

- Mi s-a luat tot. Caietele şi carnetele… Asta a fost în ’45. Pe urmă noi n-am mai făcut, ca grup condus de Golopenţia. Dar oriunde am mers cu şcolile astea, şi s-a mers aşa: în ’46 Beclean – la 5 km de satul meu, tot în ’46 Curtea de Argeş. Pe urmă a venit Sebeşul.

- Tot concepţie monografică?

- Erau şcoli de astea, fie de specializare, fie de iniţiere. Dar acolo unde am fost eu… la Sebeş n-am putut face nimic. Era localitatea răvăşită, cu nemţii, cu chestii de-astea. Nu puteai să te duci, să vorbeşti de altceva. Oricum, nu era atmosfera favorabilă unei cercetări monografice. Nu era! Pe urmă am terminat cu statistica.

- Când?

- În 21 martie ’50.

- Între timp au intervenit schimbările politice. Bunăoară republica, pe urmă naţionalizarea, unificarea partidelor. În’48-’49 n-aţi mai făcut cercetări de teren?

- Stahl a făcut. Cred că el s-a dus imediat după război, sau după ce s-a constituit Consiliul Naţional de Cercetare Ştiinţifică la Academie, cu Gusti, cred că a primit fonduri şi s-a dus la Goicea. După atâţia ani!

- El cum de n-a luat parte la cercetarea aceasta de la Valea Hoţului?

- Pentru că atunci se inventaria Transnistria. Noi eram peste Bug, şi el conducea inventarierea din Transnistria. El a fost numit şeful tuturor statisticienilor care lucrau în Transnistria. Şi în ’42 m-am întâlnit cu el…

- Deci practic şi el a lucrat la asta.

- Da, dar nu în grupul nostru. În ’42, când am fost eu trimis cu Raţiu la Tiraspol, să aranjăm sosirea celor din Bucureşti, a venit şi el de a predat rezultatele recensământului din Transnistria guvernatorului. Era George Alexianu guvernator, fost profesor la Cernăuţi, la Universitate, şi pe urmă la Bucureşti. Pe urmă a venit perioada cu cercetarea monografică la Institutul de Cercetări Economice.

- Dar după ieşirea din detenţie cum v-au luat la Economice?

- Ei, m-au chemat ei.

- Aţi stat mult timp fără loc de muncă?

- Un an şi 6-7 luni. Pe urmă am intrat la Cercetări şi Proiectări pentru Hârtie, Celuloză şi Stuf, unde am stat până în iunie ’57. Din octombrie ’55. Nici doi ani n-am stat. Şi mi-a cerut transferul Academia. Cred că doi inşi au vorbit despre mine la Academie. Levente, care preluase conducerea DCS-ului, a Direcţiei Centrale de Statistică, şi Biji. Şi Levente n-a vrut să mai… V-am spus că au fost înfiinţate echipele pe lângă DCS, şi Levente n-a vrut să aibă de-a face cu ele. A zis, „eu fac statistică, şi nu sociologie. Academia – treaba ei”. Şi atunci ne-a vărsat la Institutul de Cercetări Economice. „Pe cine să punem acolo?” Şi atunci Levente şi Biji a spus, „pe acela, pe… E mai bun decât ceilalţi”. A fost verificat! /râde/ S-a terminat cu eşecul cunoscut.

Note 

[1] Preşedintele  Academiei era Traian Săvulescu (1948-1959)

[2] Miron Contantinescu devine în 1963 director al Institutului de Istorie al Academiei RPR

[3] adjunct al Ministrului Învăţământului

[4] Roman Moldovan, între 1965-1967 preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştinţifice

[5] Ph. E. Mosely, The Sociological School of Dimitrie Gusti, in « The Sociological Review”, vol. XXVIII, aprilie 1936

[6]La science de la réalité sociale. Introduction à un système de sociologie, d’éthique et de politique, Paris, 1941; La sociologie des unités sociales, in „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, an XVI, nr.1-4, 1943

[7] legitimaţie (lb.magh.)

[8] este vorba de Lena Constante, căsătorită cu Harry Brauner

[9] Gh. Retegan a fost arestat în martie 1950 sub acuzaţia de “crimă de înaltă trădare”, ulterior încadrarea juridică a fost shimbată în «complot împotriva orânduirii sociale». Închis la Jilava în regim de detenţie politică, a fost judecat în 1954 şi achitat de orice penalitate.

[10] Tehnicianul Gheorghe Adăscăliţei, zis « Edison »

[11] Cartea a apărut în 1994 (Anton Raţiu, Românii de la est de Bug. Cercetări etno-sociologice şi culegere de folclor, Editura Fundaţiei Culturale Române)

[12] bomba de la Hiroshima

Alte interviuri si extrase din volumul Parcurs intrerupt:

• Elevii monografistilor
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]

Despre Gh. Retegan si aici:

• Corespondenta cu Mihai Pop si Victor-Radulescu Pogoneanu. La incheierea Rapsodiei Epistolare (III)

The post “Am scos odata din lagar 550 de moldoveni” [Gheorghe Retegan, "Parcurs intrerupt", partea a III-a] appeared first on Cooperativa G.

Părăsirea Boemei și incarnarea Utopiei
Studențimea interbelică, Dimitrie Gusti și Serviciul Social obligatoriu

- partea I - 

Dragoș Sdrobiș

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Studiile despre intelectuali sunt nenumărate, dar definirea lor rămâne în continuare un subiect fertil de polemică. Percepuți uneori ca o „new middle-class” (viziunea funcționalistă a lui Robert Michels), alteori „relatively classless” (Karl Manheim), definirea intelectualilor s-a rezumat de cele mai multe ori la analizarea procesului de radicalizare politică a acestora. Iar aici consensul e larg răspândit: ultimele 2 veacuri ale istoriei au fost marcate de prezența intelectualilor, mai precis din momentul în care „their capacity for loyalty was liberated”[1].

Una dintre cauzele radicalizării politice a intelectualilor se află în directă legătură cu securitatea economică. „Scratch a rebel and nowadays you find someone who is looking for a secure position”, afirma T.R. Fyvel, în 1968, caracterizând mișcările protestatare studențești care împânziseră atunci lumea. Radicalizarea politică a intelectualilor a fost pusă într-o legătură indisolubilă cu insecuritatea economică de către foarte mulți autori, de la Karl Marx, până la Robert Michels sau Walter Kotschnig. De pildă, studiul lui Walter Kotschnig, Unemployment in learned professions (1937), relevă faptul că în perioada marii crize economice din 1929-1933 radicalismul politic al intelectualilor (adică al absolvenților de studii superioare) era mult mai acut în societățile europene, decât în Marea Britanie sau SUA, din simplul motiv că rata șomajului era mult mai mare la cele dintâi^[2].

Pe scurt, radicalizarea politică a intelectualilor trebuie pusă în strânsă legătură cu mecanismul promovării și al mobilității sociale. Astfel, dacă se constată că în anumite societăți promovarea socială devine imposibilă la un moment dat prin micșorarea oportunităților de angajare, atunci există premise ca intelectualii să se radicalizeze și să lupte împotriva a ceea ce ei consideră a fi clasa conducătoare. În schimb, intelectualii care sunt parte a unui grup social aflat în declin sunt tot mai susceptibili să dezvolte ideologii conservatoare sau reacționare[3]. Oricum, în societățile care nu erau capabile să asigure canalele promovării sociale resentimentul acumulat putea deveni exploziv.

Aceasta ar fi o interpretare „sociologică” a prea-mult (și uneori redundant) analizatului conflict dintre generații, tinerii și bătrânii, care a marcat România interbelică. Iar aici trebuie aduși în discuție studenții, ca viitori membri ai unui grup socio-profesional. Este perioada în care studențimea devine singurul segment social al tineretului care se caracterizează „par un statut et un temps de vie à part, un temps d’apprentissage et d’expectation”[4]. Studențimea, prin prezența sa socială tot mai greu de ignorat, se transformă în sursă de revendicări economice, sociale și chiar politice. Faptul că studenții devin o forță socială e lesne de demonstrat doar prin accelerarea organizării sociale a tineretului universitar, mai ales a acelor tineri care pleacă din ținutul natal într-un mare oraș pentru a urma studii universitare. Aglomerările care se creează în campusurile universitare urbane devin medii propice pentru propagarea unor idei radicale, dar și pentru dezvoltarea unui sentiment al identității, solidarității și al elitismului.

Boema și Utopia: două trăsături ale tineretului universitar?

Astfel ia naștere Boema (Bohême, varianta franceză), un analist al acestui spațiu identitar fiind Robert Michels[5]. Când vorbești despre intelectuali sau artiști, mai toată lumea își imaginează un mediu „boem”: fumul cafenelelor, mizeria traiului cotidian sau chiar promiscuitatea relațiilor; oricum ar fi, boemul e, înainte de toate, liber. Etimologia acestui cuvânt e sincronă cu apariția intelectualului modern în spațiul francez. Inițial, dicționarele franceze înțeleg  prin boem în primul rând un locuitor al regiunii medievale Boemia. Mai apoi, noțiunea devine sinonimă pentru țigani, o populație care „presentent ce spectacle unique d’un peuple qui, diséminé de longue date dans tout l’Europe, y a conservé ses caractères primitifs sous tous ses climates comme les Juifs, tout en restant entièrement étranger et même rebelle à sa civilisation”. Acest exonim occidental de desemnare a țiganilor ar data din secolul al XV-lea, când se credea că aceștia ar fi originari din Boemia[6].

Câteva decenii mai târziu, dicționarele franceze consemnează noile sensuri ale cuvântului boem, datorat în special romanului lui Henri Murger, Scènes de la vie de bohème (1849). El este cel care dă o definiție acestui spațiu imaginar, atât de râvnit de tineretul Parisului, educat în spiritul revoluționarismului francez, dar captiv al limitelor politice impuse de Restaurația din 1830. Pentru Murget, „la Bohême n’est pas une patrie, c’est un mal dont je meurs”. Acum, dicționarul universal al secolului al XIX-lea, editat de Larousse, identifică trei tipologii diferite de boemi: boemii veritabili, care se remarcă printr-un efort intelectual și artistic prelungit, credincioși unor idealuri și viitorului, boemii incompleți, incapabili să sufere sau să aștepte, și care cred că inspirația de moment poate să le ofere gloria și bogăția lumii. În fine, ultimul tip de boem este cel ignorat, militanții artei pentru artă, incapabili să se afirme („oubliant que être et paraître sont deux choses également nécessaires”), al căror talent nu e egalat decât de mizeria în care trăiesc, dar a căror condescendență față de restul lumii le împiedică succesul[7].

A fi boem începe să se confunde cu debuturile vieții de artist. Honoré de Balzac merge mai departe, stabilind un ecart de vârstă pentru cei care puteau fi boemi: tinerii cu vârste între 20 și 30 de ani, dar nu mai mult de atât, care regăsesc în marile orașe libertatea de a-și trăi viața așa cum își doresc ei, departe de casă și de controlul figurilor parentale. De-a lungul întregului „stupid secol” al XIX-lea (Léon Daudet), burghezul devine etalonul unei lumi ordonate, dar insipide, lipsită de ingeniozitate. Tocmai de aceea, boemul e înainte de toate o antiteză a burghezului, încercând să impună o nouă axă a valorii lucrurilor. Materialismul burghezului este denunțat ca fals și filistin, ca semn al prostiei și al snobismului său: critica la adresa burghezului își are originea în viziunea romanticilor, dispreț ce va fi desăvârșit de socialiști. Practic, în saloanele franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea nu era insultă mai gravă ce putea fi adusă unui om decât aceea că ești „burghez”, adică limitat.

Nu e de mirare că pentru tinerii studenți, a fi boem devine un parcurs ineluctabil. Pentru tinerii studenți, Boema reprezintă o etapă a vieții caracterizată prin sărăcie, libertate și ură față de cei de sus. „As a passageway, it might lead […] to the Academy of Arts, as well as to the hospital or the morgue”[8]. Dar a rămâne pentru prea mult timp boem duce la convertirea în declasat. De aici și încercarea de a intra în sistemul de stat. Boema, ca spațiu la tinerilor, reprezintă un mecanism de negociere cu puterea, de câștigare a securității economice; iar rata lor de succes e direct proporțională cu gradul de slăbiciune al statului. Un stat cu instituții slabe va prefera să înregimenteze intelectualii „subversivi”, din simplul motiv că acești intelectuali nu au decât un singur mod de a percepe politica: prin lentila anarhismului.

Așadar, schema lui Robert Michels stabilește două tipuri de relații pe care intelectualii le au cu societatea. Prima este aceea a cooptării lor în sistemul administrativ al statului, celebra sa lege a birocratizării. Drept urmare, acești intelectuali devin fundamentul ideologic al regimului politic pe care îl servesc, în favoarea unei securități economice. De fapt, se ajunge la transformarea regimurilor politice în oligarhii, la care numai unii au acces la anumite funcții; ideea de mobilitate socială prin educație devine, deci, o simplă vorbă-n vânt. De aici, cea de-a doua relație a intelectualilor cu statul, cea de opoziție. Consecință a unei „unregulated intellectual production” și a blocării accesului la funcțiile elitiste, unele societăți experimentează o „inflație de intelectuali” (surplus intellectuals), așa cum a fost perioada crizei economice din 1929-1933. Drept urmare, transformarea acestor intelectuali în marginali răzvrătiți, care se adună în Boema „to dream of the future or the past”[9]. „In the catalogue of bourgeois sins, bohemian intellectuals earn a double entry, thinking too much and doing too little”[10]. Acest tip de intelectual își construiește propriul său mediu social, mai ales în marile orașe, este foarte activ și își câștigă cu ușurință o audiență largă. Motivul esențial al succesului său e faptul că prezența sa publică se face simțită prin articole, eseuri, conferințe care abordează teme de actualitate și de interes public. De cele mai multe ori, problemele sale sunt și ale opiniei publice, iar principalul vinovat este considerat statul în ansamblul său. Iar când diferența dintre aspirațiile sociale ale acestor intelectuali și realitatea socială este foarte mare se dezvoltă o puternică mentalitate utopică (utopian mentality) menită să discrediteze statul și să rupă canalele de comunicare dintre putere și cetățeni. În ultimă instanță, mentalitatea utopică devine una de succes doar atunci când țelurile propuse sunt apropiate de starea de fapt a societății[11].

Acum, întorcându-ne la originile etimologice ale utopiei, se pare că în secolul al XIX-lea cuvântul devenise deja sinonim pentru visare sau, oricum, totuna cu un ideal irealizabil. Totuși, dacă ne referim la etimologia greacă a cuvântului, acesta desemnează un lucru care nu ar exista nicăieri, dar nicidecum ceva imposibil. E o dovadă în plus că amprenta conservatoare a secolului al XIX-lea s-a făcut simțită și asupra cuvintelor, utopia fiind desemnată mai ales într-o tușă negativă; de-a lungul unui secol măcinat de revoluții de tot felul, gândirea utopică trebuia interzisă. Asta nu l-a împiedicat pe Lamartine să afirme că „les Utopies ne sont souvent que des vérites prématurées”. Deci, evoluția gândirii utopice pare a fi sincronă cu evoluția intelectualilor boemi: „Chez les parvenus satisfaits, le dévouement aux intérêts du peuple s’appelle Utopie séditieuse”[12]. Cu toată opoziția, acești intelectuali au fost cei care au schimbat înfățișarea societății europene, mai ales odată cu momentul Afacerii Dreyfus, transformând gândirea utopică în simptom al progresului.

Cazul românesc, prin lentila studentului boem: răzvrătirea și nașterea utopiei rurale

A vorbi despre figura boemului în spațiul românesc e prematur, cel puțin până la 1918. Deși Pantazi Ghica publică în 1860 romanul Un boem român, abia în interbelic apar simptomele unei lumi a boemilor, mai ales în Bucureștiul universitar. O primă condiție este cea a concentrării unui număr mare de tineri, fapt ușor de demonstrat prin numărul mare de studenți, mai ales în prima decadă interbelică. Astfel se naște un puternic „proletariat intelectual”, inerent ordinii capitaliste (în opinia lui Robert Michels), proletariat pe care statul se vede incapabil să îl transfere în mediul birocratic[13].

Dar, până la îmbrățișarea anarhismului, tineretul universitar se lasă atras de mirajul „vieții la întâmplare”, după cum se exprimă Mircea Eliade în Întoarcerea din Rai. „Suntem toți niște pierde-vară, niște nevertebrați, continuă Eleazar umplându-și paharul cu vin. Nimeni dintre voi nu știe ce are de făcut, nimeni nu știe de ce face un anumit lucru și nu altul. Trăim la întâmplare…”. Deocamdată, acest mod de a trăi nu pare a fi deloc de neglijat. Treptat, ieșirea din lumea boemilor se face prin apelul la gândirea utopică și la acțiunea anarhică; astfel apare descris Emilian Dragu, pe care „cu totul altceva îl atrăgea, fascinat, în mișcarea comunistă. Posibilitatea inițiativei directe, șansa pe care o avea de a trece la fapte, pe cont propriu. Răzbunarea decisivă contra bătrânilor, contra stârpiturilor care au creat un București laș și o Românie infamă. Să pot lucra, să pot lovi în piept o singură bestie, cel puțin! Să știu că s-a găsit în acest 1933 un singur om care să strige împotriva ticăloșiilor și să se desolidarizeze de contemporaneitate!… Higienă, aer tare, curaj – asta îmi trebuie, asta ne trebuie nouă, tinerilor. [...] Dacă aș putea să dărâm întreg Bucureștiul și să clădesc în locul lui o cetate a soarelui, un oraș tânăr, alb, viril, pur! Un oraș fără proxeneți, fără bătrâni, mai ales fără bătrâni. Unde sunt bătrânii, acolo se adună ranchiuna, fierea și veninul, lașitatea, imoralitatea”.

Orice alegere ar fi făcut, pentru tineretul interbelic ieșirea din pasivitate devenise soluția unică. A fi intelectual boem nu mai reprezenta o opțiune. Iarăși Eliade: „Nu vedeți că nici nu suntem luați în seamă atâta timp cât rămânem intelectuali! Nici nu întâmpinăm rezistență. Mizeria, asta e tot ce avem; și vreți ca dintr-o luptă continuă, josnică, mediocră și meschină cu mizeria să iasă un nou tragism! Iese numai ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Suntem suprimați, asta suntem!” [14].

Ei bine, acest tineret nemulțumit, marginal și lipsit de mijloacele economice de existență construiește o nouă viziune utopică pentru societatea românească. Astfel trebuie înțeles succesul tezei indigenismului și al autohtonismului în România interbelică. Într-o societate agrară, în care 80% din populație trăia în relație directă cu pământul, viitorul era însuși satul, locuit de români. Problemele României erau, de fapt, problemele satului, iar răzvrătiții României proveneau în special din sate. E o legătură sociologică directă între mișcările studențești, revendicările și succesul politic al lor de mai târziu. Utopia rurală, care vedea în țăran efigia românismului, însemna revitalizarea paseismului, atât de specific unei culturi periferice aflată în conflict cu modernizarea. De la „teoria formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu, trecând prin autohtonismul interbelic și sfârșind cu protocronismul ceaușist, societatea românească se prezintă ca un inamic perpetuu al ideii de schimbare și de modernizare. Este o aparență, care își găsește răspunsul chiar în modul în care modernizarea a fost înțeleasă în spațiul românesc. Cert este că pentru tineretul interbelic satul era obiectivul oricărui proiect – politic sau utopic – ce trebuia implementat. Orice încercare de captare a energiilor tineretului trebuia să meargă în această direcție. Într-o Românie a „democrației mimate”, în care contrastul dintre urban și rural se augmenta, reinventarea politicului însemna întoarcerea spre sate.

Dimitrie Gusti și proiectul său de schimbare socială al României: Universitatea socială și ridicarea satului

Problema României a fost încă de la 1859 chestiunea țărănească. Împroprietărirea țăranilor, demarată de Alexandru Ioan Cuza în 1864 dar după dizolvarea Parlamentului, releva reticența elitei politice de a se implica într-un proces de reformare autentică a socialului. Răscoala țărănească de la 1907, caracterizată de Ion Luca Caragiale drept un „război civil” evidenția un stat total decuplat de fondul său social și economic: satul. Deși prin Constituția de la 1866 „puterile statului emană de la națiune”, națiunea devenea un concept politic ce îngloba doar o mică parte a societății. Caracterizarea societății românești făcută de Caragiale e ilustrativă: „Camerele [Adunarea Deputaților și Senatul] sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor. Pe lângă agricultură, deci, trebuie să înflorească în România și o vastă industrie, industria politică, și, ca orice industrie bine și inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.

Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă iar cei flămânzi au ajuns la complectă famină, încep turburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. […] Iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul […]. Carevasăzică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia din guvern”[15].

După 1918, odată cu o nouă împroprietărire a țăranilor și cu acordarea dreptului de vot tuturor bărbaților de vârstă majoră, schema socială a României se complică. Revolta pătrunde în orașe, și nu mai urmărește doar o banală „răsturnare a guvernului”. Studențimea se transformă în actor social, dar statul preferă aceeași metodă de aplanare a situației ca în 1907: represiunea și ignorarea fondului problemelor.

A existat și excepții de la această „regulă”; printre acestea – Dimitrie Gusti. Resursa intelectuală de reformare a socialului i-a parvenit lui Gusti încă din perioada studiilor pe care le-a făcut în străinătate. Legătura lui Dimitrie Gusti cu spațiul universitar german și cel francez nu a reprezentat doar o simplă consacrare intelectuală. În aceste două țări, la cumpăna secolelor XIX-XX, mediul academic era preocupat de efectele pe care urbanizarea, industrializarea și dislocarea unor mase importante de oameni le are asupra individului și societății în genere. Pentru sociologii germani mai ales, toți acești factori constituie crize care necesită o diagnoză științifică precisă și o intervenție socială a statului. Practic aici ia naștere ideea de stat social și programul guvernamental al asistenței sociale (care urmărea ameliorarea situației socio-economice a categoriilor vulnerabile și marginale), dar și al asigurărilor sociale (având ca scop protejarea forței de muncă). Sunt idei care au rămas întipărite în mintea profesorului Dimitrie Gusti, transpuse pentru prima dată în 1910, când tripticul sociologie – politică – etică devine piatra unghiulară a unui sistem de gândire și acțiune socială^[16]. Chiar și înainte de primul război mondial, prin condițiile precare ale populației, România impunea o acțiune concertată de intervenție a statului, răscoala din 1907 relevând situația dramatică a satului. Modelul danez al lui Frederik Grundtvig de dezvoltare comunitară prin ridicarea satului și prin încurajarea cooperativelor țărănești era un reper ce atrăgea atenția tuturor observatorilor din epocă. Schema era simplă: acolo unde statul eșuează iar economia de piață nu poate deveni o alternativă, soluția optimă este dezvoltarea comunitară a satului prin propriile sale forțe.

Înaintea lui Gusti, o altă personalitate a avut în centrul preocupărilor sale satul românesc. Spiru Haret, ministru al instrucțiunii publice în mai multe rânduri între 1890 și 1910 atrăgea atenția asupra situației precare a satului. Publică în acest sens și o lucrare – rezultat al muncii sale de teren – intitulată Chestiunea țărănească (ediția princeps: 1905; 1907 a doua ediție), fapt pentru care va fi acuzat că prin acțiunea sa de cointeresare a învățătorimii rurale ar fi contribuit direct la răscoala din 1907. În 1910 publică în Franța studiul Mecanica socială, ferm convins că sociologia poate deveni o știință exactă: cunoașterea precisă a datelor problemelor sociale și aplicarea unor remedii „matematice” pot contribui la renovarea socialului.

Iată doar câteva elemente atât din plan intern, dar mai ales extern, care poate că au cântărit decisiv în orientarea științifică a tânărului sociolog Gusti. Conjunctura internațională îl va determina să își pună planul în aplicare. Este vorba de începutul anului 1918, când România se afla la un pas de capitulare în fața Puterilor Centrale, după un refugiu dur al autorităților în capitala Moldovei, Iași. În aprilie 1918 se semna un tratat de pace umilitor: pentru a mai continua să existe, statul român trebuia drastic reformat. În aceste momente, Dimitrie Gusti pune bazele Asociației pentru studiul și reforma socială„cu împătritul scop: de a cerceta toate laturile vieții sociale românești [...], de a propune reformele, care izvorăsc în mod firesc, logic, din aceste studii, de a lupta pe toate căile de propagandă pentru ca aceste reforme să se înfăptuiască și, în sfârșit, de a contribui în largă măsură la educația socială a maselor”^[17]. Conștient că – indiferent de rezultatul războiului – România traversează o perioadă de schimbări radicale, tânărul profesor universitar își asumă „o măsură îndrăzneață: formarea unui grup de presiune care, reunind intelectuali pe baza competenței profesionale, să dobândească legitimitatea intervenției sociale în afara și pe deasupra structurii partidelor”^[18].

Proiectul său a fost trecut pe linie moartă chiar de norocul istoriei: România a ieșit victorioasă din primul război mondial, iar pentru pacea socială au fost preferate reforma agrară și votul universal masculin în dauna unei expertize științifice și a dezvoltării comunitare a satului. Rămâneau două realizări notabile totuși: Institutul Social Român^[19] (1921) și revista Arhiva pentru Știință și Reformă Socială (1919).

Liniștirea satului a fost urmată de revolta orașului, mai exact de cei care urmăreau să migreze dinspre sat spre lumea burgheză. Cea mai bună soluție pentru o astfel de ascensiune socială o reprezenta chiar universitatea. Numai că viziunea statului asupra universității, aceea de for al culturii, nu mai corespundea cu pretențiile unui tineret care în mare parte avea experiența tranșeelor. Acest tineret este ferm convins că pentru sacrificiile sale sau ale părinților totul i se cuvine, de la o calitate crescută a vieții de student până la oferirea unei slujbe decente. Cât despre latura națională, acest stat clădit pe sacrificiile românilor trebuia să fie al lor și numai al lor. Scânteia acestui conflict a reprezentat-o scandalul de la facultatea de medicină din Cluj în privința chestiunii cadavrelor din decembrie 1922. Fondul problemelor era însă unul mult mai larg.

Acesta este și momentul în care Dimitrie Gusti se implică decisiv în viața universitară. Condițiile materiale precare din cămine, slaba dotare tehnică a laboratoarelor universitare, eclectismul originii geografice și etnice a corpului studențesc, cuantumul ridicat al taxelor universitare – erau doar câteva dintre elementele care îl fac pe Gusti să demareze o anchetă pentru depistarea principalelor cauze ale frustrării studențimii. Deși sesizase caracterul naționalist, xenofob și antisemit al acestui prim val protestatar studențesc, Gusti era convins că ameliorarea calității vieții studențești poate dezamorsa această situație tensionată. Faptul că anul universitar 1922-1923 era compromis din punct de vedere academic nu a reprezentat o piedică pentru Gusti și apropiații lui să înceapă discuțiile pentru un Program studențesc pentru organizarea vieții universitare chiar în primăvara anului 1923, în cadrul Seminarului de Sociologie, Etică și Politică al Universității București. Inovația acestui proiect era aducerea în prim-plan a studentului: „Ca să putem considera pe drept cuvânt cultura națională ca factor de creare și propășire a națiunii, trebuie ca Universitatea să dea, prin activitatea ei, garanție de nestrămutată convingere și stăruință în a ține veșnic vii înaintea tineretului adevărurile permanente ale științei și forțele creatoare ale societății respective, pe al cărei trecut riguros cercetat și exact valorificat se vor clădi toate instituțiile vremii. Căci, de concepția care domnește în Universitate asupra vieții și stărilor sociale, și de principiile pe care ea le pune la baza creațiilor ei, depinde în cea mai largă măsură soarta întregii colectivități.

În angrenajul acestor factori și al acestor elemente de propășire socială, rolul studentului e foarte însemnat. Funcționar social căruia națiunea i-a încredințat cele mai importante interese ale ei, dânsul va determina prin felul activității sale însăși valoarea Universității și condițiile de elaborare și consolidare ale culturii naționale, în slujba căreia pune inteligența și energia sa”^[20].

Ceea ce Gusti condamna era lipsa studiilor cu privire la viața studențească, urmare a unei „vinovate neglijențe și a completei dezinteresări, nu numai oficiale, dar și a celor care aveau tot dreptul și toată răspunderea de a orienta viața academică”. Acest program trasa 6 direcții de intervenție în viața universitară:

1. „Necesitatea asigurării supremației elementelor băștinașe în cultura națională prin crearea condițiilor prielnice aducerii fiilor de țărani la Universitate;
2. Obligația față de studenții odată ajunși la Universitate de a li se asigura un trai demn, atât din punct de vedere cultural, cât și material;
3. Democratizarea vieții studențești prin introducerea votului obligatoriu în alegerea diferitelor organe de conducere a asociațiilor și de administrare a gospodăriei (cămine, cantine), pentru a da astfel conducătorilor studențimii prestigiul și răspunderea necesară;
4. Participarea studențimii la deliberările organelor universitare asupra chestiunilor care o privesc de aproape, cum ar fi, de pildă, disciplina universitară;
5. Apropierea cât mai cordială și intimă între student și profesor;
6. Excluderea din Universitate a politicii de partid, lăsându-se însă studenților cea mai largă libertate pentru orice credință politică, și îndreptarea tuturor eforturilor către o politică a culturii”^[21].

Atenție specială era acordată și asociațiilor studențești, organizate atât pe criterii de linii de studii (fiecare facultate urmând să aibă o societate a studenților, reunite în centrul studențesc, iar la nivel național în uniunea generală), dar și pe criterii de origine geografică (cercuri județene); în toate aceste asociații calitatea de membru era obligatorie pentru fiecare student, la fel participarea la ședințe și dreptul de vot. Pentru o mai bună corelare a Universității la cerințele societății românești era proiectată și o asociație a absolvenților universitari care trebuiau să mențină legătura cu universitatea și să prezinte problemele pe care le-au întâmpinat în procesul de inserție socio-economică. În fine, anul Uniunea generală a studenților trebuia să organizeze un congres studențesc în unul din  cele patru centre universitare. Ultima parte a acestui proiect propunea un chestionar de sondare a vieții studențești, material care va sta la baza Anchetei sociologice asupra vieții studențești a lui Roman Cresin.

În 1927 Gusti reușește înființarea Oficiului universitar din București, care publica și o revistă cu scopul consilierii studentului în alegerea liniei de studiu și în orientarea profesională, Călăuza studentului. Aici profesorul de sociologie publică un scurt articol despre rolul social al universității. Reprezentând introducerea la primul număr al Călăuzei studentului (editată de Oficiul Universitar București), Gusti încerca să schimbe viziunea Universității, aducând în prim-plan actorul „absent” până atunci, anume studentul. Universitatea trebuie să devină „un sistem socială de funcții sociologice, etice și politice”, instituția supremă care trebuie să participe la „democratizarea” vieții publice și care să asigure conducătorii legitimi ai societății, pentru că „nu poate fi concepută o democrație reală fără directori de conștiință, bine pregătiți, și fără îndrumători ai opiniei publice, de toate gradele și de toate felurile, conștienți de misiunea lor de conducători”.

Gusti încearcă să înlăture viziunea „vulgară a Universității ca o fabrică de diplome”. „Desigur, niciodată diviziunea muncii sociale n-a fost mai mare ca astăzi și deci niciodată societatea n-a reclamat o mai mare ierarhie de funcționari și de profesioniști, ce trebuie să dovedească aptitudini speciale, corespunzătoare variatelor și multiplelor diferențieri sociale”[22]. Dar imperativul racordării finalității universității la necesitățile socio-economice trebuia să fie secondat de promovarea spiritului științific, în caz contrar pregătirea profesională universitară devenind un simplu „meșteșug meschin și empiric”. Importanța spiritului științific, la fel ca și diseminarea cunoașterii prin seminarii, laboratoare sau clinici, sunt elementele care relevă superioritatea cultural-științifică a Universității; fără aceste atribute, „universitatea s-ar scoborî la o simplă școală secundară”[23].

În fine, Gusti enunță și o viziune structuralistă a Universității, pentru că aceasta devine „un sistem de relații structurale”, cuprinzând atât relația Universității cu Statul și Societatea, dar și relațiile dintre profesori și studenți, între studenții înșiși și, în cele din urmă, relația studenților cu autoritatea universitară. „După cum vor exista sau nu aceste raporturi, așa va fi ori […] nu va fi Universitatea”[24]. Așadar, universitatea socială ar constitui un model organizațional specific perioadei moderne, în care interacțiunea societate-individ devine tot mai vizibilă. Unitatea socială care se creează în urma acestei interacțiuni ar fi civitas Academica, adică universitatea devine atât a profesorilor, cât și a studenților (Universitas magistrorum et auditorum). Gusti nu ascundea faptul că universitatea socială va trebui să devină „Universitatea Poporului”, iar „prin munca colectivă pe teren să se formează elementele de conducere a Statului și a Societății”. Acest enunț este printre primele care menționează ideea de serviciu social al studențimii[25].

A doua preocupare esențială a sociologului Gusti a fost satul românesc. Seria de Conferințe pe care Institutul Social Român o organizează în primul deceniu interbelic a vizat și problema politicilor culturale, după ce acest for a organizat discuții pe marginea unei constituții a României și despre rolul partidelor politice. ISR-ul reprezintă construirea unei rețele sociale și intelectuale de influență. Emanoil Bucuța nota cu admirație că prin conferințele realizate sub egida ISR-ului s-a realizat „acel contact de-a dreptul cu publicul, mai viu și mai ușor de controlat în urmări decât revista și cartea”^[26].

În 1928, în comunicarea ce încheia ciclul discuțiilor relative la politicile culturale, Gusti operează o legătură directă între chintesența culturii, intelectul, muncă și capital. Descrise ca forțe creatoare de bunăstare economică, profesorul de sociologie insistă pe necesitatea ca statul să finanțeze înființarea unor instituții speciale care să contribuie la cercetarea de pe criterii științifice ale posibilităților de dezvoltare ale României. Exemplul invocat este cel al fundațiilor americane Rockefeller și Carnegie, iar „instituții consacrate exclusiv cercetărilor științifice se găsesc astăzi în toate țările”. Altfel spus, universitatea trebuie chemată să contribuie la dezvoltarea comunitară a satului românesc, dar cu sprijinul financiar al statului. Pentru ca România să devină un Stat cultural, datoria lui era „de a apăra și ocroti valorile culturale și economice ce se găsesc în mijlocul nației; a descoperi și deștepta aceste valori, când sunt ascunse; a le înălța către culmi cât mai mari, când sunt prezente. Statul, ca organizare politică și juridică a comunității națiunii, are deci datoria să urmărească ritmul particular de viață al nației, să-l accelereze și să-l conducă. Aceasta este politica culturii, care ar trebui să fie la baza oricărei politici de Stat”^[27]. Pentru succesul unei astfel de politici a culturii importantă era reevaluarea și inventarierea culturii poporului, fapt posibil prin tehnica monografiei sociale și prin înființarea Căminului Cultural sătesc ca mijloc de „redeșteptare” al țăranului român. „În vârful munților, în fundul văilor, în șesuri, pretutindeni, în tot cuprinsul României întregite, ne așteaptă, cu smerenie și nerăbdare, o lume dornică de hrană sufletească, o lume ce aspiră la o viață mai bună. Să nu întârziem o clipă și să nu precupețim niciun sacrificiu. […] Ajutându-i pe ei, ne vom ajuta pe noi înșine, căci vom ajuta întărirea Neamului și a Statului”^[28]. Dimitrie Gusti a încercat să pună în aplicare acest proiect în perioada scurtului său mandat ca ministrul al Instrucției, Cultelor și Artelor între iunie 1932 și noiembrie 1933. Criza economică și instabilitatea politică l-au împiedicat să ducă la sfârșit proiectul Ministerului Culturii Naționale^[29].

Deși nu a fost prezent, viziunea lui Dimitrie Gusti asupra universității sociale și a serviciului social la sate a fost prezentată și delegaților Consiliului Inter-universitar al statelor balcanice, ținut la Sofia în 1932. Încă din debutul acestei prezentări se precizează că „universitatea în România nu poate să uite că e încoronarea învățământului unei țări agricole”, iar „studentul român n-avea nevoie de vreo evoluție de păreri și mai puțin încă de o înrâurire din afară ca să descopere pe țăran. În cele mai multe cazuri el era însuși un rural prins într-un proces de urbanizare ce nu putea să-l facă să-și uite obârșia”. Fluxul de tineri dinspre sat spre centrele universitare ar constitui pentru Gusti o primă etapă, „romantică” a serviciului social rural în România. Influența tineretului asupra satului a fost destul de semnificativă, dând ca exemplu „turburările țărănești” din 1907. Conform propriilor cercetări, Gusti constata că satul „nu se mișcase înainte să se fi arătat un student pe un cal alb și să-i fi îndemnat și condus [pe țărani]. Toate căutările pentru descoperirea acestor cavaleri universitari multiplicați rămaseră […] nefolositoare, dar fenomenul de miragiu social nu arată mai puțin trecerea de care se bucura noțiunea de student la acești oameni ai câmpiilor și ai văilor”. Astfel, serviciul social trebuie încredințat chiar celor care pot lua contact nemijlocit cu satul, pentru că de acolo descind, și pot să-l schimbe. Totodată, studentul se pune în slujba unui stat al tuturor, în care devine „corpul cel mai însemnat al națiunii”. Ceea ce rezultă este un nou contract social între stat și proprii ei cetățeni, cei mai numeroși, țăranii, și inițierea unui proces de dezvoltare comunitară autentică: „Urmările sunt cooperative, biblioteci, asistență sanitară organizată și alte îndreptări și înfrumusețări. Avem cea mai mare nădejde în această îndoită acțiune științifică și practică, ieșită din colaborarea profesorilor și a studenților […]”[30].

Faptul că pentru Gusti sociologia însemna a cunoaște pentru a putea reforma este lesne de dovedit prin titlul unei lucrări pe care o publică în 1934, Sociologia militans. Nucleul planului său de cunoaștere a societății românești l-a reprezentat Seminarul de sociologie, din care a irumpt inițiativa monografiilor sociologice rurale. Aceste cercetări de teren debutează cu excursia de la Goicea Mare (1925), Rușeț, Nerej, Fundul Moldovei (1928), Drăguș (1929), Runcu (1930), Cornova (1931) sau Șanț (1935/36). Tehnica cercetării de teren se ameliorează de la o campanie  la alta, Gusti întrezărind posibilitatea monografierii tuturor celor cca 15 mii de sate ale României. După 1930, aceste inițiative revoluționare se întrepătrund cu planul regelui Carol al II-lea de acaparare a tineretului. Înființarea O.E.T.R. – Straja Țării în 1934, alături de dezvoltarea instituției cercetășiei, reprezentau mecanismele regelui de a anihila influența mișcării legionare. Asasinarea premierului I.G. Duca la 29 decembrie 1933 determină o mai strânsă colaborare dintre profesorul Gusti și rege, 1934 fiind primul an al expedițiilor monografice al echipelor regale studențești. Un singur element lipsea pentru o totală „concurență loială” între legionari și Carol: abnegația muncii dezinteresate pentru colectivitate.

Reevaluarea muncii fizice: misiunea echipelor regale studențești

Încă din 1924 Codreanu realiza importanța propagandei în cucerirea cât mai multor aderenți. Primul pas a fost construirea cărămidăriei din Ungheni-Iași în luna mai 1924, care avea scopul de a produce materiale de construcții necesare ridicării unui cămin studențesc creștin la Râpa Galbenă – Iași, în timp ce o grădină de legume și zarzavaturi urma să asigure hrana celor care se oferiseră voluntari la această lucrare. Autoritățile ieșene conduse de prefectul Manciu au împiedicat derularea acestui proiect. Pe fir cauzal, această adversitate stă la baza asasinării lui Manciu de către Codreanu chiar pe scările Judecătoriei de Ocol din Iași, la 25 octombrie 1924.

Peste zece ani, în plină ascensiune a mișcării legionare Codreanu transformă ideea muncii voluntare a tineretului în mecanism de propagandă. Taberele de muncă organizate de legionari devin un succes, acesta fiind mecanismul prin care a fost ridicată în București Casa Verde în 1933, sediul central al mișcării legionare. Acest succes este cel care stă la baza transformării șantierelor de lucru și a taberelor de muncă în mijloc de publicitate^[31]. Succesul taberelor de muncă a fost asigurat și de articolele favorabile acestei noi etici. Pe lângă ziarele cu orientare naționalist-legionară care publică numeroase reportaje însoțite de fotografii, un articol ce merită semnalat este cel al lui George Macrin, O nouă școală românească: taberele de muncă. Faptul că acest articol apare în revista cernăuțeană Însemnări sociologice nu e deloc întâmplător: redactorul acestei reviste era profesorul universitar Traian Brăileanu, care din naționalist-cuzist devenise deja legionar convins. Pentru Macrin, taberele de muncă au rolul de a crea „omul nou, românul de mâine”, pentru că „din această atmosferă de școală a muncii iese omul ca un tot armonic, cu o concepție care-l pune exclusiv în slujba societății”^[32].

Mihail Polihroniade este cel care realizează un album fotografic cu cele mai importante șantiere și tabere de muncă ale legionarilor, succesul propagandistic fiind de necontestat. Trasarea obiectivelor etice ale taberei de muncă sunt sugestive:

„Într-adevăr, pentru noi, legionarii, tabăra reprezintă o școală, o școală în care mișcarea noastră își ctitorește un suflet propriu, o școală în care se plămădește România de mâine.

În tabăra de muncă tineretul românesc învață viața aspră și simplă, desbărată de toate inutilitățile care copleșesc astăzi sufletul nostru.

În tabăra de muncă intelectualii reiau contactul cu efortul fizic, fac cunoștință cu truda de toate zilele a țăranului și a lucrătorului și dau prin aceasta însăși examenul spiritului de jertfă și de disciplină care stă la temelia României de mâine.

În tabăra de muncă lucrează cot la cot, în slujba aceluiași ideal, cărturari și țărani, muncitori și studenți, meseriași și titrați”^[33].

Numărul acestor tabere de muncă a crescut exponențial: de la 4 tabere de muncă în 1934, 19 în 1935 și cca 60 în 1936, cea mai importantă fiind tabăra Carmen Sylva, condusă chiar de Corneliu Zelea-Codreanu, pe litoral. Mesajul transmis era indubitabil: doar prin cooperare și dezinteresare România poate fi transformată. Principalele activități derulate au fost în special repararea de drumuri sau podețuri, construirea sau renovarea lăcașurilor de cult ortodoxe, cămine culturale sau studențești și monumente închinate legionarilor căzuți, cum a fost crucea de la Bușteni ridicată pe muntele Jepi în amintirea „studentului legionar Virgil Teodorescu, asasinat pentru marea lui iubire de țară” la 15 august 1935. Rolul taberelor de muncă în lupta antisistem pe care legionarii și-o asumă explicit după 1934 este sintetizat de mesajul pus la intrarea în tabăra de muncă de la Carmen Sylva: „Fără Suedeji,/ Fără comisioane,/ Fără împrumuturi,/ Numai cu dragoste de țară și cu credință în viitorul ei”.

Piedicile administrative nu au lipsit. Încercarea legionarilor de a „pătrunde în conștiința publică”, crearea imaginii unor „fanatici sârguincioși al căror zel nu era vorbă în vânt”, statul a ales metoda presiunilor administrative împotriva instituțiilor care acceptau ca legionarii să lucreze sub tutela lor. „În octombrie 1935, ministrul Cultelor, Victor Iamandi, și patriarhul Miron Cristea vor trimite o adresă către toate eparhiile din țară, interzicându-le să accepte munca voluntară a legionarilor”^[34].

Acesta este contextul intern în care începe misiunea echipelor regale de cercetare a vieții rurale românești. Este o conjugare a eforturilor lui Dimitrie Gusti de a face din cercetarea sociologică un mecanism de intervenție socială. În aceeași măsură, este și dorința regelui Carol al II-lea de a estompa succesul pe care îl au legionarii tot mai mult în rândul populației. Pentru legionari, taberele de muncă erau o continuă formă de campanie electorală și de noi adeziuni. Universitatea risca să devină o pepinieră exclusivă a legionarismului, în ciuda sprijinului de care beneficiază personalități naționaliste ca A.C. Cuza, Octavian Goga sau Alexandru Vaida-Voevod. Este momentul în care regele constată că politica „guvernării peste partide” nu mai este suficientă. Misiunea echipelor regale trebuia să facă trecerea spre „guvernarea pentru popor”. Misiunea pe care regele o dă echipelor studențești regale era aceea de a contracara legionarismul. Iată chiar vorbele suveranului cu ocazia primei expoziții a echipelor regale, în noiembrie 1934:

„Prin chemarea, făcută către tineretul studențesc, să vină alături de mine să încercăm o îndreptare sănătoasă a satelor noastre, am urmărit două scopuri. Am urmărit, mai întâi, scopul cel mare, de a face ceva pentru satele și pentru țăranii noștri. Dar, am mai urmărit și un alt scop: acela de a arăta tineretului nostru universitar care este calea cea sănătoasă a muncii și a surplusurilor de energie”^[35].

Sprijinul financiar de care se bucură proiectului lui Dimitrie Gusti nu poate decât să îl bucure pe sociolog. Printre cei care se remarcă în această nouă misiune de ridicare a satului se remarcă Anton Golopenția, Henri Stahl și Octavian Neamțu. Numai că școala gustiană a fost și ea afectată de microbul legionarismului. În 1935, de pildă, Ernest Bernea și Dumitru Amzăr se desprind de discipolul lor, nemulțumiți și de subjugarea sociologiei misiunii mai degrabă politice a regelui Carol al II-lea.

„Cultura totală sătească trebuie să îmbrățișeze cu o egală atenție: sănătatea (igiena satului și a săteanului, cultura fizică), munca (viața economică regională, femeia în gospodărie, viața cooperativă), sufletul (viața moral-religioasă și artistică) și mintea (răspândirea cărții prin biblioteci, apoi șezători, muzeu, teatru, radio etc).

Astfel înțeleasă, munca culturală este mai mult decât o activitate extrașcolară, cum se spune îndeobște, ea fiind mobilizarea tuturor energiilor și forțelor sociale sătești și de stat pentru marea bătălie, ce se dă, închinată însănătoșirii, înălțării și înnobilării satului”. Pentru Gusti, această acțiune însemna materializarea „doctrinei culturii poporului”, acțiune din care nu puteau lipsi „toți cărturarii ieșiți din sat, așezați la orașe, care au datoria sfântă să nu uite locul lor de naștere și să-i ajute după putință”^[36].

Scopul era „organizarea unui sat model, așa cum va trebui să fie fiecare sat românesc”, mai întâi prin studierea monografică a celor peste 15.000 de sate românești (15.201 sate cu 14 milioane de locuitori, în comparație cu 172 de orașe), studiu statistic urmat de intervenția concertată a căminelor culturale, ce se ocupau de implementarea muncii culturale și a educației sociale a țăranilor.

Echipele regale studențești trebuiau să fie astfel constituite, încât să răspundă nevoilor vieții satului în totalitatea sa. Spre exemplu, pentru cultura sănătății^[37] era nevoie de studenți în medicină și în educație fizică; cultura muncii – studenți în agronomie, medicină veterinară și maestre de gospodărie; cultura sufletului și a minții – studenți în teologie, în sociologie, litere și conservatoriști. Pe lângă aportul studenților, se impunea ca în fiecare echipă să existe o grupă de tehnicieni, formată dintr-un medic uman, un inginer agronom, un inginer silvic și un medic veterinar.

Regulamentul impunea un regim de viață destul de sever, cazon de-a lungul celor trei luni de funcționare a acestor echipe, dar, printre îndatoririle studenților era prevăzută și „evitarea cu tot dinadinsul a oricăror discuții, particulare sau publice, pe terenul politic”^[38]. La încheierea fiecărei campanii monografice, rezultatele muncii echipierilor regali urmau a fi prezentate în cadrul expozițiilor organizate la sediul Fundației Culturale Regale.

Octavian Neamțu este cel care se dedică plenar unui efort publicistic de susținere a cauzei echipelor regale, cele mai importante articole pe acest subiect fiind incluse în două volume: Țară nouă (1939) și Întoarcerea la izvoare (1942). Luările de atitudine ale lui Neamțu acoperă o tematică de actualitate în epocă, așa cum erau „moda muncii intelectuale” și până la pericolul radicalizării politice a tineretului. Sub titlul Lozinci și steaguri (1933) tânărul sociolog condamnă divorțul dintre politică și intelectuali, mai ales după 1918. Pe lângă această decuplare, „intelectualul român își făcea un merit din faptul că nu se lăsa târât în vâltoarea vieții practice”, ajungându-se în cele din urmă la o „modă dezastruoasă care a dat naștere unui tip de cărturar complet despărțit de realități, care trăiește din reminiscențe livrești, pradă unor imaginare conflicte spirituale și organic incapabil să priceapă ceva din frământările și nevoile vieții sociale”^[39].

Dar, simptom la fel de grav al interbelicului este și transformarea mișcărilor studențești în mecanisme de presiune politică. Deși sunt preferabile pasivității intelectualului român, aceste mișcări „ivesc primejdia unei părăsiri a cărții și a proslăvirii unor cercuri care consideră ignoranța și disprețul ideilor drept un lucru de dorit. Divorțul de carte este tot atât de periculos ca și părăsirea realităților […]. Societatea românească are nevoie de o tinerime luptătoare care să știe îmbina cartea de învățătură cu arma de luptă”^[40].

În 1936 Neamțu, ancorat în acțiunea echipelor regale, enunță printre primii necesitatea unui serviciu social obligatoriu. Obligatoriu, pentru că „primejdia stă în faptul că abia o foarte mică parte din tineretul României Mari își dă seama de însemnătatea vieții țărănești pentru viața spirituală a nației noastre și de valoarea socială și economică a țărănimii pentru Statul nou românesc”. Ruperea socială a României între oraș și sat coroborată cu indiferența orașului față de sat au fost surprinse de Henri Stahl în formula România necunoscută. Tineretul orașului – indiferent de orientarea ideologică sau politică – îmbrățișa o idee larg răspândită, aceea că „niciodată țărănimea nu poate avea o importanță socială sau politică, soarta ei fiind în mâna orașelor, a căror minoritate conștientă va hotărî și soarta majorității sociale”^[41].

Această idee este întărită într-un alt articol, Munca studențimii la sate (1936, în Sfarmă Piatră), în care elogiul la adresa muncii depuse în mediul rural de către echipierii regali este evident. „N-au cunoscut, până acum doi sau trei ani, studenții noștri decât drumul orașului. Ca să străbată drumul acesta, au sângera ei și au sângerat și părinții lor […]. Până la urmă au uitat totul și s-au înfundat în bodegi și birouri de percepție, lăsând satele părăsite și pe țărani – uitați, în depărtarea și tăcerea lor.

De trei ani lucrurile s-au schimbat. De trei ani, rânduri – rânduri de studenți, din București în primul an, din București și Cluj în al doilea an și din București, Cluj, Iași, Cernăuți și Chișinău acum, în acest al treilea an, iau drumul satelor, la întâlnire de răscruce, pentru toată viața, cu țăranii”^[42].

Tipul de mesaj transmis de Octavian Neamțu încearcă să impună o alternativă limbajului legionar. Când Octavian Neamțu afirma că „Naționalismul, înțeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău și luptă împotriva străinilor, ia înțelesul pozitiv al muncii constructive, pentru organizarea vieții țărănești”, Zoltán Rostás observa cu temei că încă misiunea echipelor regale era o formă de a se opune legionarilor. Dar ceea ce trebuie remarcat ar fi „distincția între naționalismul conceput ca luptă împotriva străinilor și cel pozitiv al muncii constructive”. Deși indirect, echipele regale reprezentau o mișcare de contracarare a legionarilor. Din 1934 concurența dintre echipe și legionari devine tot mai evidentă. Dar, „faptul că rezultatele echipelor regale au fost propagate fără ostentație și fără adresă antilegionară a reușit să atragă simpatia multor cercuri de intelectuali, chiar și de stânga”^[43].

Studiile monografice rezultate în urma acestor campanii au fost publicate în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială și în Sociologie românească, revistă care începe să fie editată în ianuarie 1936, în timp ce Curierul echipelor studențești devenea interfața dintre echipierii regali și societate.

- Va urma -

NOTE

[1] Robert J. Brym, Intellectuals and Politics, Controversies in Sociology, nr. 9, London, George Allen & Unwin, 1980, p. 11.

[2] În aceeași manieră a fost explicată și izbucnirea revoluțiilor din 1848 în Europa Occidentală: dacă în Anglia nu a existat o astfel de mișcare, tocmai pentru că cei cu pregătire superioară erau bine integrați economic, în schimb, în Italia, Franța sau Germania numărul mare de tineri participanți la mișcările revoluționare se explică și prin lipsa debușeelor economice care să îi facă să devină atașați de modelul politic al statelor respective. Ibidem, p. 16-17.

[3] Ibidem, p. 58.

[4] Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIX^e siècle), Paris, Editions Belin, 2002, p. 7.

[5] Vezi Robert Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, în Catalyst, 1983, nr. 15, p. 5-25. Articolul a apărut inițial în limba italiană în 1931, iar apoi în germană, în 1932. Teoretizarea conceptului de Boema se bazează pe acest articol, cât și pe sursele primare utilizate de Robert Michels.

[6] La Grande Encyclopédie Larousse, Paris, 1885-1902, tom VII.

[7] Grand Dictionnaire Universel du XIXe siècle Larousse, Paris, 1865-1890, tom II.

[8] Russell Jacoby, The Last Intellectuals, (American Culture in the Age of Academe), 2nd edition, New York, Basic Books, 2000, p. 27. În articolul lui Robert Michels: „Bohemia is the beginning of the artist-being; it is, so to speak, the preface to the Academy of Arts, but perhaps to the hospital and to the suicide morgue as well”. R. Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, p. 8.

[9] Russell Jacoby, The Last Intellectuals, p. 27-28.

[10] Ibidem, p. 29.

[11] Karl Mannheim, Ideology and Utopia (an introduction to the Sociology of Knowledge), London, Routledge, 1972, p. 187.

[12] Grand Dictionnaire Universel du XIXe siècle Larousse, Paris, 1865-1890, tom XV.

[13] R. Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, p. 23.

[14] Mircea Eliade, Întoarcerea din rai, București, Editura Humanitas, 2003, p. 85, 170-171, 187.

[15] Ion Luca Caragiale, 1907 – din primăvară până-n toamnă, Iași, Editura Viața Românească, 1920, p. 11-12.

[16] Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice (școala gustiană între carlism și legionarism), București, Editura Curtea Veche, 2012, p. 19.

[17] Dimtirie Gusti, Apel, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, an I, nr. 1, aprilie 1919, p. 291.

[18] Zoltán Rostás, Atelierul gustian (o abordare organizațională), București, Editura Tritonic, 2005, p. 15.

[19] Pentru originea și direcțiile de dezvoltare ale proiectului gustian vezi și Emanoil Bucuța, Institutul Social Român, în Boabe de grâu (revistă lunară ilustrată de cultură), an II, 1931, p. 369-386.

[20] Program studențesc pentru organizarea vieții universitare (extras), București, 1924, p. 1-2.

[21] Ibidem, p. 4-5.

[22] Dimitrie Gusti, Universitatea socială, în Călăuza studentului. Vademecum Academicum 1927/28, Oficiul Universitar București, Editura Fundației Culturale Principele Carol, 1927, p. IV.

[23] Ibidem, p. III.

[24] Ibidem, p. VI.

[25] Vezi BAR Arhiva Dimitrie Gusti, I ms. 29 – Universitatea din Leipzig.

[26] Emanoil Bucuța apud Zoltán Rostás, Atelierul gustian, p. 21.

[27] Dimitrie Gusti, Politica Culturii și Statul Cultural, în Politica Culturii, ed. Institutul Social Român, București, [1930], p. 484.

[28] Ibidem, p. 486.

[29] Idem, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor 1932-1933, București, 1934.

[30] Universitatea socială și serviciul social la sate, în Boabe de grâu (revistă lunară ilustrată de cultură), an III, 1932, p. 249-253.

[31] Armin Heinen, Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare socială și organizație politică (o contribuție la problema fascismului internațional), ediția a doua, București, Editura Humanitas, 2006, p. 261.

[32] George Macrin, O nouă școală românească: taberele de muncă, în Însemnări sociologice, an I, nr. 4 din iulie 1935, p. 16-23.

[33] Mihail Polihroniade, Tabăra de muncă (album foto), București, 1936, p. 3.

[34] Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, București, Editura Humanitas, 2007, p. 111.

[35] Îndrumător al muncii culturale la sate, Fundația Culturală Regală Principele Carol, București, 1936, nr. 3, p. 13.

[36] Ibidem, p. 29-30.

[37] Satul era considerat „rezervorul biologic al națiunii” și reprezenta, prin urmare, garanția continuității biologice a neamului românesc. Prin cultura sănătății se urmărea „apărarea, față de orice influențe dăunătoare, a patrimoniului ereditar, care constituie temelia specificului românesc al neamului nostru și a sănătății tuturor sătenilor”. Ibidem, p. 196.

[38] Ibidem, p. 171.

[39] Octavian Neamțu, Întoarcerea la izvoare, București, Editura Biruința, 1942, p. 114.

[40] Ibidem, p. 115.

[41] Ibidem, p. 147.

[42] Idem, Țară Nouă, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1939, p. 50.

[43] Zoltán Rostás, Atelierul gustian, p. 40.

Din acelasi volum:

• ”Universitatea interbelica a sociologilor gustieni” (studiu introductiv)
• The Gustian Sociologists in the Interwar University (abstract)

De acelasi autor:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (I)
• O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (II)

The post Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I) appeared first on Cooperativa G.

Pentru a infaptui Romania noua, despre care se vorbeste atat de mult, trebue aplicata o conceptie noua de organizare a tarii. Conceptia centralista, dominanta inca, chiar cand apare sub forma de descentralizarea trebuie sä fie intregita prin conceptia organizairii locale. Pe aceasta din urma vrem s’o schitam aci.

In conceptia centralista, o tara nu poate fi organizata decat de sus in jos, abstract, din capitala spre provincie, prin aplicarea pe tot intinsul ei a acelorasi legi si dispozitii. Neajunsurile cunoscute ale acestei conceptii sunt: generalitatea masurilor, care nu se potrivesc la fel de bine tuturor tinuturilor, tuturor satelor si tuturor oraselor, atat de deosebite intre ele, si pasivitatea fata de problemele obstesti, cu care deprind poporul trecand grija de a organiza tara exclusiv pe seama functionarilor de stat.

Conceptia, pe care am numit-o a organizarii locale, cauta mijlocul de a inlatura aceste neajunsuri. Ea propune o actiune orizontala: organizarea intensiva a deosebitelor subunitati ale tarii, prin initiativa si munca celor ce le alcatuesc.

Dimitrie Gusti (1938), Participarea satelor la organizarea tarii, Sociologie Românească, 1938, an III, nr. 46, pp. 103-104 [PDF-ul integral pe ARHIVA SOCIOLBUC]

The post Participarea satelor la organizarea tarii (1938) appeared first on Cooperativa G.

Inca din anul 1923, Seminarul de Sociologie, Etica si Politica al Universitatii din Bucuresti, in sedintele din aprilie, mai si iunie, a elaborat, sub conducerea domnului profesor D. Gusti, un program studentesc pentru organizarea vietii universitare.

Acestui program i s-a dat insa numai o forma de proiect, urmand ca redactarea sa definitiva sa se faca dupa un studiu prealabil al vietii studentesti si dupa consultarile studentilor insisi asupra chestiunilor puse. Pentru a obtine datele necesare, Seminarul de Sociologie a hotarat sa faca o ancheta speciala, pe baza careia sa se poata stabili pentru un numar cat mai mare de studenti ai Universitatii din Bucuresti conditiile lor de trai si activitate.

Motivele care au determinat studiul organziarii vietii Universitare in general si ancheta vietii studentesti in particular au fost expuse in “Cuvantul Inainte” al programului pentru organizarea vietii universitare publicat in Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala din 1924.

In primavara anului 1930 – cand Dl. Prof. D. Gusti a detinut decanatul facultatii, reluandu-se in discutie problema studiului vietii universitare, Seminarul de Sociologie a hotarat sa faca o ancheta printre studentii Facultatii de Filosofie si Litere. [...]

Roman Cresin, Ancheta sociologică asupra vieții studențești, Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala, 1936 [PDF cu textul integral in ARHIVA SOCIOLBUC, la categoria "Alti membrii ai Scolii"]

The post Ancheta sociologica asupra vietii studentesti (1936) appeared first on Cooperativa G.

Reguli călăuzitoare pentru vieaţă şi pentru ceasul de azi al României

(…) Am urît apoi încă alte două lucruri: diletantismul amabil şi erudiţia pretenţioasă, searbădă de bibliotecă. De aceea am intrat în largul vieţii şi am căutat acolo ade­vărul, pentru că dacă există o vieaţă a cărţii, există în primul rând o carte a vieţii şi a ceti în cartea vieţii este tot atât de important ca şi a cunoaşte vieaţa cărţii.

Am ieşit din bibliotecă, după ce am trăit şi eu ceea ce numia Taine „beţia delirantă” a bibliotecii şi a cărţilor din bibliotecă. Am trăit şi eu această beţie, dar după aceea am ieşit în larg să verific ce este adevărul şi aceasta m’a dus la o concepţie realist-critică constructivă. Mi-a dat Dumnezeu un bun simţ realist să­nătos şi o concepţie idealistă sigură. Am practicat idealismul dar totdeauna izvorît şi legat de însuşirile fireşti, de nevoile fireşti, ale firii. Şi am ieşit în largul vieţii. Dar unde? In largul vieţii sociale româneşti. (…)

Dimitrie Gusti, Reguli călăuzitoare pentru vieaţă şi pentru ceasul de azi al României, in Transilvania. Buletin de tehnică a culturii,1939, pp. 8-10. [PDF integral in ARHIVA SOCIOLBUC]

The post Reguli calauzitoare pentru vieata si pentru ceasul de azi al Romaniei appeared first on Cooperativa G.

Dimitrie Gusti – profesorul fondator de şcoală sociologică

Zoltán Rostás, extras din volumul Dimitrie Gusti. Cronologia vieţii şi operei, 2014

Misiunea de a scrie un studiu introductiv la o biobibliografie a profesorului Dimitrie Gusti este pe cât de onorantă, pe atât de dificilă. Mai ales pentru că autorul este implicat în întocmirea acestei lucrări alături de echipa de la BCU şi este conştient de necesitatea imperioasă a elaborării acestui instrument de cercetare, dar pe de altă parte cunoaşte şi limitele inerente ale acestei culegeri de informaţii. A elabora o biobibliografie a profesorului Gusti după reguli academice depăşeşte cu mult domeniul istoriei sociologiei în care profesorul s-a consacrat. La capătul acestei întreprinderi cercetătorii – beneficiari ai acesteia – se vor convinge de dinamismul de excepţie al acestei vieţi, de ramificaţiile multiple ale acestei activităţi, de complexitatea construcţiei acestei opere. Prin urmare, acest studiu introductiv nu poate să se refere la întregul fenomen gustian, ci numai la opera şi parcursul vieţii şi posterităţii profesorului – ceea ce este cuprins în acest volum. Va fi nevoie de un studiu despre reţeaua socială a profesorului, pe măsura conturării dimensiunii corespondenţei sale. Şi, fără îndoială, copleşitoarea cantitate de referinţe la opera şi activitatea sa – aflată şi aceasta în curs de colectare – impun un alt studiu privind imaginea sa ce se degajă din publicaţiile şi arhivele autohtone şi străine.

Ar fi fost infinit mai simplă realizarea unei biobibliografii şi a unui studiu introductiv pentru un sociolog de catedră, chiar eminent, decât pentru un fondator de şcoală sociologică, mai cu seamă dacă personalitatea în cauză este din sud-estul european. Dificultatea este sporită şi de faptul că, după primul război mondial, promovarea şi cultivarea ideii de „şcoală” a intrat în declin. Şi, totuşi, în România interbelică sociologia s-a impus, s-a instituţionalizat printr-o şcoală de tip atelier fondată de profesorul Dimitrie Gusti, după toate regulile recunoscute ale şcolii.^[1]

În cele ce urmează încerc o prezentare succintă a operei şi carierei acestei personalităţi importante a culturii române, care a reuşit să capteze atenţia cercurilor ştiinţifice europene şi americane în domeniul ştiinţelor sociale, făra să intru nici în detalirea reţelei sale sociale, nici în analiza imaginii activităţii sale teoretice, de organizare a vieţii ştiinţifice şi culturale.

Dimitrie Gusti a fost cel care a pus bazele învăţământului sociologic modern în România, a iniţiat o comunicare coerentă a specialiştilor români şi străini în domeniul ştiinţelor sociale în cadrul Institutului Social Român. Paralel, pe baza unui sistem sociologic original, a organizat cercetarea monografică a satelor româneşti, a introdus tinerii în practica cercetărilor de teren, punând astfel bazele unei autentice şcoli sociologice. După o scurtă experienţă ministerială ţărănistă, dedicată reformei învăţământului şi ridicării culturale a satelor, ca director al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, a iniţiat mişcarea echipelor studenţeşti pentru modernizarea multilaterală a localităţilor din Romînia. În dublă calitate de director al Fundaţiei şi preşedinte al Institutului Social Român, a fondat Muzeul satului, a condus elaborarea Enciclopediei României, a iniţiat Legea Serviciului Social, a organizat cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie de la Bucureşti. Voi trata, de asemenea, succint, procesul de eliminare în anii ’40 a sociologiei şi a profesorului Gusti din toate sferele vieţii intelectuale, apoi reabilitarea anevoioasă şi parţială din anii ’60. Voi urmări până în anii ’80 ondulaţiile în tratarea subiectului Gusti.

Sursele unei cariere universitare

Dimitrie Gusti s-a născut la 13 februarie 1880 la Iaşi. După studiile liceale în oraşul natal, în 1898 a început şi studiile universitare la prima universitate românească, tot la Iaşi. După un an de studii de filosofie îşi continuă pregătirea universitară în Germania. Primele cursuri audiate au fost cel de filosofie al lui Friedrich Paulsen şi cel de sociologie al lui Georg Simmel, la Universitatea din Berlin. După un an de acumulare intensivă atât a limbii germane, cât şi a disciplinelor din programa universitară, se mută la Universitatea din Leipzig şi participă la lecţiile şi experienţele de laborator ale lui Wilhelm Wundt, devenit apoi conducătorul său de doctorat. Alături de cursurile acestuia, Gusti îi mai audiază pe Karl Büchner, profesor de ştiinţa statului, precum şi pe Paul Barth, Karl Lamprecht şi pe Friedrich Ratzel, nume de rezonanţă ale ştiinţelor sociale europene. Pe lângă pregătirea tezei de doctorat, prezintă referate de istorie socială a României, publică articole pe teme sociale şi sociologice, din care se vede foarte clar interesul, ba mai mult, preocuparea tânărului Gusti pentru problema ţărănească din România.

Dar, în egală măsură, Gusti se intereseza şi de mişcarea sociologică a vremii, scriind în reviste germane şi româneşti despre cărţile sociologilor de marcă. În 1904 a obţinut titlului de doctor cu teza intitulată Egoismus und Altruismus, cu subtitlul Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens, şi în acelaşi an publică importanul studiu Die Donaufrage, o lucrare de drept internaţional legată de navigaţia de pe Dunăre. În ciuda acestor rezultate, Gusti îşi continuă studiile de aprofundare la Berlin, unde lucrează cu Franz von Liszt pentru adâncirea cunoştinţelor de sociologie criminalistică, drept şi economie. În aceşti ani se documentează intens şi ţine o comunicare cu titlul Die Grundbegriffe des Pressrechts. Eine Studie zur Eifuhrung in die Pressrechtlicken Probleme. Comunicarea a apărut în formă de volum în 1908. Nu se ştie de ce, această temă nu este dezvoltată într-o nouă lucrare de doctorat, conform intenţiei lui Gusti, dar cert este că problematica presei, a influenţei exercitate de aceasta, a propagandei îl va preocupa, mai ales pentru a obţine recunoaşterea publică a sociologiei căreia i s-a dedicat.

După o tentativă nereuşită de a ocupa prin concurs o catedră universitară la Iaşi în 1908 (a fost respins pe motiv că era considerat prea tânăr pentru postul cerut), Gusti petrece un semestru la Paris, cu scopul de a cunoaşte mai profund şi direct de la sursă sociologia lui Durkheim. Apoi revine la Berlin, unde profesorul Gustav von Schmoller îi propune un post de docent în Germania. Gusti optează însă pentru o nouă încercare de numire la Universitatea din Iaşi, probabil şi sub influenţa lui I. L. Caragiale. Astfel, la 1 aprilie 1910 este numit profesor agregat definitiv la Catedra de Istorie a Filosofiei Greceşti, Etică şi Sociologie de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi.^[2]

Urmărind activitatea lui Dimitrie Gusti după instalarea la Universitatea din Iaşi, ne surprinde o schimbare a comportamentului său academic. Dacă în timpul studiilor prelungite nu cunoaştem vreun interes pentru organizare, fie măcar la nivelul vieţii studenţeşti, absorbit fiind de studiu, uneori până la epuizare, începând din primăvara lui 1910 surprinde comunitatea academică ieşeană prin planuri de organizare şi chiar demersuri concrete. Pe modelul seminariilor din Germania, introduce această formă de activitate academică la catedra sa. Constatând haosul din Biblioteca Universitară, propune un plan de reformă a acesteia pe baza tehnicilor moderne aplicate în universităţile occidentale. Mai mult decât atât, despre fiecare proiect de organizare scrie şi în reviste ştiinţifice germane, cu scopul evident de a informa şi chiar de a promova experienţele ieşene de modernizare în mediul academic german.^[3] O dovadă a modului serios de a trata seminarul este volumul de studii cuprinzând lucrările studenţilor săi. Avântul de organizator nu s-a mărginit la cadrele universităţii ieşene. Simţind nevoia unui for academic al ştiinţelor sociale, în martie 1913 propune înfiinţarea unei reviste de înalt nivel ştiinţific – „Arhiva pentru ştiinţe sociale, sociologie, politică şi etică” – menită să realizeze reţeaua de comunicare a oamenilor din domeniul ştiinţelor sociale din ţară şi din străinătate. Dincolo de satisfacerea nevoii de comunicare profesională, Gusti era extrem de preocupat – după cum se poate observa în fragmentul de mai jos din Apel către colaboratorii revistei – de problemele sociale profunde şi de faptul că acestea sunt tratate fără expertiză prealabilă.

„…preocuparea de căpetenie a „Arhivei” va fi studierea şi aprecierea amănunţită şi documentară a realităţii sociale româneşti, aşa cum ea se prezintă astăzi sub diferitele ei feţe, cum sunt bunăoară problema agrară, în toată complexitatea ei, la românii din Regat, ca şi la românii din afară de Regat – problemă care la românii din Regat îşi are şi un ciudat organ de publicitate, cu apariţie rară, dar regulată, şi, pe cât de rară, pe atât de vehementă: răscoalele ţărăneşti; modificarea Codului Civil; modificarea Codului Penal; profunda deosebire dintre sat şi oraş; chestiunea evreiască; viaţa socială şi culturală a românilor; unitatea culturală a vieţii neamului nostru; dreptul la vot; chestiunea Dunării; chestiunea balcanică ş.a.m.d., probleme care în general până acum, afară de rare excepţii, au fost complet neglijate ori deformate de ignoranţi şi diletanţi şi adesea interesaţi.”^[4]

După cum arată şi titlul revistei, dincolo de redresarea universităţii, Gusti a vrut să reformeze şi societatea românească, evident, cu aportul ştiinţelor sociale. Deşi a demarat mobilizarea colaboratorilor „Arhivei”, datorită complicării vieţii politice în urma izbucnirii primului război mondial, revista nu a apărut. Evenimentul a provocat însă elaborarea importantului studiu intitulat Sociologia războiului. Cei doi ani de neutralitate a României, între 1914-1916, nu au fost de natură să stimuleze eforturile lui Gusti de organizare a vieţii ştiinţifice. Cu atât mai puţin după intrarea României în război, în vara lui 1916, când Gusti a fost mobilizat la cenzura presei. Nu este rostul acestui studiu de a detalia contextul istoric al acestei etape a vieţii sociologului ieşean, dar menţionăm, că după declanşarea ostilităţilor cu armatele Puterilor Centrale partea de sud a României a fost ocupată de trupele germane, Bucureştiul evacuat, curtea regală şi instituţiile statului s-au refugiat la Iaşi. În ciuda condiţiilor de război, a lipsurilor de tot felul într-un oraş supraaglomerat, datorită unui număr însemnat de intelectuali refugiaţi din teritoriile ocupate, viaţa intelectuală era intensă. Casa lui Gusti devenise şi adăpost, şi atelier pentru cei care construiau o mişcare intelectuală de modernizare a României postbelice.^[5]

Această perioadă dificilă a întărit convingerea lui Gusti că este nevoie mai întâi de o asociaţie a specialiştilor dornici să elaboreze treptat un set de strategii ştiinţifice de reformare din temelii a României prin excelenţă rurale, şi ulterior de o revistă de tipul celei plănuite înainte de război.

În ultimul an de război, când în urma păcii dintre germani şi soviete, România a ajuns într-o situaţie disperată, la 18 martie 1918, la propunerea lui Gusti, chiar în casa lui din Iaşi, se formează Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială. Pornind de la constatarea că situaţia catastrofală a României nu se datorează doar condiţiilor externe, situaţiei militare din război, ci şi proastei gestiuni a statului de mai multe decenii încoace, Statutul noi asociaţii conţine şi o vehementă critică socială:

„Asociaţia corespunde, desigur, unei mari necesităţi a timpului. Căci toată lumea va fi de acord a recunoaşte că aproximaţia capricioasă şi improvizaţia haotică a politicii de până acum trebuie să înceteze pentru totdeauna – nu-i mai este de ajuns credinţa în conducător în loc de ştiinţă, dogma în loc de observaţii, şi disciplină oarbă în loc de metodă critică -, care au dus la atât de variate, dese şi pripite experienţe sociale pe socoteala societăţii româneşti. Viaţa publică românească trebuie organizată din nou pe alte temelii. Întâmplarea norocoasă ori nenorocoasă, simpla oportunitate ori simpla chibzuială şi afirmare a nepregătiţilor şi adesea a interesaţilor, trebuie definitiv înlăturate prin introducerea unei pozitive cunoştinţe a lucrurilor, prin o siguranţă cât mai mare în întrebuinţarea mijloacelor disponibile pentru atingerea celor mai nimerite scopuri, în sfârşit prin sistematizarea diviziunii muncii, în aşa chip ca fiecare să facă ceea ce pricepe. Din asemenea preocupări s-a născut ideea întemeierii Asociaţiei.”^[6]

După cum se ştie, destinul României s-a schimbat radical în cursul anului 1918. Dintr-o ţară învinsă, cu un tratat de pace împovărător, ca cel de la Bucureşti de la 7 mai 1918, datorită succesului Antantei pe câmpul de bătălie apusean, a ieşit învingătoare. În ciuda euforiei generale, generate de mărirea teritoriului României prin alipirea Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului din imperiul austro-ungar şi a Basarabiei din Rusia ţaristă, Gusti şi asociaţii săi au continuat organizarea forului ştiinţific extra-universitar. După întoarcerea autorităţilor la Bucureşti, se mută şi Asociaţia în capitală. La 1 aprilie 1919 apare primul număr al revistei Asociaţiei, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”^[7]. În condiţiile centralizării autorităţii şi conducerii de stat pentru construirea unei ţări întregite cu Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania, Gusti la rândul lui decide să se mute la Bucureşti, chiar dacă la Iaşi a fost reales decan. Şi fiindcă Gusti şi membrii Asociaţiei vor să sporească ponderea organizaţiei, la 13 februarie 1921 Asociaţia se transformă în Institutul Social Român. Cu această ocazie se consolidează şi structura pe secţii a Institutului, activitatea de acum încolo urmează să se facă în secţiile agrară, industrială şi comercială, financiară, juridică, politică şi administrativă, de demografie, de politică şi igienă socială şi culturală. Între timp, pe lângă activitatea de organizare şi publicaţiile aferente, Gusti ţine cursul de sociologie şi elaborează studii care fundamentează sistemul lui de monografie sociologică. Ştiinţa socială, sociologie, politică şi etică în interdependenţa lor unitară: prolegomene la un sistem (1909-1910), Despre natura vieţii sociale (1910), Realitatea, ştiinţă şi reformă socială (1919) sunt studii care au dat cadrul teoretic al sistemului sociologic gustian.[8]

Conform sistemului deschis al lui Gusti, sistem compus din legi, noţiuni, concepte legate între ele, cadrele reprezintă mediul obiectiv al vieţii sociale: 1. cosmologic (natura înconjurătoare); 2. biologic (viaţa însăşi); 3. istoric (factorul timp); 4. psihologic (formele de conştiinţă). După Gusti cadrele nu sunt inactive, ci exercită o presiune care prin voinţă socială – o lege esenţială a sistemului gustian – realizează patru manifestări sociale: 1. economice; 2. spirituale; 3. etico-juridice; 4. politico-administrative. Raporturile dintre diferitele cadre, dintre diferitele manifestări, precum şi dintre toate acestea sunt reglementate de legea paralelismului. Conform acestei legi gustiene, cercetătorul realităţii sociale nu are voie să pretindă că viaţa socială ar fi determinată de un singur cadru, deci cadrele acţionează concomitent. Teoria cadrelor se aplică la Gusti pe unităţi sociale cu grad mare de integrare (comunităţi, instituţii, grupuri), în care acţionează manifestările sociale într-o relativă stabilitate. Ca urmare a existenţei multitudinii de cadre şi manifestări, Gusti introduce principiul interdisciplinarităţii în cercetarea monografică.

Profesorul Gusti nu a elaborat un tratat de sociologie în care să-şi prezinte sistemul. Dar, din studiile sale se degajă clar caracterul de sistem. Aşa cum a observat Traian Herseni, un profund cunoscător al gândirii teoretice a maestrului său, „Profesorul D. Gusti nu este autorul unui sistem disparat de sociologie, etică şi politică, ci a unui singur sistem despre întreaga realitate socială, sistem unitar, în care cele trei ştiinţe corespund unor perspective necesare pentru lămurirea completă a obiectului comun.”[9]

Nu este de mirare că la 10 octombrie 1918 Gusti este ales membru corespondent, iar în 1919 membru activ al Academiei Române.

Circuitul – seminar, sat şi sferă publică

De-a lungul anilor ’20 Institutul Social Român îşi va mări treptat numărul secţiilor, unele vor edita şi buletine separate, dar cea mai de seamă activitate, sau, în orice caz, cea mai vizibilă, rămâne organizarea ciclurilor de conferinţe publice. Conferinţele pe diverse teme de actualitate se ţineau în frumoasa sală de conferinţe a Fundaţiei Universitare Carol I din centrul Bucureştilor. În decembrie 1921 începe seria de conferinţe privind noua Constituţie a României, apoi în fiecare an apar alte cicluri de dezbateri, pe teme ca doctrinele partidelor politice, politica externă, politica culturii şi Organizaţia Internaţională a Muncii, unele conferinţe fiind adunate în volume.

Organizând activitatea Institutului, Gusti îşi lărgeşte treptat reţeaua socială în capitala României şi se impune ca o personalitate tot atât de importantă ca cele pe care le invită să conferenţieze^[10]. Dar mult mai important s-a dovedit faptul că discuţiile din cadrul şedinţelor au generat noi instituţii: cele de la secţia de demografie au fundamentat Recensământul din 1930, cele de la asistenţă socială au stimulat înfiinţarea Şcolii de asistenţă socială, cele de la secţia de statistică Şcoala de statistică, iar sub influenţa celor de la secţia economică a luat fiinţă Institutul de Conjunctură. Deja în anii ’30 se răspândeşte părerea că, prin influenţa exercitată de membrii Institutului Social Român, a avut loc o adevărată „contaminare” a aparatului de stat. În diversele departamente ale conducerii statale se înfiinţează secţii de cercetare-documentare, încercând o instituţionalizare treptată a consultanţei, expertizei ştiinţifice premergătoare deciziei administrative.

„Se poate spune deci – conchidea Mircea Vulcănescu, unul din cei mai talentaţi elevi şi colaboratori ai profesorului – că începând din anul 1930 Institutul Social intră într-o nouă fază, aceea de proliferare. Prin aceasta însă, şi misiunea lui se schimbă. Căci în loc de a mai fi 2013un stimulent generator al unor ramuri de activitate ştiinţifică socială, care de acum se dezvoltă autonom, Institutul Social este chemat să devină un centru de coordonare al tuturor acestor instituţii de cercetare socială.”^[11]

În această perioadă Gusti nu se ocupă doar de conducerea Institutului şi promovarea reformelor-cadru la ordinea zilei.

Ca profesor preocupat de condiţiile de viaţă şi de studiu ale studenţilor sprijină iniţiativele lor legitime şi legale.[12] Iar când nemulţumirile ies din cadrul legalităţii, Gusti, sociologul, doreşte să înţeleagă resorturile intime ale grevelor studenţeşti din 1923. Este caracteristic pentru relaţiile speciale dintre Gusti şi studenţii din Seminarul său că, la sugestia profesorului lor, în loc să participe la grevă, aceştia preferă să se întrunească şi să înceapă să studieze acest fenomen. Rezultatul a fost pregătirea unei anchete cuprinzătoare privind studenţii Universităţii din Bucureşti. Ajuns decan, în 1929, Gusti va pune în funcţiune, pentru prima oară, un Oficiu universitar pentru îndrumarea şi informarea studenţilor. Paralel, a sprijinit şi înfiinţarea unei cooperative de întrajutorare studenţească. Preocuparea sa pentru învăţământul superior va fi permanentă, dar puţine dintre planurile de reformă i-au fost acceptate.[13]

Dacă preşedinţia Institutul Social Român facilita intrarea lui Gusti în elita politică şi academică a capitalei române, înfiinţarea la facultate a unui Seminar de sociologie al Catedrei de Sociologie, Etică şi Politică, însemna continuarea rolului de animator al cercetării printre studenţii de la Universitatea din Bucureşti. De importanţa acestui procedeu ne putem da seama atunci când constatăm că majoritatea profesorilor Universităţii bucureştene nu-şi pierdeau timpul cu îndrumarea studenţilor spre a-i educa pentru cercetare. Graţie acestei strategii neobişnuite în viaţa universitară românească, Seminarul devine treptat un loc de întâlnire a studenţilor şi doctoranzilor şi de la alte facultăţi, fiind frecventat şi de jurişti, şi de medicinişti, şi de geografi, şi de filosofi. Sala Seminarului a devenit locul de naştere al şcolii monografiei sociologice, denumită mai târziu Şcoala sociologică de la Bucureşti. Acest proces de creare organizaţională s-a accentuat după 1924, când au început pregătirile pentru prima ieşire pe teren. Până la urmă, seria campaniilor monografice de la ţară a fost deschisă cu cea din primăvara anului 1925 la Goicea Mare, în Oltenia, o provincie din sudul României. Profesorul Gusti şi un grup de zece studenţi au luat contact cu satul, unii pentru prima oară, în puţine zile şi cu o pregătire încă precară. Prima campanie monografică nu a adus rezultate sociologice considerabile, ci mai mult învăţăminte de luat în seamă, dar a alimentat din belşug Seminarul cu idei pentru pregătirea următoarelor ieşiri pe teren.

Poate aici e locul unde trebuie menţionat faptul că demararea campaniilor nu ar fi fost posibilă fără o particularitate de bun augur a profesorului, o manieră fără seamăn în însufleţirea tinerilor. Iată cum descrie acest caracter Henri H. Stahl:

„Tocmai aceasta era marea lui calitate ca profesor, că a ştiut să-i convingă pe studenţii lui că sunt colaboratorii lui, şi să-i convingă pe fiecare din ei în parte că are o sarcină, o misiune personală, de care răspunde. Mare pedagog a fost Gusti! E singurul profesor – în cariera mea am văzut foarte mulţi profesori – e singurul care a avut această calitate. Că n-a reuşit cu toţi, se poate. E normal. Dar ceea ce urmărea el era să te convingă că eşti răspunzător de o anumită sarcină ştiinţifică”^[14].

A urmat apoi, în 1926, campania monografică de la Ruşeţu, sat aşezat aproape de Dunăre, în sud-estul ţării. Investigaţia a durat două săptămâni, cu participarea a 17 membri. Pentru prima oară se încearcă organizarea unor echipe specializate: statistică, bugete de familie – aşa cum o concepea Le Play – şi folclor. Se încearcă, de asemenea, observarea unor cadre şi manifestări sociale preconizate de sistemul lui Gusti. Tot în această campanie s-a încetăţenit obiceiul ca seara, după cină, în sala de mese, să se întâlnească toţi membrii echipei pentru a raporta despre constatările făcute şi problemele întâmpinate, să dezbată şi să analizeze împreună, sub conducerea lui Gusti, problemele tehnice şi teoretice ale investigaţiei în curs. De altfel, şedinţele de seară au intrat în cultura organizaţională a monografiei, cu numele de „sala luminoasă”. Tot pentru prima dată se organizează o serată culturală a echipei pentru locuitorii satului şi se face o donaţie de cărţi pentru biblioteca rurală.

În 1927 are loc campania monografică de la Nerej, din munţii Vrancei, aflat la curbura Carpaţilor. Ca şi la Ruşeţu, se folosesc chestionare elaborate pe baza învăţămintelor de la Goicea Mare. Dar campania din 1927 diferă mult de precedenta, pentru că durează o lună şi numără 41 de participanţi. Aici apar pentru prima oară studente şi licenţiate, care îmbrăţişează cercetarea sociologică şi rămân o prezenţă activă pe tot parcursul funcţionării şcolii gustiene – fenomen fără pereche în sociologia europeană interbelică^[15]. Tot pentru prima dată intră în echipă grupul medicilor ca cercetători de antropologie fizică, însă care observă şi bolile sociale şi – în lipsa medicului din sat – acordă asistenţă medicală simplă.

Beneficiind deja de experienţa a două campanii anterioare, această cercetare a lăsat urme consistente în revistele ştiinţifice româneşti şi în ştiinţele sociale în general, mai cu seamă prin publicarea, în 1940, a monografiei în trei volume Nerej, un village d’une région archaïque,coordonată de Henri H. Stahl^[16].

În vara anului 1928, la Fundul Moldovei, sat bucovinean în nord-estul României, s-a desfăşurat o campanie cu metodologie îmbunătăţită. Cu un număr şi mai mare de participanţi (62 de persoane), această campanie este reţinută în memoria sociologiei româneşti şi prin dezvoltări teoretice importante. De data aceasta, cercetătorii sunt grupaţi în tot atâtea echipe speciale câte preconiza Gusti în teoria sa monografică. Au participat nu numai tinerii colaboratori ai Profesorului, ci şi specialişti formaţi, cu renume în viaţa ştiinţifică românească, ca profesorul Francisc Rainer în fruntea unui mic grup de asistenţi şi studenţi de la medicină.[17] Procesul de închegare a ajuns în punctul în care se simţea nevoia formalizării identităţii organizaţiei prin crearea Asociaţiei monografiştilor. În acelaşi timp a avut loc şi o structurare informală a participanţilor reveniţi an de an în campanii, în microgrupuri, unele căpătând mai târziu, în anii ’30, şi coloratură politică^[18]. Campaniile monografice de vară au început – şi datorită presei – să trezească interesul elitei intelectuale şi politice, dincolo de Catedra de sociologie, etică şi politică a profesorului Gusti.

Vârful cercetărilor monografice a fost însă considerat, deja în epoca respectivă, cea de la Drăguş, în 1929, prima cercetare din Transilvania, cu o metodologie pusă la punct, cu cel mai mare număr de monografişti participanţi (89) şi poate cu cele mai multe lucrări publicate de-a lungul anilor. Pentru prima oară este realizat şi un film „sociologic” cu titlul Drăguş. Viaţa unui sat românesc. Totuşi, prin numărul foarte mare de participanţi la campanie (care, în sine, este contraindicat în cercetarea rurală) a provocat primele discuţii în contradictoriu între „locotenenţii” lui Gusti, devotaţi cercetării, şi Profesorul, care dorea să implice cât mai mulţi tineri în cunoaşterea problematicii satelor. Această tensiune între vocaţia de cunoaştere ştiinţifică şi cea de educare de cercetători sociali va persista şi în anii ’30, când i se va adăuga o alta, între cunoaşterea ştiinţifică şi mişcarea militantă pentru modernizarea satului, iar Gusti, de la jumătatea anilor ’30, va înclina mai mult spre intervenţia socială^[19].

În 1930 campania monografică a fost organizată la Runcu, o aşezare în judeţul Gorj, în sud-estul României vechi. De data aceasta au fost convocate mai puţine persoane (67) şi s-a aplicat metodologia fără vreo modificare. Numai Gusti a surprins lumea prin sfaturi de rentabilizare a culturilor agricole şi mai ales prin aducerea şi punerea în funcţiune a primului aparat de radiorecepţie. În noua sa calitate de preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune era curios să vadă reacţia satului la un aparat nemaivăzut în funcţiune. O cu totul altă particularitate a acestei campanii a fost vizita a 19 studenţi germani din Leipzig, indicând un grad semnificativ de cunoaştere a activităţii şcolii gustiene în medii universitare germane.^[20]

A fost ultima cercetare la care Gusti a participat de la început până la sfârşit. După această investigaţie, în urma instaurării la guvernare a Partidului Naţional Ţărănist, Gusti a fost inundat cu responsabilităţi de înalt funcţionar al statului: preşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperaţiei, concomitent preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului şi preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune, astfel încât la următoarele campanii a făcut doar scurte vizite.

Ultima campanie din seria începută în 1925, cea din 1931 de la Cornova (în Basarabia, actuala Republică Moldova) de construcţie teoretică şi metodologică a şcolii monografice a avut o participare şi mai redusă, de 55 de monografişti. S-a aplicat şi aici schema de cercetare monografică de la Drăguş, dar în condiţii regionale foarte diferite. Influenţa legislaţiei ţariste de peste un secol a marcat profund şi structura socială, şi aspectul satului.[21] În mod paradoxal, aici se putea studia cel mai bine influenţa oraşului asupra comportamentului ţăranilor. Studiul din 1932 al lui Anton Golopenţia despre Procesul de orăşenizare la Cornova a fost prima analiză de acest gen din România. Deplasarea la Cornova a fost importantă şi pentru H.H. Stahl, care, paralel cu metoda expusă de Marc Bloch în Les caractères originaux de l’histoire rurale française,a formulat tehnica sa de „arheologie socială”. Studiul intitulal Vatra satului Cornova a o fost o ilustrare a acestei metode noi. Această metodă prevedea ca din configuraţia unui sat – în cazul nostru vatra satului Cornova în momentul cercetării – să se desluşească trecutul acestuia.^[22]

Este de observat că, prin alegerea satelor, au fost abordate practic toate marile regiuni istorice ale României interbelice – Muntenia, Oltenia, Moldova, Bucovina, Basarabia şi Transilvania.

Meandrele angajării politice

În 1932, sub presiunea colaboratorilor mai apropiaţi, Gusti a înţeles că în locul unei noi campanii de strângere de material monografic într-un alt sat este mai urgentă o „campanie de redactare” a materialelor adunate anterior. Pentru această campanie de redactare a fost ales Făgăraşul, orăşel din sudul Transilvaniei, apropiat de Drăguş, care, prin situaţia sa geografică, oferea şi posibilitatea unor cercetări de completare. La această campanie, Gusti, devenit între timp ministrul ţărănist al Instrucţiunii, artelor şi cultelor, nu putea lua parte decât prin corespondenţă. Concentrarea pe finalizarea unor studii care să prelucreze temele din campanii a fost de bun augur, fiindcă numărul 1-4 din revista „Arhivă pentru ştiinţa şi reforma socială” din 1932, cu cele 987 pagini ale sale, a reuşit să dea pentru prima dată o imagine concretă a metodei monografice integrale promovate de Gusti. Studiile monografiştilor au acoperit cele patru „cadre” şi cele patru „manifestări”, precum şi „unităţile”, „procesele”, „relaţiile” din societăţile locale studiate. Apariţia acestui volum al „Arhivei” a legitimat monografismul în cultura română, dar nu a ferit, totuşi, şcoala de tensiuni interne.

Absenţa fondatorului din viaţa cotidiană a muncii monografice a fost doar unul dintre motivele crizei monografiei despre care se vorbeşte în istoria sociologiei. Mult mai mult cântărea faptul că tinerii monografişti „au crescut”, şi-au terminat studiile şi, pe fondul crizei din 1929-1933, unii căutau orientări salvatoare, dacă monografia nu putea să le ofere şansa unei cariere ştiinţifice. Alţii, dimpotrivă, se străduiai – în primul rând Golopenţia, Neamţu şi Vulcănescu – să scoată o revistă a monografiştilor tineri, pentru a salva coeziunea grupului. (Abia în 1936 reuşesc, cu sprijinul lui Gusti să scoată revista lunară Sociologie Românească.) Căutările tinerilor monografişti semănau întrucâtva cu căutările tinerei generaţii de literaţi şi filosofi. Din joncţiunea acestora s-a născut ultima asociaţie culturală din anii ’30 care promova programatic dialogul pe teme culturale şi politice şi nu intoleranta impunere a unei perspective în detrimentul alteia. Asociaţia culturală Criterion din Bucureşti a organizat dezbateri publice în care temele au fost dezbătute calm, din toate poziţiile ideologice şi estetice marcante. Destrămarea acestui grup de „frontieră” a avut loc din cauza penetrării fascismului regional. În acest sens este deosebit de semnificativă mărturia lui Henri H. Stahl:

„ De altfel, eu cred, sunt convins că asta a fost ideea, sugestia pe care a avut-o Ionescu^[23] când a scris Rinocerii. Cum se transformă, încetul cu încetul, un Constantin Noica^[24]… Ce avea el cu Legiunea, păcatele mele?! Un om al lui Dumnezeu, vorba aceea, este blând până la inocenţă. Ce avea Mircea Eliade^[25] cu treaba asta? Absolut nimica! Ce-avea chiar şeful ‚Criterionului’, Comarnescu^[26]? Ce-avea el cu Legiunea? Nimic. Îi puteai întreba: domnule, de ce te-ai dus la Legiune? Ei, interesant, domnule, mergem şi ne plimbăm seara, facem marşuri seara, tragem cu puşca… Asta era ceea ce-l putea interesa pe un Comarnescu?! Era – cum să spun eu – o demenţă socială, o epidemie, fără îndoială. Rând pe rând picau unul după altul…, până când, evident, s-a desfiinţat toată această asociaţie, care era foarte interesantă.”^[27]

În plină criză economică, după o tentativă nereuşită a unui guvern tehnocrat al lui Nicolae Iorga de a stăpâni situaţia, în vara anului 1932 se formează un cabinet din partea Partidului Naţional Ţărănesc, în care Gusti este solicitat să conducă Ministerul instrucţiunii, cultelor şi artelor. Chiar dacă nu a fost militant al PNŢ, evident, existau similitudini între strategia lui Gusti de cunoaştere şi modernizare a satului şi doctrina ţărănistă. Însă Profesorul în sfera academică şi în cadrul ISR încerca şi reuşea să abordeze o atitudine suprapartinică, demonstrată prin organizarea conferinţelor de la Institutul Social Român de-a lungul anilor ’20. În mandatul său de ministru „binecuvântat” cu crize guvernamentale, remanieri şi schimbări de prim-ministru, Gusti trebuia să facă faţă în primul rând crizei economice, dar satisfăcând într-o anumită măsură revendicările cadrelor didactice. Prin ridicarea exigenţelor la bacalaureat şi limitarea locurilor la universitate a încercat să frâneze învăţământul superior care alimenta rândurile şomerilor intelectuali.[28] Pe de altă parte, dorea să pună în practică reforma învăţământului elementar, să realizeze un program integrat al culturii poporului. Dintre toate intenţiile sale nu a realizat decât legiferarea Uniunii Fundaţiilor Regale, care a fost una din încercările de a pune în mişcare opera de ridicare a nivelului cultural al poporului. Dacă Parlamentul a împiedicat legiferarea unor proiecte legislative, nu putea să-l împiedice pe organizatorul de cercetări sociologice să realizeze cea mai vastă investigare a tuturor formelor de învăţământ şi de cultură din România. Rezultatul a fost publicarea în 1934 a unui volum de 1562 pagini cu titlul Un an de activitate la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, 1932-1933

O inginerie socială sui generis

Abia la terminarea mandatului său de ministru, în toamna anului 1933, Gusti, păstrând legăturile cu elita intelectuală ţărănistă, a demarat o etapă nouă a activităţii sale, cea de organizator al unei strategii de ridicare multilaterală a satelor româneşti, continuînd în practică ce a proiectat la minister. Prin acceptarea funcţiei de director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, Gusti a deplasat accentul de la cercetarea monografică completă spre intervenţia socială, concretizată în trimiterea la ţară a unor echipe mici (faţă de cele monografice), pregătite în primul rând să organizeze munca culturală a satului. Prin aceasta se înţelegeau activităţi foarte diverse, de la asistenţă la învăţarea noilor metode agronomice şi de creştere a vitelor, de la îngrijirea copiilor la organizarea cooperativelor comerciale şi de întrajutorare. Pentru organizarea muncii echipelor, Gusti a apelat la foştii monografişti Henri H. Stahl, Anton Golopenţia, Octavian Neamţu, care au acceptat provocarea „ingineriei sociale”. Aceia dintre vechii monografişti care au refuzat aveau motivaţii diferite. Unii dintre ei aveau deja ocupaţii bine sau mai slab plătite în organisme de stat, alţii – sub influenţa mişcării legionare – au negat importanţa intervenţiei sociale promovate de fundaţiile regale.

În ciuda acestei animozităţi legate de participarea la munca culturală, Şcoala monografiei sociologice nu s-a divizat. Un mic grup de foşti monografişti din jurul revistei „Rânduiala”^[29], pe care ei o fondaseră, a contestat monografismul gustian, dar afilierea lor rapidă la mişcarea fascistă românească, Mişcarea legionară (cunoscută şi sub denumirea Garda de Fier), a estompat vocea lor în cercurile ştiinţifice. Mai mult, Gusti a reluat cu şi mai mare forţă dezvoltarea monografismului sociologic şi i-a invitat pe cei doi asistenţi ai săi să sintetizeze experienţa lor teoretică şi metodologică. Astfel s-a născut, în 1934, volumul Teoria monografiei sociologice al lui Traian Herseni, cu un studiu introductiv important al lui Gusti „Sociologia monografică, ştiinţa realităţii sociale”şi volumul lui Henri H. Stahl intitulat Tehnica monografiei sociologice. În anul următor, Gusti scoate un volum întitulat sugestiv Sociologia militans, care sistematizează tot ce a scris până atunci şi care prezintă sistemul său de sociologie, politică şi etică. Tot atunci reia organizarea campaniilor monografice rurale şi, în anii 1935 şi 1936, conduce investigarea satului Şanţ din judeţul Năsăud, în estul Transilvaniei.

De fapt, nici ideea modernizării satului nu era de dată recentă. Se ştie că Gusti a realizat un proiect exhaustiv pentru Casa Culturii Poporului, o instituţie nou creată în 1922 care avea sarcina răspândirii cunoştinţelor utile la ţară. Mai mult decât atât, chiar şi în cercetările monografice care vizau cunoaşterea realităţii sociale, colaboratorii lui Gusti executau şi intervenţie socială; e adevărat, mai mult pe linie medicală şi de medicină socială, cu sfaturi de gospodărie şi asistenţă pentru asanarea cooperativelor. În sistemul gustian momentul intervenţiei sociale a fost prezent de la bun început. Gusti considera deja în anii ’20 că această muncă culturală trebuie îmbrăţişată de studenţi în mod sistematic, sub supravegherea profesorilor. Ceea ce a fost un vis nerealist la vremea respectivă, a devenit brusc un obiectiv de organizare pentru Gusti.

Implicarea masivă a studenţilor a avut însă şi un alt motiv decât modernizarea satului. În condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, a crizei democraţiei parlamentare, Mişcarea Legionară a luat avânt, bazându-se în primul rând pe tineretul universitar. Ea folosea cu succes taberele de muncă drept mijloc de educare colectivă paramilitară şi de propagandă. Închiderea abuzivă a taberelor, represaliile poliţieneşti practicate de guvernele din 1931-1933 au avut un efect contrar. Iată de ce l-a desemnat regele Carol al II-lea pe Gusti în fruntea Fundaţiei: el era cel care prezenta garanţia organizării tineretului universitar (pe baza celor şapte ani de campanii monografice) într-o altă manieră. Era cel capabil să îmbine strategia de ridicare a satului cu îndrumarea tineretului pentru această ţintă.

Totuşi, în funcţia de director general, Gusti nu s-a limitat doar la mutarea accentului de pe cercetare pe intervenţia socială. El avea şi sarcina de a promova realizările Fundaţiei, ale echipelor, ca astfel, implicit, să combată taberele de muncă legionare. Una dintre metodele promovate a fost organizarea expoziţiilor cu realizările echipelor studenţeşti. Ca un vârf al acţiunilor legate de sat, de promovarea culturii rurale este realizarea Muzeului Satului din Bucureşti (care de peste 70 de ani constituie un punct de atracţie şi pentru turiştii străini aflaţi în trecere prin capitală), dar care trebuia să fie partea ilustrativă a unui institut de proiectări rurale. Cum Gusti se dovedise de mai multă vreme un adevărat specialist al promovării şi al propagandei prin remarcabile acţiuni de popularizare a monografismului sociologic, a campaniilor de cercetare din anii ’20, dar şi ca responsabil al unor expoziţii de mai mică anvergură, acum, ca demnitar apropiat regelui Carol al II-lea, a fost numit comisar general al Pavilionului României la Expoziţia Mondială de la Paris, din 1937. A fost un tur de forţă de organizare pentru a prezenta o ţară atractivă, dinamică, cu un suveran – atunci – ataşat valorilor democraţiilor europene, şi cu dragoste pentru cultură. Nu a fost de mirare că în timpul acestei expoziţii Gusti a fost contactat de reprezentatul firmei care deja organiza Expoziţia mondială de la New York 1939, pentru detalii legate de participare României la ceea ce s-a numit Word Trade. Expoziţia de la Paris a oferit un prilej lui Gusti şi pentru a propaga Şcoala sociologică a monografiilor rurale, precum şi intervenţia socială realizată prin Fundaţie. Un rezultat palpabil şi deosebit de important al acestui demers original a fost obţinerea la Congresul Internaţional de Sociologie, ţinut în aceeaşi perioadă la Paris, ca Bucureştiul să fie desemnat pentru găzduirea congresului din 1939. Totodată Dimitrie Gusti a fost însărcinat să fie preşedinte al acestei importante reuniuni. Această alegere nu s-a datorat numai talentului diplomatic indiscutabil al lui Gusti, ci, mai cu seamă, răspândirii convingerii privind validitatea ştiinţifică, metodologică a monografiei. Nu este de loc exagerată afirmaţia lui Polin: „De la Bucureşti la Chicago, monografiile au devenit instrumentul favorit al oricărui studiu sociologic” ^[30]. Din Statele Unite până în Europa răsăriteană se cultiva monografismul de foarte multe ori de sorginte leplaysiană.

„O mişcare similară – constată Bernard Kalaora şi Antoine Savoye^[31] -, dar mult mai sistematică şi de o mare amploare se dezvoltă în România, sub conducerea lui Dimitrie Gusti (1880-1957^[32]). Şi aici, cercetarea monografică este legată de o acţiune politică şi socială. Este vorba, prin cunoaşterea ţării, a diversităţii sale economice, sociale şi culturale, politice, de facilitarea armoniei politice şi consolidarea unităţii naţionale. Şcoala sociologică românească oferă metodei monografice forma sa cea mai desăvârşită, aprofunzând şi extinzând domeniului său de aplicare prin multidisciplinaritate şi o dorinţă constantă de exhaustivitate. Gusti consideră sociologia leplaysiană drept un precursor, dar critică punctele sale slabe, inclusiv catalogul lui Tourville, şi ţine să se delimiteze de acesta.”

Acest congres a însemnat pentru Gusti şi şcoala monografică o şansă extraordinară, dar, între timp, condiţiile interne şi internaţionale schimbate au influenţat într-un mod neaşteptat activitatea Profesorului şi a colaboratorilor săi^[33].

Sporirea necontenită a numărului de echipe a constituit pentru Gusti un scop permanent, iar anul 1938 a adus un neaşteptat salt în aceasta privinţă. Acest salt – în mod paradoxal – se datora, printre altele, şi complicării vieţii politice din ţară. În alegerile parlamentare din decembrie 1937 guvernul Partidului Naţional Liberal, organizator al alegerilor, nu a câştigat suficiente voturi pentru a-şi asigura continuitatea. Nici Partidul Naţional Ţărănesc, principalul partid de opoziţie, nu a câştigat mandate suficiente pentru a reveni la putere. Surpriza a constituit-o plasarea partidului legionar „Totul pentru Ţară” pe locul al treilea, alarmând clasa politică şi în primul rând pe Rege. În acest context, Carol al II-lea, printr-o mişcare abruptă, a invitat micul Partid Naţonal-Creştin de factură pronazistă condusă de Octavian Goga şi A.C.Cuza, să formeze guvernul, cu toate că obţinuse doar 5% din voturile electoratului. Cârmuirea mult criticată a acestui guvern a fost curmată după 44 zile de Carol al II-lea, care, în loc de noi alegeri, a suspendat nu numai activitatea partidelor, dar şi Constituţia din 1923, şi a introdus o dictatură personală.

În acest context de reorganizare majoră a vieţii de stat, anihilarea Mişcării Legionare ca principal oponent al lui Carol al II-lea impunea şi intensificarea demersurilor pentru a capta simpatia a două categorii mari ale populaţiei – puternic influenţate de această mişcare – tineretul şi ţărănimea. Această necesitate însemna în primul rând legiferarea muncii culturale a echipelor studenţeşti regale, organizate de Fundaţia condusă de Dimitrie Gusti într-o formulă extinsă la maximum şi, bineînţeles, alocarea din bugetul statului a sumelor necesare susţinerii acestui demers. Legea Serviciului Social, această emanaţie a şcolii gustiene[34], trebuia să vizeze „federalizarea” potenţialului de cercetare al ţării, impunerea obligativităţii pentru absolvenţii universităţilor şi şcolilor superioare de a efectua muncă culturală la ţară, dar şi în oraşe. Totodată, reglementa instituţionalizarea căminelor culturale ca centre noi de organizare a satului şi a şcolilor şi cursurilor de pregătire a personalului care urma să îmbrăţişeze modernizarea satului. Prezentată ca inovaţie carlista, aceaastă lege în toate articulaţiile ei purta pecetea sistemului gustian şi a experienţei acumulate în cele două decenii care au decurs de la fondarea, în 1918, a Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială.

Dacă modernizarea muncii culturale efectuate în şi prin Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” a fost o idee veche a lui Gusti, nici implicarea integrală a studenţimii pentru ridicarea satului – după cum am mai menţionat – nu era o idee de dată recentă. Într-o anchetă din anul 1927 Dimitrie Gusti făcea următoarea declaraţie:

„Studenţii concepuţi ca ‘funcţionari sociali’, cărora Naţiunea le-a încredinţat cele mai importante interese ale ei, vor trebui să dea concursul lor cald şi luminat prin organizaţiile lor judeţene, de pe lângă fiecare universitate… Aceste cercuri vor trebui să fie obligate, prin Legea învăţământului superior, a depune Senatelor universitare rapoarte amănunţite despre activitatea lor. Profesorii universitari vor trebui să dea studenţilor toate îndrumările în vederea desfăşurării activităţii culturale la sate”.^[35]

Între voluntariatul membrilor Institutului Social Român, înscris în statutul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială încă din 1918, şi propunerea de a-i obliga pe studenţi să presteze o muncă culturală la ţară, ca „funcţionari sociali” există, totuşi, o contradicţie. Nu şi în concepţia etică şi politică a lui Gusti, unde acestea erau concepte complementare. Când era vorba de a-şi aduce contribuţia la opera de ridicare culturală a satului, voluntariatul constituia datorie şi obligativitate.

Aplicarea legii s-a bazat pe construirea unui sistem instituţional cu o ierarhie şi disciplină cvasi militare, dar cu conţinut pedagogic multidirecţionat. Centrul local al activităţii culturale a fost vechea instituţie reformulată a satului, Căminul Cultural, care reunea într-un consiliu toată elita locală. Cea de-a doua instituţie importantă în cadrul acestui sistem a fost Şcoala ţărănească, o invenţie daneză, popularizată intens chiar de către Gusti încă din anii ’20. Activitatea acestor instituţii locale, cu direcţii foarte precis stabilite, urma să ajute echipele de tineri începând din vara anului 1939.

Pentru că imensa masă de tineri care urma să participe la munca din mediul rural ducea lipsă de cadre competente, legea prevedea înfiinţarea unor şcoli şi cursuri de pregătire a comandanţilor de echipe, a directorilor de cămine culturale şi de şcoli ţărăneşti. În acest fel legea asigura, în principiu, declanşarea muncii Serviciului Social^[36].

Conform Legii Serviciului Social, un tânăr sau o tânără care terminase o şcoală superioară sau o facultate urma să fie obligat prin lege să presteze o muncă de educaţie la ţară de trei-şase luni, o muncă culturală fără de care nu i se putea elibera diploma de licenţă. Într-un articol, Dimitrie Gusti afirmă că această muncă nu este necesară numai pentru săteni, ci, în primul rând, îi este de folos chiar tineretului:

“Organizarea nouă a Echipelor dă prilej tinerimii cărturare, care va avea mai târziu, la maturitate, răspunderea bunului mers al ţării noastre, să treacă prin focul regenerator al muncii pentru sate. În sat, aceşti tineri cărturari, din toate specialităţile, sociologi, medici umani şi veterinari, teologi, agronomi, ingineri silvici, maestre de gospodărie, au câmp larg şi măreţ deschis ca să-şi arate patriotismul lor activ şi constructiv de acţiune concretă, practică şi binefăcătoare, ei au prilejul rar să-şi poată arăta puterea de muncă şi energia creatoare de suflet nou şi de stări româneşti. Organizarea Echipelor de muncă culturală la sate, alcătuite din studenţi şi tehnicieni, devine astfel o nouă metodă, metoda practică şi adevărată, pentru noua organizare a vieţii româneşti”^[37]

După promulgarea, de către Carol al II-lea, a Legii Serviciului Social, Gusti a început organizarea aparatului care să conducă munca de coordonare a mii de absolvenţi. Odată cu mărirea anvergurii muncii Fundaţiei, a sporit şi propaganda internă şi externă a organizaţiei. Organul de comunicare internă a echipelor, „Curierul echipelor studenţeşti”, şi-a schimbat titlul în „Curierul Serviciului Social” şi au fost scoase buletine de îndrumare pentru activitatea de Serviciu Social. Noul „Curier” şi-a mărit formatul, a îmbunătăţit calitatea hârtiei, dar a devenit predominant propagandistic şi a încetat să mai fie un for de analiză şi de îndrumare profesională. Aparatul de propagandă a regimului, în primul rând cotidianul „România”, pe lângă ştirile legate de activitatea preşedintele Serviciului Social, de Dimitrie Gusti, consacra aproape săptămânal o pagină întreagă diferitelor laturi ale problematicii organizaţiei. De asemenea, Radiodifuziunea Română prin rubrici specializate, cinematografele prin jurnale de actualităţi transmiteau ştiri şi reportaje despre viaţa internă a organizaţiei.

Legea Serviciul Social nu ar fi produs surpriză – şi chiar stupoare – dacă nu ar fi introdus obligativitatea pentru absolvenţii din învăţământul superior. Gusti considera însă că datoria oricărui intelectual este să cunoască la faţa locului satul şi să ajute în mod organizat la modernizarea lui. Gusti, care, începând din 1925, trăise câte o lună din fiecare an alături de tinerii monografişti în câte un sat, stârnind mirarea colegilor profesori de la Universitate, se considera îndreptăţit să apeleze la „datoria socială de a se apleca asupra vieţii satelor” a studenţilor. Celor care totuşi erau nemulţumiţi, le replica:

„În România Legea Militară nu prevede pentru intelectuali decât un an de serviciu faţă de ceilalţi care rămân doi ani sub drapel. Astfel nu e deloc nedrept să se ceară intelectualilor trei luni de Serviciu Social, în cursul cărora ei vor lucra pentru binele ţării lor.”^[38]

Această strategie patronată de Gusti de a canaliza potenţialul de solidaritate naţională a tineretului universitar spre muncă culturală şi spre Carol al II-lea, folosind disciplina, ritualul şi gesticulaţia cvasi-legionare nu a fost de bun augur. Unii erau stânjeniţi de viaţa de tabără paramilitară, alţii, cu simpatii legionare sau chiar legionari, se simţeau încurajaţi de atmosfera taberei să-şi continue activitatea secretă de subminare a regimului carlist.

La vârful Serviciului Social însă se depuneau eforturi pentru a propaga importanţa acestui demers atât în ţară, cât şi în străinătate. Dimitrie Gusti fiind şi comisarul general al Pavilionului Românesc de la Expoziţia Mondială de la New York care se deschidea în 1939, a desfăşurat o întreagă campanie în SUA pentru Serviciul Social. În consecinţă, în urma unei audieri la preşedintele Roosevelt, Gusti putea să-şi declare satisfacţia că preşedintele american a apreciat Legea Serviciului Social. Nu doar în străinătate, ci şi în ţară s-au făcut demersuri pentru a propaga Legea Serviciului Social. În procesul de pregătire a celui de al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la Bucureşti la sfârşitul lunii august 1939, în programul de vizite al participanţilor a fost inclusă şi vizitarea locurilor de intervenţie socială ale Serviciului Social, dar în primul rând vizitarea satului Dioşti, unde, în locul unui sat mistuit de un incendiu, se construise „satul model”, una dintre dezideratele strategiei lui Gusti. După cum se ştie, din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Congresul nu a mai avut loc, dar fusese pregătit până la ultimele amănunte, inclusiv tipărirea în prealabil a majorităţii comunicărilor participanţilor, rezervarea camerelor de hotel etc.

Nici Serviciul Social nu a avut o soartă mai bună decât Congresul de sociologie, fiind suspendat de rege în octombrie 1939, pentru a canaliza sumele alocate spre înzestrarea armatei mobilizate între timp. În aceeaşi măsură însă şi infiltrarea legionară a şcolilor şi taberelor Serviciului Social a cântărit în luarea acestei decizii. Suspendarea Legii Serviciului Social nu a însemnat retragerea sau nici măcar contestarea ei în fond.^[39]

Dar acest act regal de suspendare nu a însemnat distrugerea nici a monografiei sociologice, nici a Şcolii, precum îndeobşte se afirmă în comentarii ulterioare. Învăţământul sociologic a continuat, revistele „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” şi „Sociologie Românească”, cu intermitenţe, dar au continuat să apară, numeroase volume ale monografiştilor au văzut lumina tiparului.

Este adevărat că după suspendarea Serviciului Social Gusti a renunţat la funcţia de director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, dar a continuat să gestioneze din Bucureşti activitatea Pavilionului românesc de la New York şi a continuat şi pregătirea celei de-a doua încercări de a ţine congresul de sociologie, amânat în august 1939. Încăpăţânarea Profesorului ca la Paştele anului 1940 să aibă loc marea întâlnire internaţională a sociologilor în capitala României nu ar merita să fie menţionată, dacă în această perioadă de pregătire nu ar fi fost editate lucrări de referinţă ale şcolii gustiene, în primul rând monumentala operă în trei volume, în limba franceză, Nerej, un village d’une région archaïque, coordonată de Henri H. Stahl.După cum se ştie, congresul nu s-a ţinut nici în primăvara lui 1940, dar sub presiunea evenimentelor externe şi a extremei drepte româneşti, regele Carol trebuia să facă din ce în ce mai multe concesii şi Germaniei, şi Legiunii şi, prin urmare, şi Dimitrie Gusti a devenit din ce în ce mai marginalizat. Iar după abdicarea regelui Carol II şi instaurarea regimului legionar, Şcoala sociologică de la Bucureşti a intrat în umbră, iar Gusti a fost nevoit să se ascundă. Era o perioadă în care demnitarii fostului regim carlist au fost persecutaţi, unii chiar ucişi.

După terminarea celor patru luni de regim legionar, Gusti şi-a continuat activitatea la Universitate, dar şcoala monografiilor sociologice s-a restrâns la discuţii de catedră. Cum o bună parte dintre sociologii implicaţi în Serviciul Social au fost transferaţi la Institutul Central de Statistică, singurele cercetări – de fapt de natură statistică şi demografică – au fost efectuate în cadrul acestuia. Rămâne memorabilă, mai ales datorită curajului, investigaţia Oficiului de studii condus de Anton Golopenţia la Institutului Central de Statistică, investigaţie care în spatele frontului a identificat localităţi româneşti sau mixte – româneşti şi ucrainene – despre care autorităţile şi ştiinţa românească aveau doar o idee vagă. În condiţiile războiului s-au mai desfăşurat cercetări de mai mică anvergură într-un cartier sărac al capitalei, patronate de Şcoala Superioară de Asistenţă Socială.

În ciuda insucceselor din 1939 şi din 1940, prestigiul academic al lui Gusti a rămas neştirbit: elabora studii şi desfăşura o activitate susţinută şi în Academia Română. În urma alegerilor din 1944 din cadrul Academiei a devenit preşedinte al înaltului for de consacrare ştiinţifică şi culturală. Cu această funcţie trece Gusti în era postbelică, eră care schimbă la început insesizabil şi treptat, dar radical, destinul Profesorului, al Şcolii şi al sociologiei.

- va urma -

[1]Tiryakian, Edward A., The Significance of Schools in the Development of Sociology, in Contemporary Issues in Theory and Research, ed. W. E. Snizek, et al., Greenwood, Westport, Conn., 1979.

[2]Gusti, Opere, V, Fragmente autobiografice, texte stabilite, comentarii, note, documente de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Editura Academiei RSR, 1971.

[3]Gusti, Opere, III, Texte stabilite, comentarii, note, documente de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Editura Academiei RSR, 1970, pag. 29-56.

[4]Gusti, D. Op .cit, pp. 59-60.

[5]Bucuţa, Emanuil, Institutul Social Român in „Arhivă pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar II, Anul XIV, 1936

[6]Gusti, D. Op.cit. pp. 61.

[7] În anii ’30 această revistă de înalt nivel devine şi organ al Institutului Internaţional al Sociologiei.

[8] În lucrarea sa Capcanele politice ale sociologiei interbelice,Curtea Veche, 2012 Antonio Momoc aduce clarificări în privinţa surselor de inspiraţie ale lui Gusti privind sistemul său de sociologie, etică şi politică.

[9] Traian Herseni, D. Gusti – un sistem de sociologie, etică şi politică, în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, Anul XI, nr.3-4, (1930) pag.210

[10] Despre dimensiunea politică a activităţii lui Gusti, vezi studiul lui Antonio Momoc, Știința și politica în sistemul sociologic gustian în Sfera Politici, Vol.XXI, Nr. 3 (173) mai/iun. la pagina 101-107.

[11]Vulcănescu, Mircea, Dimitrie Gusti, profesorul in Arhivă pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar II, Anul XIV, 1936 pag. 1266

[12] Vezi relatarea din cotidianul țărănist Aurora, Anul III, nr. 495, miercuri, 20 iunie, pag.2.

[13] Despre legătura dintre mişcările studenţeşti şi formarea şcolii sociologice gustiene Ionuţ Butoi a publicat studii originale în revista Secolul 21, consacrat Școlii Sociologice de la București, 1-6/2012

[14]Rostás, op. cit., 2000, pag. 53

[15] Despre această dimensiune vezi articolele Theodorei Eliza Văcărescu în…

[16] Despre aplicarea sociologiei monografice în opera lui Henri H. Stahl, vezi studiul lui Mihai Gaiţă, în revista Les Études Sociales la pagina 143-180

[17] Despre aportul medicilor în campaniile monografiste Florentina Ţone a publicat studiu originale în Transilvania, 11-12/2012 pag. 64.78.

[18]Rostás, Zoltán, Sala luminoasă. Primii monografişti ai şcolii gustiene, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, pag. 109-197

[19]Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie, Interviuri cu Henri H. Stahl, Editura Paideia, Bucureşti. 2000

[20]Stahl, H.H., Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 152-160

[21] Articolele, documentele şi comentariile ulterioare au fost publicate pentru prima data în 2011 cu titlul Dimitrie Gusti şi colaboratorii, CORNOVA 1931, Editura Quant, Chişinău. Editori Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru

[22]Stahl, op. cit 160-165

[23]Ionesco, Eugen (1909-1993), scriitor francez de origine română, considerat în dramaturgie maestru al comicului verbal, al grotescului semnalizând absurdul, alienarea, tragicul existenţial. Membru în Academia Franceză.

[24]Noica, Constantin (1909-1987), filosof şi eseist, în anii ’30 afiliat mişcării legionare. Autorul unui tratat de ontologie şi a unor lucrări de logică, s-a ocupat de teme din domeniul gnoseologiei, al teoriei culturii şi istoriei filosofiei. Academician post mortem

[25]Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor, filosof şi scriitor român, în anii ’30 afiliat Mişcării Legionare, apoi stabilit în Franţa (1945-1956), din 1956 profesor la Universitatea din Chicago, academician post mortem.

[26]Comarnescu, Petru (1905-1970), eseist şi critic literar şi de artă, cu studii în Statele Unite, unde şi-a dat doctoratul în filosofie la University of Southern California din Los Angeles. Iniţiator al grupării „Criterion”.

[27]Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu profesorul Henri H. Stahl, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, pag. 28. În cazul lui Petru Comarnescu, evident, informarea este inexactă.

[28] Mai detaliat despre această problemă vezi Dragoş Sdrobiş: Învăţământul superior în România interbelică : de la supraaglomerarea universităţilor la şomajul intelectual, în” Sfera Politicii”, numărul dedicat Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Vol. XXI, nr. 3 (175) mai-iun. 2013

[29]“Rânduiala”, revistă apărută în 1935 la Bucureşti sub direcţia lui Dumitru C. Amzăr, având între redactori nume dintre cele mai cunoscute din cadrele Legiunii: Ernest Bernea, Radu Gyr, Pr. Ion Dumitrescu-Borşa, Iulian Vesper ș.a.

[30]Raymond Polin, Les convergences des sciences sociales et l’esprit international, Paris, Hartmann, 1938, pag. 246, citat de Bernard Kalaora şi Antoine Savoye in La mutation du mouvement leplaysien, ”Revue française de sociologie”, XXVI, 1985, pag. 257-276.

[31]Bernard Kalaora şi Antoine Savoye, La mutation du mouvement leplaysien, in „Revue française de sociologie”, XXVI, 1985, pag. 257-276.

[32]Dimitrie Gusti a murit în anul 1955 (la 30 octombrie).

[33]Ibidem pag. 41-53

[34] După indicaţiile lui Gusti, colaboratorii cei mai apropiaţi, Stahl şi Neamţu au elaborat prima variantă a textului Legii Serviciului Social. Vezi Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice, Minerva, Bucureşti, 1981 pag. 391-402.

[35]Gusti, Dimitrie, Un an de activitate la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, 1934, pag. 522

[36]Gusti, Dimitrie, Principiile şi scopurile Serviciului Social, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, pag. 35-43

[37]Gusti, Dimitrie, Sociologia Militans, 1946, pag. 250

[38]Gusti, op.cit., 1939, pag. 20

[39]Carol al II-lea rege al României, Însemnări zilnice, volumul II., Editura Scripta, Bucureşti, 1997

The post O inginerie sociala sui generis appeared first on Cooperativa G.

 Lansarea cărţii Dimitrie Gusti Cronologia vieţii şi operei

            Miercuri 12 noiembrie, în Sala Carol a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ din Bucureşti, a avut loc lansarea volumului Dimitrie Gusti Cronologia vieţii şi operei. Au participat un număr de 44 invitaţi.

Această lucrare deschide o nouă serie intitulată Mari Personalităţi ale Culturii Române, fiind prima parte dintr-un amplu studiu al Serviciului Cercetare. Metodologie din cadrul BCU „Carol I“, dedicat lui Dimitrie Gusti.

În cuvântul de deschidere, d-na Voichiţa Dragomir, Director General Adjunct al bibliotecii, a relevat importanţa ştiinţifică a acestei lucrări precum şi originalitatea sa. Domnia sa a descris activitatea de cercetare a bibliotecarilor din cadrul Serviciului de Cercetare si Metodologie şi a prezentat pe scurt lucrările editate în timp de acest colectiv. În continuare, a subliniat eforturile depuse de colectiv pentru documentare, rezultatul fiind o lucrare valoroasă, care va servi cercetătorilor interesaţi de personalitatea lui Dimitrie Gusti şi de Şcoala Sociologică de la Bucureşti..

Dl.dr. Dinu Ţenovici, coordonatorul acestei lucrări, a menţionat aspecte inedite din activitatea lui Dimitrie Gusti, precum şi legăturile intense pe care acesta le-a avut cu biblioteca, pe atunci denumită Fundaţia Universitară Carol I. A mulţumit colegilor din diferitele servicii ale bibliotecii pentru sprijinul permanent, subliniind că fără acest suport, cartea nu ar fi putut fi realizată. A subliniat ajutorul preţios oferit de domnul prof.univ.dr. Zóltan Rostás şi de studenţii dumnealui, care au cercetat un număr însemnat de ziare de epocă, oferind un material deosebit de preţios pentru lucrare.

Doamna conf. univ. dr. Laura Mesina, prodecan la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, a transmis felicitări bibliotecii pentru apariţia acestei lucrări şi a punctat activitatea lui Dimitrie Gusti în calitate de deschizător de drumuri în domeniul sociologic, amintind înfiinţarea Institutului de Sociologie Român, dar şi înfiinţarea Muzeului Satului din Bucuresti. De asemenea, a subliniat activitatea rodnică a lui Dimitrie Gusti în perioada când acesta a fost decan al Facultăţii de Litere, între anii 1929-1932.

Domnul prof univ. dr. Zoltán Rostás care a explicat semnificația culturală mai largă a proiectului biobibliografiei lui Gusti, a evidenţiat şi munca de cercetare a studenţilor și a altora la Bibliotecii Academiei Române și arhive. Domnia sa amenţionat că, odată cu apariţia acestui volum, atenţia trebuie îndreptată către viitoarea lucrare despre Dimitrie Gusti, care va conţine corespondenţa acestuia care s-a dovedit a fi surprizător de bogată, precum şi scrisori în care este amintit. De asemenea, tot aici vor fi inserate şi acte, documente semnate de Gusti, în special din perioada in care a îndeplinit funcţia de ministru al instrucției. Un efort și mai considerabil va fi adunarea referințelor la opera și activitatea fondatorului de școală sociologica.

Domnul .prof.univ.dr. Dumitru Sandu, de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universităţii din Bucureşti, a descris în termeni elogioşi activitatea de reformator a lui Dimitrie Gusti, specificând că este vorba de o calitate remarcabilă, pe care puţini oameni o au. Domnul Dumitru Sandu şi-a exprimat dorinţa ca această lucrare să fie disponibilă şi online, pentru a fi accesibilă cât mai multor utilizatori. De asemenea, a sugerat să fie realizată o cercetare sociologică, prin care să fie completate chestionare în care să se evidenţieze ce ar dori utilizatorii să afle din studiile viitoare asupra operei vaste a acestuia.

Lansarea acestei cărţi a îmbogăţit literatura de specialitate cu o opera utilă pentru cei care se apleacă asupra vieţii şi operei acestei personalităţi de excepţie. (-)

A se vedea si:

• O inginerie sociala sui generis

• Lansarea volumului “Dimitrie Gusti. Cronologia vietii si operei”

The post Relatarea dezbaterii prilejuita de lansarea cartii “Dimitrie Gusti. Cronologia vietii si operei” appeared first on Cooperativa G.

Vizita I. P. S. S. Patriarhul Nicodim la Serviciul social

Curentul, no 4172, Vineri, 22 Septembrie 1939

Ieri, la ora 11 a. m., Sanctitatea Sa Patriarhul Nicodim a vizitat sdiul Serviciului Social din str. Cobălcescu nr. 41. La sosire, Sanctitatea Sa Patriarhul Nicodim a fost întâmpinat de d. prof. Dimitrie Gusti, preşedintele Serviciului Social. Cu acest prilej d. prof. Dimitri Gusti a rostit, în numele instituţiei, următoarea cuvântare:

Cuvântarea d-lui prof. D. Gusti

“Este a doua oară când ne cinstiţi printr’o vizită făcută Fundaţiei Cultarele Regale „Principele Carol“.

Vizita Înalt Prea Sfinţiei Voastre, ia pentru noi, tineretul şi lucrătorii mai vârstinici din domeniul cultural, proporţiile unui mare simbol. Un simbol, pentrucă dela început, de când Fundaţia noastră a fost creată de M. S. Regele, până acum, când este încredinţată cu spinoasa sarcină, de a aplica Legea Serviciului Social, în totdeauna am avut ca lozincă, să lucrăm, aşa cum lucrau strămoşii noştri, întotdeauna în frunte cu biserica şi după binecuvântarea bisericii.

Dar, este un simbol vizita Prea Sfinţiei Voastre şi pentrucă noi, dela început, am avut ca principiu esenţia al doctrinei noastre creşterea tineretului în spirit creştinesc şi renaşterea satului pe baze noui creştineşti, pe baze profund, curat şi sincere creştineşti.

Acestea sunt dispoziţiile, principiile pe care Regele tineretului şi Regele ţăranilor ni le-a
dictat şi le-a pus în fruntea mişcării noastre. Cu toţii suntem convinsi că tineretul acesta românesc înseamnă în primul rând o stare de spirit complexă.

Pe baza acestui creştinism, care este o ascendenţă continuă a vremelnicului acestuia al vieţii noastre, în mare adevăr etern creştinesc, ne ducem noi toată munca noastră.
Aceasta fiind profesiunea noastră de credinţă, aceasta fiind doctrina noastră, vie şi creatoare de acţiune, vizita Înalt Prea Sfinţiei Voastre este o consacrare şi o încurajare.
De aceea, Vă mulţumim cu recunoştinţă şi Vă rugăm respectuos să daţi binecuvânare pentru opera noastră, să daţi binecuvântare pentru acest tineret, comandante şi comandanţi, care sunt însufleţiţi în acest creştinism viu şi creator“.

Cuvântarea Sanctităţii Sale Patriarhului Nicodim

Adânc mişcat de urarea de bun venit în mjlocul personalului din Serviciul Social, exprimată de d. prof. Dimitrie Gusti, Sanctitatea Sa Patriarhul Nicodim a rostit această cuvântare:

„Sunt foarte bucuros că mă găsesc astăzi împreună cu dvs., în mijlocul comandanţilor şi comandantelor care lucrează în Serviciul Social.

Împrejurarea aceasta ca şi cuvintele dvs. binevoitoare mi-au stârnit în suflet amintiri scumpe pe care nu pot să nu le amintesc.

Este adevărat că acum câţiva ani am avut onoarea să vă vizitez la sediul Fundaţiei culturale regale „Principele Carol“. M-aţi primit şi acolo tot aşa de binevoitori ca şi aici şi mi-aţi prezentat pe colaboratii dvs., mi-aţi arătat planul dvs. de lucru şi mi-aţi arătat şi lucrările care se făureau acolo. Între altele mi-aţi prezentat şi o cărticică de rugăciuni.
Iată că acum mă găsesc în mijlocul dvs, al tuturor, şi dvs. m’aţi primit cu rugăciune: o cântare bisericească, în cinstirea mea, cu Erarh, şi aţi încheiat cu altă cântare, veche, străveche, „Cu noi este Dumnezeu“.

Toate acestea îmi dovedesc mie că s’au schimbat lucruirle acelea de acum 30-40 ani şi au luat cu totul altă faţă.

Momente înălţătoare de felul acesta am mai avut. La 8 Iunie, la sărbătorile Restauraţiei, când am vizitat câmpul stărjeresc şi când a venit Majestatea Sa Regele şi după ce a trecut prin faţa fronturilor, a ascultat rugăciunea în genunchi pe pământul gol. Aceasta mi-a dat măsura că nu numai deviza este „Nihil sine Deo“, nimic fără Dumneazeu, pe care o are Dinastia, ci şi fapta este corespunzătoare, va să zică întoarsă la vechea atitudine a Voevozilor noştri şi înaintaşilor noştri care totdeauna, prin greutăţile timpurilor au trecut, pentru că au avut credinţa vie în Dumnezeu şi cu semnul crucii şi cu Doamne Ajută au străbătut toate acele vremuri.

Şi noi ne găsim astăzi în faşa unor vremuri grele şi mă bucur că pe lângă toate celelalte sunteţi înarmaţi cu credinţă, ca apoi păşind de aci ca nişte arhangheli, să lucraţi în mijlocul poporului, să ridicaţi şi să tămăduiţi toate bolile şi suferinţele sufleteşti. Mă bucur că dvs. lucrând pentru Ţară, Neam şi Rege, păziţi semnuul înaintaşilor vechi ai noştri cu credinţă deplină în Dumnezeu şi cu Doamne ajută al lor.

De aceia mă bucur că mă găsesc în faţa dvs., aici şi mulţumesc d-lui ministru că mi-a dat prilejul acesta, mă bucur să vă împărtăşesc binecuvântarea bisericii. Rog pe bunul Dumnezeu ca să vă întărească să lucraţi şi să aveţi izbânda tuturor acelora cărora Dumnezeu le-a impărtăşit ajutorul său deplin.

Să traiscă Regele. Să aibă izbândă deplină şi să fie fericit până la bătrâneţi adânci“.

Sfârşitul cuvântării Sacntităţii Sale Patriarhului Nicodim a prilejuit întregei asistenţe o impresionantă manifestaţie de dragoste faţă de M. S. Regele, Ctitorul Serviciului Social. Corul Comandamentelor şi Comandanţilor a intonat „Imnul Regal“.

Sanctitatea Sa Patriarhul Nicodim a cunoscut pe directorii şi Inspectorii genrali care au fost prezentaţi de către d. profesor Dimitrie Gusti, Preşedintele Servicului Social, şi s’a interesat deaproape de activitatea celor 3.600 de cămine culturale, de publicaţiile Serviciului Social, de Căminele Culturale Ostăşeşti, precum şi de activitatea Echipelor Regale Studenţeşti şi a Şcolilor Ţărăneşti.

Vizita pe care I. P. S. S. Patriarhul Nicodim a făcut-o Serviciului Social a prdus o vie impresie printre cei de faţă, ea însemnând o stâansă şi rodnică lucrare împreună pe ogorul ridicării culturale şi sociale a satelor româneşti.

Pe aceeasi tema:

• Inaugurarea regionalelor Serviciului Social cu “binecuvantarea Bisericii”

The post Vizita Patriarhului Nicodim la Serviciul Social (1939) appeared first on Cooperativa G.

Dimitrie Gusti – profesorul fondator de şcoală sociologică

- partea a doua -

vezi prima parte AICI

Strategii de supravieţuire postbelică

După 23 august 1944, trecerea României în tabăra Aliaţilor, dar în condiţii de ocupaţie militară sovietică, Gusti încearcă să înţeleagă şi să se integreze în noua situaţie, adică încearcă să evite tensiunile şi conflictele cu noile autorităţi, pentru a continua atât activitatea Academiei Române cât şi munca de cercetare sociologică. Conduce o delegaţie a Academiei Române la festivităţile din Moscova ale Academiei URSS, primeşte vizita unor academicieni sovietici, dă declaraţii de presă favorabile conlucrării cu oameni de ştiinţă sovietici. În 1946 face o călătorie în SUA, vizitează ONU şi face planuri pentru realizarea unui Institut Social al Naţiunilor.^[1] De acolo, în ciuda avertizărilor unor prieteni, ca sociologul Pitirim Sorokin şi compozitorul George Enescu, Gusti se întoarce în România, în pofida atmosferei din ce în ce mai duşmănoase faţă de Academia Română. Fără să ţină seama de atacurile de presă împotriva Academiei, lucrează la un proiect (mai demult concept) de constituire a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice sub egida Academiei Române. În condiţiile accentuării influenţei sovietice în viaţa politică şi intelectuală, a schimbării formei de stat din monarhie în republică, Gusti caută să menţină relaţii cordiale cu noua conducere comunistă a ţării, dar fără să facă concesii majore.[2] Nu este de mirare că la reforma Academiei Române din 1948 pierde calitatea de membru al noii Academii a Republicii Populare Române. În aceeaşi vară, cu prilejul reformei învăţământului, este eliminat din Universitate, iar sociologia este scoasă din planul de învăţământ.

În vara anului 1948 începe golgota sociologiei româneşti. Gusti este scos şi din casa în care a locuit, i se retrage şi pensia, şi ajunge să trăiască din mila foştilor monografişti. Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Octavian Neamţu, Traian Herseni, Ernest Bernea, George Retegan, Lena Constante, Harry Brauner sunt trimişi la închisoare, primii trei mor în detenţie. H.H. Stahl este, de asemenea, scos din învăţământul superior şi un timp lucrează ca tehnician la un institut de proiectare. Monografişti mai puţin notorii şi mai tineri au fost nevoiţi să se reprofileze, lucrând în cercetarea de folclor, statistică, cercetarea economică, muzeologie sau în învăţământul gimnazial sau liceal. Prin urmare, Şcoala gustiană a fost pur şi simplu anihilată, sociologia în ansamblul ei fiind declarată o „pseudo-ştiinţă burgheză”. Nici după moartea lui Stalin în 1953 nu s-a schimbat raportarea autorităţilor la şcoala gustiană. Disperat, într-o ultima scrisoare – adresată în septembrie 1954 chiar fostului său student, Miron Constantinescu, important lider al partidului, publicată de Ovidiu Bădina după 1989 – Gusti reaminteşte faptele sale de după 23 august 1944, care oglindeau o profundă înţelegere a situaţiei nou create. Până la urmă, această ultimă scrisoare este un strigăt deznădăjduit al unui profesor în vârstă, marginalizat şi bolnav, permanent urmărit şi ameninţat:

„…vă rog stăruitor, din toată inima, în calitatea d-voastră oficială de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii şi de membru al C.C. al P.M.R., interveniţi energic să fiu lăsat în pace să-mi duc suferinţele nestingherit – arătaţi, vă rog, că mă cunoaşteţi de când aţi luat licenţa, apoi aţi pregătit doctoratul şi aţi activat în sate, prin comunicări şi studii în plin regim dictatorial, la Universitate şi pe teren.

Vă rog să luaţi în considerare vârsta mea înaintată, bolile mele mai ales inima şi nervii, cu toate formele, şi spuneti-le tuturor pe care-i interesează umila mea persoană, spuneţi-le, vă rog, Adevărul.

Să fiu şters odată pentru totdeauna de pe lista celor căutaţi cu vine; ajung opt ani de erori continue şi de viaţa mea zbuciumată şi chinuită. Vă mulţumesc!” D. Gusti (Gusti, 1993, 103).

Abia în 1955-1956 începe un dezgheţ timid, sociologii întemniţaţi sunt, rând pe rând, eliberaţi şi apar primele semne de reabilitare a cercetărilor de teren, fără folosirea însă a termenului de „sociologie”. Dar Gusti nu a mai apucat acest prim debut de dezgheţ, a murit la 30 octombrie 1955 fără să i se recunoască oficial măcar meritele ştiinţifice. Va mai dura până când Gusti şi sociologia vor fi reabilitate, dar merită să amintim o perioadă interesantă, aceea dintre anii 1957-1959, când, la Institutul de Cercetări Economice al Academiei, a apărut o încercare de a folosi metoda monografică gustiană în studiul economiei rurale, fără să se utilizeze termenul de sociologie. După doi ani de cercetări, o decizie dogmatică a regimului a stopat cercetările realităţii economice de la ţară. Secţia specializată în monografii economice a fost desfiinţată, protagoniştii ei sancţionaţi. Au urmat încă trei ani de tăcere impusă, dar la capătul cărora, încă timid şi ambivalent, se încearcă repunerea în drepturi a sociologiei, dar nu şi a numelui lui Gusti.

Primul demers – încă discret – pentru reabilitarea lui Dimitrie Gusti a fost efectuat de Elena Gusti, soţia Profesorului, la propunerea şi cu ajutorul lui Paul H. Stahl[3]. Pesemne în cercurile academice se prefigura o prudentă schimbare de atitudine faţă personalităţi culturale excomunicate cu un deceniu în urmă. Astfel, cu prilejul pregătirilor pentru sărbătorirea aniversării de 25 de ani de la fondarea Muzeului satului din Bucureşti Elena Gusti, la 17 martie 1961, a adresat o scrisoare Comitetului Central al PMR, personal secretarului CC Leonte Răutu, cerând ca în acest moment aniversar să se consemneze că această instituţie a fost creată de soţul ei:

„Se împlinesc în luna mai 1961, douăzeci şi cinci de ani de când profesorul Dimitrie Gusti a creat Muzeul Satului, rod al concepţiei sale despre rolul activ al ştiinţei în viaţa socială.

Printr-o serie de case, cuprinzând gospodării întregi, construite din piese autentice sau minuţios reconstruite, montate în aer liber, se înfăţişau condiţiile de viaţă materială şi culturală ale ţăranilor, nu numai sub aspectul lor artistic, ci şi sub acela al muncii de toate zilele.

În anii puterii populare, Muzeul Satului a fost substanţial îmbogăţit, atât ca număr de case şi ca inventar de obiecte. Dotat cu un personal de tehnicieni, Muzeul Satului constituie azi una din podoabele Capitalei.

Se împlinesc 25 de ani de la înfiinţarea acestui Muzeu şi ar fi poate momentul să se analizeze dacă n-ar fi potrivit ca Muzeul Satului, să poarte numele creatorului său, ca un semn de recunoaştere a bunei credinţe şi devotamentului cu care o viaţă întreagă a lucrat pe tărâmul ştiinţei, fapt care a fost avut în vedere şi atunci când Partidul Muncitoresc Român şi Guvernul scumpei noastre Patrii – Republica Populară Română, i-au acordat pensia de merit.”[4]

Scrisoarea semnată de Elena Gusti poartă pecetea epocii de trecere de la dogmatismul stalinist al anilor ’50 la aşa-zisul stil „liberal” al anilor’60. Porneşte de la recunoaşterea contribuţiei partidului şi guvernului la dezvoltarea Muzeului satului fondat de Dimitrie Gusti. Îşi exprimă apoi gratitudinea pentru acordarea pensiei de merit Profesorului (survenit prea târziu, în 1955, anul morţii sale), ca bază pentru solicitarea acordării numelui lui Dimitrie Gusti instituţiei create de el. Tonul scrisorii trădează o schimbare importantă, de vreme ce în urmă cu mai puţin de doi ani „Lupta de clasă” anula brutal iniţiativa Institutului de cercetări economice de realizare a unor monografii economice, tocmai din cauza influenţei gustiste considerată neavenită în metodologia investigaţiei. Şi, iată, în 1961, adepţii lui Gusti considerau, că pot să înainteze – fără a risca represiuni politice sau administrative – propuneri comitetului central al partidului.

Scrisoarea din care am citat nu a avut un efect palpabil nici în cercurile de partid, nici la autorităţile culturale ale Capitalei, de vreme ce la sărbătorirea muzeului numele lui Gusti nu a fost nici măcar pomenit.

Din documentele vremii se poate decela că reabilitarea sociologiei pe de o parte, şi aceea a lui Gusti pe de altă parte, au fost, până la urmă, două procese distincte. Se poate observa că reabilitarea sociologiei a fost cerută de nevoia de deschidere spre Occident, iar repunerea în drepturi a lui Gusti depindea de ritmul de deschidere spre o bază de legitimizare mai amplă a partidului comuniştilor români. Din cele observate în sursele referitoare la începutul anilor ’60, este vorba mai degrabă de intenţia organelor de partid de a se conforma imperativelor internaţionale – stimulate intens de liderul sovietic reformist Nichita Hruşciov – decât de regândirea viziunii dogmatice despre interbelicul românesc şi în special despre Gusti. Aşa se explică faptul că Institutul de filosofie pe de o parte a permis începerea cercetărilor sociologice ale colectivului condus de Mihail Cernea, dar pe de altă parte colectivul de istorie a filosofiei româneşti de la aceeaşi instituţie în impunătorul volum Istoria gândirii sociale şi filosofice în România, apărut tot în anul 1964, apostrofa gânditorii interbelici, printre care şi pe Gusti, pentru caracterul idealist al tezelor lor.

Pentru cititorul de azi pare straniu că repornirea motoarelor sociologiei din România nu a fost sincronizată cu repunerea în drepturi a lui Dimitrie Gusti şi a Şcolii sale. Dacă la sectorul de materialism istoric au început cercetările sociologice de teren fără să fie nevoie de camuflaj, ca în cazul monografiilor economice, atunci la sectorul de istorie a filosofiei româneşti clişeele anilor ’50 erau încă în bună parte în floare. Astfel în volumul mai sus amintit Gusti era încă sever criticat pentru poziţia sa teoretică. Iată cum era prezentată aici de către Ovidiu Bădina[5] concepţia fondatorului sociologiei româneşti, Dimitrie Gusti:

„Cercetarea monografică, preconizată de el ca metodă de cercetare sociologică, era soluţia ce o propunea pentru a se evita impasul în care intrase sociologia burgheză în prima etapă a crizei generale a sistemului mondial al capitalismului.”[6]

După ce respinge punct cu punct tezele sistemului gustian, caracterizându-l drept idealist metafizic, eclectic, voluntarist, autorul afirmă că „…Gusti a militat pentru ‚armonia socială’ între exploatat şi exploatator”. Prin urmare, cercetările sale nu urmăreau altceva decât „… să pună la dispoziţia politicienilor burghezi un material care să le servească la înfăptuirea unor eventuale reforme”. Concluzia lui Bădina a fost fără replică:

„Modul de abordare propus de Gusti pentru cercetarea relaţiilor sociale era însă neştiinţific, întrucât ocolea problemele fundamentale ale sociologiei: existenţa claselor sociale şi a luptei de clasă ca motor al dezvoltării.”[7]

Această atitudine ostilă era în deplin consens cu atitudinea presei culturale şi de specialitate faţă de sociologia apuseană. Însă tot atunci se manifesta şi un timid efort de revalorificare a ceea ce era denumit „moştenire culturală progresistă”. Astfel, în acest subcapitol consacrat lui Gusti – în contradicţie flagrantă cu afirmaţiile anterioare – Bădina evocă şi anumite merite ale Profesorului, şi este formulată şi invitaţia de valorificare critică a celui care după 1945 ar fi dorit să integreze sociologia în noul context social-politic al unei democraţii limitate.

„Cercetarea monografică întreprinsă sub conducerea lui Gusti are însă meritul că, pe de o parte, a contribuit la furnizarea unor date care, în mod obiectiv, au ajutat la demascarea orânduirii burghezo-moşiereşti, iar pe de altă parte, mobilizând în cercetare mulţi intelectuali – studenţi, cercetători, diferiţi specialişti – le-a dat posibilitatea să cunoască realitatea socială cercetată, să-şi pună probleme şi, în anumite limite, să scrie despre aceasta. Reviste conduse de Gusti – ‚Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială’ şi ‚Sociologie românească’ – precum şi alte lucrări publicate în cadrul „Institutului social român”, merită atenţie pentru materialul lor documentar. D. Gusti are şi meritul de a fi fost iniţiatorul şi organizatorul ‚Muzeului satului’ din Bucureşti, valoros document etnografic şi social-istoric.

Activitatea de organizator al cercetării sociologice al lui Gusti ca şi lucrările elaborate personal sau sub conducerea sa în cadrul acestei cercetări, cer o studiere şi o valorificare critică mai amănunţită.”[8]

După ce autorul subcapitolului îl iartă pe Gusti pentru faptul că, într-un studiu din 1920, „… a prezentat denaturat esenţa realităţilor sovietice şi învăţăturile lui Lenin”, îl şi laudă pentru poziţia sa de după 1945, când, ca preşedinte al Academiei Române, a avut cuvinte de laudă pentru modelul sovietic de rezolvare a problemei naţionale şi „împreună cu o serie de oameni de ştiinţă, el propune Consiliului de Miniştri proiectul înfiinţării Consiliului naţional de cercetări ştiinţifice, cu scopul de a aplica ştiinţa în toate domeniile şi a o pune în slujba problemelor de refacere şi dezvoltare a ţării.”[9]

Este caracteristic epocii, că cel care va avea un merit deosebit în punerea în circulaţie a operei gustiene va fi tocmai Ovidiu Bădina.

Dacă nu poate fi pus la îndoială că cercetarea sociologică n-a demarat în 1965 şi că nici demersurile de reabilitare a lui Gusti nu au început în anul amintit, atunci se poate pune întrebarea: ce mai rămâne din mitul reabilitării legate de acest an? Deşi se consideră că reabilitarea lui Gusti şi a disciplinei sale de către partidul „renăscut” în 1965 au fost strâns legate, în realitate – cum   am arătat – eforturile au fost paralele. Am detaliat acest proces, dar trebuie menţionat că se poate vorbi încă din 1962 despre contextul prielnic reabilitării fondatorului de şcoală sociologică. Debutase perioada recuperării tradiţiilor culturale respinse ca reacţionare în anii cincizeci. Astfel a început republicarea operei lui Lucian Blaga, a lui Nicolae Iorga, a lui Vasile Pârvan, ca la sfârşitul anilor 1960 să fie publicaţi şi Constantin Noica şi Mircea Eliade.

Această evoluţie a învăţământului şi cercetării sociologiei revigorate după 1965 a făcut ca reabilitarea lui Gusti să se despartă şi mai mult de practica cercetărilor sociologice. Prima monografie despre activitatea lui Dimitrie Gusti, realizată de Ovidiu Bădina a apărut în anul reabilitării oficiale, în 1965. Volumul poartă încă pecetea criticii dogmatice marxist-leniniste, dar autorul s-a străduit să releve şi calităţi în activitatea lui Dimitrie Gusti. Cu această carte Ovidiu Bădina devine cercetătorul oficial al lui Gusti, nu este însă implicat în organizarea învăţământului sociologic. Acest relativ tânăr cercetător s-a asociat cu fostul colaborator al profesorului, Octavian Neamţu, împreună cu care au realizat un volum despre viaţa lui Dimitrie Gusti, în colecţia „Oameni de seamă” a Editurii pentru Tineret din Bucureşti. Această carte reduce dimensiunea critică la adresa sociologiei gustiene, dar face eforturi pentru a prezenta pregnant un Gusti cu atitudine clar democrat-patriotică, cu simpatii pentru forţele de stânga şi faţă de Uniunea Sovietică.

În urma acestor două volume şi a celor două culegeri de texte publicate în colecţia coordonată de Pompiliu Caraioan (unul dintre ultimii studenţi ai Profesorului) au apărut o serie de studii ale colaboratorilor marcanţi ai lui Gusti despre laturi importante ale trecutului activităţii Şcolii. Astfel Traian Herseni a scris despre teoria sociologică a lui Gusti, despre monografiile regionale, despre proiectul de atlas sociologic gustian, H.H. Stahl despre învăţămintele „metodice şi tehnice” ale monografiei, despre proiectul gustian al facultăţii de ştiinţe sociale şi, fireşte, despre monografia completă Nerej, iar Octavian Neamţu despre publicistica sociologică, organizarea cercetării ştiinţifice şi a echipelor Fundaţiei şi ale Serviciului social. După acest reviriment însă, reabilitarea lui Gusti s-a restrâns la publicarea seriei de ediţie critice întitulată Opere, începută în anul 1968 şi terminată în 1977 cu volumul VI. Toate aceste volume au apărut datorită colaborării a doi oameni foarte diferiţi, dar la fel de dedicaţi (din motive diferite) ideii de trezirea interesului pentru Dimitrie Gusti: Ovidiu Bădina, un tânăr istoric al sociologiei cu studii la Moscova şi puternice legături în sferele puterii şi Octavian Neamţu, care, din cauza trecutului său, nu se bucura de încrederea regimului.

Prin urmare, modul de reabilitare a lui Gusti şi a sociologiei trăda – pe lângă caracterul său improvizat – şi o vădită neclaritate în privinţa drumul de parcurs pentru realizarea instituţionalizării. Conducătorii sociologiei anilor ’60 îşi propuneau în primul rând pentru grăbirea instituţionalizării acestei ştiinţe înfiinţarea de ateliere în cadrul învăţământului superior în locul clarificărilor de conţinut. Planul de învăţământ nu a fost construit pentru dezvoltarea de competenţe de sociolog. Despre acestea nu se ştia de fapt ce trebuie să cuprindă, în ce constă în condiţiile „realităţii socialiste”. Nu s-au făcut demersuri palpabile pentru a include meseria de sociolog în nomenclatorul meseriilor. Într-un cuvânt, nu s-a formulat ceea ce azi se numeşte misiunea secţiilor de sociologie şi a instituţiilor aferente. Putem afirma că din experienţa Şcolii gustiene, adică din împliniri şi eşecuri, s-au transmis studenţilor doar atâtea cunoştinţe cât a reuşit să insufle profesorul Stahl în cei doi-trei ani de activitate la Universitate.

O marginalizare discretă

Subtitlul de mai sus i s-ar putea părea straniu unei bune părţi a cunoscătorilor sociologiei din România. În conştiinţa comună a breslei s-a întipărit ideea că şcoala sociologică fondată de profesorul Dimitrie Gusti a fost marginalizată odată cu instaurarea regimului comunist din 1948. După reabilitarea în anii ’60 a sociologiei, însoţită şi de reabilitarea profesorului Gusti, practic nu s-a mai vorbit de vreo limitare a interesului pentru şcoala sociologică interbelică. Şi totuşi, aproape imperceptibil la mijlocul anilor ’70, dar cât se poate de vizibil un deceniu mai târziu, şcoala gustiană a intrat într-un con de umbră, fără să fi fost excomunicată public, ca în anii 1940. Aşadar, în continuare vom analiza rădăcinile relativ ascunse ale acestei a doua marginalizări, apariţiei semnelor vagi ale acesteia, respectiv împlinirii sale de facto în a doua jumătate a anilor ’80.

După o perioadă de aproape şapte ani, considerată drept o liberalizare a regimului comunist din România, în vara anului 1971 s-a produs o schimbare semnificativă în orientarea ideologică a partidului unic. Aparent era vorba de o întoarcere la atmosfera anilor ’50, conţinutul regimului lui Nicolae Ceauşescu nu se baza însă pe teoria ascuţirii luptei de clasă, ci pe o modernizare forţată a ţării, în lumina unui naţional-comunism din ce în ce mai accentuat.

Momentul „tezelor” din 1971 nu a fost perceput de sociologi drept o ameninţare nemijlocită, cu toate că trebuia să înţeleagă: dezvoltarea acestei ştiinţe va fi controlată de partid. Abia în anul 1974, la decesul subit al liderului de necontestat al sociologiei, Miron Constantinescu, când s-a desfiinţat şi Laboratorul de Sociologie al Universităţii, a devenit evident că regimul Ceauşescu are din ce în ce mai puţină nevoie de sociologi. Alături de scăderea numărului de volume tipărite[10] şi controlul din ce în ce mai sever al cercetării, reorganizarea învăţământului sociologic a fost semnul cel mai evident de marginalizare a sociologiei.

Degeaba organizase în 1970 Miron Constantinescu Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, care concentra şi coordona toată cercetarea de ştiinţe sociale, zadarnic pornise în 1972 revista „Viitorul social”, însemnătatea, prestigiul sociologiei a început să scadă după dispariţia în 1974 a mentorului ei. Această diminuare a ponderii sociologiei nu s-a simţit imediat, nu a fost vizibilă. Regimul nu-şi putea permite luxul anulării brutale a acestei ştiinţe, cum o făcuse în 1948. A vrut s-o reducă la cât îi era necesară pentru realizarea scopurilor sale propagandistice. La această concluzie a ajuns şi profesorul H. H. Stahl:

„Aşa că, după câţiva ani de zile, organele de stat şi-au pus întrebarea, în mod firesc: la ce folosesc aceşti sociologi? Şi s-a ajuns la constatarea că la nimic. Să desfiinţăm atuncea sociologia. E greu, pentru că sociologia are congrese mondiale, şi trebuie să te prezinţi şi tu acolo. Miron se prezenta foarte bine, că avea un prestigiu personal, dar după moartea lui nu s-a mai dus nimeni, am căzut completamente. Dar s-a păstrat această formă din necesităţi de politică externă. Atât..”[11]

După trei ani de la dispariţia lui Miron Constantinescu, chiar conducerea de partid a intervenit pentru a mări şi mai mult controlul politic asupra învăţământul sociologic:

„Plenara din iunie 1977 a Comitetului Central al Partidului Comunist Român a hotărât ca pregătirea cadrelor cu profil filosofic şi sociologic pentru activitatea politico-ideologică de partid, precum şi pentru cercetare şi învăţământul superior să se realizeze prin cursuri postuniversitare cu durată de un an – un an şi jumătate şi prin sistemul doctoratului la Academia «Ştefan Gheorghiu».”[12]

Această transferare a formării sociologilor la o academie de partid a însemnat comasarea la universităţile de stat a secţiilor de filosofie, istorie şi sociologie într-una singură, sociologia devenind o specializare în cadrul unei facultăţi mari, cu profil pedagogic.

Este inutil să argumentăm, că o asemenea strategie nu are nimic în comun cu spiritul sociologiei ştiinţifice.

În acest context nici cercetarea trecutului sociologiei româneşti nu s-a mai dezvoltat la fel de impetuos ca la sfârşitul anilor ’60. Colecţia de volume de studii cu titlul Sociologia militans – în care se publicau comentarii importante ale gustiştilor despre şcoala lor – a încetat să apară, iar reeditările operelor sociologilor importanţi ai şcolii au rămas în stadiul de promisiune.

Aparenţa de continuitate în cercetarea şcolii gustiene a fost asigurată de faptul că până în 1977 apăreau volumele seriei de Opere ale lui Dimitrie Gusti, editată de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu. Probabil doar editorii şi funcţionarii Academiei ştiau că la mijlocul anilor ’70 forurile academice au început să obstrucţioneze munca de recuperare a celor doi editori. Nici primele cinci volume nu au trecut neatinse de cenzură, dar volumul VI. a „beneficiat” de un tratament neobişnuit chiar şi pentru acele vremuri. Abia după 1989, după ce Ovidiu Bădina a reluat editarea lucrărilor gustiene, au fost dezvăluite cele întâmplate în 1976.

„Volumul al VI-lea – scria Ovidiu Bădina – , care în conformitate cu aprobările de atunci, ar fi trebuit să fie ultimul, a avut o soartă paradoxală. El trebuia să prezinte «laboratorul» Gusti, viaţa şi activitatea acestuia în perioada ultimilor săi ani. Totuşi, vol. VI Opere Dimitrie Gusti nu este ce am vrut să fie. Nu din cauza cenzurii oficiale – cu care reuşisem să ne înţelegem, căutând piste mai adecvate prin care să pătrundă cultura adevărată spre publicul larg – volumul VI a fost «desfigurat». Nu. Oricât ar părea de gravă afirmaţia noastră, interzicerea publicării a ¾ din volumul VI Gusti s-a datorat unui referat făcut de un «om de ştiinţă», referat pe care nu l-am văzut niciodată, iar autorul lui este încă necunoscut. De ce pe baza unui referat, pe care nu l-am văzut şi, deci, căruia n-am avut posibilitatea să-i răspundem, «prezidiul Academiei RSR» a respins cca. 300 pagini din vol. VI Opere, Gusti, pagini ce cuprindeau adevăruri crude despre o perioadă cumplită, ruinătoare pentru cultură? Oare era «vina» acestor pagini? Poate, după opinia referentului, că spunea unor lucruri pe nume: Gusti a suferit, a fost terorizat, a fost dat afară din casa sa, a fost urmărit pe nedrept de organele de represiune; savantul şi patriotul român a trăit din «pomeni» şi mila altora, atât cât a mai trăit.”[13]

Acest pasaj din prefaţa lui Ovidiu Bădina denotă că linia antigustiană devenise mai puternică în conducerea ştiinţelor sociale din sfera academiilor deja în cea de-a doua jumătate a anilor ’70.

După apariţia în 1977 a ultimului volum din Opere, istoria şcolii sociologice n-a mai prezentat interes decât pentru Ovidiu Bădina (Octavian Neamţu decedase în 1976), care a reuşit să publice textele scoase din volum în revista orădeană „Familia”.

Pe de alta parte, scăderea interesului pentru opera lui Gusti şi a Şcolii sale se putea observa şi din faptul că nici măcar apropierea centenarului Gusti (1980) nu a reuşit să mobilizeze interesul cercetătorilor. Mai mult decât atât, după ce cele două personalităţi marcante ale şcolii gustiene, H.H. Stahl şi Traian Herseni, au fost solicitaţi să elaboreze o istorie a sociologiei româneşti, modificându-se raporturile de forţă, până la urmă au fost obstrucţionaţi în a-şi desăvârşi opera comună.

„Cei de la Academie m-au rugat sa fac o istorie a sociologiei româneşti. O broşurică. Eu am spus: domnule, în acest domeniu a publicat Herseni o lucrare. […] Şi am spus că nu pot să fac această lucrare decât în comun acord cu Herseni. Au fost de acord. Milcu era cel care s-a ocupat de această problemă, şi ne-am învoit să facem aşa. […] Am scris deci această socoteală împreună cu el, şi am depus manuscrisul la Academie. […] Şi ni s-a spus: da, Dvs. vorbiţi de cutare, de Kogălniceanu de două ori. Sau de cutare altul, de două ori, o dată vorbeşte Stahl şi o dată Herseni. Păi, da, domnule, pentru că e vorba de două puncte de vedere. […] Am refăcut noi treaba aşa, în care anumite capitole le-am scris împreună. Adevărul este că nu vor să-1 tipărească […]   Cineva, care avusese la referat lucrarea noastră, a vrut să scrie el această lucrare.”[14]

Obstrucţionarea administrativă şi politică a celor doi oameni de ştiinţă, colaboratorii cei mai talentaţi ai profesorului Gusti, era un semnal al scăderii influenţei gustiştilor asupra propriei istorii a sociologiei. În ciuda faptului că H.H. Stahl a fost membru corespondent al Academiei şi Traian Herseni a fost poate cel mai publicat sociolog, când era vorba de trecutul cultural şi ştiinţific al şcolii gustiene, noul curentul naţional-comunist folosea toate mijloacele să împiedice apariţia unui volum nedorit. Astfel prima „lucrare-dialog” a doi oameni de ştiinţă nu a mai apărut. „Herseni a murit, săracu’. Şi a rămas manuscrisul aşa. Nepublicabil. La Academie, respins.” – mărturisea Henri H. Stahl.[15]

Ultimul semnal oficial al aprecierii de către forurile academice a activităţii lui Dimitrie Gusti la centenarul naşterii sale în 1980 a fost un volum coordonat de H.H. Stahl, intitulat simplu Dimitrie Gusti. Studii critice, în care au publicat articole câţiva colaboratori ai Profesorului şi mai mulţi noi veniţi în sociologie. A fost un volum mai mult omagial decât critic – în ciuda intenţiei lui Stahl – , care reflecta mai degrabă scăderea interesului faţă de Gusti, decât preocuparea de a-l cunoaşte mai profund. De altfel, acest volum nici n-a fost dezbătut, s-a publicat doar pentru a „bifa” centenarul.

În anii ’80 cercetarea şcolii gustiene a dispărut de pe agenda oficială, căci apariţia a trei articole de analiză a câte unei laturi a Şcolii nu poate fi considerată decât rezultatul unor preocupări accidentale şi individuale. Este adevărat că în 1981 au apărut memoriile profesorului H.H. Stahl cu titlul Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice, dar nu la editura academică, ci la una de literatură, Minerva. Acest volum, în ciuda caracterului său memorialistic – în care se poate recunoaşte talentul de scriitor al autorului – s-a dovedit a fi cea mai completă şi mai incitantă istorie a mişcării sociologice pornite de Dimitrie Gusti. Dincolo de sporul imens de cunoaştere, această carte a ridicat o sumedenie de teme de reflecţie, care puteau constitui bazele unor proiecte de cercetare dintre cele mai interesante şi importante. În acele condiţii, la provocarea lui Stahl, cercetarea sociologică oficială nu a reacţionat în niciun fel. Această lipsă de interes era de înţeles, de vreme ce istoricii oficiali ai sociologiei erau ocupaţi cu elaborarea volumului Sociologia românească contemporană. Cartea apărută în 1983 a acordat mai puţin de o jumătate de pagină lui Gusti şi Şcolii sale. Altminteri volumul este un document important al perioadei respective, tocmai fiindcă prezintă evoluţia sociologiei româneşti de la reabilitarea ei din anii ’60.

Concluzii (provizorii)

Am încercat o prezentare succintă a operei şi activităţii unui universitar fondator de şcoală sociologică. O consider şi pe aceasta drept o prezentare provizore, întrucât în ciuda unor eforturi (individuale) ale unor cercetători, lacunele sunt semnificative. Dacă lucrările semnate de profesorului Dimitrie Gusti sunt în bună parte inventariate, faptele de viaţă, activitatea sa multidirecţională sunt departe de a fi cartografiate.

Dar, din cele publicate în ultimii ani şi materialul inedit semnalat în seria volumelor biobibliografice, care încep să apară din bunăvoinţa BCU, se conturează o personalitate mult mai complexă, mult mai prodigioasă, decât se cunoştea până acum. O personalitate în activitatea căruia dezvoltarea unui sistem sociologic se armonizează cu elaborarea de reforme sociale modernizatoare şi demersuri concrete de înfăptuiri ce se înlănţuie într-un mod cu totul original. Poate şi din acest motiv exegeţii postbelici nu au reuşit să vadă decât o latură sau alta a personalităţi sale. Şi mai era un motiv: istoria sociologiei româneşti nu a fost realizată în spirit comparatist, nu se studia practica cercetării sociologice contemporane, interbelice din alte ţări, că dacă s-ar fi informat ar fi aflat că Gusti şi colaboratorii lui practicau o sociologie şi o intervenţie socială sui generis la nivel european.

Dimitrie Gusti a realizat multe din cele proiectate în tinereţe. O teorie deschisă care impune cu necesitate cunoaşterea concretă a realităţii şi o practică universitară care făcea posibilă învăţarea tehnicilor de cerccetare. Într-o lume dominată de mituri politice, intelectuale el a reuşit prin Institutul Social Român să încetăţenească un discurs responsabili şi competent despre politici economice, culturale, publice în stare să contribuie la modernizarea pas cu pas a aparatului de stat.

Când de la sfârşitul anilor ’20 devine înalt funcţionar al statului, apoi ministru, Gusti nu-şi uită misiunea de sociolog-reformator, ci cristalizează o metodologie de intervenţie socială aptă să fie reliazată de studenţi, tineri intelectual. Şi nu uită nici monografia sociologică a cărei valenţe multiple nu au fost duse până la opere definitivate. Dezvoltarea şi recunoaşterea internaţională a acestor realizarilor din aceste două direcţii i-a adus ca o primă apreciere desemnarea Bucureştilor drept organizator al celui de-al XIV-lea CIS. Avântul dat de această misiune a mobilizat şi cercetarea monografică şi intervenţia socială şi organizarea reţelei internaţionale a şcolii gustiene. Declanşarea războiul al doilea mondial a anulat evenimentul, dar nu şi activitatea de tipărire a imensului material redactat. Prin urmare nu se poate susţine că în 1939 s-ar fi produs distrugerea şcolii gustiene. Semnele primei marginalizări apar după război, iar aceasta devine totală în 1948. În anii ’50 se încearcă o timidă reluare a cercetărilor de teren, dar ne-sociologice şi fără pomenirea numelui lui Gusti. Abia în 1963 începe o modestă aplicare pe teren a unor simple metode de sociologie.

Deşi la începutul anilor ’60 a început din plin acţiunea de revalorificare a moştenirii culturale, despre importanţa operei lui Dimitrie Gusti se putea discuta doar în condiţii informale. Abia în 1964 au început să apară articole pozitive despre el. Oficial, în 1965, s-a recunoscut public, la un congres al Partidului Comunist Român, că fusese a greşeală declararea geneticii, ciberneticii şi sociologiei drept „pseudo-ştiinţe burgheze” şi combaterea lor prin toate mijloacele propagandei. După acest moment, meritele lui Gusti au fost recunoscute, au apărut studii, monografii, amintiri despre personalitatea lui şi a început publicarea ediţiei critice a operei sale. În ochii cititorului tânăr de atunci imaginea oferită despre Gusti părea integrală. Pentru cei care cunoşteau îndeaproape activitatea lui era însă evident că trecutul lui a fost reconstruit ca să corespundă cât de cât noii linii de legitimare a partidului comunist, marcând de fapt începutul ceauşismului.

Dar, în curând, a început cea de-a doua marginalizare, aceea de la mijlocul anilor ’70, a lui Gusti şi a şcolii gustiene. În condiţiile diminuării importanţei sociologiei academice, nici cercetarea şcolii gustiene nu putea avea succes, tocmai fiindcă nu mai servea orientării naţionaliste a ideologiei regimului. Cum regimul Ceauşescu din anii ’70-’80 se orienta spre o construcţie identitară mitologizantă, găsea sprijin legitimator în filosofia interbelică a lui Blaga şi a ”generaţiei din 1927” şi nu mai avea nevoie de analizele raţionaliste ale gustiştilor. Mai ales că critica sociologică a teoriilor filosofice putea atinge – mutatis mutandis – ideologia partidului unic. Analiza contemporană a marginalizării sociologiei şi a şcolii gustiene pune în lumină statutul incert al sociologiei într-un sistem totalitar.

Note:

[1]Gusti, Dimitrie, Un an de activitate în afară de ţară. Crearea Institutului social al naţiunilor, in „Analele Academiei Române”, Memoriile secţiei de istorie, Seria III.t. XXIX, mem. 18

[2] La patru luni de la schimbarea formei de stat, prin alungarea regelui Mihai, în ultima comunicare importantă la Academia Română Gusti declara că adeziunea lumii sociologice s-a explicat  “…prin concepţia critică şi realistă pe care a practicat-o sociologia românească, cu deosebită râvnă câteva decenii şi care a atras atenţia şi recunoaşterea reprezentanţilor sociologiei contemporane. Am avut ocazia în cinci comunicări făcute la Academia Română să arăt în ce constă această concepţie. Nu am a schimba ceva din expunerile făcute.” Opere, vol. III, pag. 95

[3] Paul H. Stahl.sociolog, etnolog român, fiul lui H.H.Stahl, printre ultimii studenți ai școlii gustiene, care în perioada respectivă lucra în cercetare etnologică academică.

[4] Gusti, D. OPERE, Despre cultură, Buzău, 1996, pag. 472

[5] Ovidiu Bădina (1932-1999) istoric al sociologiei românești, editor, alături de Octavian Neamțu, al operei lui D.Gusti, fondator al Institutului pentru Problemele Tineretului.

[6] Gulian, C.I. (coord.) Istoria gândirii sociale şi filosofice în România, Editura Academiei RPR, 1964, pag. 421

[7] Op.cit. pag.422

[8] Op.cit. pag.422

[9] Op.cit. pag.423

[10] Vezi datele din Costea, et all Sociologia românească contemporană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, pag.85-120

[11] Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Paideia, 2000, pa 169

[12] Costea, op.cit. pag.216

[13] Gusti,D. OPERE VII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, pag.18

[14] Rostás, op.cit. pag. 193-194

[15] Rostás, op.cit. pag. 194

Referinţe bibliografice

Bădina, Ovidiu. (1965). Dimitrie Gusti. Contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii sale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. (1967). Dimitrie Gusti. Viaţa şi personalitatea. Seria „Oameni de seamă”. Bucureşti: Editura pentru tineret.

Bădina, Ovidiu. (1993). Introducere in Gusti, Dimitrie (1993) Opere, vol. VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian, Bucureşti: Editura Academiei Române.

Ceauşescu, Nicolae. (1968). România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. vol. I., Bucureşti: Editura Politică.

Costea, Ştefan, Larionescu, Maria, Ungureanu, Ion. (1983). Sociologia românească contemporană, O perspectivă în sociologia ştiinţei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.

Gusti, Dimitrie. (1968-1993). Opere, vol. I-VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. Bucureşti: Editura Academiei Române

Negru, Andrei. (2006). Viitorul social. Indice bibliografic adnotat. Cluj-Napoca: Editura Argonaut.

Rostás, Zoltán. (2000). Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl. Bucureşti: Editura Paideia

Rostás, Zoltán, (2005) Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Tritonic, Bucureşti

Stahl, H. Henri. (1981). Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a  monografiilor sociologice. Bucureşti: Editura Minerva.

Stahl, H. Henri. (1983). Eseuri critice. Despre cultura populară românească. Bucureşti: Editura Minerva.

Stahl, H. Henri coord. (1980). Dimitrie Gusti. Studii critice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Şcoala sociologică din Bucureşti. (1971). vol. III. Sociologia militans. Serie îngrijită de Pompiliu Caraioan. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Şcoala sociologică din Bucureşti. (1971). vol. IV. Sociologia militans. Serie îngrijită de Pompiliu Caraioan. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Verdery, Katherin. (1994). Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu. Bucureşti: Humanitas

The post Strategii de supravietuire postbelica appeared first on Cooperativa G.

Consideraţiuni asupra Seviciului Social în România

Curentul, no 4082, Sâmbătă, 24 Iunie 1939

Sub acest titlu, d. prof. D. Gusti, preşedintele Serviciului Social, a tipărit la New-York, în limba engleză, un volum de sinteză şi de informare. Prefaţa explică rostul cărţii:

„Volumul de faţă e o introducere la lucrarea „Sistemul Sociologiei” la care toată experienţa mea de 30 ani, est concentrată. Am socotit necsară această publicaţie din trei puncte de vedere: întâi pentru a răspunde la anumite chestiuni puse de persoane cari s’au interesat de eficacitatea Legei Serviciul Social în România, al doilea pentru că chestiunea Legii Serviciului Social formează unul din principalele subiecte la expoziţia din New-York şi la Congresul Internaţional de Sociologie, care se va ţine la Bucureşti în Septembrie 1939.

Congresul a fost hotărât de Servicul Social şi este prezidat de însuşi M. S. Regle. Congresul va fi urmat de un control de 10 zile în fiecare regiune a ţării unde lucrează echipele. Studiul de faţă va da o ideie de mersul Serviciului Social şi de îndatoririle sale. Atât Expoziţia de la New-York cât şi Congresul dela Bucureşti vor fi prilej de documentare pentru cei cari ar dori să se informeze asupra ştiinţei sociologice şi asupra felului de educaţie cari fomează aspiraţiile societăţii şi naţiunii române”.

În cele ce urmează dăm, în rezumat, cuprinsul cărţii:

Scopul acestui servciu este de a organiza şi realiza condiţiunile unei vieţi noui precum şi de a da o originală contribuţie la doctrina acestei ştiinţi. Ea e bazată pe filozofie, sociologie şi e rezumatul unei lungi şi grele experienţe de câţiva ani. Pentru ca munca Serviciului Social să poată fi înţeleasă, vom da următoarele amănunte:

Doctrina Ştiinţifică a Serviciului Social. Condiţiile de viaţă grea ale oamenilor, au fost motivele cari au atras interesul Serviciului Social. Din cauza nestatorniciei condiţiunilor istorice, abia în mijlocul secolului trecut, poporul român a putut să-şi înjghebeze o stare naţională. Influenţele străine au dus la o greşită întelegere iar rezultatele nefiind favorabile, s’a luat hotărîrea în 1918 la Iaşi a înfiinţării „Asociaţiei Studiului şi Reformei Sociale” care avea de scop reconstruirea întregului sistem bazat pe ştiinţele sociale. În 1910, în calitatea mea de profesor de sociologie, am arătat într’o conferinţă modul de lucru şi am subliniat că viaţa socială este un fenomen foarte complicat care cere colaborarea oamenilor de specialitate.

Realitatea şi idealul social. E o muncă care cere perseverenţă şi calităţi deosbite, pentru a face faţă tuturor greutăţilor şi de asemeni o strânsă legătură cu colaboratorii şi opera care se înfăptuieşte. Personalitatea individuală unită cu idealul social pot duce la o armonizare între individualitate şi colectivitate.

Idealul social şi mijloacele technice. Pentru realizarea acestui ideal, toate mijloacele tehnice trebue săfie coordonate cu planul de aplicare. Sociologia ne învată că fenomenul social este nemăsurat de variat. O reformă socială are nevoie de procedee speciale şi fiecare grup reprezintă o problemă nouă. Doctrina socială se sprijină pe ajutorul studiului social făcut direct precum şi pe cunoaşterea, alegerea şi educarea omului.

Experienţele Servicului Social. Cercetările monografice. Adevăratul înţeles al doctrinei cere aplicarea dirctă a faptelor. Asociaţia Studiului şi Reformei Sociale şi Insitutului Social Român au adus cea mai mare contribuţie în această direcţie care din vara anului 1925 şi-au dat concursul făcând cerctări în toate direcţiile, în nenumărate sate.

Cămine culturale. Din observările noastre ştiinţifice, am văzut că ele erau indispensabile. Din 1920 ideia unei refome sociale a fost agitată ducând la formara „Fundaţiilor Regale Principele Carol”. Planul acestor cămine se sprijinea pe o colaborare directă cu intelectualii fiecărui sat. Viaţa culturală fiind foarte variată, a a fost împărtită în patru ramuri: grija sănătăţii publice, organizarea muncii tehnice şi cooperative, precum şi morală şi intelectuală. Acesta a fost rolul căminelor. Fundaţiile au înţeles să desvolte ideia şi să călăuzească prin mijloace de pulblicaţie, şcolile ţărăneşti.

Rolul studenţilor. Pentru perfectarea modului de lucru s’a pus în aplicare ideia M. S. Regelui în anul 1934 aidcă trimiterea la lucru a 228 grupuri studenţi în 114 sate. Datoria fiecărui grup era să se specializeze într’o ramură. Totalul participanţilor la această operă a fost de 1615 persoane dintre cari: 216 teologi, 203 studenţi dela înaltele studii economice, 198 studenţi dela facultatea de medicină, 170 dela medicina veterinară, 116 dela educaţia fizică, 112 dela Drept şi alţii din diferit şcoli de asistenţă socială. Toţi au fost asistaţi de experţi speciali dintre cari: 324 fizicieni, 178 agronomi, 147 conducători premilitari şi Straja Ţării, 136 doctori veterinari, 37 ingineri.

Problema împărţirei proprietăţii şi bugetului a 105.000 familii au fost pe rând studiate. Rezultatele au fost publicate şi credem că au fost pe placul celor cari le-au cunoscut.

Institutul de Cercetări Sociale din România. Are sediul principal în Bucureşti şi alte şapte în restul ţării. Mai mult de 61 instituţii colaborează cu acest institut, în toate ramurile. Are 15 secţiuni, iar raporatele monografice sunt date de birourile anume întocmite cari le publică.

Căminele culturale sunt bazate pe trei principii: coordonare, solidaritate, descentralizare. Munca fiecărui grup trebue să fie în folosul progresului ce se urmăreşte. Serviciul Social urmăreşte desvoltarea individuală în perfectă armonie cu colectivitatea dar nu înseamnă anihilarea individualităţii în avantajul acestei colectivităţi.

Înmulţirea căminelor culturale. Serviciul Social se serveşte de căminurile culturale cari au menirea să coordoneze ativitatea lor cu centrele de lucru şi cu persoanele cari le conduc. Fiecare sat e obligat să aibe căminul său cultural al cărui program va fi igienic, economic, moral şi religios. Oficialităţile au obligaţia să ajute şi să încurajeze aceste căminuri.

Înmulţirea şcolilor ţărăneşti. Pătura ţărănească nu mai trebue să rămână izolată ci ea trebue prin ajutorul căminurilor să fie condusă pentru a forma oameni cu personalitate. Serviciul Social îngrijeşte de organizarea cestor şcoli.

Obligativitatea serviciului social. Legea Serviciului Social obligă pe fiecare student să-şi dea concursul acolo unde sunt împărţiţi cu grupurile lor.

Majoritatea intelectualilor sunt de origină ţărănească. O greşită ducaţie i-a îndepărtat de mediul unde au trăit. Intelectualiatea trebue să rămână în strânsă legătură cu viaţa satelor. Cei ce au aspiraţii să devină conducători în ţara lor, au datoria să cunoască greutăţile şi bucuriile ţăranului care ne este tot aşa de folositor după cum este folositoare şi viaţa civilizată pentru oamenii de ţară.

Ţinând sama de avantajul pe care îl au intelectualii de a face numai un an serviciul militar, e bine ca aceştia să lucreze cu râvnă pentru binele Serviciul Social 3 luni.

Selecţiunea pe specialităţi se face dela caz la caz.

Încrederea noastră în tineretul român este nemăsurată şi suntem siguri de izbânda cu atât mai mult cu cât avem în fruntea noastră pe Marele Nostru Creator M. S. Regele Carol II. Aş fi fericit dacă lucrarea de faţă, bazată pe doctrina sociologică, ar putea să informeze publicul despre metoda de lucru care s’ar putea aplica şi la alte ţări în afară de România.

O nouă lucrare despre munca la sate

De curând a apărut în colecţia „Cartea Echipelor”, editată de fudaţia culturală regală „Principele Carol” – Serviciul Social – o nouă lucrare închinată muncii pentru ridicarea socială a satelor, prin contribuţia tineretului cărturăresc din Echipele Regale Studenţeşti. Lucrarea se intitulează simbolic „Ţară Nouă” şi poartă semnătura unuia dintre luptătorii muncii pentru sate, d. Octavian Neamţu, secretarul general al Servicului Social.

Într’un stil sobru, dar plin de sensibilitate şi căldură, d. Octavian Neamţu discută problema ridicării satului, în complexul ei, ca o îndatorire cetăţenească şi naţională pentru toţi şi mai ales pentru tineretul cărturăresc care îşi poate valorifica, în această muncă, însuşirile şi împlini năzuinţele.

Lucrarea de faţă, care nu este decât reunirea într’un mănunchiu de pagini discret alcătuite, a unor îndemnuri şi sfaturi pe care autorul le-a transmis camarazilor de pe tren prin „Curierul echipelor Studenţeşti”, ori pe calea nevăzută a undelor, este deopotrivă de importantă, atât pentru analiza doctrinei care stă la temelia Serviciului Social, cât şi pentru înfăţişarea evoluţiei care a dus la înfiinţara acetei noi instituţii. Fiecare cuvânt înfăţişează o idee şi toate la un loc fixează un adevăr indiscutabil pentru vremurile cele noui.

„Ţară Nouă” prezintă problema muncii pentru sat ca un imperativ care trebue acceptat, fără de rezervă, de către tineretul nostru cărturăresc. Prin participarea lui activă şi spontană la această muncă el se învredniceşte de marea încredere ce i s’a acordat, făcând-l înnoitor de ţară. Cartea d-lui Octavian Neamţu, cinsteşte munca tineretului pentru sat şi-i stabileşte valoarea şi importanţa în cadrul străduinţelor de reconstrucţie a vieţii româneşti.

Vezi si:

• Intre disciplina si tinuta sateasca (1939)
• Serviciul social si “improprietarirea culturala a sateanului”
• Participarea satelor la organizarea tarii (1938)
• Congresul scolilor taranesti ale Serviciului Social. Dezbaterile din prima sedinta
• “Noi, la Fundatie, nu suntem o Institutie de dogma, ci o Institutie care merge cu mersul vremii…”
• Expunerea lui D. Gusti la consfatuirea conducatorilor Serviciului Social
• Congresul Caminelor Culturale – discursul Regelui Carol al II-lea
• Vizita Patriarhului Nicodim la Serviciul Social (1939)
• Obligativitatea Serviciului Social la sate
• Fuziunea Astrei cu Serviciul Social; Ce au realizat Echipele Studentesti in 1938
• Suspendarea activitatii Serviciului Social. Decretul lege semnat de M.S. Regele

The post Consideratii despre Serviciul Social in Romania (1939) appeared first on Cooperativa G.

Laudatio

 în vederea acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara, Doamnei Sanda Golopenţia Eretescu

Conf.dr. Smaranda VULTUR

Scriitoare, lingvistă, semioticiană, etnoloagă, editoare, traducătoare, Sanda Golopenţia Eretescu, profesoară emerită a Universităţii Brown  din Providence, Departamentul de Studii franceze, este o personalitate care s-a manifestat în lumea românească şi deopotrivă americană, cu competenţă, eleganţă, sobrietate, spririt novativ şi o putere de a construi şi duce la capăt proiecte, ieşită din comun. Creativitatea ei neliniştită, spiritul teoretic activ, devotamentul faţă de profesiune şi pasiunea pentru cercetare s-au combinat fericit cu o deschidere profitabilă spre varii experienţe şi domenii şi cu o asumare totală, în sens moral şi social, a condiţiei de intelectual. Rezultatul e o impresionantă listă de publicaţii ( 37 de cărţi dintre care 18 volume de autor, sute de articole, studii, eseuri ) şi o recunoaştere pe măsură în mediul academic, dar şi în spaţiul public, atestată de numărul impresionant de recenzii, cronici, dezbateri în jurul cărţilor sale şi de implicara Doamnei Golopenţia Eretescu în activităţi deschise unui public mai larg (aş aminti printre multe altele, excelenta expoziţie din 2014 În urma acului. Românii de peste Bug de la Muzeul Țăranului Român, Sala Irina Nicolau, coord. Ioana Popescu). Dincolo de acestea sau poate înainte de toate, o activitate de predare şi formare a tinerilor de lungă durată, începută în România şi continuată în SUA, după exil, cu competenţă şi strălucire.

Am avut norocul să o am pe Doamna Golopenţia Eretescu profesoară în ultimul an de studii la Universitatea Bucureşti a cărei absolventă şi apoi doctorandă a fost ea însăşi. A predat la Facultatea de Limba şi literatura română  între 1971-1973 un curs de Lingvistică generală prin care aveam să aflu cele mai noi tendinţe ale studiilor de lingvistică din acei ani :  structuralism, tansformaţionalism, acte de limbaj, semiotică. Mai târziu, în 1978, când eram mai tânăra ei colegă la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale al Academiei Române, devenit între timp parte a Institutului de Etnologie şi Folclor, aveam să particip,  însoţind-o şi învăţând de la ea, la o cercetare de teren la Breb în Maramureş. Am descoperit prin ea ce înseamnă să faci teren şi cum poţi să foloseşti această experienţă, în multe privinţe fascinantă, pentru a reflecta la ce e o  comunitate – observându-i pe oamenii care interacţionează şi comunică -,  la timp şi istorie, la raporturile tale cu ceilalţi. S-au născut în aceste împrejurări studiile excelente al Sandei Golopenţia Eretescu despre o tipologie a martorilor, despre istoria conversaţională, despre porecle, despre folclorul afiliat morţii şi vieţii şi mai ales un concept care avea să fie mai târziu subiectul unei cărţi importante : Intermemoria — Studii de pragmatică și antropologie (Cluj: Editura Dacia, 2001). În ce mă priveşte asistam fără să ştiu că domeniul poartă un nume, la primele lecţii de istorie orală.

Formată în şcoala  lui Mihai Pop şi a Şcolii sociologice de la Bucureşti din care iluştrii săi părinţi Ştefania Cristescu şi Anton Golopenţia au făcut parte, avându-l ca mentor pe Alexandru Rosetti,  Sanda Golopenţia a ştiut să pună în valoare terenul într-o perspectivă interdisciplinară, integrând pragmatica cu antropologia, lingvistica  şi semiotica, explorând nu doar speciile consacrate ale folclorului, ci şi povestirea de viaţă, naraţiunea autobiografică şi acordând atenţie procesului de comunicare în care e implicat cercetătorul, felului cum acesta “se situează” , îi percepe şi e perceput de martorii săi.

Tot astfel, adică în aceeaşi perspectivă integrativă şi cu maximă atenţie spre specficitatea noului teren de analiză, Sanda Golopenţia a trecut de la lingvistică la studiul literaturii. După ce a publicat lucrări de referinţă în domeniul lingvisticii generative, al transformaţionalismului, al studiului contrastiv, al pragmaticii şi semioticii, ea a ales, în perfect acord cu această formare iniţială, să se apropie de analiza discursului teatral. Între prima sa carte Sintaxa transformaţională a limbii române publicată la Editura Academiei împreună cu Emanuel Vasiliu în 1968 şi reluată în versiune engleză în 1972 (EA—The Hague, Paris:Mouton) – lucrare ce include şi o parte a tezei de doctorat a Sandei Golopenţia –  şi Les voies de la pragmatique (Stanford French and Italian Studies, Anma Libri ) din 1988, Voir les didascalies (coautor M. Martinez Thomas, CRIC, Université de Toulouse Le  Mirail & Editions Ophrys, Paris, tradusă în 2010 în spaniolă) din 1994 sau  Les propos spectacle: Études de pragmatique théâtrale. (coordonat, cu o Introducere de S. G. NewYork, Washington, D.C., Baltimore…: Peter Lang Publishing, Inc.) din 1996 e vorba de o evoluţie de la studiul (ultra)specializat la o viziune mai largă, orientată deopotrivă analitic şi teoretic, dar şi de ceea ce am putea numi o ieşire în lumea largă. E o vizune retrospectiv optimistă, a unui bilanţ ce s-ar vrea strict profesional. Dar, atunci când intervine experienţa exilului e mai greu să judecăm lucrurile (doar) aşa.

Părăsind ţara la începutul anilor ’80 care însemnau şi reluarea persecuţiilor împotriva celor ce fuseseră copii de foşti deţinuţi politici  (Anton Golopenţia murise în închisoare în 1952, implicat fiind de autorităţile comuniste în procesul Pătrăşcanu), limitarea libertăţilor cetăţeneşti şi înăsprirea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, Sanda Golopenţia traversează o despărţire dureroasă, trăită şi asumată ca atare. Stau mărturie cărţile ei din perioada imediat următoare, care întorc pe toate feţele posibile această experienţă, uneori cu abia reţinută durere, de mai puţine ori cu ton izbânditor, alteori cu o privire critic scrutătoare sau nostalgică, când nu autovindecătoare. De la Mitul pagubei. (Providence: Hiatus, 1986) la Cartea plecării, (București: Editura Univers, Scriitori români în exil) din 1994 sau America  America, eseuri (București: Editura  Fundației Culturale Române) în 1996, Vămile grave (București: Editura Univers) în 1999 şi Emigranții Carter (București: Paideia) în 2008, tema exilului consacră şi intrarea Sandei Golpenţia în literatură ca scriitoare.

Memorialistica de bună calitate, reflexivă, dar şi cu mare impact evocator, îi asigură Sandei Golopenţia un loc aparte în literatura exilului românesc şi e un contrapunct emoţional şi bănuiesc necesar la munca asiduă pe care orice exilat trebuie să o facă pentru a fi acceptat şi recunoscut în ţara de adopţie. Dar publicarea acestor cărţi după 1989 în România, are şi semnificaţia unei reîntoarceri. Cariera americană a Sandei Golopenţia începe prin cursuri de italiană la Cornell University, Ithaca NY şi se continuă ca profesoară de limbă şi literatură franceză la Brown University din Providence, RI. unde ajunge în vârful ierarhiei didactice şi se consacră şi ca un activ mediator cultural între SUA şi Franţa, între SUA şi România. Predă literatură franceză la Lyon, are proiecte de cercetare comune cu cercetători din Toulouse, dar şi cu universităţi, muzee sau cercetători din România, Republica Moldova, Ucraina. Studiază şi predă romanul francez modern şi contemporan, traduce descântece româneşti şi alcătuieşte o bază de date consacrată poeziei magice (Magic Love Poetry Database), dezvoltată în cooperare cu Computer Information Services la Universitatea Brown.

Rezultă din această imensă şi rafinată trudă în care asociază colegi, prieteni şi studenţi americani un eseu emblematic pentru noţiunea de aculturaţie şi două cărţi admirabile : Desire Machines. A Romanian Love Charms Database (Bucharest: The Publishing House of the Romanian Cultural Foundation) în 1998 şi Limba descântecelor romanești (București: Editura Academiei Române) în 2007, care alături de Learn To Sing, My Mother Said. Songs of the Women of Breb/ Hori de femei din Breb, (traducerea textelor Ana Olos, Baia Mare: Editura Ethnologica) din 2004 o reconectează pe Sanda Golopenţia cu trecutul familial, mama sa Ștefania Cristescu fiind o specialistă în folclorul magic (vezi  Descântece din Cornova-Basarabia. Editat, cu o Introducere și Note de S. G., Providence: Hiatus, 1984 şi Descântatul în Cornova–Basarabia. Editat, cu o Introducere și Note de S.G., București: Editura Paideia, 2003), dar şi cu cercetarea etnologică românească de vârf (cum arată o cronică la volumul din 2007 a Otiliei Hedeşan sau comentariile lui Iordan Datcu). E un pas esenţial şi spre cunoaşterea folclorului şi a culturii tradiţionale româneşti dincolo de frontiere, o formă de dialog intercultural, pentru care nimeni altul nu ar fi fost mai potrivit. Aşa cum se întâmplă şi atunci când în preocupările Sandei Golopenţia intervine solidarizarea cu problematica existenţială a românilor care trăiesc în afara frontierelor statale ale României (vezi în 2009 cartea Româna globală. Româna si vorbitorii ei în afara României, București: Fundația Culturală Secolul 21).

Exilându-se, Sanda Golopenţia a dus cu ea în bagajul existenţial o mare povară. Cea a tatălui ucis în închisoarea de la Jilava. Strălucitul sociolog Anton Golopenţia are rădăcini în Banatul almăjean, a făcut studii strălucite, între care un doctorat în sociologie  la Leipzig şi Berlin, a fost un apropiat colaborator al lui Dimitrie Gusti  şi alături de soţia sa, a fost printre cei mai importanţi reprezentanţi ai Şcolii sociologice de la Bucureşti.

Chiar din momentul emigrării sale în SUA  şi mai ales după ce a avut acces la documente noi din arhivele româneşti, Sanda Golopenţia Eretescu a dezvoltat, într-un impresionant gest de răscumpărare, un vast proiect care îl priveşte pe tatăl pierdut pe când ea era doar un copil, în prag de adolescenţă. Acest proiect pe care mă limitez să îl schiţez doar, el fiind în mare parte obiectul prelegerii de azi a invitatei noastre, cuprinde în mod esenţial trei direcţii :

-  Publicarea operelor complete ale sociologului Anton Golopenţia şi editarea cu un aparat critic impresionant a unei lucrări de teren, care nu ar fi apărut niciodată, dacă nu ar fi fost 1989,  Românii de la est de Bug vol. I, 615 p.; vol. II, 926 p. ( cu o Introducere și Comentarii de S. Golopenția, București: Editura Enciclopedică, 2006), document ce interesează deopotrivă istoricii, sociologii, demografii, antropologii.

-  Recuperarea biografiei şi a contribuţiei lui A. Golopenţia la dezvoltarea sociologiei, statisticii, geopoliticii, în context interbelic şi postbelic, inserate într-o istorie a Şcolii sociologice de la Bucureşti (care o cuprinde şi pe Ştefania Cristescu Golopenţia) menită să definească lumea intelectuală din epocă, formele de asociere şi colaborare profesională, proiectele, contradicţiile şi frământările celor care au trăit la un moment dat în anturajul lui Anton Golopenţia. La acest act de restituire extrem de cuprinzător participă în primul rând cele patru volume ale “Rapsodiei epistolare” publicate între 2004-2014 la Editura Enciclopedică, însoţite de ample note şi comentarii. Ele conţin corespondenţa tatălui cu familia, cu soţia, dar şi cu cercetătorii parteneri de echipă, inclusiv cu cei din Institutul Banat-Crişana, cu Dimitrie Gusti, care i-a fost o vreme mentor şi apoi şef ( pe când acesta era Ministru al educaţiei şi instrucţiunii publice), cu Sabin Manuila, căruia i-a urmat pentru scurt timp la conducerea Institutului de Statistică, în anii grei de după al doilea război mondial. Profilul unui intelectual de mare calitate umană şi profesională iese la iveală, dar volumele sunt tot atâtea ferestre deschise spre stilul de viaţă şi de interrelaţionare al oamenilor, spre o istorie nu doar naţională, ci şi regională sau locală, personală, individuală, colectivă.

-  Gestul de reuperare nu ar fi fost complet fără cel de restituire memorială a împrejurărilor care au dus la încheierea brutală a veţii lui Anton Golopenţia, la doar 42 de ani, într-o temniţă comunistă. Clarificării condiţiilor în care ilustrul sociolog a devenit un condamnat politic, fabricându-i-se un dosar incriminator  de « duşman al poporului » i se adaugă în lucrări esenţiale ca  Ultima carte . (Text integral al declarațiilor în anchetă ale lui A.G. aflate în Arhivele SRI. Editat, cu Introducere, Anexă și Note de Sanda Golopenția. București: Editura Enciclopedică, 2001)sau Viaţa noastră cea de toate zilele  (Bucureşti: Curtea Veche, 2009) un tablou extrem de semnificativ al epocii. Pe lângă valoarea testimonială,  volumele acestea, construite cu o vibraţie personală aparte şi cu un simţ al justiţiei şi al datoriei de împlinit, sunt exemplare pentru modul de a face o astfel de restituire :  o migăloasă muncă de editare, realizată la parametri de maximă performanţă. De altfel, lucrul bine făcut şi făcut cu dedicaţie poartă fără îndoială marca Sanda Golopenţia.

In anii de după 1989, care au realipit  României, pe cei pierduţi prin exil, Sanda Golopenţia Eretescu s-a întors de nenumărate ori aici pentru conferinte, îndrumare de teze de doctorat, lansări de carte, vizite la edituri, participări la expoziţii sau proiecte de cercetare. Unele au adus-o pe Sanda Golopenţia şi în Universitatea de Vest din Timişoara unde a conferenţiat şi a participat cu idei, sfaturi şi intervenţii la câteva dezbateri şi proiecte în care au fost angajate cadre didactice ale universităţii noastre, din diverse generaţii şi departamente.A donat de asemena cărţi bibliotecii şi studenţilor. Este membră de onoare a Societăţii Timişoara.

Prestaţia ştiinţifică de înaltă calitate a Sandei Golopenţia, a fost mereu însoţită de o prezenţă în spaţiul public marcată de simţ moral şi spirit civic, ceea ce îi dă un profil intelectual aparte şi o poate transforma într-un reper pentru generaţiile tinere sau mai puţin tinere, care au responsabilitatea reconstrucţiei spaţiului instituţional universitar ca un spaţiu deschis şi dialogal.

Ataşamentul  Doamnei Sanda Golopenţia Eretescu faţă de astfel de valori face ca titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest să fie nu doar un act de recunoaştere binemeritat, ci şi de aderare a instituţiei care acordă titlul la spiritul pe care ele îl definesc.

Timişoara, 10 noiembrie 2014

A se vedea si:

• Relatarea unui eveniment academic. Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa doamnei Sanda Golopentia Eretescu de catre Universitatea de Vest

*

• A fost „Sociologie romaneasca” o revista publicata in devalmasie?
• Scoala sociologica de la Bucuresti intre apogeu si suprimare
• Comunicari romanesti pentru al XIV-lea Congres International de Sociologie
• Introducere la Rapsodia Epistolara (vol. I). Ce este si cum se face istoria epistolara?
• O rapsodie epistolara a interbelicului romanesc (I)
• Singur cu satul care moare: H.H. Stahl. O rapsodie epistolara a interbelicului romanesc (II)
• Corespondenta cu Mihai Pop si Victor-Radulescu Pogoneanu. La incheierea Rapsodiei Epistolare (III)

The post Laudatio in vederea acordarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara, Doamnei Sanda Golopentia Eretescu appeared first on Cooperativa G.

CALEIDOSCOPUL VIEŢII INTELECTUALE

Adevărul, Anul 43, No. 14141, joi 30 ianuarie 1930, p. 2

Litere, ştiinţe, arte | D. Gusti la Barcelona

Barcelona, 8 (Rador). – D. profesor Gusti a vizitat pavilionul românesc din expoziţia de la Bercelona. Condus de d-nii ingineri Ioaniţiu şi Sebastian, d. profesor Gusti a vizitat de asemenea instituţiile de artă şi organizaţiile economice din Barcelona şi împrejurimi. 

CALEIDOSCOPUL VIEŢII INTELECTUALE | Litere, ştiinţe, arte | 

Funcţionarii particulari şi asigurările sociale

Conferinţa d-lui G. Vlădescu-Răcoasa

Luni seara, la sediul asociaţiei funcţionarilor din industrie şi bănci (palatul sindicatului ziariştilor), d. prof. G. Vlădescu-Răcoasa, corespondentul biroului internaţional la muncii în România, a ţinut o interesantă şi instructivă conferinţă despre „asigurările sociale şi funcţionarii particulari”.

După un scurt istoric, schiţat mai mult spre a evidenţia nevoile care au împins masele muncitoare la revendicarea drepturilor lor către o viaţă mai omenească şi pentru împrejurări nenorocite: boală, accidente, invaliditate, bătrâneţe, moarte, conferenţiarul a expus şi analizat formele pe care le-a luat asigurarea şi în special asigurarea funcţionarilor.

Amintind dificultăţile care se ivesc în definirea termenul de funcţionar particular sau amploiat, d-sa a arătat îndatoririle ce le au atât funcţionarii, cât şi patronii şi statul, spre a asigura acestei categorii de salariaţi drepturile lor elementare de fiinţe omeneşti, cu obligaţii familiare şi colective şi pentru perioadele nefericite din viaţa lor de trudă şi luptă pentru existenţă.

În mod deosebit, d. Vlădescu-Răcoasa a insistat, vorbind de aspectul internaţional al problemei, pe rolul însemnat pe care l-a avut Biroul internaţional al muncii în promovarea legislaţiei asigurărilor şi în favoarea funcţionarilor din industrii, comerţ şi bănci, ca şi a celorlalţi intelectuali, de altfel. Ca o ilustrare, d-sa a pomenit studiile publicate de Biroul muncii în această direcţie, precum şi numeroasele convenţii şi recomandaţii în care este cuprinsă şi categoria acestor salariaţi. De asemenea, a relevat şi ratificările votate de România.

Examinând situaţia legală şi de fapt a asigurărilor pentru funcţionarii particulari din România, conferenţiarul atrage atenţia asupra acţiunii îndeosebi merituoase a d-lui M. Sanielevici, care a pus problema în mod clar şi hotărât încă din 1919, revendicând pentru funcţionărime tot ceea ce i se putea, era şi este drept să i se acorde şi la noi. Pe scurt apoi, d. Vlădescu-Răcoasa a făcut o expunere a economiei proiectului de lege al asigurărilor, pregătit de d. ministru Răducanu, ale cărui sentimente binevoitoare şi hotărârea de a veni în sprijinul funcţionărimii, ca şi al tuturor claselor muncitoare, nu poate fi contestată. Oricât de imperfect ar părea celor setoşi de mai multă dreptate şi mai multă siguranţă, noul proiect este însă un mare pas spre progres. Perfectibil, desigur, el dă liniştea necesară elementară tuturor categoriilor de salariaţi, prin obligativitatea asigurărilor, ca şi prin tendinţele către solidarizarea colectivă a celor interesaţi şi ridicare lor morală.

The post Functionarii particulari si asigurarile sociale (1930) appeared first on Cooperativa G.

O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Între revoluție studențească și activism social[1]

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Ionuț Butoi

Introducere

Modul în care sunt elaborate politicile educaţionale poate avea urmări sociale dintre cele mai ample posibil. Dincolo de simpla transmitere a unor cunoştinţe academice şi de o anume formare culturală, şcoala poate deveni mediul în care au loc transformări structurale ale societăţii. Nu întotdeauna aceste transformări sunt benefice sau corespund intenţiei celor care au proiectat politicile educaţionale. În acest caz avem de-a face cu „efectele perverse” despre care a scris Raymond Boudon în legătură cu problemele sistemului universitar francez, probleme ce au generat celebrele revoluţii studenţeşti din 1968.

Faptul că universităţile devin rupte de contextul social şi nu mai îndeplindesc funcţia de adaptare socială le transformă în focare de revoltă şi contestare a ordinii ierarhice şi sociale. Acest lucru se întâmplă îndeosebi acolo unde intelectualitatea, principal factor şi rezervor al clasei mijlocii, trăieşte o scindare între promisiunile societăţii moderne (promisiunea ascensiunii sociale, a stimei, a împlinirii vocaţionale etc.) şi condiţiile reale de existenţă (şomaj, condiţii precare de învăţământ, lipsa perspectivelor economice şi sociale etc.). În astfel de condiţii, intelectualul, studentul şi revoluţionarul devin tipologii aproape sinonime. Având în vedere că viaţa universitară este tipică pentru tânărul care iese din adolescenţă pentru a intra în maturitate, ne confruntăm cu o dublă traumă – cea firească a confruntării cu starea de nesiguranţă proprie vârstei tinereţii şi cea produsă social de condiţiile de nesiguranţă, respingere şi marginalizare ale societăţii interbelice româneşti.

În această logică a „efectelor perverse” şi a intelectualităţii studenţeşti ca forţă potenţial-revoluţionară în care punem în contrast intenţia declarată a politicilor educaţionale cu rezultatele reale obţinute, ne-am propus în cercetarea de faţă să identificăm modul în care politicile educaţionale ale guvernanţilor României Mari nu doar că nu au generat un curent de modernizare şi de pregătire a elitelor necesare consolidării noului stat, ci au produs o adevărate stare de criză a tinerei generaţii interbelice, ceea ce a dus la radicalizarea acesteia şi la transformarea unei largi majorităţi a studenţimii române într-o mişcare de tip revoluţionar. În România Mare interbelică, marea promisiune de „ridicare a ţării”, mai ales prin formarea unor elite provenite în mediile defavorizate social până atunci ale ţărănimii, a devenit marea dezamăgire care a dus la transformarea universităţilor în focare revoluţionare şi contestatare a status-quo-ului social şi politic.

Pentru articolul de faţă, aria câmpului de cercetare a fost restrâns la câteva fenomene tipice pe care le considerăm esenţiale în demonstrarea ipotezei „efectelor perverse” ale politicilor interbelice educaţionale din domeniul universitar. Deschiderea largă a „uşilor” universităţilor a contrastat puternic cu precaritatea resurselor de care dispuneau acestea, lucru ce a generat condiţii grele de învăţământ şi exacerbarea spiritului de rivalitate între studenţi. Un alt defect serios al învăţământului superior era faptul că marea parte a absolvenţilor erau integraţi în câmpul muncii prin funcţii de stat. Astfel că, în momentul în care Marea Depresiune s-a resimţit în România interbelică, în mod brutal a fost tăiat accesul noilor absolvenţi la slujbe. Neavând unde să se integreze în domeniul privat, majoritatea acestor absolvenţi au devenit „şomeri intelectuali” şi au îngroşat rândurile mişcării radicale studenţeşti.

În acest demersul exploratoriu, pentru a obţine o imagine cât mai realistă a stării învăţământului superior interbelic am folosit metoda istoriei sociale: am mers în special la documente de arhivă, date statistice, rapoarte despre congresele studenţeşti etc. Astfel, am apelat la Anuarele principalelor centre universitare din România interbelică: Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi, care cuprind valoroase statistici despre numărul de studenţi, despre condiţiile materiale în care se desfăşurau cursurile, despre asociaţiile studenţeşti, inclusiv despre tulburările create de unele curente radicale. Anuarele nu au avut o apariţie neîntreruptă în toţi anii universitari interbelici şi diferă în funcţie de universitate şi de anul de apariţie în ceea ce priveşte informaţia pusă la dispoziţie. Alcătuite metodic şi atent, ele constituie o sursă primă şi de neocolit pentru cercetătorul vieţii universitare româneşti.

O altă sursă de mare importanţă sunt dosarele disponibile la CNSAS despre Congresele Studenţeşti interbelice. Dacă Anuarele oferă o perspectivă ce reprezintă punctul de vedere al oficialilor universităţilor, dosarele CNSAS, redând atmosfera, intervenţiile şi temele discutate de studenţii interbelici, oferă o mărturie despre starea de spirit din interiorul studenţimii. Aici trebuie făcută o precizare: dosarele CNSAS sunt vechi rapoarte realizate de Siguranţa Generală, poliţia politică a regimului interbelic românesc, preluate, ulterior, de Securitatea comunistă. Aceste dosare conţin dări de seamă detaliate despre diversele Congrese studenţeşti, îndeosebi cele ale mişcării studenţeşti radicale – UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini); de altfel, UNSCR a fost cea mai amplă organizaţie de profil, aproape mereu în conflict cu autorităţile, fie ele universitare sau de stat, beneficiind de un statut semi-oficial dar dominând autoritar viaţa studenţească interbelică. Însuşi faptul că, foarte devreme, din deceniul trei interbelic, Siguranţa supraveghează atent aceste Congrese, arată că statul considera studenţimea drept un potenţial rezervor de forţe contestatare, periculoase. O problemă ar fi în ce măsură se reflectă fidel realitatea în aceste rapoarte. În general, dările de seamă sunt efectuate într-un stil relativ neutru, conţind numeroase referiri de ordin factual (modul de desfăşurare al şedinţelor, oratorii, reacţia sălii, a cetăţenilor când existau manifestări publice) şi recenzări ale discursurilor. Comentariile ideologice ale autorilor (agenţi sau comisari ai Siguranţei) fac notă distinctă şi sunt identificabile relativ uşor.

În sfârşit, o altă sursă importantă în cercetare o constituie presa vremii sau opiniile despre fenomenul studiat ale unor personalităţi care ai trăit „pe viu” viaţa universitară interbelică. În unele momente, cum a fost închiderea căminelor şi a facultăţilor din 1937, presa a dedicat spaţii largi fenomenului universitar, realizând o serie de reportaje şi interviuri cu profesori universitari ai timpului.

Invazia tinerilor în Universităţi

Nimeni nu era pregătit pentru modificările structurale şi bulversante aduse de război. Cu atât mai puţin Universităţile României Mari, fie că e vorba despre cea din Bucureşti, din Iaşi, Cluj sau Cernăuţi. Fondate pe imperativul iluminist al ”luminării poporului” prin educaţie, universităţile rămân totuşi, până în deceniul al treilea al secolului trecut, cetăţi ale elitismului în care numărul de studenţi era relativ mic. Situaţia se schimbă cu totul după războiul mondial, iar universităţile se văd confruntate cu problema unui flux crescând de studenţi pentru care lipsesc clădirile, sălile de curs, laboratoarele, bibliotecile, căminele şi, în general, cam tot ce ţine de o viaţă universitară. Cel puţin acesta este discursul general al rectorilor şi profesorilor universitari din perioada interbelică.

”Dezastrul economic al Europei se simte adânc şi în Universităţile sale. Toate suferă de lipsă de personal şi de material (…) cu atât mai mult cu cât numărul studenţilor a crescut”, constată rectorul Universităţii din Cluj, prof. D. Călugăreanu, într-o dare de seamă din anul 1923.1 Rectorul continuă: ”această invazie a Universităţilor de către tineret este un caracter al vremurilor noastre de după război”, adăugând, în plus, faptul că ”tineretul de astăzi nu mai vine la Universitate cu acelaşi grad de pregătire ca în vremurile de mai înainte”.2 Un an mai târziu alt rector, tot de la Universitatea din Cluj, prof. Iacobovici, consideră că ”creşterea bruscă a ţării a provocat o criză acută. (…) Mulţumită reformelor sociale făcute în ultimul timp şi ridicării clasei rurale criza aceasta va persista şi se va accentua zi de zi.”3

Problema efectelor războiului şi ale creşterii numărului de studenţi la Universităţi a fost o temă constantă de-a lungul întregii perioade interbelice, chiar şi în partea a doua a sa, când, datorită măsurilor speciale luate, numărul studenţilor a începută să se stabilizeze. Astfel, răspunzând unei anchete speciale dedicată ”cauzelor crizei şi formei educaţiei în universitate” a cotidianului Curentul, din vara anului 1937, prof. G.G. Mironescu, care preda Enciclopedia Dreptului la Facultatea de Drept a Universității Bucureşti afirma:

”după războiu, numărul studenţilor s-a înmulţit considerabil. Aceasta se datoreşte în parte schimbărilor naţionale şi sociale, dar mai ales mirajului universitar. Acest miraj, ce se ivise înainte de războiu, a ajuns la extrem după. Universitatea a ajuns un punct de atracţie extraordinar pentru generaţiile tinere. Toţi elevii sunt setoşi să ajungă la universitate. Idealul tuturor părinţilor e să le ajungă copii studenţi. Un miraj face să creadă şi pe unii, şi pe alţii, că aceştia, din moment ce au devenit studenţi, au ajuns la liman, au viitorul asigurat, cariera făcută. (…) Urmare a acestui miraj, nemulţumirea studenţilor, odată confruntaţi cu lipsurile şi nesiguranţa vieţii de student, provoacă ”descurajare” sau ”aruncarea în luptele politice, cu credinţa că vor putea înlătura neajunsurile de cari sufăr sau chiar vor reface o situaţie nouă în ţară”4.

Un alt profesor faimos al Universității din București, Octav Onicescu, remarca următoarele:

”numărul mare de studenți este datorit unor prefaceri economice și sociale pe care le-a suferit țara în ultimii 20 de ani, care au provocat o stare de instabilitate în vechiul echilibru al categoriilor sociale. Pentru că deși individual nu pot fi criterii apriori, cari spun că un individ trebuie să vină sau nu la universitate, epocele de stabilitate au creat anumite criterii globale, statistice, care găseau că numărul studenților și structura însăși a universității să varieze foarte puțin de la an la an. În epoci de prefaceri ca acelea pe care le-am trăit, nu mai joacă aceste criterii și atunci, pe lângă factorul individual, și cel social este lăsat la voia întâmplării”.[2]

În același timp, profesorul constata că lipsa de absorbție a pieței muncii din mediul privat șo problemele din agricultură, ”toate au lăsat mii de tineri dela 18-25 de ani fără ocupație productivă. În această situație tinerii au căutat, cum era natural, să prelungească timpul de pregătire profesională, găsind cel mai ușor acces la universitate, care deschide, prin natura ei liberă, porțile oricui vrea să învețe.” Octav Onicescu critica ideea că Universitatea ar trebui să aibă o funcție educativă similară celor ce aparțin familiei, Bisericii sau chiar statului, o concepție pe care o consideră tipic protestantă. Educația ar trebui să rezulte ”direct din practica efectivă a studiilor, din înalta disciplină a ideilor, din exemplul viu al personalității, din organizarea vieții universitare și din acel spirit de largă și omenească înțelegere” ce ar trebui să caracterizeze cărturarii. De asemenea, profesorul acuză disfuncționalitatea promovării noilor capacități, care sunt păstrate fie în afara Universității, fie la marginea ei în posturi de asistenți sau preparatori.

În cifre, tabloul creşterii numărului de studenţi este mai greu de reprezentat datorită datelor precare şi aproximative pe care le deţinem. Cele pe care le-am consultat arată însă o creştere continuă, de la 18.227 până la 31.982 între anii 1921-1922 şi 1929-1930.5 Desigur, primul şoc a trebuit să fie chiar pentru anii imediat următori războiului, în ceilalţi ani având de-a face doar cu o tendinţă continuată. Acolo unde am avut disponibile (pentru Facultăţile de Teologie, Filosofie şi Litere şi Ştiinţe din Universitatea Bucureşti) raportările de studenţi înscrişi arată, comparativ cu anii dinaintea războiului, de pildă comparativ între anii 1915/1916 şi 1922/1923 o dublare (la Teologie 231 studenţi înscrişi vs. 443) sau chiar o triplare sau mai mult a numărului de studenţi (la Filosofie şi Litere 523 vs. 1419, la Ştiinţe 216 vs. 1142).6 Tendinţa se păstrează pentru situaţiile unde există evidenţe doar pentru anul I (respectiv la Facultatea de Filosofie şi Litere).

Numărul de înscrieri nu era echivalent însă cu numărul de licenţiaţi. Faţă de numărul de studenţi înscrişi, numărul de licenţiaţi era foarte mic. Pentru intervalul 1921-1931 se pare că au existat, de pildă, pentru Facultatea de Drept, 7,11% licenţiaţi faţă de numărul total de înscrişi[3]. Cu toate acestea, problema integrării studenţilor în viaţa socială rămânea gravă. Mircea Vulcănescu avansează, de pildă, cifra de 36 000 ”şomeri intelectuali” în anul 1934[4]!

Precaritatea resurselor

O primă consecinţă a acestei invazii: localurile de curs sunt total neîncăpătoare. Rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Al. Slătineanu, se lamentează: ”Facultatea de Drept se găseşte ca local şi ca bibliotecă într-o stare de plâns. Trei odăiţe cari servesc de săli de curs, o odae mai mult închisă, plină cu cărţi din care trei sferturi sunt inutilizabile, fără sală de decanat, fără cancelarie de profesori”.9 Acelaşi reclamă lipsa microscoapelor, a animalelor şi clinicilor, a mijloacelor în general pentru Facultatea de Medicină. În Bucureşti există aceleaşi probleme cu ”lipsa de localuri pentru Facultăţi şi de săli de curs” mai ales în cazul Facultăţii de Drept care atrage cele mai numeroase înscrieri.10

Principalele facultăţi vizate de studenţi sunt, pentru prima perioadă anilor ’20, cele de Drept şi de Medicină. Sextil Puşcariu oferă şi o explicaţie pentru acest lucru: ”numai o parte mică din aceşti studenţi au urmat o vocaţiune firească (…), majoritatea a avut în vedere cariera mai sigură şi mai rentabilă (…), căci lipsa de medici şi de funcţionari administrativi sau magistraţi în noul stat român exclude concurenţa pentru absolvenţii acestor Facultăţi.”11 Acest lucru era, probabil, valabil în anul 1920, când a fost exprimat. Cert este că dacă, într-adevăr, motivaţia de a obţine o diplomă era strâns legată de obţinerea unui post de obicei în rândurile funcţionarilor de stat (fie administrativi fie profesori secundari), destul de curând drumul spre ”cariera sigură” a fost barat de greutatea de a accede în structurile birocratice ale statului iar apoi de criza economică a anilor ’30. Tema proletariatului intelectual devine o temă recurentă a studenţilor spre finalul anilor ’20 şi în anii ’30, când Marea Depresiune îşi face resimţite din plin efectele, blocând accesul noilor absolvenţi la posturile oferite de stat.

Pe lângă problema localurilor de curs, o altă problemă o reprezintă căminele şi cantinele. La numărul imens de studenţi, capacităţile căminelor, aşa cum sunt ele raportate în Anuarele disponibile ale Universităţilor, sunt, iniţial, infime. Bucureştiul raportează 600 de studenţi cazaţi în căminele sale proprii pentru 1925 şi 1032 pentru anul 1928.12 În Iaşi găsesc, pentru anul universitar 1925/26, ”casă şi masă” 560 de studenţi.13 Problema pare să se pună mai puţin acut în centrele din Cluj şi Cernăuţi unde numărul de studenţi este şi mai mic. Existau, cu mari eforturi, Oficii Universitare care însă aveau de cele mai multe ori servicii de asistenţă minimă, de regulă medicală.

Dar a fi student nu însemna doar să faci parte dintr-un mediu universitar cu resurse şi servicii de asistenţă precare, ci era şi foarte costisitor. Învăţământul era el, în perioada interbelică, îmbibat de ideologia iluministă, însă era departe de a fi gratuit şi acccesibil. Se percepeau taxe pentru înscriere, pentru frecventarea cursurilor, pentru bibliotecă, pentru examene, pentru licenţă şi doctorat. Aproape orice se taxa. Şi nivelurile acestor taxe sunt, uneori, foarte ridicate, cum este cazul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde taxa pentru bibliotecă era, de pildă, nu mai puţin de 4000 de lei. Taxele pentru examene erau între 50 şi 300 lei, în funcţie de Facultate şi de centrul universitar. Asta în condiţiile în care bursele studenţilor erau în jur de 600-750 lei şi au suferit şi ele ”curbele de sacrificiu” din anii ’30.14 Dar criza economică a mai avut un efect chiar mai grav: a dus la aplicarea curbelor de sacrificiu aplicate salariilor funcţionarilor de stat şi la necesitatea blocării posturilor din administraţie. Rezultatul a fost că absolvenţii Facultăţilor de Drept, de Litere, chiar şi de Medicină, deveneau aproape garantat şomeri cu diplomă deoarece statul român interbelic nu îşi mai permitea să angajeze noi funcţionari.

Despre taxe se scrie și într-o publicație a Centrului Studențesc București în 1932. Este vorba despre săptămânalul Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă (an I, nr. 7), unde, în articolul ”Taxele universitare”, semnat de Ștefan Câmpineanu, aflăm că:

 ”Înainte de război, studențimea, formată din elementele bogate, cari n-ar fi simțit prea mult greutatea acestui bir nelegal și nelogic plăteau taxe mult mai mici. După război, taxele universitare au crescut într-o proporție uimitoare și neașteptată. Fără nicio justificare, fără o înțelegere a realităților, fără nicio milă sau interes pentru studențime, institutele noastre universitare s-au luat la întrecere în a mări cât mai mult aceste taxe. O licitare barbară și rușinoasă.” (…) ”Când unui student, care de cele mai multe ori n-are posibilitatea să-și plătească nici masa, i se cere: 6100 lei anual la chimie industrială; 5650 lei anual la științele naturale; 4800 lei anual la drept; 6100 lei anual la Academia Comercială; 4100 lei la Litere; 7500 lei la medicină.. etc. își poate oricine închipui situația în care este pus.”

O adevărată ”spoliere”, mai ales că într-un timp de criză, în care veniturile tuturor au scăzut drastic (suntem în 1932, funcționarilor le fuseseră aplicate curbele de sacrificiu, venitul național înregistrase scăderi mari), taxele au crescut. În același număr găsim și un reportaj despre starea căminelor studențești:

”Imediat după război, n-am avut decât foarte puține cămine: 3 ale statului, cari adăposteau circa 18 studenți; 1 județean cu o capacitate de circa 35-45 studenți. Mai târziu, numărul acestora a crescut. Astfel, în anii 1927, 1928, 1929 – după origina și forma de conducere – găsim patru categorii de cămine: 1. Cămine ale statului; 2. Cămine ale județelor; 3. Cămine create și conduse de particulari; 4. Cămine create și conduse de studenți. (…) 1. Cămine ale statului: în anii amintiți mai sus existau 7 cămine din această categorie care adăposteau peste 930 de studenți și studente. Aproape toate aceste cămine lăsau foarte mult de dorit în ceea ce privește administrația și, mai ales, curățenia, confortul etc. 2. Cămine ale județelor. În București aceste categorii de cămine au fost și sunt destul de numeroase. (…) am găsit un număr de 9-10 cămine în cari locuiau aproximativ 450-600 studenți și studente.”

Din cauza condițiilor precare, căminele erau adevărate focare de infecție și de tuberculoză. Erau raportate, de asemenea, probleme legate de controlarea și gestiunea lor – fiind acuzate interferența ”politicului” și sistemul ”electoral” studențesc. Cele mai bune cămine ar fi fost cele particulare și cele ridicate de studenți – câte două la fiecare categorie. Unul din acestea era căminul ridicat de legionari la Iași.

Într-un alt reportaj din Dreapta (anul I, nr. 8, 1932) ni se face o radiografie a situației cantinelor studențești. În articolul intitulat ”Cantinele studențești până în 1930”, același Ștefan Câmpineanu  notează că existau 4 ”cantine ale statului” –  în București, unde luau masa 90-110 studenți; mai funcționa și o cantină unde luau masa 80-120 studente. Bugetul acestora era de aproximativ 18.000.000 lei. Autorul face o critică dură a precarității cantinelor, fiind deplânsă inclusiv folosirea de alimente alterate. ”Cantine ale județelor” erau puține la număr: 4, unde mâncau 350 studente și studenți. Prețurile mai mic, condițiile mai bune, masă ceva mai substanțială. ”Cantine ale particularilor” – 4, unde mâncau peste 3500 de studenți și studente. Condițiile sunt criticate aspru: ”primitivism și murdărie îngrozitoare”. ”Cantine conduse de studenți” – doar 2 în București, unde luau masa circa 720 studenți/te. Conform autorului, erau cele mai bune. Se promova ideea ”cantinelor sub forma de cooperative” și ar fi existat o primă cooperativă la pentru studenții de la Facultatea de Litere, dar aceasta ar fi ”urmat un drum greșit”, fără să ni se mai explice în ce ar fi constat ”greșeala”.

De asemenea, accesul la cursuri era foarte costisitor și exista o adevărată industrie speculativă în materie. Aflăm tot din săptămânalul Dreapta (anul I, nr. 6, 1932) despre cursurile tipărite și costuri:

”cursurile, de obicei, sunt prost imprimate. Prețul lor este, însă, considerabil. O carte, dintre cele mai bune, și dintre cele mai scumpe, costă cam 500 lei. Un curs dintre cele mai ieftine costă tot 500 de lei. Iar altele ajung până la 1200-1500 lei. Așa, de pildă, la facultatea de Litere și filosofie, studentul e nevoit să plătească următoarele prețuri pe cursuri:

Estetica: 500 lei

Enciclopedia: 800 lei

Sociologia: 500 lei

Geografia: 800

Istoria Românilor: 600

Astea sunt printre cele mai ieftine și la acei dintre profesori care n-au cunoștință de specula nerușinată care se face.  Căci alții, ca prof. Dragomirescu, silesc pe studenți să cumpere toate cărțile pe cari le-au tipărit și cari altfel se pot foarte ușor citi în puținele biblioteci pe care le avem. (…) La Chimie, cursul dlui Prof. G.G. Longinescu ajunge la vreo 2500-3000 de lei pe când o carte a aceluiași d Profesor este ușor cumpărată pe un preț mic, de orice student. Dar la politehnică, la știință, la medicină etc., unde nici 10 000 lei nu ajung pentru cumpărarea tuturor cursurilor. Sunt sume extraordinare.”

Soluția pentru care milita publicația citată era realizarea unei cooperative studențești.

Nu e de mirare, astfel, că printre revendicările mişcării studenţeşti radicale (şi radicalizate) din a doua parte a anilor ’20 şi începutul anilor ’30 se regăsesc problema taxelor dar şi a organizării precare a vieţii universitare, făcându-se uneori comparaţie cu centre universitare străine constituie sub forma ”cetăţilor universitare” în care studentul ”beneficia” de încadrare şi integrare în sistem. Problema integrării în sistem este una crucială pentru a înţelege generaţia interbelică. Viaţa universitară, în sistemele sociale funcţionale, este tocmai o etapă de pregătire, de adaptare a adolescentului la viaţa adultă. În societăţile moderne universitatea şi armata erau cele două mijloace prin care statul naţional integra în societate tineretul marcat de profunde deosebiri regionale şi culturale. Universitatea pentru elite, armata pentru cei din clasele sociale inferioare. Într-o societate funcţională, universitatea reprezintă aşadar atât un mediu de pregătire a elitei intelectuale care va juca un rol principal în ”viaţa cetăţii” cât şi o primă etapă de integrare a adolescentului în viaţa adultului. În societăţile unde există clivaje puternice şi unde viaţa universitară funcţionează cumva ruptă de contextul vieţii sociale, universităţile devin deseori focare revoluţionare, contestatare ale ordinii sistemului statal şi social. Caz în care regăsim problema tinerei generaţii studenţeşti interbelice.

Puţinătatea resurselor universitare, concomitent cu exigenţele financiare şi intelectuale ridicate era pentru studentul român dornic de afirmare şi de ”carieră” un prim semnal pe care îl primea din partea statului – un semnal deloc încurajator, practic un refuz al preluării şi integrării sale în cadrul unei vieţi sociale funcţionale. Studentul român trebuia să se descurce de unul singur, ba chiar trebuia să se bată cu ceilalţi pentru a ocupa un loc onorabil în societate. Rivalitatea este considerată chiar de conducătorii Universităţilor un mijloc de gestionare a numărului tot mai mare de studenţi, după cum o arată rectorul Traian Bratu de la Iaşi care justifica ”înlesnirea selecţiei naturale” a acestora.15

Rivalităţi. Şomajul intelectual

Problema clasei de mijloc şi a proletariatului intelectual este o altă temă care devine constantă în Congresele studenţeşti mai cu seamă în jurul anilor ’30, adică în contextul Marii Depresiuni care a forţat statul român să blocheze posturile din administraţie noilor valuri de absolvenţi ai facultăţilor.

O concluzie aproape generală apare după primul deceniu interbelic: sunt prea mulţi studenţi şi numărul lor trebuie scăzut. În rândurile profesorilor se fac auzite opinii răspicate despre faptul că e necesar limitarea numărului de studenţi datorită capacităţii reduse a învăţământului superior de a asigura o calitate corespunzătoare educaţiei. O spun atât Nicolae Iorga[5] în perioada sa de rectorat cât şi Rădulescu-Motru[6]. Mai puţin de aşteptat era ca această concluzie să aparţină şi studenţilor – însă noile categorii de absolenţi sunt indicate drept un pericol pentru „proletariatul intelectual”, deoarece nu au unde să fie plasaţi.[7] O altă idee comună era limitarea accesului tinerilor din mediul rural prin desfiinţarea unor licee, transformarea lor în şcoli profesionale, înăsprirea triajului.

Precaritatea resurselor universitare, afluxul neaşteptat de mare de studenţi, fenomenul şomajului printre tinerii absolvenţi pot constitui un context de criză socială care favorizează apariţia curentelor revoluţionare. Pentru a cita un congresist, „în trecut revoluţiile s-au făcut de doctori şi de avocaţi fără clienţi”. Iar concluzia era fără echivoc: „şomajul intelectual va duce la revoluţie şi eu prefer aceasta în locul foamei!”[8]

Însă tocmai aici avem acel ceva în plus care se adaugă contextului social nefavorabil care, oricât de greu ar fi, nu poate genera de unul singur o mentalitate revoluţionară.

Revoluţia studenţească

Ceea ce reiese din mărturiile istorice ale perioadei interbelice este o ruptură profundă între generaţia vârstnicilor şi a tinerilor studenţi interbelici. Tinerii nu doar că invadează Universităţile, ci sunt şi foarte diferiţi. Prof.  Călugăreanu observă, drept efect al războiului, o „nevroză a maselor” în care se dezvoltă „utopiile cele mai dăunătoare omenirii”[9] iar dr. Iacobovici, menţionând tulburările studenţeşti de la Cluj din 1922 le găseşte o astfel de explicaţie: „tinerimea, în avântul şi graba sa caracteristică a vrut ca această operă constructivă să se desăvârşească cât mai repede şi era fatal să apuce pe drumuri sau necunoscute sau foarte dificile”.[10] Rectorul din Iaşi găseşte şi el că „mentalitatea specială postbelică” se caracterizează prin „impulsul teribil pentru juisenţă imediată”.[11] Un tineret pe care îl consideră lipsit „de orice ideal moral”, lucru pentru care căminele studenţeşti i se par deja focare subversive şi nocive, descurajând folosirea lor. Imaginea facultăţilor şi căminelor drept focare revoluţionare subversive va fi reluată în anul 1937 când autorităţile au demarat o acţiune amplă de reprimare a organizaţiilor studenţeşti radicale prin desfiinţarea căminelor şi restricţionarea accesului la Universitate.

Deşi grevată de deosebiri mari ideologice, culturale, sociale, de curente diverse, tânăra generaţie interbelică are în comun cel puţin acest sentiment de înaltă tensiune atât de sfârşit de lume cât şi de presentiment al naşterii uneia noi. Un sentiment apocaliptic nu neapărat în sens teologic ci în sensul unui sentiment de participare la evenimente decisive, epocale, istorice. Chiar dacă este vorba despre tineri legionari fascinaţi de ideea revoluţiei fasciste sau despre cei care resping (uneori vehement) revoluţiile, fie ele de stânga sau de dreapta, cum e cazul lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu.

O notă caracteristică a acestui tânăr interbelic este o imaginaţie exacerbată, o retorică hiperbolică ce ascunde şi un fel de aşteptare la fel de inflamată, un fel de „simţ enorm şi văz monstruos” lipsit însă (uneori cu totul) de luciditatea autorului formulei, o percepţie a lumii în categorii mitologice, magice lucru care, spre deosebire de opinia generalizată, nu doar ca nu provine din trecutul patriarhal ci chiar îi este opusă. Iată cum descrie, de pildă, Costin-Deleanu primul său contact cu ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români, prezentată pe larg în a doua parte a acestui capitol):

„(…) mă adaptam inconştient pe jumătate unei atmosfere vrăjite ce domnea în sălile acelea de clasă. (…) Îmi părea o viaţă fermecătoare (…) credeam că Asecerul va schimba lumea. Spiritul ce domnea putea naşte mirajuri, mai cu seamă pentru luptătorii în continuă dăruire de suflet.”[12] (sublinierile ne aparţin).

Referitor la această stare de spirit, un profesor, desigur din vechea gardă, remarca: ”la noi, ca şi în alte ţări, se petrec prefaceri sociale importante, cari sdruncină din temelie vechiul edificiu patriarhal al vieţii familiale şi colective, cari tulbură liniştea sufletească atât de necesară meditaţiunii. Mintea tineretului de astăzi, de o sensibilitate extremă, este influenţată de atâtea atracţiuni puternice – produse ale civilizaţiunii şi rapidei noastre dezvoltări – cari îl scot din zidurile universităţii, incapabilă a-l mai captiva.” (sbl.n.)[13]

Prin comparaţie cu acest sentiment, „bătrânii”, prin calmul lor, devin dezgustători de-a dreptul pentru tineri, aşa cum o arată Manifestul Crinului Alb sau scrierile lui Mircea Eliade.[14] O ruptură mare, aşadar, între oamenii formaţi, afirmaţi şi confirmaţi în perioada dinaintea războiului sau imediat următoare, şi cei care vin din urmă – primii sunt văzuţi ca cinici şi laşi, ultimii sunt văzuţi ca „lipsiţi de ideal moral”, fanatici şi turbulenţi, buni de tratat doar cu Siguranţa şi Jandarmeria.

Într-un mod mai explicit găsim o adevărată apologie a revoluţiei de dreapta, prezentată ca o revoluţie a studenţilor, în discursul lui Corneliu Codreanu Zelea, ţinut în cadrul unui Congres Studenţesc:

„În continuare face o profeţie: în curând se vor clătina şi distruge din temelie rămăşiţele lumii vechi, ce a condus această ţară, rămăşiţe ce se vor dărâma sub greutatea marelor lor păcat. În acea clipă, ţara va intra pe mâna braţelor tinereştişi va fi pentru prima dată în istoria acestui neam când tineretul va eşi învingător cu un ceas mai devreme. Este un suflu, giovineţa, giovineţa, giovineţa din Italia, va stăpâni în curând toată Europa. O apă nesfârşită va fi dela Roma pâna la Nistru.  Sub stăpânirea braţelor studenţeşti, România va ajunge culmi de virtute, de glorie, înălţare morală şi materială, neatinse până azi de România.”[15]

Aşadar, revoluţia studenţească, revoluţia tinerimii, devenise reacţia pe care o parte a tinerei generaţii o dă crizei structurale a societăţii româneşti interbelice. Similarităţile cu revoluţiile iluministe sunt izbitoare. Prof. universitar ieşean A.C. Cuza descrie mişcarea studenţească în aceiaşi termeni în care era descrisă revoluţia franceză de actanţii săi – ca un fenomen natural care nu mai poate fi stăpânit, care determină cursul istoriei: „vin torentele, cad cascadele, vin uriaşele căderi de ape, poţi să aprobi, poţi să dezaprobi? Dar eu vă spun. Acesta este numai începutul”.[16] Pan Vizirescu percepe şi el fenomenul de radicalizare a tinerimii tot ca pe un fenomen revoluţionar: „ştiţi, era vorba de o revoluţie care luase naştere, se pregătea, şi nu puteai să-i vezi consecinţele care vor fi.”[17] Un congresist nu ezită, astfel, să compare mişcarea studenţească radicală cu revoluţionarii francezi, asemănând autoritarismul guvernului cu cel al Inchiziţiei spaniole şi al regimului ţarist! Un altul evocă lupta muncitorilor şi citează din Jean-Jacques Rousseau…[18]

Studenţimea română, la scurt timp de la primii ani ai perioadei interbelice, declanşează o mişcare radicală reunită sub numele Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români (UNSCR) care provoacă incidentele – inclusiv violente – din anii ’20 ai interbelicului românesc şi în care se regăseşte (alături de alte curente) principalul curent radical ce se va afirma în următorul deceniu: Mişcarea Legionară. UNSCR avea, conform statisicilor propriilor săi lideri, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[19]  Ceea ce înseamnă că domina autoritar viaţa studenţească.

Organizaţii studenţeşti

Viaţa universitară interbelică este puternic marcată de fenomenul asociaţiilor de studenţi. Nu înseamnă că toţi studenţii erau înscrişi în asociaţii. O mare parte a studenţilor trebuie să fi fost prea ocupaţi de cursuri, examene, diferite activităţi lucrative pentru a avea bani de taxe, şi trebuie să fi avut scopuri mult mai pragmatice pentru a fi interesaţi de astfel de iniţiative „idealiste”. Astfel, o proporţie apreciabilă a studenţilor ce răspund anchetei Seminarului lui D. Gusti afirmă că scopul studiilor este „situaţia materială” şi obţinerea diplomei necesare pentru ocuparea postului de profesor secundar[20]. Exista însă o deschidere către acest fenomen, mai ales în perspectiva în care încadrarea într-o organizaţie putea aduce vreun beneficiu – fie de ordin „ideal”, adică o platformă de pe care se puteau exersa deja calităţile oratorice, priceperea discursului public, promovarea unei anumite teme, fie de ordin „material”, adică asigurarea unor condiţii mai bune şi, eventual, înlesnirea unei viitoare cariere. Putem presupune că marea masă a studenţilor nu era atinsă de zelotismul revoluţionar, dar, cu siguranţă, urmărea atentă mişcările politice pentru a se putea ”orienta” apoi către gruparea care părea că va câştiga poziţii importante în stat.

Vulcănescu crede că asociaţiile tinereşti constituie o realitate ce a marcat generaţia interbelică:

„generaţia tânără s-a născut, într-adevăr, din întâlnirea şi contopirea unui tineret crescut într-o vastă ţesătură de asociaţii. „Propăşirea” de la Liceul Matei Basarab, „Înfrăţirea Românească” de la Liceul Şincai, „Vlăstarul” de la Liceul Spiru Haret, „Titu Maiorescu” de la Colegiul Sf. Sava, „Gruparea intelectuală de studii politice”, „Asecerul” precum şi diferitele cercuri judeţene studenţeşti – în ordinea culturală; iar în ordinea politică: centrele studenţeşti au fost matca în care s-a făurit conştiinţa de sine a tinerei generaţii”[21].

El însuşi a făcut parte din asociaţia liceeană „Înfrăţirea românilor” şi a participat cu o conferinţă, tot în liceu, la societatea „Propăşirea”. În plus, făcuse şi experienţa de cercetaş. Un alt lider al ASCR-ului, Paul Costin Deleanu, invocă şi el apartenenţa la o grupare de liceu, „grupul de la Cantemir”, care va marca ultima perioadă a ASCR-ului şi care va intra într-un conflict mai mult sau mai puţin deschis cu generaţia lui Vulcănescu (Deleanu, 1931: p. 40). O experienţă similară, însă cu un caracter mult mai militar, cunoaşte şi cel care va deveni liderul facţiunii extremiste a studenţilor – C.Z. Codreanu. La Liceul militar Mănăstirea Dealu face cunoştinţa marşurilor, a cuiburilor şi a frăţiilor, lucru care se pare că l-a marcat ulterior[22].

În Anuarele Universităţilor, cel mai mare număr de asociaţii, societăţi şi cercuri studenţeşti îl are, oarecum firesc, Bucureştiul – sunt contabilizate între 50-60 de societăţi în anii universitari din intervalul 1926-1933. Iaşiul raportează un număr crescător de asociaţii studenţeşti, de la 15 în anul 1925 la 45 în 1935, Clujul doar 9 (fiind disponibile date însă doar pentru 1919-1923) iar Cernăuţiul 6 asociaţii în anul 1938. Societăţile de studenţi sunt grupate ori în funcţie de Facultăţi, ori de câte o iniţiativă culturală sau de propagandă (există o Societate a Studenţilor pentru Societatea Naţiunilor, de pildă), ori în funcţie de regiunea de provenienţă a studenţilor (Societatea Studenţilor Gorjeni, din Dorohoi etc.). Foarte multe nu îşi depun însă rapoartele anuale, ceea ce duce la o scădere bruscă a numărului de asociaţii studenţeşti în Bucureşti, pe perioada rectoratului lui Nicolae Iorga (între 1929 şi 1931) când sunt înregistrate doar 17[23].

Ceea ce este aproape şocant de descoperit e faptul că filialele locale ale UNSCR-ului, organizaţia  care avea cel mai mare număr de studenţi afiliaţi din ţară, nu au fost recunoscute de Senatele Universitare sau aveau cel puţin un statut ambiguu. În Bucureşti centrul local al UNSCR nu figurează în Anuarele disponibile, regăsindu-se o singură asociaţie studenţească, „Societatea Studenţilor în Istorie”, ce are ca scop să devină „un focar de naţionalism integral”. Sintagma de naţionalism integral era specifică mişcării studenţeşti radicale deci putem bănui că avea cel puţin legături cu UNSCR. În Iaşi Asociaţia Studenţilor Creştini (a nu se confunda cu ASCR-ul lui Vulcănescu) – filiala locală a UNSCR, este menţionată în rapoartele şedinţele Senatului Universitar cu numeroase ocazii în a doua jumătate a anilor ’20 – întotdeauna legat de tulburările studenţeşti. Drept urmare, Senatul refuză în repetate rânduri să recunoască Asociaţia care figurează mult mai târziu, în anul 1934, drept organizaţie recunoscută oficial. În fine, la Cluj Cercul Studenţesc Petru Maior este recunoscut oficial şi figurează, în rapoartele Siguranţei, printre organizaţiile care participau la Congresele UNSCR[24]. Mai figurează, la Iaşi şi la Cluj, societăţi ale studenţilor evrei (la Iaşi existând o relaţie destul de activă cu autorităţile universitare care îi ajută uneori material şi financiar). Găsim în schimb, recunoscută de Senatul Universitar din Bucureşti şi reconfirmată în anii următori, Asociaţia Studenţilor Creştini Români (ulterior Asociaţia Studenţilor Creştini din Bucureşti) încă din 1923.

Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini – exponenţii „naţionalismului integral”

UNSCR, reprezentanta curentului radical – şi majoritar – al mişcării studenţeşti interbelice, îşi are originea în tulburările izbucnite la Cluj, la Facultatea de Medicină, între studenţii români şi evrei pe marginea chestiunii cadavrelor disponibile pentru disecţie. Scandalul a luat forma unei mişcări cu revendicări clar formulate şi legate de numerus clausus în Bucureşti, pe 10 decembrie 1922. Cu doi ani înainte avuseseră loc agitaţii şi în Iaşi, când autorităţile universitare deciseseră suspendarea ceremoniei religioase de debut de an şcolar. Trebuie totuşi o lămurire preliminară. Deşi denumirea asociaţiei cuprinde cuvântul „creştin” în titulatură şi uneori întrunirile au loc la mănăstiri sau beneficiază, la deschiderea Congreselor, de prezenţa vreunui ierarh, organizaţia nu are o legătură substanţială (în sens cultural) cu creştinismul – respectiv cu ortodoxia, majoritară în rândurile studenţilor. Obiectivele sale sunt politice şi au o coloratură ideologică inclusiv în cazurile – mai degrabă marginale – când este inclusă şi Biserica Ortodoxă pe agenda sa. Ar fi utilă o cercetare asupra motivelor şi contextului în care s-a ajuns la folosirea acestei denumiri în loc de alta. Până atunci nu putem avansa decât ipoteze. Una din aceasta este că simbolistica de tip creştin este utilizată (să ne gândim şi la Legiunea Arhanghelului Mihail) şi pentru că era principal criteriu de identitate – deci de diferenţă – faţă de studenţii evrei, precum şi faţă de curentul ideologic comunist, asumat ca fiind ateist. De altfel, în Iaşi şi Cernăuţi diferenţierea studenţilor în Anuarele Universităţilor nu se face pe bază de etnie, ci pe bază de religie (creştin sau/şi ortodox vs. israelit/mozaic). Această simbolistică provenea uneori din cele mai  eteroclite influenţe. Spre exemplu, C.Z. Codreanu afirmă, în cadrul unui consiliu din 1927 al conducerii UNSCR, că a înfiinţat Mişcarea Legionară „după modelul cameloţilor  din Franţa”, fiind în acelaşi timp o „organizaţie prusacă cu caracter militar” şi „fascist” (italian)[25].

Din focarele de tulburări din universităţi se desprinde, treptat, o mişcare studenţească din ce în ce mai clar conturată şi mai organizată, devenită conştientă de forţa sa şi de faptul că poate reprezenta o platformă de acţiune politică.

În Dosarele disponibile la CNSAS sunt monitorizate de Siguranţa Generală şapte Congrese naţionale ale UNSCR între anii 1926-1934 alături de alte patru locale ale societăţilor regionale de studenţi şi de două întruniri restrânse: una a conducătorilor mişcării studenţeşti şi cealaltă a unei noi societăţi regionale înfiinţate în interiorul UNSCR de curentul legionar. După cum o arată şi filajul strâns realizat de Siguranţă, precum şi dările de seamă amănunţite ale lucrărilor Congreselor, dări de seamă citite cu luare aminte după cum sugerează sublinierile şi adnotările de pe margine, cea mai importantă organizaţie studenţească a ţării devenise, pentru autorităţi, una din principalele ameninţări la adresa stabilităţii sociale.

Relevanţa mişcării în studenţime

Impresionează, în primul rând, numărul de studenţi care participă la aceste Congrese, apreciabil, ceea ce arăta potenţialul mişcării de a se transforma într-una de mase. Astfel, la Congresul din Iaşi din noimbrie 1926 este estimată o participare de aproximativ 2500 persoane[26]; la Congresul din Craiova, decembrie 1929, sunt 3500 persoane[27], iar pe centre universitare: Bucureştiul participă cu 1200 delegaţi, Iaşiul şi Clujul cu câte 200. La Congresul de la Brăila, din decembrie 1930, este estimat cel mai mare număr de participanţi – 5000. Tot aici încep să fie făcute estimări ale conducătorilor UNSCR privind amploarea mişcării – dacă ar fi să ne luăm după prezentările lor, UNSCR ar fi numărat, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[28] La Congresul de la Sibiu, decembrie 1931, participă un număr estimat de 2800-3000 studenţi; conform unui raportor din Cluj, UNSCR ar fi numărat, în acel an, un număr de 27.205 membri[29]. Acelaşi număr de participanţi este estimat şi pentru Congresul de la Braşov, din decembrie 1932, Siguranţa având şi o situaţie pe centre universitare: Bucureştiul participa cu 1200 membri, Clujul şi Iaşiul cu câte 1000, Cernăuţi cu 500, Timişoara cu 300, Chişinău cu 300[30]. La Congresul de la Băile Herculane, din martie 1934, sunt estimaţi 4000 de studenţi. Însă tot aici avem şi o estimare mai realistă care ne poate ajuta să înţelegem mai bine problema participanţilor la aceste Congrese. Într-adevăr, numărul mare de participanţi pare a fi uneori nerealist – în primul rând nu aveau cum să încape toţi în sălile unde aveau loc lucrările. În al doilea rând, o mare problemă o reprezenta cazarea studenţilor, care rareori era asigurată. Aşadar, Siguranţa raportează că la Congresul de la Băile Herculane au participat efectiv, la lucrări, 600 de studenţi în prima zi şi 1000 de studenţi a doua (un număr mare, oricum)[31]. Este de presupus că numărul participanţilor era într-adevăr mai mic decât cel estimat, chiar dacă nu radical diferit. Motive pentru a considera că numărul de participanţi era, totuşi, apropiat de estimările Siguranţei:  rivalitatea internă dintre diferitele centre studenţeşti care căutau să se impună la conducerea mişcării, fiecare centru fiind astfel interesat să mobilizeze cât mai mulţi delegaţi; pentru studenţi, Congresul putea fi o ocazie de a „socializa”, de a vizita ţara şi de a participa la o mişcare care, eventual ar fi putut reprezenta o bună trambulină pentru afirmare socială şi chiar politică.

Relaţia ambiguă cu autorităţile

Transportul la congrese era asigurat chiar de autorităţi, care puneau trenuri întregi la dispoziţie studenţilor. Prin acest lucru se poate presupune că autorităţile puteau controla mai bine studenţii – autorităţile făceau liste nominale cu congresiştii din trenurile speciale, acestea erau păzite de jandarmi şi aveau dispoziţie să nu oprească în gările intermediare, mai ales în acele localităţi care erau locuite majoritar de evrei. Odată ajunşi în oraş, după ce se cazau, studenţii puteau participa la câte un Te Deum ţinut, uneori, de ierarhul BOR al locului, iar apoi la deschiderea lucrărilor, unde participau deseori profesori universitari ai oraşului-gazdă, profesori universitari invitaţi simpatizanţi ai UNSCR, diferite personalităţi locale şi oficialităţi (prefectul, primarul locului). Erau aleşi preşedinţii onorifici ai lucrărilor (de obicei câte o personalitate sau un profesor universitar al Universităţii din oraş) şi se începeau lucrările, a căror ordine era anterior anunţată în programul Congresului pus la dispoziţie membrilor UNSCR. Acestea aveau loc în clădirile mai impozante ale oraşului – Teatrul local, amfiteatre etc.

Uneori, autorităţile se preocupau şi de asigurarea unui adevărat program de divertisment pentru studenţi: la Iaşi s-a intervenit special pentru asigurarea de ţigarete speciale şi Primăria a asigurat un banchet şi un program artistic cu piesa… Vremuri de restrişte, cu orchestraţie asigurată chiar de studenţi[32]. Justificarea unor astfel de demersuri transpare mai clar dintr-o corespondenţă internă a autorităţilor locale de la Craiova: acestea organizează un bal la finalul Congresului pentru a evita dispersarea studenţilor şi, astfel, îngreuierea supravegherii lor[33].

Toate aceste demersuri dau dovada atitudinii ambigue a autorităţilor faţă de mişcarea studenţească radicală. Participarea autorităţilor la aceste Congrese este surprinzătoare, având în vedere că UNSCR nu era recunoscut oficial de Senatele Universitare şi că majoritatea acestor Congrese nu erau autorizate de autorităţile universitare. Acestea aveau o cu totul altă perspectivă asupra mişcării studenţeşti, creatoare de tulburări care duceau la suspendarea cursurilor şi închiderea Universităţilor, la conflicte prelungite între profesori şi studenţi, la acte de rebeliune ale acestora din urmă şi la sfidarea autorităţii universitare prin refuzul semnării Regulamentelor de ordine. Anuarele Universităţii din Iaşi sunt grăitoare în acest sens, fiind centrul universitar cel mai afectat de astfel de tulburări în deceniul al treilea interbelic, tulburări reflectate în Şedinţele Senatului Universitar şi în deciziile luate: chemarea armatei în ajutor, întreruperea anului, obligarea studenţilor să se reînscrie, închiderea căminelor şi cantinelor, exmatriculări şi trimiteri în judecata Consiliilor de Război. Consiliul Universitar din Iaşi s-a delimitat de prof. A.C. Cuza şi a condamnat uciderea prefectului de poliţie Manciu de către C.Z. Codreanu[34] ; autorităţile universitare ieşene acuză, în acelaşi timp, autorităţile laice de pasivitate în faţa revoltelor studenţeşti, acuzând faptul că armata, chemată pentru a restabili ordinea, nu a intervenit deşi rectorul şi decanul ar fi fost „huiduiţi, fluieraţi, blocaţi în cabinetele lor şi împiedicaţi a-şi ţine prelegerile lor”[35].

O zi care dădea coşmaruri responsabililor Universităţii din Iaşi era 10 decembrie. Data, pentru mişcarea studenţească, avea puternice semnificaţii simbolic-ideologice, pe 10 decembrie 1922 având loc prima adunare generală a UNSCR şi votarea moţiunii care conţinea revendicarea numerus clausus. Ca atare (şi ca un mijloc de autolegitimare în rândurile studenţilor), Asociaţia Studenţilor Creştini (filiala din Iaşi a UNSCR) depunea aproape în fiecare an cereri pentru a putea comemora, în spaţiul universitar, 10 decembrie. Refuzul obişnuit al Senatului Universitar ducea la revolte studenţeşti şi, drept consecinţă, la suspendarea cursurilor. Senatul Universităţii din Iaşi a condamnat şi Congresul de Oradea, din decembrie 1927, scăpat total de sub control de autorităţi, cerând, lucru notabil, Ministerului de Instrucţie, „a nu mai autoriza ţinerea de Congrese studenţeşti fără avizul Senatelor Universitare”[36].

Ambiguitatea relaţiei pe care autorităţile o aveau cu mişcarea studenţească provine aşadar din aspectul ei semi-legal şi din abordarea inconstantă din partea oficialităţilor. În condiţiile în care Universităţile nu recunoscuseră oficial UNSCR – profesorii universitari care participau la Congresele UNSCR fiind, deseori, în nume propriu şi, de obicei, simpatizanţi ai mişcării – avizarea Congreselor de către Miniştrii Instrucţiei şi aprobarea tuturor celor necesare deplasării de către Miniştrii de Interne nu făceau altceva decât să crească confuzia şi starea de anarhie. Trebuie menţionat că perioada anilor ’20 este marcată de „marea guvernare liberală”, iar I.G. Duca era ministru de interne în timpul Congresului de la Oradea din 1927 fiind, practic, responsabil pentru transportul studenţilor către oraş şi pentru păstrarea ordinii publice.

Este neclar care a fost strategia Partidului Liberal faţă de mişcarea studenţească. E posibilă următoarea ipoteză: încercarea de a controla şi apoi aronda mişcarea studenţească sau încercarea de a nu înăbuşi fenomenul prea dur, încercându-se o controlare subtilă a acestuia. Fapt este că studenţii deveniseră „interesanţi” în ochii politicienilor şi există relatări despre personalităţi care au încercat să îşi creeze masă de manevră prin arondarea grupărilor studenţeşti, cum a fost cazul lui Octavian Goga cu un grup de studenţi din UNSCR[37]. Nu este, aşadar, exclus ca Partidul Liberal să fi încercat să folosească mişcarea studenţească pentru a îşi crea un propriu curent de masă antisemit, pentru a contracara LANC şi, mai apoi, Legiunea.

Disproporţia între acţiunile de reprimare dură şi toleranţă excesivă care caracterizează, generic, această atitudine, ar putea indica tot o încercare de manipulare. În orice caz, indicii clare în acest sens există. Astfel, Iulian Sârbu, student la Medicină în Iaşi şi preşedinte al UNSCR în 1927 (exmatriculat de Senatul Universităţii din Iaşi în 1925 şi înmatriculat ulterior, prin „iertarea” de pedeapsă[38])  este prezentat într-un raport al Siguranţei drept „omul autorităţilor”, opunându-se curentului codrenist[39]. Peste ani, în 1934, lucrurile sunt mai evidente, fiind menţionat chiar un curent al studenţilor liberali, aflat în concurenţă cu cel legionar şi cel cuzist (fără succes însă), condus de un anume Amadeo Bădescu (vicepreşedinte al Centrului Bucureşti) care, evacuat fiind de legionari din sala Congresului de la Băile Herculane, se legitimează chiar faţă de agenţii Siguranţei cu un act semnat de ministrul Iamandi, cerând revolver pentru a se apăra[40]. Pe lângă aceste rapoarte care aparţin Siguranţei, există numeroase acuzaţii aduse, în timpul Congreselor, liderilor UNSCR de a fi pactizat cu poliţia politică, imposibil însă de verificat. De asemenea, Petru Comarnescu, în contextul calomniilor aruncate asupra sa şi a Criterionului de unele gazete (Credinţa, Naţionalul), într-o scrisoare către Golopenţia îl descrie pe unul din ”agresori”, Victor Medrea, drept ”agent secret şi agitator în lumea studenţească – organizase şi scandalul de la Oradea”.[41]

O atitudine ezitantă o au şi autorităţile universitare, ceea ce este mai uşor de înţeles. Studenţii turbulenţi sunt, de obicei, exmatriculaţi „pentru totdeauna” ca apoi să fie iertaţi de pedepse peste doar câteva luni, într-o încercare de abordare „părintească” din partea profesorilor a problemelor tinerilor. Este posibil însă ca unele „iertări” să fi fost provocate mai puţin de vreo grijă părintească ci chiar de organele de represiune, care aveau astfel un instrument de şantaj asupra unor lideri ai studenţilor. În plus, atitudinea derutantă a organelor de represiune (care oscilau între reprimare dură şi toleranţă binevoitoare) ducea la blocaje instituţionale, cum a fost cazul cu studenţii acuzaţi de violenţele de la Oradea din 1927. Violenţele de atunci, având un puternic ecou negativ în cadrul opiniei publice, scandalul ajungând rapid să fie de amploare internaţională, au generat şi o acţiune de represiune a studenţilor implicaţi, care au fost judecaţi de Consiliul de Război şi condamnaţi la pedepse ce variau între câteva săptămâni de închisoare şi 7 luni[42]. Problema era, aşa cum remarca Senatul Universitar al Universității din București, că judecata Consiliilor s-a făcut colectiv, nu individual, şi că numeroase nume de studenţi pe care Consiliul de Război le înaintase Ministerului de Instrucţie pentru exmatriculare şi deferire erau ori fictive, ori aparţineau unor studenţi care aveau probe solide că nu participaseră la Congres. D. Gusti susține un punct de vedere marcat deosebi în nota Senatului: ”Susbsemnatul și-a exprimat părerea în ședință, că reclamațiile studenților să fie înaintate și concentrate la Comisia de judecată care, în urma unor eventuale anchete proprii (bunăoară confuzii de nume, etc.) ori pe baza dovezilor provenite de la organele competente (ca dovadă că în timpul Congresului studentul a fost în altă localitate) să hotărască în mod autonom revizuirea listei”.[43]

În ceea ce priveşte violenţele de la Oradea din 1927, care s-au soldat cu devastarea unei sinagogi şi a câtorva magazine, ele pot fi văzute ca un punct culminant al mişcării studenţeşti în starea sa anarhică. Într-o perioadă în care niciun curent (cu excepţia direcţiei antisemite şi extremiste generale) nu domina UNSCR-ul, în condiţii de rivalitate acută şi acuze între liderii studenţilor, studenţii erau deseori o masă haotică guvernată de toate „legile” psihologiei mulţimilor în care ajunge o mică scânteie pentru a se provoca izbucniri violente, pe fondul unei retorici antisemite şi anti-minoritare dure. Rolul autorităţilor, şi de această dată, este ambiguu. Pan Vizirescu, participant la Congres, relata, peste ani, că guvernul ar fi încurajat, practic, mişcarea studenţească în ideea de a exista „o afirmare românească” pentru a contracara „mişcări iredentiste.”[44] Nu este clar de ce autorităţile locale nu au fost în stare să ţină sub control masele de studenţi, în condiţiile în care există alte cazuri relatate de rapoartele Siguranţei în care ordinea era menţinută în ciuda stării agresive în care se găseau studenţii.

Cert este că scandalul Congresului de la Oradea a trezit reacţii negative generale şi un uriaş scandal internaţional, rostogolit ca bulgărele de zăpadă. Siguranţa raportează că o asociaţie studenţească evreiască din Paris a amplificat gravitatea tulburărilor, reclamând ucideri, torturi şi agresiuni sexuale asupra minorităţii evreieşti, acuzaţii care nu se susţineau nici în cele mai negre dări de seamă asupra evenimentului.[45] I.G. Duca a fost puternic atacat în Parlament de ţărănişti pentru evoluţiile nefericite ale Congresului din 1927, fiind acuzat de complicitate cu autorii violenţelor, iar sub-secretarul de stat de la interne, Gh. Tătărescu, este acuzat şi el, de ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii, de complicitate la ”pogrom”.[46] Este interesant de notat faptul că Nae Ionescu, pe atunci, în Cuvântul, a dezavuat UNSCR datorită episodului Oradea:

„Uniunea Studenţilor Creştini, întrunită în congres la Oradea, a devastat casele de rugăciune evreieşti. Asta dovedeşte la ce nivel spiritual stau tinerii noştri. (…) A devasta o casă de rugăciune, a oricui, este semnul celei mai întristătoare secete sufleteşti. (…) Iată ce nu înţeleg studenţii, şi iată de ce nu sunt creştini.”[47]

Este greu de înţeles ce a vrut să facă guvernul liberal cu mişcarea studenţească, în condiţiile în care contextul intern, atitudinea Universităţilor şi opinia publică nu erau favoravilă încurajării mişcării studenţeşti radicale. Tulburările de Oradeau au şocat opinia publică internă şi internaţională. După enumerarea indiciilor ce arată că autorităţile nu ar fi fost chiar străine de starea de spirit a studenţimii şi ar fi avut proprii oameni infiltraţi, ipoteza că, de fapt, guvernul a scăpat de sub control masa de studenţi pe care căuta să o manipuleze în interese propriu merită a fi explorată într-o cercetare separată. Pentru cea de faţă, ajunge să constatăm atitudinea ambiguă a elitei conducătoare. În orice caz, peste 6 ani mişcarea studenţească era nu doar scăpată de sub controlul autorităţilor, dar nu mai era mişcarea anarhică şi haotică a anilor ’20, ci era înregimentată majoritar în cadrul unei mişcări care excela în organizare – Mişcarea Legionară – care reuşise, între timp, să atragă de partea sa inclusiv lideri de opinie ca Nae Ionescu.

Ceea ce nu lasă loc de ambiguitate este atitudinea Siguranţei Generale faţă de mişcarea studenţească. Retorica antisemită, discursurile despre Francmasonerie, referirile la Rege, poziţionarea diferitelor curente din interiorul mişcării sunt subiecte de interes strategic, după cum reiese din dările de seamă făcute asupra Congreselor de agenţi şi, de asemenea, după cum reiese din sublinierile de creion ale „destinatarilor” acestor rapoarte. Este greu de spus, aşadar, că elitele ar fi avut un interes, cel puţin în anii ’20, de a răspândi o asemenea ideologie în masă.

 - Va urma - 

[1] O parte din acest capitol, referitoare la condițiile generale ale vieții studențești, a fost publicată în articolul ”Când produce școala revoluționari. O incursiune în istoria socială a vieții universitare interbelice”, Revista de Pedagogie, anul LIX, nr. 4, 2011, p. 115-124. De asemenea, un mic fragment despre ASCR (asociația Studenților Creștini Români) a fost publicat sub forma articolului ”ASCR: studenți interbelici în căutarea creștinismului ca viață integrală”, în volumul Educația umanistă în perspectiva triadei Pedagogie-Filozofie-Teologie, Ed. Pontos, Chisinau, 2011, p. 246-250.

1Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1921-1922, Cluj 1923, pp. 2-3.

2 Ibidem.

3 Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1922-1923, Cluj 1924, p. 9.

4 Curentul,  24.VI.1937, ”Anchetă în lumea universitară. Cauzele crizei şi formele educaţiei în universitate. Interview cu G.G. Mironescu, fost prim-ministru şi prof. de Enciclopedia Dreptului la facultatea din Bucureşti”.

[2] Curentul, 22.VI.1937,  ”Anchetă în lumea universitară. Cauzele crizei și formele educației în universitate. Credința manifestată de d. profesor Octav Onicescu”

5 Roman Cresin, Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă, p. 641. Trebuie reţinut faptul că statistica studenţilor înscrişi pentru toate Universităţile interbelice suferă de un neajuns important: sunt contabilizate înscrierile efectuate de studenţi, deşi exista practica înscrierii studenţilor la două sau mai multe facultăţi.

6 A se vedea Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1915/16-11923/1924, Bucureşti, 1924, p. 58, 93, 116.

[3] Scurtu, Ioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. RAO, 2001, p. 216.

[4] Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, p. 700.

9 Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, pp. 6-7.

10 Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1928-1929, Bucureşti, 1930, p. 7.

11 Anuarul Universităţii din Cluj 1919-1920, Cluj, 1921, p. 16.

12 Vezi Anuarul pe anul 1924/25, p. 248 şi pe anii 1929/31, p. 147.

13 Anuarul 1925/26, p. 130.

14 Anuarul 1929/31, p. 311

15 Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi, 1930-1935, Ed. Universităţii Mihăilene, Iaşi, 1936, Dare de seamă a rectorului Traian Bratu, p. 15.

[5] Anuarul Univ. din Bucureşti, 1928-1929, p. 10.

[6] Cotidianul Lupta din 18 iunie 1935, extras preluat din Arhiva CNSAS, Dosarul Congreselor studenţeşti 1922-1928.

[7] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, fila 73. Este acelaşi vorbitor – Octavian Stanca, raportor la Congresul de la Sibiu, 13-16 decembrie 1931 – care cerea ca clasa mijlocie să fie formată doar din „proletariatul intelectual.”

[8] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, fila 284.  Afirmaţiile aparţin unui oarecare Constantin Stanciu, raportor al temei „Proletariatul intelectual”, la Congresul UNSCR de la Brăila, 30-3 noiembrie 1930 şi lui Traian Cotigă, viitor preşedinte al UNSCR şi apropiat Legiunii conform Siguranţei.

[9] Anuarul Universităţii din Cluj 1921-1922, p. 2.

[10] Anuarul Universităţii din Cluj 1922-1923, p. 8.

[11] Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-1925, p. 14. Rectorul este prof. Al. Slătineanu.

[12] Paul Costin Deleanu, ”Începe să se scrie istoria”, Buletinul ACSB, An IV, nr. 2-4, februarie – aprilie 1927, pp. 34-86.

[13] Prof. Constantin Daniel răspunzând anchetei din Curentul, 23. VI. 1937.

[14] „Caracteristica tuturora: oneşti, blegi, jemanfişişti şi timoraţi rămâne însă clară: esenţa înţelepciunii vieţii este să nu iei nimic în serios. Întrebări, îndoieli, chinuri, problematică şi suflete torturate nu vom găsi în  generaţia veche” – aşa sunt portretizaţi „bătrânii” în Manifestul Crinului Alb, Gândirea, anul VIII, nr. 8-9, 1928, p. 331-317. Pentru Eliade sau, mai degrabă, pentru eroii prozei sale, „unde se adună bătrânii, acolo se adună rancuna, fierea şi eninul, laşitatea şi imoralitatea”. Apud Mircea Vulcănescu, „Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic”, Opere, Ed. Univers Enciclopedic, p. 691.

[15] Discursul lui C.Z. Codreanu aşa cum este el relatat de agentul Siguranţei, ţinut la Congresul UNSCR de la Sibiu din 13-16 decembrie 1931. Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, filele 54-55.

[16] A.C. Cuza aşa cum este redat de Pan Vizirescu în Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, Ed. Cartea Veche, Bucureşti 2009, p. 287.

[17] Idem.

[18] Prima intervenţie aparţine lui Florin Becescu, pe atunci şeful centrului studenţesc de la Bucureşti. Intervenţiile au fost făcute la Congresul UNSCR de pe 28-30 martie 1934, Băile Herculane. Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, filele 254 şi 259.

[19] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti 1929-1930, fila 322.

[20] Cresin, Roman (1936), ”Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”,  Arhiva pentru Știinţa şi Reforma Socială, p. 661.

[21] Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, p. 644-645.

[22] Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006, p. 119.

[23] Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1929-1931, Bucureşti, 1931, pp. 320-323.

[24] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 47.

[25] Idem, f. 196-197.

[26] Idem, f. 87-88.

[27] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, f. 193.

[28] Idem, f. 322.

[29] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, f. 45, 73.

[30] Idem, f. 170.

[31] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, f. 227-228.

[32] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 54.

[33] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, f. 233.

[34] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, p. 45.

[35] Idem, p. 46.

[36] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1926/27, 1927/28, Iaşi, 1929, p. 43.

[37] Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, op.cit., p. 292-293.

[38] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, p. 31.

[39] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 144.

[40] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, f. 230.

[41] Golopenţia, Anton, Rapsodia epistolară, Vol. I, Bucureşti, Ed. Albastros, 2004, p. 205.

[42] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 47.

[43] Ibidem.

[44] Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, op.cit., p. 285.

[45] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 273.

[46] Idem, f. 254.

[47] Ionescu, Nae, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 246-247.

Pe teme similare:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)

The post Intre revolutie studenteasca si activism social (I) appeared first on Cooperativa G.

Enciclopedia României și Școala Gustiană

Zoltán Rostás

Transilvania, nr. 10-11, 2014

The Encyclopedia of Romania, scheduled for publication in six volumes, of which only four were eventually published because of the beginning of World War II, represented an outstanding intellectual exploit, which wouldn’t have been accomplished without the contribution of the Sociological School of Bucharest, led by Dimitrie Gusti. The process of elaborating the conception of the encyclopedia and organizing the collaborators’ work unfolded in the context of political tensions at home and abroad, which eventually lead to the beginning of World War II. This project was facilitated by the fact that Gusti’s school had reached maturity and was given the honor of organizing the 14th International Congress of Sociology, in Bucharest, precisely in 1939. The four volumes published from 1938 onwards and the documents of the two unfinished volumes bear witness of the Gustian School’s capacity to orient and mobilize the interwar Romanian intelligentsia for an essentially interdisciplinary work, a natural perspective for the monographic sociological framework. This introductory study, as well as the following analyses of the different aspects of this encyclopedia, aims to bring light on several aspects of the Romanian interbellum which have been frequently omitted in the post-Decembrist intellectual discourse.

Keywords : The Encyclopaedia of Romania, Sociological School of Bucharest, political crises, International Congress of Sociology

Alăturarea acestor sintagme poate părea forțată. Poate părea exces de zel din partea autorului acestor rânduri introductive încercarea de a demonstra că și această monumentală operă, ca și alte realizări remarcabile interbelice, se datorează profesorului Dimitrie Gusti și Școlii sale sociologice. Departe de noi aceste intenții. Dar este cert că în discursul intelectual postdecembrist, nici Enciclopedia realizată în anii ‘30 a secolului trecut, nici Școala sociologică a lui Dimitrie Gusti nu sunt obiecte de dezbatere. Și mai puțină lume realizează că cele două momente sunt foarte legate. În acest număr dublu  încercăm să arătăm ce semnificație a avut asumarea, de către colaboratorii lui Gusti, a conceperii și organizării procesului de coordonare și editare a Enciclopediei, și să evaluăm câteva fenomene interbelice tratate în unele din contribuții.

Mi se pare esențial ca, în aceste rândur introductive, să arăt contextul anilor ‘30 în care a fost demarată seria de volume ale Enciclopediei României.

Ideea realizării Enciclopediei într-o perioadă relativ scurtă de timp nu poate să fie înțeleasă decât dacă ținem cont de atmosfera politicii internaționale din a doua jumătate a anilor ‘30. În contextul întăririi vizibile a forțelor care contestau nu numai sistemul democrației liberale, dar mai ales, al tratatelor de la Paris și al hotarelor stabilite de țările Antantei victorioase, România  resimțea tot mai acut slăbirea garanțiilor puterilor occidentale. Din acest motiv, acțiunile de legitimare ale României Mari au început sa ia amploare. În șirul manifestărilor de acest gen, un loc de frunte îl ocupau expozițiile din străinătate și din țară, dar, mai ales, expozițiile internaționale de la Paris și New York, care trebuiau să demonstreze legitimitatea configurației țării de după primul război mondial. Judecând după interesul cercurilor politice și economice, după ecourile de presă și de număr de vizitatori, România avea numai de câștigat în urma acestora. Cum enciclopediile îndeplineau și ele rolul de mijloace de legitimare, în epocă, nu este de mirare că se aloca fonduri semnificative pentru  realizarea rapidă a acestora. Este suficient să recitim Cuvîntul Înainte al lui Gusti pentru a ne convinge de adevărul acestei afirmații. Până la urmă, nu este întâmplător faptul că marile expoziții și Enciclopedia au fost coordonate de Dimitrie Gusti, care asigura seriozitate și în selecția colaboratorilor și, prin  aceasta, suportul științific necesar  realizării obiectivelor – fie legate de expoziție, fie de Enciclopedie.

Dacă privim procesul de realizarea al Enciclopediei din punctul de vedere al programelor derulate de Școala Gustiană, situația nu e nici aici liniștitoare. O parte a grupului de monografiști au fost angajați în munca cu echipele regale, o alta în monografii, iar din 1937 începe și pregatirea celui de al 14-lea Congres Internațional de Sociologie, care, pentru Școală, însemna mult mai mult decât organizarea unui eveniment. Însemna relansarea cercetărilor monografice pentru a demonstra, cu lucrări consistente, valoarea euristică a sociologiei monografice. Pentru acest lucru, nu au fost deschise noi „șantiere”, ci au fost aprofundate și lărgite semnificativ cele vechi – Nerejul l și Drăgușul  – sub coordonarea lui Henri H. Stahl și Traian Herseni. Dar, oricum, chiar dacă pregătirea congresului internațional era o sarcină nobilă și benefică, era, totodată, și cronofagă. Din punct de vedere tehnic-logistic, derularea programelor paralele a fost înlesnită de o împrejurare politică foarte importantă și, în același timp, și controversată: instaurarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea în 1938. În timpul acestui regim, a fost promulgată Legea Serviciului Social propusă de Gusti. Această lege a facilitat inființarea unui sistem instituțional de cercetare și intervenție socială bine dotat, care a făcut posibilă accelerarea și a cercetării, și a publicării lucrărilor pentru congres, dar și elaborarea Enciclopediei. Această șansă nu a eliminat însă problema supraaglomerării cu sarcini a membrilor importanți a școlii. Gusti, în calitate de comisar general,  trebuia să aibă grijă zilnic de mersul organizarii pavilionului românesc de la New York și de implementarea Legii Seviciului Social, Stahl lucra pe teren, redacta volumele consacrate Nerejului, era director în Seviciul Social,  iar Herseni conducea cerecetarea Drăgușului, lărgită la Țara Făgărașului și era și director al cercetării. Golopenția coordona echipe regale studențești, era directorul publicațiilor noii instituții și avea în grijă revista Sociologie Românească. Toți aveau și sarcini didactice la catedra lui Gusti de sociologie, etică și politică. În aceste condiții, Mircea Vulcănescu, care era înalt funcționar al statului, trebuia să-și asume rolul de coordonare a Enciclopedie, având și sprijinul efectiv al celorlalți gustiști.

În ciuda multiplicării sarcinilor, în ciuda atmosferei din ce în ce mai apăsătoare din cauza amenițării războiului, munca a fost continuată chiar și atunci când nu exista garanția că volumele ar putea să vadă lumina tiparului. Ar fi interesant să se inițieze un program de cercetare de psihologie istorică pentru a înțelege resorturile a ceea ce Stahl afirma legat de acest aspect: „munca a devenit pur și simplu un  viciu”. Dar, rostul acestui număr dublu de revistă este să evalueze contribuția Școlii gustiene în realizarea Enciclopediei și să testeze contribuția unor autori la analiza unor fenomene interbelice. Autorii nu pun întrebarea simplistă ce rămâne valabil din ce a fost publicat, ci analizeaza articolele ținând cont de contextul în care au fost elaborate.

Daca ar fi clasificăm articolele, în acest număr dublu publicăm studii care încearcă să definească natura și sensul proiectului enciclopedic, studii care abordează contribuția școlii la conceperea și elaborarea volumelor, precum și studii care tratează punctual un fenomen interbelic prin prisma analizei unui articol.

În prima serie se impune să atragem atenția asupra studiului lui Ionuț Butoi intitulat ”Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominații precare și un proiect nefinalizat: Vulcănescu și specificul național”. Autorul abordează Enciclopedia ca moment definitoriu pentru poziția de cvasi-dominare a Școlii Gustiene în câmpul cultural românesc. Articolul clarifică și rolul concret pe care l-a avut Vulcănescu în coordonarea și editarea volumelor apărute, precum și rolul atribuit pe care l-ar fi avut în editarea volumelor nepublicate. Autorul subliniază că o temă ”strategică” pentru Școala Gustiană era tocmai ”specificul național”, care ar fi trebuit atins tocmai în ultimele volume – cele care nu au mai fost tipărite.

Arhiva personală a lui Anton Golopenția stă la baza studiului Sandei Golopenția, eminentă profesoară a Universității Brown din SUA. Cunoscută și prin excelenta ediție critică a operelor parinților săi, autoarea documenteză, în articolul ”Planuri și proiecte pentru volumul V al Enciclopediei României”, contribuția lui Anton Golopenția la realizarea Enciclopediei. Însă nu doar atât – căci aduce clarificări asupra planurilor editoriale pentru unul din ultimele volume ale Enciclopediei.

Studiul profesoarei Maria Larionescu de la Universitatea din București, ”Monografia gustiană a Naţiunii, model al Enciclopediei României” se apropie de subiectul cercetării chiar din perspectiva teoriei gustiene a sociologiei națiunii. Astfel, proiectul este analizat din perspectiva care l-a generat, urmărindu-se relația dintre sistemul teoretic gustian și Enciclopedie.

Matei Costinescu își continuă interesantele sale analize ale regimului epistemic așa cum se întrevede prin Școala Gustiană, focalizând, de această dată, asupra Enciclopediei. În studiul ”The Shrewd Ecumenicism of the Encyclopedia of Romania: Biopolitics, Ethnic Cooperativism, and the Peasant State”, Costinescu explorează proiectul dintr-o perspectivă biopolitică. Transformarea țăranului în cetățan activ este o tematică analizată în contribuțiile pentru Enciclopedie semnate de Rădulescu-Motru și Gromoslav Mladenatz.

Alina Juravle, în studiul ”Henri H. Stahl, Constantin Garoflid şi „chestiunea rurală” în preajma anului 1938”, pleaca de la analiza unui faimos articol al lui Stahl, comparându-l cu cel lui Garofild. Având în vedere că cele două contribuții sunt, în esență, divergente, deși au un conținut tematic comun și fac parte din același proiect, Juravle face o lungă incursiune în problema agrară așa cum era ea pusă în epocă.

A doua categorie de articole evaluează  câte un articol punându-l în contextul istoric în care a fost produs.

Astfel, istoricul Alexandru Mironov, pornind de la contribuția pentru Enciclopedie semnată de Trancu-Iași, dezbate, în studiul ”Grigore Trancu-Iaşi şi „protecţia muncii naţionale”. Politica socială interbelică între naţionalism şi combaterea şomajului” o temă puțin cunoscută. Într-adevăr, politica socială din perioada interbelică este un domeniu ce trebuie explorat în adâncime și sper că acest articol e doar un bun început.

Dragoș Sdrobiș, desenând portretul scriitorului și gazetarului Cezar Petrescu, prezintă, de fapt, în studiul ”Enciclopedia României ca mecanism de propagandă politică. Cezar Petrescu, despre „mântuitorul” României”, tipul intelectualului devotat necondiționat regelui Carol al II-lea.

Bogdan Popa, în studiul intitulat ”Straja Ţării în „Enciclopedia României””, pleacă de la articolul din Enciclopedie dedicat instituției Străjeriei pentru a așeza în context această latură a politicii pentru tineri elaborată sub dictatura regală.

În fine, adaug faptul că aceste studii sunt abia începutul unei analize serioase a fenomenului Enciclopediei României.

Vezi si:

• Scoala sociologica de la Bucuresti intre apogeu si suprimare
• Rasboiul pentru intregirea neamului (1939)

The post Enciclopedia României si Scoala Gustiana – numar special al revistei Transilvania appeared first on Cooperativa G.

O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Între revoluție studențească și activism social[1]

- prima parte AICI-

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Ionuț Butoi

ASCR: misionari creștini la Seminarul lui Gusti

Dacă UNSCR a fost o organizație de masă a studențimii și mediul în care s-a format Mișcarea Legionară de mai târziu, ASCR (Asociația Studenților Creștini Români) a fost o organizație, în termeni cantitativi, mult mai mică, restrânsă la câteva zeci sau, cel mult, sute de studenți (spre deosebire de zecile de mii înscriși în UNSCR sau de miile de participanți estimați la Congresele acestei organizații). În termeni calitativi, a jucat un rol important, fiind mediul de formare/afirmare al unor reprezentanți de seamă ai tinerei generații de mai târziu – Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Paul Sterian, precum și o asociație care a colaborat sistematic cu profesorul Dimitrie Gusti și, prin intermediul unor membri ai săi, cu Nae Ionescu. În articolul de față punem bazele unei prime istorii a ASCR-ului, moment important pentru a înțelege contextul și începuturile unei generații aparte din cadrul celebrei ”tinere generații” de mai târziu.

*

Mulţumită atentei supravegheri a studenţimii interbelice de către Siguranţa Generală, un oarecare comisar Cernăianu a redactat, în aprilie 1935, un rezumat informativ despre  pe atunci deja defuncta ASCR. Îl reluăm aici integral ca o bună sinteză cronologică a asociaţiei:

            „Asociaţia studenţilor creştini din România (ASCR), a luat fiinţă în 1921, în Bucureşti, unde şi-a fixat sediul, sub auspiciile societăţilor YWCA (Young Women’s Christian Association) şi YMCA (Young Men Christian Association). Prima din ultimele două asociaţiuni, YWCA, a luat naştere în Anglia la 1877. Asociaţii similare s-au format şi în alte ţări, în anul 1894, constituindu-se o federaţie a acestora, sub denumirea de ”Asociaţia mondială a femeilor creştine”. Scopul ei era înfăptuirea vieţei propovăduite de Isus Christos; lărgirea orizontului intelectual şi moral al tineretului şi ajutorul reciproc.

În timpul războiului mondial, în urma unei cereri adresate de doamnele române aflate la Paris şi Londra şi în special în urma unei cereri a MS Reginei Maria către comitetul central al Asociaţiei, se înfiinţează şi în România o filială a YWCA-ei, cu ajutorul misiunii americane aflată la noi. Alături de YWCA se înfiinţează şi o filială a YMCA-ei. Ambele asociaţii inaugurează la 19 decembrie 1920, în prezenţa MS Reginei Maria, a A.A.L.L. R.R. Principele Carol şi Principesa Marioara, precum şi a oficialităţilor, un cămin în B-dul Lascăr Catargiu nr. 30, pus sub conducerea secretarilor filialelor: Miss Wilson – YWCA şi Mr. Jones Tuel – YMCA.  Studenţii din acest cămin pun bazele ”mişcărei creştine a studenţilor din România”, în ziua de 23 decembrie 1920. La începutul anului 1921 se constituie ”Asociaţia studenţilor creştini din România” (ASCR).

Această Asociaţie extinzându-şi cu timpul activitatea, se formează două filiale ale ei: una la Iaşi, sub numele de ”Asociaţia studenţilor creştini din Iaşi” (ASCI) şi alta la Cluj, numită ”Asociaţia studenţilor creştini din Cluj” (I.K.E., organizaţie a studenţilor maghiari – n.m.). În congresul naţional studenţesc din vara anului 1923, se pun bazele Federaţiei Asociaţiilor creştine studenţeşti din Români. (F.A.C.S.R.). În adunarea generală a ASCR-ului din 15 februarie 1924, se hotărăşte transformarea acesteia în Asociaţia creştină studenţească din Bucureşti (ACSB) care să fie afiliată FACSR-ului. Scopul ACSB-ului, ca şi al celorlalte asociaţii din FACSR, este de a lucra pentru ”înfăptuirea idealului creştin în viaţa individuală şi socială, în sensul de a forma personalităţi creştine din sânul studenţimei, şi de a face din religia creştină, prin conlucrarea membrilor ei, un ideal activ, capabil de a influenţa în mod temeinic lumea”.

Prin statutele ACSB-ului, articolul 10 se prevede înfiinţarea unei ”opere de ajutorare studenţească” (ODAS), întreprinsă de ACSB cu colaborarea profesorilor universitari şi a binevoitorilor. Sub directivele conducătorilor CASB-ului, între alţii Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, Sergiu Condrea, se redactează Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bucureşti. După înfiinţarea FACRR-ului, aceasta a intrat în relaţiuni cu grupările studenţeşti similare din alte ţări, reunite în ”Federaţia universală a Asociaţiunilor creştine studenţeşti” (World’s Student Christian Federation), a cărei ”Constituţie” a fost adoptată încă din 1895. Numărul membrilor acestei Federaţiuni universale se cifra în 1925 la circa 300 mii.

În August 1924, comitetul general al Federaţiei universale a primit cu unanimitate de voturi, printre membrele sale, Federaţia Asociaţiunilor studenţeşti creştine din România. FACSR-ul şi-a ţinut congrese anuale în mod regulat, până în anul 1931 inclusiv. În 1925, între 22 aprilie – 2 mai – a avut loc la Băile Herculane congresul Federaţiei universale a Asociaţiunilor studenţeşti creştine. În aceste congrese se culegeau şi se distribuiau informaţiuni asupra vieţei şi situaţiunei religioase a studenţilor din ţările membre ale Federaţiunei şi se încurajează, potrivit Constituţiei Federaţiei universale, următoarele activităţi: ”Să se propovăduiască studenţilor primirea credinţei creştine în Dumnezeu tatăl (sic), Fiul şi Sfântul Duh, potrivit scripturilor, şi să trăiască ca discipoli ai lui Christos: Să facă viaţa spirituală a studenţilor mai profundă şi să încurajeze studiul scripturilor; Să inspire studenţilor dorinţa de a se consacra extensiunei Regatului lui Dumnezeu în lumea întreagă; Crearea de legături de simpatie între studenţii diverselor naţiuni; să fie convinşi că principiile puse de Isus Christos trebuie să conducă relaţiile internaţionale, lucrând astfel pentru apropierea naţiunilor”.

La congresele FACSR-ului iau parte în mod activ şi reprezentanţii Asociaţiunilor tutoare YWCA şi YMCA. Astfel la congresul internaţional studenţesc, ţinut la Mănăstirea Căldăruşani, între 18-22 Aprilie 1928, iau parte pe lângă delegaţiile Asociaţiilor studenţeşti străine, membre în Federaţia universală şi d-nii: doctor Gustav Kuelman (Kullemann, de fapt – n..m.), secretar general al YMCA-ei, din Paris, şi D.A. Davis, din Geneva, reprezentantul YMCA-ei pentru Europa. Sediul FACSR-ului era chiar la sediul YMCA-ei din str. Sălciilor 19. La congresul de la Căldăruşani, delegaţia română s-a ridicat contra amestecului YMCA-ei în mersul FACSR-ului. YMCA este acuzată de către membrii delegaţiei române că are caracter protestant, lucrând contra intereselor religiei dominante în statul român, vrând să facă adepţi cât mai mulţi ai protestantismului. În urma acestui congres FACSR se desparte de YMCA.

Ultimul congres al acestei asociaţii s-a ţinut la Braşov între 26 august – 6 septembrie 1931 la Braşov. Dealtfel numărul membrilor FACSR-ului a fost întotdeauna redus. Astfel Asociaţiile din Bucureşti şi Iaşi, numărau în 1928 către 100 membri, iar Asociaţia din Cluj avea abia 10 membri. În cursul lunei Martie anul curent, un grup de foşti conducători ai Federaţiei Asociaţiunilor studenţeşti creştine din România, au hotărât să editeze o revistă lunară de critică, ideologie şi poezie, care să constituie o reluare a legăturilor dintre aceştia cu scopul de a sprijini ”momentul naţional pe care-l trăeşte vremea noastră, pe linia lui spiritual-culturală”. Între iniţiatorii revistei sunt: Paul Costin Deleanu, licenţiat în litere şi Filosofie, fost secretar general al FACSRului, Mircea Vulcănescu, fost vicepreşedinte al ACSBului, în prezent referent la Oficiul de Studii depe lângă Ministerul de Finanţe.

Aceştia doi au făcut apel către un grup de foşti conducători ai FACSR-ului între care: prof. Virgil Godeanu, Horia Stamate, arh. C Jojea, A. Condrea, D.V. Narti şi alţii, care au hotărât redactarea revistei ”Euharis”. Ulterior lansărei alăturatului apel reprodus în foto – copie, Paul Costin Deleanu a făcut însă cerere către cenzură Corpului II Armată de a i se aproba editarea revistei ”Răsărit”, care va înlocui pe ”Euharis””.[1]

După cum o arată şi sinteza de mai sus, ASCR era o organizaţie restrânsă de studenţi care erau atraşi de ceea ce se înţelegea în interbelicul românesc prin creştinism. Problematica Congreselor este întotdeauna centrată pe teme creştine, evoluţiile şi transformările interioare ale ASCR-ului, deloc puţine, în ciuda numărului mic de membri şi a existenţei sale întrerupte, sunt şi ele legate aproape exclusiv de astfel de teme. Mai departe vom căuta să prezentăm ASCR şi implicarea lui Vulcănescu din punctul de vedere al unei asociaţii studenţeşti, temele sociale legate de Biserică fiind doar menţionate în treacăt doar acolo unde e nevoie pentru a se înţelege contextul.

O alternativă

Aşa ar putea fi caracterizată ASCR. O asociaţie aparent stranie de tineri, stranie de două ori: pentru că îşi propuneau să fie creştini – şi încă într-un mod ”integral” – într-o perioadă în care la modă era ”naţionalismul integral” iar în viaţa universitară subiectul creştinismului stârnea râsete (conform mărturiei lui Vulcănescu), dar şi pentru că, spunându-şi creştini, nu erau antisemiţi şi nu voiau să facă politică. Într-adevăr, datorită mişcării studenţeşti radicale, cuvântul creştinism nu doar că era semn al unei epoci trecute, ci mai era, în plus, echivalat şi cu antisemitismul. Aşa cum reiese dintr-o notă a Siguranţei despre Congresul de la Năsăud din 1924 în care agentul concluzionează fără mari eforturi de analiză:

„Acest congres a fost anunţat încă de la sfârşitul lunii iulie şi, deşi membrii asociaţiunei sunt creştini, prin urmare antisemiţi, totuşi propaganda lor se bazează pe convicţiune, iar nu prin violenţă, cum au înţeles-o membrii centrelor studenţeşti.”[2]

Din acest motiv, pentru Siguranţa Generală ASCR era un obiectiv de supravegheat, ceea ce are uneori efecte comice: greu trebuie să fi fost agentului de Siguranţă care a făcut, obligaţie de serviciu, darea de seamă de la Congresul de la Sf. Gheorghe, din 1928, în care sunt prezente teme domgatice şi de filosofie creştină, concepte dificile…

Este semnificativă o dare de seamă asupra activităţii ASCR pe care a pregătit-o Vulcănescu pentru Congresul Federaţiei Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România ce a avut loc între 1-10 septembrie 1924:

„pentru cel deprins cu rosturile vieţii universitare de la noi, o mişcare creştinească cu caracter religios şi nu politic în Universitate pare deadreptul o minune. (…) De unde acum 3-4 ani, dacă cineva ar fi făcut o mărturisire de credinţă religioasă în Universitate ar fi fost luat în râs fără îndoială (cazul s-a întâmplat), astăzi problema religioasă e la modă şi cursuri speciale cu auditoru numeros şi interesat, neteologic, care majoritatea aparţine FASCR-ului, o dezvoltă cu mult rost. (…) mă gândesc că dacă a rămas ceva bun din năvalnica tulburare a cugetelor studenţeşti de mai an este un proiect de program studenţesc alcătuit de Seminarul de Sociologie al lui Gusti, în jurul căruia au sărit aproape toţi membrii federaţii cât şi ODAS (Opera de Ajutorare Studenţesc), întreprinsă cu aceiaşi federaţie cu scop de a traduce în faptă dorinţele exprimate în acest program..”[3]

Rolul ASCR-ului, în opinia sa, a fost că ar fi dat „colegilor ODAS, neamului, prietenia ungurilor ardeleni, lui Nae, auditoriu”. Într-adevăr, la începutul anilor ’20, ASCR are în componenţa sa organizaţia studenţilor creştini maghiari iar la Congresele sale se regăsesc deseori participanţi maghiari. Spre exemplu, studentul Lazslo Ferenţ este consemnat ca vorbitor la Congresul ASCR de la Sf. Gheorghe din septembrie 1928 şi tot atunci, când Mircea Vulcănescu este ales preşedinte Asociaţiei din Bucureşti, Laszlo Dezideriu este ales ca preşedinte al IKE Cluj.[4] IKE este prezentă şi la Congresul ASCR din 1929, de la Brăneşti, cu tema ”Misionarismul creştin în lumea poporului, elevilor, şi a studenţilor”.[5] Există şi o ciornă, nedatată, a unei scrisori a lui Vulcănescu către un membru al FASCR de la Cluj, necunoscut, în care acesta consideră că ”asecerismul în viaţa universitară se prezintă pentru mine ca o reacţiune a ceea ce e mai adânc înrădăcinat în noi ca oameni. Şi, dintre toate, iubirea este cea de temelie”. Cât priveşte oferirea unui ”auditoriu lui Nae”, acest lucru arată că, iniţial, cursurile şi ideile originale, pe atunci, ale profesorului care vorbea despre ortodoxie au făcut ecou în rândurile ASCR, cu mult timp înainte ca acesta să fie apreciat sau cultivat de mişcarea studenţească extremistă. Mai departe, Vulcănescu arată:

„A căutat FASCR să se apropie de Biserică, de universitate şi de neam. De neam, Federaţia a înţeles să se apropie, de asemeni, nu în pripă. (…) A căutat să-l cunoască acolo unde se arată el aşa cum este, la izvoare, în dureri, dor, în omenie. (…) Şi a dat neamului încercarea încununată de succes de a-i apropia sufleteşte pe fii altui neam ce-l duşmănea până mai ieri, pe conducători sufleteşti ai minorităţii ungurilor ardeleni de mâine. Naţionaliştii ar fi trebuit să acolo ca să audă cuvântul unui student minoritar şi să deosebească ficţiunea de realitate.”[6]

Acelaşi Vulcănescu împarte istoria ASCR în trei perioade: 1) perioada „eroică” a primelor încercări şi coagulări, între 1921 şi 1925, 2) perioada „reîntoarcerii către ortodoxie” a anilor 1925-1927 şi 3) perioada „integrării Asociaţiei în Biserică”.

Pozele de la campamentele şi Congresele ASCR arată o mână de tineri, uneori însoţiţi de către vreun cleric (PS Tit Simedrea sau Părintele Gala Galaction fiind apropiaţi ai studenţilor), într-o atmosferă degajată, uneori ştrengărească, deseori aflaţi în excursii la munte. Spre deosebire, UNSCR afişa steaguri fasciste, ori proprii ori ale Gărzii de Fier, organiza marşuri, afişa figuri serioase sau încruntate.[7] Congreselor marcate de scandaluri interne între curentele rivale le corespund Congresele aseceriste la care asistau, caz rar, cel mult 100 participanţi, unde se organizau cercuri de studii pe teme biblice, cercuri de discuţii, ieşiri în aer liber, şezători, „jocul cu mingea” sau ceaiuri. Se practicau rugăciunile în comun şi participarea zilnică la slujbe. Prezenţa femeilor în ASCR era apreciabilă, probabil şi pentru că, iniţial, curentul fusese iniţiat de misionare protestante, fără să fie însă neapărat motivul determinant (există asociaţii ale femeilor ortodoxe în perioada interbelică, însăşi mama lui Vulcănescu făcând parte dintr-una). Totuși, în comparaţie cu UNSCR, prezenţa feminină se face resimţită mult mai consistent, atât în ceea ce priveşte materialele redactate în Buletinul asociaţiei, cât şi în poziţii de responsabilitate sau coordonare a cercurilor biblice.[8]

Relatările din Buletine ce descriau campamentele aseceriștilor redau un aer încă adolescentin, entuziast, sentimental, dublat însă de sentimente de angoase, de îndoieli, dileme, sentimente de singurătate etc. Oricum, o viaţă cotidiană care pare că este dusă într-o sferă neinvadată total de politic, în care predomină conflictul interior, problemele de personalitate, unde există, cu alte cuvinte,viaţă interioară. Este o atmosferă ce se diferențiază net de cea a congreselor studenţimii radicale, înscrisă în tendinţa mai vastă a interbelicului de radicalizare şi extremism, unde predomină un refuz al vieţii interioare şi un proces de masificare, înregimentare, de compensare prin colectivitate a nesiguranţei resimţită la nivel personal.

Există însă ceva comun cu mişcarea studenţească – ceva care ţine de condiţia tineretului interbelic şi nu de modul în care s-a căutat răspunsul la această condiţie. Este acel ceva pus în evidenţă şi de Vulcănescu în desele sale analize asupra „tinerei generaţii”: impactul războiului, „falimentul veacului XX” ce a adus cu el trauma prăbuşirii reperelor fundamentale şi nevoia de certitudini. Paul Sterian, prieten cu Vulcănescu şi unul din liderii ASCR, scria despre „rostul şi fiinţa ASCR-ului”: după război,

„o omenire sleită de puteri, un neam rămas dintr-o dată fără îndreptar şi fără axă, o tinerime universitară fără niciun ideal dar dornică de-a avea unul. Lipsă de caractere, idealuri joase, dacă nu josnice, indiferenţă morală. Realitatea era destul de tristă. O mână de studenţi români avură curajul să o privească în faţă. (…) ASCR corespunde aspiraţiilor tinerimii universitare către o adevărată viaţă.”[9]

Fraze foarte asemănătoare cu cele din Manifestul Crinului Alb[10]de mai târziu sau cu monologurile personajelor lui Eliade. Şi Vulcănescu, precizând condiţiile specifice ale „primei generaţii” a ASCR, face trimitere la conflictul dintre „bătrâni” şi „tineri” precum şi la „răsturnarea valorilor” pe care a avut-o ca efect războiul. ”Criza” este termenul-cheie care descrie condiția acestei noi generații. Altă trăsătură ce ţine de o condiţie comună a tineretului interbelic este conştiinţa de sine ca „tânără generaţie” şi auto-problematizarea. Asociaţie mică, ASCR are o sumedenie de articole scrise de liderii săi, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Paul Costin Deleanu, despre ce este ASCR, ce ar trebui să fie, ce reprezintă în societate, ceea ce arată o dispoziție către reflecție critică asupra propriei condiții sociale și a ierarhiei stabilite a societății.

ODAS, Oficiul Universitar şi seminarul lui Gusti

            În timpul tulburărilor studenţeşti ale anului 1922, Mircea Vulcănescu, alături de alţi colegi din ASCR, urma seminarul de sociologie al lui D. Gusti. Iniţiativa profesorului de a realiza o studiere sociologică a problemei a fost preluată mai ales de Vulcănescu şi ceilalţi asecerişti, care au adus contribuţia cea mai importantă la redactarea unui „Program studenţesc de organizare a vieţii universitare”. Era o modalitate de asumare a revendicărilor legitime ale mişcării studenţeşti, punându-se accentul pe condiţiile vieţii studenţeşti, principiile sale fiind:

(…) determinând rolul studentului în acest proces social şi naţional, s-a discutat cu participarea activă a tuturor membrilor Seminarului, în mod deosebit de larg, formularea unui program studenţesc, întemeiat pe următoarele principii:

1. Necesitatea asigurării supremaţiei elementelor băştinaşe în cultura naţională prin crearea condiţiilor prielnice aducerii fiilor de ţărani la Universitate;

2. Obligaţia faţă de studenţii odată ajunşi la Universitate de a i li se asigura un traiu demn, atât din punct de vedere cultural cât şi material;

3. Democratizarea vieţii studenţeşti prin introducerea votului obligator în alegerea diferitelor organe de conducere a asociaţiilor şi de administrare a gospodăriei (cămine, cantine), pentru a da astfel conducătorilor studenţimii prestigiul şi răspunderea necesară;

4. Participarea studenţimii la deliberările organelor universitare asupra chestiunilor care o privesc de aproape, cum ar fi, de pildă, disciplina universitară;

5. Apropierea cât mai cordială şi intimă între student şi profesor;

6. Excluderea din Universitate a politicii de partid, lăsându-se însă studenţilor cea mai largă libertate pentru orice credinţă politică, şi îndreptarea eforturilor către o politică a culturii”[11]

Pentru aseceriști, inițiativa lui Gusti de a cerceta sociologic problema socială a studenților și a căuta soluții nu a rămas doar la nivelul acestei schiţe de program, ci s-a transformat în activism social creștin:

„atunci când studenţimea noastră a scos un strigăt de alarmă că suferă în căminurile prost îngrijite, că mănâncă rău în cantinele sărace şi prost administrate, că nu are cărţi şi cele necesare vieţii pentru a studia, strigătul acesta a găsit ecou în sufletele noastre. (…) Am înjghebat atunci o operă de ajutor studenţesc. O mână de asecerişti strânşi într-un comitet de acţiune şi-a luat greaua dar frumoasa întru Christ sarcină de a lucra pentru sprijinul studenţimii.”[12]

ASCR a înfiinţat, astfel, Opera de Ajutorare Studenţească pentru care s-au deschis liste de subscripţii încă din anul 1922. Alte modalităţi de a strânge fonduri au fost de a organiza un bazar şi de a elibera bonuri de hrană. În 1923 ODAS capătă un regulament propriu de funcţionare şi reuşeşte să ajungă la suma de 146.573 ca fonduri. Banii erau folosiţi pentru a acorda ajutor studenţilor pentru a îşi putea plăti locuinţa (câte 500 lei pe lună pentru şase studenţi), burse de hrană (pentru 72 studenţi), procurarea de cursuri şi taxe de studiu pentru alţi studenţi săraci şi înfiinţarea unui „Birou de informaţii şi înlesniri Universitare”. Iniţiativa Biroului a beneficiat de sprijinul lui Gusti care a făcut rost de 25 000 lei pentru întreţinerea lui. Pe lângă informaţii, Biroul procura cărţi, făcea abonamente la reviste, oferea rechizite şcolare la preţ redus şi căuta plasamente pentru cei care aveau nevoie să lucreze[13].

Iniţiativa ODAS era, de fapt, o cale potrivită de abordare a problemelor studenţeşti care, în mod cert, erau acutizate de condiţiile mizere în care se aflau majoritatea studenţilor interbelici. Ea a rămas însă doar o excepţie provenită din ideile lui Gusti şi disponibilitatea unei mâini de studenţi de a se implica. De obicei şi profesorii universitari respingeau orice fel de sugestie că revoltele studenţeşti ar fi putut fi alimentate de starea socială precară şi de condiţiile grele universitare. Astfel, în timpul grevei declanşată de studenţii de la Drept din Bucureşti, decanul refuză să admită că aceasta are vreo legătură cu taxele şi modul în care erau organizate examenele, dând vina pe „cauze externe, de instigaţie”[14]

Programul studenţesc şi ODAS au fost însă doar crâmpeie dintr-o viziune mai vastă asupra problemelor studenţeşti. Practic, a fost ideea lui Gusti de creare a unei ”Universități sociale” și, astfel, de a se raporta sociologic faţă de cauzele tulburărilor studenţeşti din 1922, aplicată însă discontinuu, nesistematic. Programul ar fi trebuit, de pildă, să fie însoţit de o anchetă sociologică asupra condiţiilor vieţii universitare şi de o consultare a studenţilor, urmând, astfel, linia reformistă gustistă care căuta, pe baza cercetărilor sociale, să fundamenteze anumite politici publice. Din această intenţie s-a mai materializat o anchetă asupra vieţii universitare, realizată însă abia în anul universitar 1930/1931[15].

O altă inițiativă comună a aseceriștilor și a lui Gusti a fost întemeierea unui Oficiu Universitar în 1927 care ajunge să activeze sub directa coordonare a Seminarului de Socologie al lui Gusti. Vulcănescu descrie astfel funcția acestui Oficiu:

”El organizase o rețea de informații asupra studiilor, examenelor, regulamentelor de studii, în țară și străinătate, asupra relațiilor interuniversitare și relațiilor intelectuale internaționale. El mai organizase un serviciu de informații privitoare la viața materială: gazde, masă, cămine, ocupații, ajutoare, și plănuia să organizeze o tipografie proprie pentru publicarea cursurilor în condiții satisfăcătoare, precum și o sală de lectură. În sfârșit, Oficiul Universitar organizase o secție importantă de ajutor medical, cu ajutorul muncii dezinteresate oferită de câțiva medici universitari”.[16]

Detalii despre obiectivele și amploarea organizatorică a Oficiului se găsesc într-o dare de seamă din Arhiva pentru pentru Știința și reformă socială din 1929. Astfel, folosind ”metodele și datele științelor sociale și statistice, Oficiul Univesitar și-a propus și a început să întocmească studii și statistice privitoare la viața universitară în tot complexul ei.” Se voia inaugurarea unei ”științe a universității” ce ar fi constat în ”date precise privitoare la mișcarea populației studențești, starea ei sanitară, nevoile ei materiale și spirituale”. De asemenea, un obiectiv era și ”organizarea de mijloace cât mai efective și mai practice pentru deslegarea multiplelor nevoi de ordin material și spiritual”, mai ales pentru cei proveniți din provincie și ”neavând decât slabe mijloace pentru susținerea vieții”. Oficiul avea patru secții: ”secțiunea informațiilor, secțiunea asistenței sociale, secțiunea orientării profesionale și secțiunea de anchete și documentare.”

Secția informațiilor avea sarcina de a aduna ”ghiduri studențești, anuare, publicații”, ”cercetând zilnic și periodicele românești și străine”, și să furnizeze ”informații relative la viața și studiile academice și la mișcarea culturală din țară și din întreaga lume”. Secția era responsabilă și de tipărirea revistei Călăuza studentului.[17] Călăuza avea în ediția a doua (1928-1929), un ”format mult mărit (325 pagini plus o diagramă, o hartă și 5 fotografii).” Revista era vândută cu ”prețul minim de 20 de lei” și in ea publică Sandu Tudor, Paul Sterian și Vulcănescu, membrii importanți ai ASCR-ului, dar și D. Gusti. Secțiunea informațiilor își mai propunea ”deschiderea unei săli de lectură” pentru citirea publicațiilor din țară și străinătate, precum și redactarea unui Buletin informativ și a unei Reviste Universitare.

Secția de Asistență Socială beneficia de ”concursul a 45 de medici de diverse specialități, 12 farmaciști, 12 farmaciști, și mai multor laboratori, eliberează studenților adrese medicale, înlesnindu-le consultațiuni gratuite și tratamente gratuite sau cu reducere. De asemenea, Secția sanitară a Oficiului a convenit cu majoritatea spitalelor din București să primească spre internare gratuit studenții recomandați de Oficiu”. Între ianuarie și noiembrie 1928 au beneficiat de acest serviciu 1616 de studenți (există o evidența exactă a trimiterilor și tratamentelor, fie ele analize, chirurgie, interne, neurologie, farmacie etc., tabele de internați în spitalele din București dar și cu studenți trimiși la băi)[18].

Drept proiecte avute în lucru, Oficiul preconiza: ”un dispensar special pentru studenți, înzestrat cu materialul trebuincios, este neapărat necesar în momentul de față. Fără de acesta, activitatea de asistență sanitară a Oficiului va fi, oricât s-ar intensifica mijloacele întrebuințate până acum, un simplu paleativ. De asemenea, un sanatoriu specal pentru studenți și o casă de odihnă cer grabnică înfăptuire.” Organizau prelegeri despre igienă și chiar ”cursuri și cercuri asupra vieții sexuale”. În această privință, ni se mai spune, ”Oficiul a început, tot în acest domeniu, o anchetă asupra stării sanitare a studențimii. Statistici, cu grijă întocmite, vor arăta, pentru prima oară, în țară la noi, în chip precis, câți studenți sunt bolnavi și care sunt bolile care minează studențimea. Datele incomplete, strânse până acum, ne arată o stare în adevăr îngrijorătoare.”

Aceeași secție mai cuprindea și ”un serviciu de găsire de ocupații și locuințe”, căci ”cererile studenților covârșesc cu mult oferta publicului.” Serviciul era depășit de situație: ”în cursul lunii octombrie 1928, n-am putut satisface din 80 de cereri decât 21.”  Avem și o evidență a locuințelor disponibile pentru studenți:

”statul, în căminele sale, nu adăpostește decât 652 de studenți și de studente. Inițiativa studențească izbutește să ofere locuințe la un număr de 1444 studenți și studente în căminele societăților studențești, iar câteva cămine particulare mai dau adăpost la 495 studenți și studente. Deci din cei 6000 studenți și studente care frecventează regulat Universitatea, numai 2591 pot fi primiți în diferite cămine. 3500 de studenți și studențe, admițând că toți ar fi din provincie, au nevoie de a găsi o locuință convenabilă și ieftină.”[19]

”Secția orientării profesionale” începe să fie organizată după modelul Universităților străine – Lipsca (Leipzig) și Berlin; în colaborare cu ”laboratorul de psihotehnică” al Facultății de Filosofie și Litere, studenții sunt consiliați cu privire la aptitudinile pe care le-ar avea pentru diferite domenii profesionale. Oficiul își propunea, de asemenea, ”o anchetă asupra pieței muncii intelectuale”, pentru a da studenților o ”perspectivă completă asupra profesiunii în care se angajează.”[20]

În fine, ”Secția de anchete și documentare” era menită organizării anchetelor derulate pentru toate celelalte servicii/secții. Își propunea ”o anchetă generală asupra vieții academice”. Pe baza lucrărilor seminarului lui Gusti, Oficiul întocmise un ”chestionar studențesc”, despre care am dat detalii mai sus. În această succintă dare de seamă mai sunt enumerate și ”Opera de ajutor a Oficiului universitar”, care recomandase ajutoare financiare pentru 40 de studenți societății ”Viitorul Țării”, ce au primit stipendii în valoare de cca. 50.000 lei. Sunt menționate și ajutoare ce constau în îmbrăcăminte, împrumuturi de cursuri; totodată, Oficiul afirmă clar că ”studentul nu cere de pomană și Oficiul nus e gândește, în niciun chip, să-i dezvolte o asemenea înclinare.” Drept consecință, Oficiul stabilea înființarea unei legătorii de cărți unde studenții puteau lucra pentru asigurarea unui venit ”modest și sigur”.[21]

Oficiul Universitar a fost condus între octombrie 1928 și iunie 1929, de Mircea Vulcănescu, ce a îndeplinit funcția de director al acestuia în perioada precizată. În scrisoarea de demisie[22] pe baza căreia am identificat această informație, Vulcănescu menționează faptul că Oficiul Universitar fusese gândit de Gusti nu doar ca un simplu birou de informații, ci și pentru derularea unui ”program de cercetări privitoare la viața universitară”. Un alt motiv al demisiei lui Vulcănescu îl constituia decizia noului rector al Universității din București (Nicolae Iorga) de a scoate Oficiul de sub subordinea Seminarului de Sociologie și de a-l pune în ”inferioritate morală și materială față de secretariatele diferitelor Facultăți”, lucru ce contravenea modului în care fusese conceput acesta ”încă de prin anii 1923-1924”. Regăsim menționarea preluării Oficiului de către Rectorat și în scrierea omagială a lui Vulcănescu despre D. Gusti[23], fără a fi, însă, menționat vreun conflict între Decanat (Gusti fiind decan pe atunci) și Rectorat. La Oficiul Universitar a mai fost director (pentru o perioadă neprecizată) Paul Sterian, care a colaborat (între 1928-1929) și la Călăuza studentului.

Conflicte şi delimitări cu exteriorul: între YMCA şi UNSCR

Raporturile dintre UNSCR şi ASCR nu au fost prea amiabile. Pe agenda lucrărilor Congreselor mişcării studenţeşti radicale figurează, în mod negativ, mulţi ani la rând, ASCR-uldin cauza patronajului pe care YMCA îl exercita asupra sa. Spre exemplu, moţiunea votată la Congresul din Iaşi cuprinde, printre revendicări, un punct dedicat în mod special acestei asociaţii:

„15. Societatea YMCA: Cunoscându-se opera nefastă întreprinsă de asociaţiile internaţionale jidoveşti – sub masca diferitelor societăţi de ajutorare din care face parte şi sus-numita societate – se cere ministerelor de resort supravegherea atitudinii şi îngrădirea acţiunii sus numitei societăţi spre a nu influenţa asociaţiile studenţeşti creştine şi a stânjeni astfel activitatea lor naţională, iar în cazul când se va dovedi caracterul ei internaţional umanitarist (comunist) studenţimea cere desfiinţarea ei – în România.[24]”

La Congresul de la Oradea, printre temele anunţate se află YMCA şi, de această dată numită direct, ASCR. Conflictul ameninţă să se transforme într-unul fizic cu prilejul unui Congres al ASCR ţinut la Piatra Neamţ în 1926. Paul Costin Deleanu relatează incidentul:

„studenţimea nemţeană era în mare fierbere antisemită. De aceea, noi având reputaţie de „vânduţi jidovilor”, am fost ameninţaţi că ni se va sparge Congresul şi capetele. Când însă s-a aflat că a sosit la Congres Simion Mehedinţi, atitudinea s-a schimbat de-antregul. Era un gir prea mare chiar. Au intrat toţi antisemiţii în sală şi au aplaudat.[25]”

Nu doar influenţa YMCA ce, de altfel, a scăzut în timp până la ruperea formală a legăturilor în 1928, determină această adversitate, ci şi faptul că, de la bun început, ASCR se disociază de manifestările mişcării studenţeşti. Mircea Vulcănescu, membru activ al asociaţiei încă de la începutul studenţiei sale, din 1921, menționează că a scris un comunicat prin care a dezavuat manifestările violente ale studenţilor antisemiţi din anul 1922 pe când era secretar al ei[26]. Există, de altfel, o mărturie a unui student evreu, Reichman-Şomuz, despre scandalurile ce cuprinseseră Universitatea din Bucureşti în decembrie 1922, în care este descrisă atitudinea lui Vulcănescu.[27]

Diferenţa faţă de studenţimea radicală este mereu prezentă în auto-evaluările pe care foştii asecerişti o aveau faţă de propria asociaţie.[28] Disocierea faţă de mişcarea studenţească radicală a ridicat însă şi primele conflicte între inspiratorii ASCR – YMCA şi studenţi. YMCA dorea mai mult decât o delimitare faţă de violenţe – dorea o condamnare ca atare a studenţimii uneseceriste. Acest lucru, arată acelaşi Vulcănescu, a fost refuzat deoarece era perceput ca o trădare: „faptul de a face parte din studenţimea românească nu ne impune să împărţim cu ea chiar şi o solidaritate de păcat, pe care noi nu îl voiam? Ne întrebam anume, dacă o reprobare a unor „fraţi”, chiar rătăciţi, nu este rolul unor „coade de topor” ce nu voiam să fim.[29]” Soluţia găsită a fost de a lăsa fiecare membru al asociaţiei să decidă pentru sine însuşi, fără ca asociaţia să ia o atitudine anume pe această temă.

Un alt motiv de conflict cu YMCA l-a reprezentat identitatea puternic protestantă a acestei grupări internaţionale. YMCA ţinea de un fenomenul ecumenismului –crearea unor structuri inter-confesionale care aveau ca scop obţinerea unui meta-creştinism care să fie îndeajuns de larg încât să înglobeze toate confesiunile. O altă particularitate a YMCA era accentul puternic social şi progresist – creştinismul său, în acest sens, devenea mai mult o ideologie menită organizării societăţii decât, în tradiţie răsăriteană, o credinţă menită transformării personale (manifestată ulterior în exterior). Toate aceste diferenţe încep să se manifeste tot mai pregnant pe măsură ce studenţii asecerişti iau contact cu ortodoxia. Primul contact pare a fi, după mărturisirile lui Vulcănescu, prilejuit de Congresul de la Băile Herculane din1925, unde au participat ruşi din exil, majoritatea lor din Paris. Cercul ortodocşilor ruşi din exil de la Paris îşi va lăsa o amprentă puternică asupra lui Vulcănescu şi, prin acesta, asupra ASCR-ului, tânărul student completându-şi studiile în capitala Franţei unde a avut o intensă activitate în cercul ruşilor.

Adâncirea contradicţiilor cu YMCA a fost determinată şi de seria de articole negative dedicate acestei asociaţii dar şi ASCR-ului de Nae Ionescu. Acesta contesta tipul de creştinism practicat în ele, caracterizându-l ca „un fel de masonerie, asociaţii pseudo-spirituale, staţionări pe drumuri cari duc de la o biserică la alta, teosofie şi toate strâmbăciunile pe cari ni le-a lăsat moştenire războiul: creştinism în aer, vag, sterp; creştinism fără siguranţă şi, deci, fără mântuire[30]” În plus, un eveniment legat tot de asociaţia englezească YMCA a marcat negativ Biserica Ortodoxă Română – este vorba despre cazul preotului Tudor Popescu de la Cuibul de Barză care a fost caterisit datorită adoptării anglicanismului. Preotul întreţinuse legături intense cu YMCA. Scandalul acuzaţiilor de pogrom aduse pe plan internaţional prin intermediul secţiunii YMCA din ţară, cazul preotului caterisit Tudor Popescu şi, în final, manifestarea identităţii ortodoxe de către membrii ASCR au dus în cele din urmă la ruptura finală la Congresul de la Căldăruşani din 1928. ASCR a fost evacuată din sediul pus la dispoziţie de YMCA primind, în schimb, un altul din partea Sindoului BOR. Asociaţia studenţilor români rămâne însă în structura interconfesională a Federaţiei Mondiale a Studenţilor Creştini (o structură diferită de YMCA) având statutul modificat şi un caracter ortodox mult mai pronunţat.

Pentru organismele de stat, cum ar fi Siguranţa, patronajul YMCA reprezenta, iniţial, un fel de „certificat de garanţie” pentru ne-periculozitatea ASCR-ului. Ani de-a zile rapoartele agenţilor reiau aceleaşi formulări stereotipe în care se face trimitere la momentul înfiinţării ASCR, la scopurile YMCA de promovare a unui creştinism social şi la forurile înalte oficiale autohtone care girau activitatea acestei organizaţii mondiale de tineret. Printre ele se numărau, cum am văzut deja, regina, dar şi profesori ca D. Gusti sau N. Iorga, I. Rădulescu-Pogoneanu, Octavian Goga şi chiar Patriarhul Miron. Lucrurile se schimbă şi la acest nivel şi apar, în 1928, primele rapoarte negative ale Siguranţei – nu despre ASCR, care îşi păstrase acelaşi profil de asociaţie non-politică, cu caracter intelectual şi creştin, ci despre YMCA. Motivul? „Actuala conducere a IMCA nu respectă aşa-zisa confesiune de stat, adică nu aplică ortodoxismul.[31]” Avem de-a face fie cu o reflectare a schimbărilor ce avuseseră loc în cadrul opiniei publice (în special bucureştene) în deceniul trei interbelic, fie cu o schimbare a priorităţilor statului, care nu devenise mai ”ortodox”, dar care căuta să se folosească în propriile scopuri şi de Biserică sau, poate, de curentele ortodoxe din mediile supravegheate cu precădere – cele ale tinerilor.

În orice caz, regăsim şi în ciornele din Arhiva Vulcănescu indicii despre această turnură. Cu toate că următorul fragment este nedatat, el pot fi situate înspre jumătatea anilor ’20. În el, Vulcănescu îi cere unui Alex Popescu, membru în comitetul ASCR (probabil prietenul de mai târziu, părintele Alecu Popescu),

”cărţi de rugăciune obişnuite în Biserica noastră, spre a face o alegere. Știu că sunt în cărţile noastre de rugăciuni condace şi tropare de toată frumuseţea. Am cules şi eu ceva din bruma de cărţi ce-am găsit în Bibliotecă. Dar, vezi, în bibiloteca unui laic, spre ruşinea lui, sunt prea puţine cărţi de rugăciune. Aş vrea mai ales pentru început să facem trecerea pe nesimţite de la rugăciunile noastre libere la rugăciunile bisericeşti. Pentru aceasta aş vrea să alegem lucruri potrivite şi aş vrea să am de unde alege. De asemeni, te rog să stăruieşti pe lângă Mişu Istrate să capete textul muzical al câtorva cântece religioase româneşti. (…) Ar fi bine să înceapă învăţarea acestora chiar după prima duminică după şedinţă. Cred că înţelegi cât de însemnat lucru pentru noi ar fi această încercare dacă vom izbuti să o ducem la bun sfârşit”[32].

Rugăciunile ”libere” erau ”moştenirea” protestantă a ASCR, iar această ciornă arată prima tentativă de schimbare a tipului de creştinism practicat de asociaţie, de la unul individual-sentimental către unul tradiţional,  în sens de practici religioase specifice spaţiului cultural ortodox.

Convertirile lui Vulcănescu şi influenţa lui Nae Ionescu

Tratăm separat acest subiect pentru că merită câteva lămuriri suplimentare. Influenţa lui Nae Ionescu este foarte importantă, aşa cum am arătat deja, pentru ASCR – atât pentru delimitarea de YMCA, dar şi pentru reticenţa faţă de curentele ortodoxist-ideologice (cum vom arăta mai jos). S-a încetăţenit, pe marginea influenţei pe care a avut-o Nae Ionescu asupra tinerei generaţii, o anume expresie a lui Mircea Vulcănescu prin care s-a înţeles un fel de capitulare totală a generaţiei interbelice în faţa ideilor profesorului. Aducem în atenție aspecte noi care nuanțează această problematică a influenței profesorului asupra tinerei generații.

Un prim indiciu găsim în corespondența pe care Vulcănescu, aflat pe atunci la Paris, între 1925-1928, o întrețiine cu aseceriștii din București. La vestea că ASCR-ul începe să îl aibă invitat la conferinţele sale pe profesor, acesta reacţionează astfel:

„Mă bucur mult că Nae dă pe la ASCR. E unul din cele mai vechi visuri ale mele şi începeam să deznădăjduiesc a-i vedea înfăptuirea. Păcat că nu s-a îndeplinit mai devreme. Nu vă închipuiţi ce rol a jucat acest om în  formaţia mea spirituală între 1923 şi 1925 – cum fiecare lecţie era un atac la tot ceia ce aflasem cu chiu şi vai până atunci şi reuşisem să fixez. Timp de doi ani şi mai bine după fiecare contact spiritual cu el urma o lungă perioadă de revizuire şi de verificare a mea cu mine însumi. Un „examen” cu el era pentru mine cea mai bună lămurire – cât am fost în stare să adâncesc o chestiune – şi nu ezit să vă spun că dintre toţi profesorii mei din universitate – cu rezerva lui Gusti (de la care am dobândit metoda de lucru ştiinţific), Nae este singurul care a avut asupra mea o influenţă efectivă în gând, de la care am deprins cum să gândesc corect o chestiune şi mai mult, impunându-mi problemele lui, atrăgându-mi atenţia necontenit când riscam confuzii sau priviri superficiale. Şi de ce să nu vă spun că din toată activitatea mea seminarială – singur la Nae am avut din 10 eşiri 8 eşecuri (cazuri în care mi-a dovedit că greşeam cu ceva-n gând). Meritul lui cel mai mare este că necontenit gândeşte şi mereu frământă ceva nou. Prezenţa lui printre voi are însă şi primejdii şi ar fi dăunătoare dacă v-ar face să renunţaţi să mai gândiţi fiecare, pe cuvânt că „a zis Nae” (Magister dixit!).[33]” (subl.mea)

Influenţa lui Nae Ionescu, prin urmare, este foarte importantă pentru dimensiunea revenirii la ortodoxie, aşa cum o atestă Vulcănescu în amintirile sale despre profesor, dar trebuie pusă în contextul unei evoluţii personale precum şi a unei mentalităţi predominante în şcoala românească a ”Vechiului Regim”. Vulcănescu a avut propria perioadă de ateism, provocată de intrarea în contact cu teoriile evoluţioniste predate la liceu, după ce în copilărie fusese chiar ”băiat de altar”. Ateismul său se prelungeşte până la un eveniment tragic, accidentul de la lacul Pasărea, în urma căruia mor câţiva prieteni ai lui Vulcănescu, ce reuşeşte să salveze câţiva din cei aflaţi în barca răsturnată, dar nu pe toţi. Criza – chiar psihică – prin care trece în urma acestui eveniment stă la originea primei sale convertiri, fiind intermediată de Anina Rădulescu-Pogoneanu (ASCR) şi misionarele evanghelice de la YMCA.

A doua convertire, de această dată către ortodoxie, este provocată nu doar de contactul cu Nae Ionescu[34], ci şi cu ruşii din exil (Nicolai Berdiaev, Leon Zander, Serghei Bulgakov). Dacă primul le redă tinerilor sensul valorii spirituale a ortodoxiei, contactul cu rușii este cel care le deschide, totuși, perspectiva experienței religioase ortodoxe:

”ceea ce a fost adevăratul ”fulger”, care a aprins duhurile în dorul de ortodoxie, a fost întâlnirea cu Asociația Rușilor la Băile Herculane (e vorba de Congresul ASCR din 1925 – n.m.). Adâncirea experienței lor spirituale a înfiorat pe unii, dar a cucerit pe cei mai mulți. De aceea am socotit, anul trecut, timpul venit pentru un cerc de Introducere (modestă și poate tulbure) întru Ortodoxie.[35]”

Consider că influenţa lui Nae Ionescu asupra lui Vulcănescu a constat, îndeosebi, în orizontul deschis, nu atât în preluarea unor idei ca atare (deşi există şi o influenţă pe conţinut evidentă). Minte mai degrabă iscoditoare şi refractară şabloanelor, Vulcănescu descoperă, la Nae Ionescu şi la ruşii exilaţi, că ortodoxia nu este acea practică religioasă învechită, fără priză la realitatea curentă, redusă la ritualuri, aşa cum era percepută de majoritatea contemporanilor săi, la începutul perioadei interbelice, ci atât o filosofie cuprinzătoare asupra lumii, cât şi acel mod de viaţă care poate fi trăit ”integral”, după cum își propuseseră tinerii aseceriști la începuturile anilor `20. Această influență nu trebuie, însă, supraestimată. Vulcănescu însuși avea o opinie, dacă nu contrară ideii de influență decisivă spre ortodoxie a lui Nae Ionescu, atunci una foarte nuanțată și critică. E drept că nu și-a făcut-o publică. Într-un document inedit[36], în care ia in discuție rolul jucat de generația lui Nae Ionescu în chestiunea religioasă din perioada interbelică, Vulcănescu respinge două pretenții ale acestuia: anume, că ethosul etnic se confundă cu cel spiritual și este imuabil, static, și că tânăra generație a deprins problematica religioasă prin intermediul ”dascălilor” săi (Nae Ionescu însuși fiind cel mai autorizat ”dascăl”). Dimpotrivă – arată Vulcănescu – între anii 1920-1924 redescoperirea ortodoxiei s-a făcut de către tinerii aseceriști pe cont propriu, în urma confruntării cu scientismul și limitele protestantismului:

”Noi n-am găsit deloc terenul curățat în clipa în care am început să cugetăm în viață. Dovada? Fiecare din noi aplecat de altundeva pentru a ajunge la ortodoxie, unde suntem. Unii de la protestantism, fie de la protestantismul intelectualilor, fie de la secte, alții de la teosofie. Mai toți a trebuit să depășim scientismul prin răfuieli ale noastre proprii și cu mijloace de toată mâna. (…) Unde erau, în acest timp, dascălii noștri?”

Conflicte interne: generaţia a doua şi transformarea ortodoxiei în ortodoxism

Conflicte mărunte în cadrul ASCR au marcat mereu, se pare, existenţa asociaţiei. Însă cel mai amplu este unul care desparte două generaţii: cea a „fondatorilor”, generaţia lui Vulcănescu, Paul Sterian şi Sandu Tudor, şi cea a „generaţiei a doua”, al cărei reprezentat este Paul Costin Deleanu. Primii descoperiseră ortodoxia printr-un efort laborios, personal, marcat de căutări şi dileme existenţiale, într-un context total secularizat şi lipsit de orice afinitate cu Biserica. Deşi influenţa lui Nae Ionescu fusese decisivă şi cei trei vor continua colaborarea cu acesta la Cuvântul, totuşi aveau un traseu indepenent de formare şi nu înţelegeau să se subsumeze necondiţionat autorităţii acestuia.

Spre deosebire, generaţia lui Deleanu s-a afirmat într-un context în care ortodoxia era, în cuvintele lui Vulcănescu, „la modă”. Curentul gândirist al lui Nichifor Crainic, publicistica şi cursurile lui Nae Ionescu şi chiar şi noile stratageme politice încercate de partidul liberal cu BOR făcuseră ca, departe de a fi un subiect „învechit”, ortodoxia să devină o referinţă comună. Dar noua generaţie, lipsită de experienţa primeia, consideră că propria ei apropiere de Biserică este o revelaţie epocală, fără să discearnă evoluţiile contextuale. Drept consecinţă, pentru Deleanu, Vulcănescu şi ceilalţi sunt reprezentanţii unei ortodoxe laxe, susţinătoare a interconfesionalismului, dominată mult prea mult de perspectivele sociologice, istorice şi filosofice cu care acelaşi Vulcănescu avea obiceiul să trateze inclusiv subiectele dezbătute în ASCR. Deleanu adaugă la această deosebire şi una socială: „prima generaţie provine din aristocraţie şi marea burghezie, pe când generaţia a doua ţine de mica burghezie, marcată de lipsuri şi necesitatea muncii”[37].

Diferenţierile lui Deleanu între prima generaţie a ASCR-ului și ce-a de-a doua sunt problematice, deoarece nici la Vulcănescu şi nici la ceilalţi nu poate fi identificată o atitudine ortodoxă laxă, reprezentând, dimpotrivă, curentul tradiţionalist al intelectualităţii interbelice. Cert este că Deleanu îşi arogă meritul de a fi scos ASCR-ul de sub influenţa YMCA, la congresul de la Căldăruşani (unde, totuşi, rolurile cheie au fost jucate de PS Tit Simedrea şi Nae Ionescu), şi de a fi pe valul unei adevărate „revoluţii ortodoxe”. În realitate, conflictul dintre cele două generaţii este foarte semnificativ pentru un anume fenomen care începuse să se manifeste puternic la începutul deceniului 4 interbelic: ideologizarea tot mai pronunţată a tinerimii interbelice. Aceasta este, de fapt, singura diferenţă între cele două generaţii – prima avea sentimentul unei reîntoarceri în Biserică, la origini, o revelaţie de ordin personal (desigur, împlinită în comunitate), a doua avea sentimentul unei „revoluţii” colective sau a unui „proces istoric”[38] având-o pe ea ca protagonist principal.O diferenţă ca între convertire şi revoluţie, prima fiind un proces profund personal, a doua, unul istoric şi colectiv. De altfel, Vulcănescu descrie apropierea primei generaţii aseceriste de Biserică drept rezultat organic al adâncirii în viaţa lăuntrică, un proces prin care, departe de a fi fost o nevoie psihologică de sumisiune la o autoritate exterioară, era înţeleasă ca o manifestare a libertăţii interioare:

„problema noastră a Bisericii nu este o preocupare de ce trebuie să gândim sau să facem ci, dimpotrivă, constituie libertatea noastră interioară (…). Biserica nu este ceva deosebit de noi, care ne oprimă şi care ne sileşte să gândim aşa şi aşa; ci este faptul acesta spiritual unic al libertăţii în certitudine.(…)”.

Mai direct, Vulcănescu a formulat câteva gânduri adresându-se lui Deleanu, pe una din ciornele aceluiaşi document:

„Să mă ierte Costin dacă i-o spui. Domnia sa e tânăr. Domnia sa a intrat în ASCR prin 1924 şi nu a dat încă prea multe răfuieli cu viaţa. Asecerul său a profitat din plin de o zodie prielnică. Conjunctura anilor 1924-1929 a fost incontestabil filo-ortodoxă. Ortodoxia era la modă. Toţi snobii se raportau la ea. Într-o asemenea situaţie, Federaţia nu are alt rol decât ca otovărăşie de adâncire lăuntrică. (…) E însă o eroare stranie să-ţi închipui şi că această conjunctură atinge toate mediile şi că ea va dura la nesfârşit. Noi ştim că modele trec şi, ca unul care sunt zilnic în contact cu studenţii, vă pot spune că moda creştinătăţii în universitate deja a trecut. Cel puţin „floarea intelectuală” a tinerimii de azi o consideră perimată şi e puţin dispusă să refacă experienţa.”[39]

Semnificativ este faptul că şi Nae Ionescu, pe atunci, împărtăşeşte aceeaşi atitudine cu a lui Vulcănescu despre tendinţele ortodoxist-ideologice ce începeau să se manifeste în ASCR. Astfel, într-un articol al Cuvântului din 1928 profesorul descrie cum „doi prieteni mai tineri” l-au vizitat pentru a îi împărtăşi grijile lor. Îi descrie ca fiind printre primii „care au înţeles că organizaţia YMCA nu putea da roade, decât dacă se altoia pe pe structura noastră spirituală ortodoxă.” Însă aceşti „doi tineri”, „după ce s-au luptat şi s-au străduit atât pentru precizarea şi predicarea perspectivei ortodoxe”, constată că

„puternica mişcare a tinerimii române este ameninţată astăzi de apariţia nedorită a tot felul de ortodoxizanţi. Tineri agitaţi, superficiali şi ambiţioşi dau iama în „ortodoxia” pe care o confiscă pentru bietul lor steag pirpiriu. Toată lumea e azi „ortodoxă”. Că nu prea ştiu ce e aia, că nu le arde deloc a duce viaţa indicată de noul crez pe care îl adoptă – asta e de la sine înţeles.[40]”

Cei doi prieteni ai lui Nae erau Paul Sterian şi Mircea Vulcănescu. Ei sunt cei care l-au sensibilizat pe profesor asupra problemei ortodoxiei ca ”modă” ce a prins în rândul tinerilor, dar care nu s-a transformat în opțiune existențială sau măcar reflecție filosofică profundă, critică.

Diferenţele interne începuseră să se manifeste încă de la jumătatea deceniului 3, când există prima ruptură între Vulcănescu şi ASCR. Astfel, există chiar un moment în care acesta demisionează din Comitet şi, ulterior, că nu mai vrea să aibă de-a face cu asociaţia. Nu am descoperit încă motivele acestei prime distanţări, mai ales că însuşi Vulcănescu le trece cu vederea, refuzând să îşi critice colegii. În orice caz, pentru el ASCR-ul ar fi trebuit să pună mai puţin accent pe campamente şi pe activităţi de tip „sportiv”, pentru a se concentra mai mult pe adâncirea tematicii religioase, pe de o parte, iar pe de alta, Vulcănescu era refractar oricărei încercări de ideologizare. ASCR-ul, în viziunea lui Vulcănescu, arăta într-un mod foarte interesant deoarece anticipează, într-un fel, rolul pe care l-a jucat, mai târziu, în Criterion:

„aseceriştii dornici să citească, chiar dintre cei noi, ar trebui îndemnaţi să 1) citească aceste opere, 2) să facă un rezumat (…) 3) să facă un comentar al acestora în cea mai deplină libertate de gând. Ar fi bine ca doi inşi să trateze simultan aceleaşi subiecte şi pentru mai multă siguranţă – unul nou şi unul vechi. În acest chip se va introduce discuţia generală.”

Recomanda, în acelaşi timp, celor dornici de activitate concretă, să activeze în cadrul ODAS. Formatul de discuţii libere cu doi protagonişti, dintre care unul „bătrân” şi altul „tânăr” este similar formatului care se va regăsi în asociaţia Criterion. Accentul pentru „deplina libertate de gând” se regăseşte, de asemeni, tot la dezbaterile Criterion.[41] Înseamnă acest lucru că Vulcănescu privilegia „libertatea gândirii”? Cum se împacă acest lucru cu tradiţionalismul său? Precizăm aici, fără a dezvolta că în acest punct întâlnim particularitatea gândirii vulcănesciene: ortodoxia şi „omul românesc” nu erau, pentru Vulcănescu, concepte teoretice constrângătoare (caz în care s-ar fi transformat în ideologie, s-ar fi „catolicizat”, pentru a folosi chiar limbajul său, sau s-ar fi transformat în fascism) ci erau realităţi ce ţineau de un firesc al fiinţării. Tot ceea ce ar fi trebuit să facă cineva, pentru a deveni ortodox sau pentru a fi român, ar fi fost să „îşi vină în fire”, să fie coerent cu propria sa fire. Dar acest lucru nu putea fi dobândit prin calea unei constrângeri de natură exterioară, căci este un proces prin excelenţă personal şi autentic doar dacă se face în „deplină libertate”. Acesta este, aşadar, motivul pentru Vulcănescu va rămâne întotdeauna reticent faţă de formulele ortodoxiste (spre deosebire de cele ortodoxe) şi naţionaliste care puneau accentul pe organizaţie, pe „statul tare” şi pe constrângere.

Formula lui Vulcănescu are corespondent şi în modul în care privea misiunea specifică a ASCR-ului: „ASCR-ul, departe de a fi o Biserică, e departe de a fi o şcoală. E ceva (o punte) între Biserică şi Şcoală. Prin ea trec oamenii de la una către cealaltă.”[42] Ea nu era un loc al tinerilor care, deja pătrunşi de credinţă, participau la Biserică, ci era un loc destinat celor care resimţeau acut efectele învăţământului secularizat, venindu-le în ajutor și oferindu-le sensuri raționale opțiunii religioase:

„să nu uităm că actualul sistem de educaţie şi mai ales de instrucţie pune între „student” şi credinţă o barieră de multe ori de neînlăturat: ştiinţa. Şi nu ajunge să-i declari studentului falsa ştiinţă sau pseudoştiinţa (căci foarte mulţi din aceşti studenţi sunt de bună credinţă dar greşit orientaţi şi tare dornici să afle) ci trebuie să le arăţi de ce ştiinţa nu ajunge şi ce mai e alăturea de ea şi ce este ea. (…) Şi cred, de asemenea, că nu există o biserică a şcolarilor, însă cred că există o „mentalitate a şcolarilor” care se se potnicnesc de obicei de aceleaşi piedici şi cred că de cele mai multe ori aceste piedici sunt străine clericilor (…) şi cred că rostul asecereului este (la uşa Bisericii şi la uşa Şcoalei) să se ocupe tocmai cu înlăturarea acestor piedici specifice pentru a pune studenţilor din România problema religioasă şi morală. (…)” [43]

Pentru Paul Costin-Deleanu, în schimb, ASCR-ul ar fi trebuit să fie, mai simplu, „o concentrare ortodoxă în Universitate”.

Cert este că ASCR-ul nu mai există, practic, după anii treizeci, şi că Paul Costin-Deleanu va intra, ulterior, în Mişcarea Legionară. Deşi Deleanu este inclus de Vulcănescu printre cei care fac parte din curentul ortodox al interbelicului şi nu printre cei care reprezentau curentul politic al „naţionalismului integral”, apetenţa acestuia pentru „revoluţii” şi „procese istorice” manifestată în interiorul ASCR se pare că a prefigurat o opţiune, în cele din urmă, de ordin ideologic. ASCR-ul nu devine nici o „prezenţă ortodoxistă” în sensul ideologic al lui Deleanu şi nici loc al lămuririi studenţilor care căutau răspunsuri religioase pentru crizele existenţiale prin care treceau, cum ar fi vrut Vulcănescu. Dispare treptat, lăsând loc altor cadre de afirmare și dezbatere ale tinerei generații (încă) neînrolate politic.

În loc de concluzii

            Agitațiile studențești din anii ’20 ai interbelicului românesc nu s-au constituit doar în tensiuni limitate la viața universitară. Ele dădeau seama de crize structurale ale modelului social al României Mari. Problema tineretului studențesc era una din aceste crize structurale care amenințau establishment-ul statului român pentru că studențimea devenise un factor și, totodată, un bazin de mobilizare politică și schimbare socială. Drept urmare, profesorii care au avut impact asupra studenților, găsind în mediul lor audiență și  mediu de reproducere a mesajului (sau agendei) proprii, au avut și o mare capacitate de influențare a opiniei publice și chiar și a politicilor. De fapt, relația era reciprocă: tinerii căutau ”aliați” în rândul autorităților simbolice sau efective, care să le faciliteze reușita unei acțiuni colective, iar profesorii căutau mijloace prin care să-și promoveze concret ideile, programul. Universitatea din București, chiar dacă nu a constituit epicentrul tulburărilor studențești (cele mai grave incidente s-au înregistrat la Cluj, Iași, Oradea), poate tocmai din cauza unei supravegheri mai stricte, a fost mediul în care s-au dezvoltat curente, idei și acțiuni ce au dominat viața culturală și socială interbelică. Astfel, curentul ”tinerei generații” interbelice de mai târziu (care este, de fapt, un fenomen bucureștean), își are preliminariile în organizațiile studențești care l-au descoperit și cultivat pe Nae Ionescu încă din prima parte a anilor ’20. Aceeași organizație, anume ASCR, prin colaborarea cu D. Gusti, a contribuit decisiv la primele acțiuni sistematice ale acestuia de reformare a Universității și a rosturilor acesteia.

NOTE

[1] Arhiva CNSAS, Dosar Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), filele 46-50.

[2] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti, 1922-1928, f. 16.

[3] Din Arhiva privată a familiei Vulcănescu (trimiterea va fi făcută, de aici încolo, la Arhiva Vulcănescu).

[4] Arhiva CNSAS, Dosar Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), filele 30-31.

[5] Idem, fila 38.

[6] Arhiva Vulcănescu.

[7]     Relatare de la Congresul de la Braşov : ”aproape cinci mii de congresişti…erau încolonaţi, cu muzica în frunte şi cu drapelele celor două organizaţii naţionaliste: LANC şi Garda de Fier, cum şi cu drapelele centrelor studenţeşti din toată ţara.” S-a strigat: Jos ungurii revizionişti, Jos Gombos, Jos jidovimea maghiară, Trăiască România Mare, Trăiască România românilor; Trăiască Ardealul românesc”. Manifestaţia a fost impresionantă ”atât prin numărul participanţilor cât şi liniştea cu care a decurs”.  Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studențești, 1932-1934,  filele  201-202.

[8]     Într-o listă de membri ai ASCR realizată din amintiri, în 1994, de soţii Deleanu, din 42 enumeraţi, 14 sunt femei. Documentul a fost consultat în Arhiva Vulcănescu.

[9] Paul Sterian, „Rostul şi fiinţa ASCR-ului”,Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, An. I, nr. 2 (1923): 9.

[10]”Manifestul Crinului Alb”, Gândirea, anul VIII, nr. 8-9 (1928), 331-317.

[11]”Program studenţesc pentru organizarea vieţii universitare. Lucrat, ca proiect, de seminarul de sociologie, etică şi politică al Universităţii din Bucureşti, în şedinţele din aprilie, maiu, iunie 1923, sub conducerea prof. D. Gusti”, Arhiva Pentru Şiinţă şi Reformă Socială, Anul V, numărul 1-2 (1924): 174-177.

[12]Șt. N. Georgescu, ”ODAS. Opera de ajutorare studenţească”, Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, nr. 1, aprilie (1923): 8.

[13] D. Marinescu, ”ODAS. Dare de seamă”, Buletinul ASCR, aprilie (1924): 24-26.

[14]Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1932-1933, Vălenii de Munte (1934): 7.

[15] Roman Cresin, ”Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, Arhiva pentru Știinţa şi Reforma Socială (1936): 633-747.

[16]Mircea Vulcănescu, ”Dimitrie Gusti – Profesorul”, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice (București: Ed. Univers Enciclopedic, 2005): 1029.

[17] În Arhiva pentru Știința și reformă socială, anul VIII, nr. 1-3, 1929, Ed. ISR București, p. 492.

[18] Idem, p. 493.

[19] Idem, p. 494.

[20] Idem, p. 495.

[21] Ibidem.

[22]Document din Arhiva Vulcănescu.

[23]”În 1930, Oficiul Universitar fiind preluat de rectorat, D. Gusti publică, împreună cu secretarul Facultății de Litere, un îndreptar pentru studenții acestei Facultăți și întreprinde, prin secretariat, împreună cu Seminarul de Sociologie, o anchetă asupra vieții studențești, ale cărei rezultate sunt în curs de publicație”. Mircea Vulcănescu în ”Dimitrie Gusti – Profesorul”, 1030.

[24] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studențești, 1922-1928, f. 64; f. 249.

[25]Paul Costin Deleanu, „Noi: cuvântul unei generaţii aseceriste”, Buletinul ASCB, Anul VI, no. 1-3 (1931).

[26] Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconferionalism în viața Federației Asociațiilor Creștine Studențești din România”, în Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie (București: Humanitas, 2004): 164.

[27] „La acest seminar de sociologie [seminarul lui D. Gusti – n.m], la care domnea o atmosferă ştiinţifică şi umană, existau cele mai cordiale legături de colegialitate între studenţii evrei, puţini la număr, plasaţi toţi la „stânga”, şi studenţii creştini, puţini şi ei la număr, plasaţi aproape toţi la „dreapta” (…). „Dreapta” seminarului nu era antisemită şi şovină, ci numai conservativă în gen maiorescian, opunând punctul de vedere metafizic celui dialectic pe care-l profesa stânga. (…) Ceilalţi erau toţi prezenţi, în frunte cu Mircea Vulcănescu. Când au năvălit în sala în care se ţinea seminarul, studenţii medicinişti au început să vocifereze: să iasă jidanii!, colegii creştini din grupul de „dreapta” s-au ridicat cu toţii şi ne-au înconjurat strigând că nu permit ca cineva să se atingă de noi, cerând totodată intruşilor să părăsească sala. După ce huliganii de la Medicină, intimidaţi de atitudinea fermă a colegilor creştini şi îndeosebi a lui Mircea Vulcănescu, s-au retras, confereţiarul Nicolae Petrescu a ieşit şi el din sală şi a chemat poliţiştii care patrulau în faţa Facultăţii. Flancaţi de colegii creştini şi poliţişti, am putut scăpa nevătămaţi. Am datoria morală, ca om care a suferit după aceea foarte mult, şi ca evreu şi ca om de stânga, de pe urma fascismului, să relev curajoasa şi demna atitudine de atunci a lui Mircea Vulcănescu.” Mărturia este redată de Marin Diaconu, în Mircea Vulcănescu, Profil spiritual (București: Editura Eminescu, 2005): 124.

[28] Inclusiv ani mai târziu, cum reiese din dialogul lui Zoltán Rostás cu a doua soţie a lui Vulcănescu, şi ea fostă aseceristă, Margarita Ioana Vulcănescu: „a fost o societate creştină, dar nu antisemită, care nu avea nimic cu antisemitismul. Dimpotrivă, aveam şi vreo doi ovrei printre noi, şi foarte bine trataţi, ca nişte compatrioţi”. În ZoltánRostás,Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti (Iași: Polirom, 2002).

[29] Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconfesionalism…”, 164.

[30] Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase,(Sibiu: Ed. Deisis, 2003): 241.

[31] Arhiva CNSAS, Dosar YMCA 1945-1947, f. 68.

[32] Din Arhiva Vulcănescu.

[33] Din Arhiva Vulcănescu.

[34]”Noi, aseceriştii, descoperiserăm, împreună, de capul nostru, chemarea ”creştinismului social” din cărţile lui Rauschenbusch şi ale lui Fosdik şi aşteptam mântuirea în veac, prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate, imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente, mai puţin pure şi mai puţin religioase, de natura cărora nu ne dădeam însă bine seama. (…) Nae Ionescu spunea apăsat, oricui voia să-l auză – şi ne viza pe noi de-a dreptul prin unele articole scrise sub pseudonim, în Ideea Europeană – că una e creştinismul cu rosturile lui cereşti şi pămâneşti şi alta este promiscuitatea intelectuală şi tot acel ”vag-a-l’ame” care se dădea drept creştinism, în unele cercuri ale tineretului nostru”. În Mircea Vulcănescu, ”Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Dimensiunea românească a existenței (București: Ed. Univers Enciclopedic, 2005): 476

[35]Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconfesionalism…”, 163.

[36] Este vorba despre ”Între generații. Lămuriri mai vechi la o polemică mai nouă”. Există un articol cu acest titlu publicat de principalul editor al lui Vulcănescu, Marin Diaconu, în mai multe ediții postume. Textul nu este însă complet, ci o variantă prescurtată a unuia mai lung, din ale cărui idei am spicuit mai sus.

[37] Paul Costin Deleanu, „Noi: cuvântul unei generaţii aseceriste”, 21.

[38]    Expresia este folosită tot de Deleanu şi am găsit-o într-un document manuscris al lui Vulcănescu, o ciornă destinată lui Deleanu, din Arhiva ASCR, Arhiva fam. Vulcănescu. Iată câteva fragmente: ”Emoţia cărţii tale poștale – emoţia firească a primilor pași, o înţeleg. Retorica ei mă supără! Suntem fii unui secol ce şi-a jurat să sugrume romantismul. Vorbești de ”deșteptare dintr-un somn secular”. Al cui? Al tău? Câți ani ai? Al Bisericii? Nu înţeleg?Încetat-au vreodată preoții să iasă cu Darurile pe ușile împărătești? Zic dinadins cu Darurile, pentru că ”sfătuirea lor cu credincioșii” e (prin raportare) – de minimă importanţă! Cei cu urechi de auzit, încetat-au vreodată să audă? (…) Că ”Biserica se deșteaptă pentru luptă”? Care luptă? Iar deșteptare? [Despre] conștiința unui ”proces istoric în viața ortodoxiei românești”… Precizări? Dar dacă-i vorba de ”renaștere” ca cea de la Cuiubul cu Barză, atunci… atenție la etichetă. ”Pavilionul nu acoperă întotdeauna marfa”. (…) Nu, nu. Să nu confundăm deșteptarea noastră [cu] deșteptarea Bisericii. Și dacă noi nu știm vedea, să nu credem [în] știința și vederea noastră – [că] noi suntem măsura lucrurilor astea. Păzea! Iluzia e firească pentru neofit. Nici ”proces istoric”, nici ”renaștere Bisericească”… Afund cu capu’n carte… seara’n genunchi și stâlp la liturghie. Aşa da – vorba lui Nae – ”Asta este ortodoxie!””.

[39] Din Arhiva Vulcănescu, însemnări pe marginea unui raport pregătit pentru Congresul ASCR de la Brașov din 1931.

[40]Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii…, 249.

[41]    Încă două argumente pentru a identifica o continuitate între ceea ce ar fi vrut Vulcănescu să devină ASCR şi ce a fost Criterion: el însuşi pune un semn de continuitate între cele două asociaţii în articolul „Generaţie” din revista Criterion, an I, nr. 3-4, pp. 3-16,  unde asociaţia cu acelaşi nume este definită ca un „moment culminant” al contopirii diferitelor tendinţe ale tinerei generaţii printre care figurează, evidnent, şi ASCR. Al doilea argument constă într-un proiect monitorizat de Siguranţa Generală – intenţia aseceriştilor (printre care figurează, totuşi, cu toate diferenţeţe dintre ei, şi Paul Deleanu) de a scoate o revistă – Euharis: ”Vechii membri ai ASCR şi ai FACSR, mişcări a căror intensă activitate s-a desfăşurat în lumea studenţească între anii 1921 şi 1932, constituind astăzi un ciclu împlinit al ”momentului spiritual” al generaţiei tinere, s-au strâns mânaţi de ideea faptei culturale a publicării unei mari ”reviste lunare de critică, ideologie şi poezie”. Gândul ce-i conduce este sprijinirea, pe linia lui spiritual-culturală a marelui nostru moment naţional pe care-l trăeşte vreme noastră. De aci, deschiderea celor mai tineri dintre noi, precumpănitor preocupaţi de o generoasă năzuinţă spre fapta larg socială, către tradiţia spirituală a neamului – şi în aceeaşi măsură apropierea noastră, a acelora precumpănitor preocupaţi spiritualiceşte de frământările veacului. Iată ceea ce ţinteşte a realiza revista EUHARIS, care nu intenţionează a fi o tipăritură mai mult, asemeni celor dea prea numeros existente, ci înţelege a ocupa un loc încă liber cu toate că de prim interes: momentul de sinteză organică dintre spiritualul de ieri şi încinlarea social-politică de astăzi, pe planul celei mai înalte intelectualităţi şi în slujba în primul rând a tinerimii studioase. Pentru biruinţa acestui ţel am reuşit să strângem laolaltă o seamă de publicişti ai generaţiei noastre, reprezentativi ca simţăminte şi viziune naţională în senzul ideei ”omului românesc”.” Din Arhiva CNSAS, Dosarul Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), f. 45-46. Se întâlnesc aici ideea tendinţelor vremii, ale „omului românesc”, ale „frământărilor veacului” care vor fi comune şi modului în care Vulcănescu percepe Criterionul.

[42]    Document manuscris, scrisoare către Jeni (Eugenia Axente), datată 5 martie 1926, de la Paris, Arhiva ASCR din Arhiva fam. Vulcănescu. .

[43]    Document manuscris, datat 30 septembrie 1926, Paris, Arhiva ASCR din Arhiva  Vulcănescu.

A se vedea pe teme similare si:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)

*

• Chestionare, ghiduri si carti de instructiuni pentru studentii Romaniei interbelice. Studiu de caz: Universitatea din Cluj
• “Fructul interzis”. Studentimea ieseana si tentatia politicii (1860-1914)
• Universitate si politica. Evolutii institutionale romanesti si trasee europene de formare intelectuala (SEC. XIX-XXI)

The post Intre revolutie studenteasca si activism social (II) appeared first on Cooperativa G.

„Psihologia omului cu condei”

extras din Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia (2000) 

– Azi suntem în 4 martie 1987. În campania de la Drăguş, la „manifestări politice şi administrative“, mai sunt încă trei oameni de care nu am pomenit până acum. Ştefan Macri?

– Ştefan Macri era un băiat foarte drăguţ, care a dispărut fără să fi lăsat urme. Doar că era un bun colaborator, pe ce-l puneai sa facă.

– Marin Cernea?

– Marin Cernea, tot aceeaşi categorie. N-a lăsat nimica scris. Nimica. Inutil. Vezi, sunt foarte mulţi, care erau studenţi în sociologie şi care veneau în pregătirea examenelor. Fără să aibă intenţia de a colabora ştiinţific la o lucrare. Pur şi simplu era un exerciţiu de seminar pe care-l făceau, şi atâta tot. Din obligaţie profesională studenţească.

– Tot aşa a fost şi Ion Tatu?

– De el nici măcar nu-mi aduc aminte.

– In ultima categorie, la Drăguş au fost cei din unităţi. Scoţându-i pe cei despre care deja am vorbit, au rămas câţiva, dintre care doi sunt renumiţi. Dar aş vrea întâi să vă întreb de Maria Călineţ.

– Iarăşi, a lucrat săraca de ea, dar fără nici un fel de rezultat.

– C. D. Constantinescu.

– Da, fratele lui Constantinescu-Mirceşti.

– Dar n-a făcut nici el…

– Nu.

– Ei, acum Alexandru Dima.

– A lucrat, a şi publicat chiar, despre porţile din Drăguş. EI, de fapt, s-a ocupat de probleme de literatură, de folclor, şi la Drăguş, şi în continuare. A fost mai mult al lui Vianu, decât al lui Gusti şi, până la urmă, s-a specializat în probleme de literatură comparată. A fost membru corespondent al Academiei, un om de mari calităţi, a murit de curând. A lăsat ceva în urma lui, dar nu de sociologie.

– Dar literatură comparată nu poţi să faci fără sociologie.

– Da, e înrudită cu problema de sociologie. Dar, în orice caz, n-a făcut sociologie propriu-zisă. De altfel, majoritatea n-a mai făcut, pentru că nu mai exista posibilitatea să faci. Sociologia era interzisă. Fiecare s-a strecurat pe unde a putut.

– Remus Făgărăşanu.

– Remus Făgărăşanu era drăguşan. Era băiatul fostului preot din Drăguş. Omul, fiind student la acea vreme, s-a încadrat într-o echipă şi a lucrat şi el pe probleme… El făcea dreptul. A lucrat pe probleme juridice. A lucrat cu mine. Un băiat foarte drăguţ, foarte deştept. Pe urma l-am mai întâlnit, era magistrat în judeţul Argeş, la Domneşti. Am făcut o excursie pe teren, de recunoaştere a Văii Doamnei şi a Bârsanului, împreună cu el. Un om deştept, fin, dar iarăşi, nu se ocupa cu treburile acestea.

– A fost de faţă la scandalul acela pe care l-aţi avut în Valea Doamnei, cu legionarii?

– Nu. Nu, nu, înainte. Când am mers în recunoaştere. El a intrat în magistratură şi şi-a văzut de treburile lui. Era un băiat deştept, un băiat fin.

– Dar, dacă toţi elevii lui Gusti s-ar fi ocupat de sociologie, ar fi fost o supraproducţie de sociologi, la un moment dat.

– Da, da, fără îndoială că da, dar nu toţi ar fi făcut treabă. Dar foarte mulţi ar fi făcut, însă n-a fost chip, pentru că s-a suprimat învăţământul sociologic. În afară de lista pe care o ai matale, mai este grupul de studenţi din anii de după 1945-’46-’47-’48. Mai ales când Gusti a plecat în străinătate şi am rămas eu la catedră. Făceam şi catedra de sociologie şi catedra de sociologie rurală. Ei, şi acolo a fost o serie întreagă de băieţi de mâna-ntâi. Dacă ăştia ar fi rămas să facă sociologie în continuare, era bine. N-am vorbit despre ei?

– Nu, deloc.

– Păi, merită. Merită să fie cunoscuţi, pentru că au dat dovada ca aveau talente din plin, ca să facă treabă bună. Dar n-au mai putut să facă sociologie şi s-au strecurat în altceva. Printre ei, primul care era, după părerea mea, capul cel mai bun, era Barbu Câmpina. Barbu Câmpina era băiatul doctorului Friedmann-Câmpina. Un doctor, vechi socialist. Şi, evident, el socialist comunist. Şi când a terminat licenţa în sociologie, nemaifăcând sociologie, partidul i-a dat delegaţia să facă istorie, şi l-au numit subdirector la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Şi acest Barbu Câmpina, care habar n-avea de istorie, s-a apucat să înveţe carte, în câţiva ani de zile s-a pus la punct în chip foarte onorabil, şi a scris şi o serie întreagă de lucrări foarte bune. Într-unele din ele se vede clar că este sociolog de meserie. A încercat să vadă care a fost substratul social al armatei lui Ştefan cel Mare. Foarte interesant. De altfel, în indicaţia pe care o dă, spune ca este o lucrare de sociologie. Dar a murit, mare păcat, era într-adevăr un om cu mari calităţi intelectuale şi, în acelaşi timp, de atitudine civică îndrăzneaţă, temerară chiar. Foarte, foarte plăcută, foarte nobilă atitudine.

– Dar cum putea să se descurce cu Roller, de exemplu?

– Păi, nu se descurca deloc. Au avut şedinţe, mi s-a povestit de către oamenii care au fost prezenţi acolo… că el a fost, de pildă, în perioada aceea, în care trebuia cu orice chip să se facă dovada că naţia românească are la bază un fundament slav. Şi s-a ţinut această şedinţă, şi Barbu Câmpina s-a ridicat şi a spus: „Nu vi se pare ciudat că eu, Barbu Friedmann Câmpina, vă spun că sunteţi nişte trădători?” Era o îndrăzneală să-i spui lui Roller treaba asta. De-aia spun, aveam o mare stimă pentru atitudinea cavalerească pe care o avea el. A murit. Al doilea, tot aşa de important ca şi Barbu Câmpina, care trăieşte şi acuma, e Eugen Stănescu. E un pseudonim, îl chema altfel, Arthur nu mai ştiu cum, n-are importanţă. A fost bombardat tot aşa (râde), prin decizia partidului, nu ca în glumă, tenor la operă (râde), dar profesor de bizantinologie. Habar n-avea de bizantinologie. Dar şi ăsta s-a apucat să înveţe carte. S-a înscris la profesorul, bătrânul Grecu, ca să-l înveţe mai întâi limba greacă, nu? Şi s-a apucat şi a făcut carte foarte bună, foarte interesantă. Dar, iar aşa, autodidact, deşi a luat lecţii particulare cu Grecu, care într-adevăr era un mare cunoscător al Bizanţului. S-a pus la punct, şi a făcut şi el câteva lucrări foarte bune. De altfel, lui îi sunt şi recunoscător, pentru că îl bombardase Roller, directorul Editurii Academiei, şi mi-a publicat cele trei volume de Contribuţii la studiul satului devălmaş românesc. A spus: „Domnule, dă-mi manuscrisul, că-l public”. A publicat trei, al patrulea nu l-a mai publicat, că nu mai era acolo, îl dăduseră afară din postul acela. Al treilea este Paul Cornea. Care a făcut şi el un studiu de sociologie, pe o temă pe care i-o dasem eu. Ei, n-a mai făcut sociologie, a făcut istorie literară. În care iarăşi se cunoaşte precis că este sociolog de formaţie. Şi el are câteva lucrări de bază, temeinice, ca Romantismul în Ţara Românească, mă rog, o serie întreagă de chestiuni bune, bune. Paul Comea. Trei, care, dacă s-ar fi păstrat în sociologie, era altă socoteală. Dar au răzbit în meserii care…, dar s-au pus la punct. Puteau să continue să facă sociologie şi ar fi fost cu totul altceva.

– Observ că toţi trei pe care i-aţi amintit sunt evrei. Românii, după război, n-au fost atraşi de sociologie?

– Nu, nu, nu. Au mai fost încă şi alţii, care au luat pseudonim. Matei Dogan. Matei Dogan a şters-o din ţară şi a ajuns sociolog de mare reputaţie în străinătate. Este unul dintre marii experţi în materie de statistică electorală.

Reputat ca cel mai bun. Şi în Federaţia Internaţională de Sociologie exista o secţiune de ecologie, el e preşedintele acelei socoteli. Merge în America, merge în Italia… Pe urmă este Isac Chiva, care a plecat în Franţa şi este subdirectorul laboratorului de antropologie al lui Lévi Strauss.

– V-a fost elev?

– Sigur că da. Şi directorul revistei Études rurales, care e foarte bună, şi care iarăşi e reputat ca unul dintre cei mai buni cunoscători ai problemelor acestora rurale, în Franţa. Da. Deci, oameni care, dacă rămâneau în ţară şi făceau sociologie, ar fi fost cu totul altceva. Plus, nemaivorbind, dacă nu murea Golopenţia, dacă nu mureau toţi… ar fi fost o grupă de…

– Au fost încă tineri toţi, şi Dvs., când v-au supus la tăcere, n-aveaţi nici 50 de ani.

– Sigur că da, sigur că da. Când s-a terminat, aveam 47 de ani. Şi erau douăzeci şi ceva. A mai fost încă una, Veronica Porumbacu.

– Poeta care a murit în cutremur?

– Care a murit în cutremur. A făcut o lucrare de licenţă despre problema naţionalităţilor. S-a lăsat de sociologie, a trecut la literatură. Dar teza ei privind teoriile despre naţionalitate în şcoala austro-marxistă e foarte bună. Foarte bună. E drept că i-am dat eu toată literatura, dar a citit-o şi s-a pus la punct şi a luat legătura şi cu diverşi protagonişti ai mişcărilor naţionaliste din Transilvania, mă rog, vechii politicieni. S-a informat cât a putut. Şi a scris o teză care e foarte bună.

– Nu s-ar mai putea găsi…

– Nu. Însă era interesantă, fiindcă într-adevăr problema, sociologia naţionalităţilor n-a fost niciodată mai bine tratată decât în Austria. Şi normal, fiindcă aveau, în afară de… La mişcarea aceasta austro-marxistă privind naţionalităţile a colaborat şi o serie întreagă de români. Foarte interesanţi. Printre care Popovici, în primul rând. Avea o idee foarte ciudată, dar în care a crezut morţiş. El fiind unul dintre intimii prinţului care a fost asasinat la Meierhoff, al moştenitorului lui Franz Iosif. Îşi pusese toată încrederea în acesta. Şi planul lor era organizarea unei Austrii multinaţionale, în care toate naţionalităţile, saşi, maghiari, români, sârbi, cehi, slovaci să fie la drepturi egale, sub egida statului austriac, care era, într-adevăr, mare expert în materie de organizare statală. Ce-i al lor, e al lor, au avut această calitate. Toată teoria aceasta a lui Aurel Popovici în problema naţionalităţilor merită să fie restudiată şi pusă la punct. Cu atât mai mult, cu cât nu era singurul; el era un transilvănean habotnic român, dar e grupul de bucovineni, care nu erau în partea maghiară, ci ţineau direct de Austria, îmi aduc perfect de bine aminte cum am stat de vorbă cu Grigorovici – nu ştiu dacă am povestit de treaba aceasta –, cu Iacob Pistiner şi cu nevasta lui Grigorovici, şi cu Eugen Ehrlich. În care ei erau cu toţii de acord – ce păcat că nu s-a putut realiza ceea ce ar fi vrut ei. Idealul lor era următorul: un stat socialist, multinaţional, cu centrul la Viena, şi care să cuprindă toate statele de pe cursul Dunării. Adică Austria, dar şi toate celelalte, Ungaria, şi Transilvania, şi Serbia, şi toate celelalte, un singur stat, în care problemele acestea naţionale să nu se mai puie. Ceea ce nu era posibil decât într-un stat socialist, cu centrul la Viena. Şi ziceau: ce păcat că nu s-a putut face, fiindcă era singura soluţie posibilă. Şi eu cred că e singura soluţie posibilă. Şi acuma cred.

– Dar istoria n-a evoluat în direcţia aceasta si nici nu se poate întrevedea o asemenea formaţiune statală. Totuşi, există o explicaţie, pentru ce optează oamenii, la un moment dat, pentru particularisme şi nu…

– În evoluţia istorică se întâmplă şi catastrofe. Accidente neprevăzute. Cum a fost, de pildă, dezagregarea imperiului austro-maghiar. Dacă n-ar fi fost războiul din ’914- ’918, probabil că Austro-Ungaria nu se dezagrega. Şi atunci ar fi fost posibil să te gândeşti la o formulă de genul acesta, a unei confederaţii socialiste a tuturor statelor din sud-estul Europei. Se poate. Însă a venit catastrofa războiului, pierderea războiului şi explozia statului austro-maghiar, nu? Un început se făcuse. Dualismul austro-maghiar trebuia să fie completat austro-maghiar-român-ceh-etc., nu? După cum nu mai existau decât mici fricţiuni între austrieci, de o parte, şi, maghiari, de altă parte, tot aşa ar fi putut să dispară fricţiunile într-un sistem socialist, sub egida marelui maestru al organizării administraţiei statale, care erau austriecii. Care, fără îndoială, reprezentau un grad de civilizaţie, de cultură mult înaintată, occidentală. Nu se poate compara cu nici unul dintre ceilalţi, erau în miezul Europei. Ei, nu s-a întâmplat aşa, e o catastrofă care s-a întâmplat.

– Nu-mi dau seama dacă forţele centrifuge, naţionalismele particulare l-au zdrobit, nu mai avea forţă de coeziune. Nu existau valori care să-l ţină la un loc, sau valorile particulare au fost mult mai puternice? Există argumente şi pentru una, şi pentru cealaltă. Unii contestă că toate naţionalităţile ar fi vrut să se rupă, alţii spun că toţi doreau dezintegrarea imperiului, în orice caz, stând de vorbă cu oameni în vârstă, nu mi se pare că mişcările naţionale ar fi fost chiar atotcuprinzătoare. Mai mult intelectualii, dar marea masă…

– Mai puţin. Dar ceea ce a dispărut, a fost puterea armată, puterea de stat. Statul austriac a dat faliment, bătut în război, s-a dezagregat. Asta era ceea ce-i ţinea pe toţi laolaltă. Asta a dispărut sau au intervenit toate forţele acestea centrifugale. Mă rog, asta a fost situaţia, dar…

– Pentru socialiştii bucovineni, pe care i-aţi cunoscut, aceasta a fost o nostalgie ce se consuma pe lângă o cafea, sau vedeau în asta un ideal de realizat?

– Nu mai sperau în ideal, să-l realizeze, nu. Pur şi simplu spuneau: ce păcat că s-a întâmplat aşa. Era ireversibilă situaţia. Intervenise, în afară de gândirea şi organizaţiile social-democrate, socialiste, din Austria, care erau foarte puternice, intervenise bolşevismul. Care copleşise şi schimbase complet toată situaţia. Se punea altfel problema. Grigorovici spunea: îmi aduc aminte, dom’le, cu Racovski eu am locuit în aceeaşi odaie, multă vreme. Nici acuma nu-mi dau seama cum Racovski a putut să înnebunească. A fost această mare catastrofă, dublă catastrofă a războiului şi a bolşevismului, care a intervenit şi a schimbat.

– Da, rolul bolşevismului in destrămarea Austro-Ungariei, mai ales al bolşevismului maghiar.

– Da, Bela Kun, cu toate socotelile care s-au întâmplat după aceea, cu intervenţia armatei româneşti la comanda lui Foch, chiar dacă n-au făcut-o de capul lor. Dar, mă rog, a fost război, Bela Kun a fost dat jos de la putere prin forţa. Bela Kun a fugit în Rusia şi a şi păţit-o acolo. Ca şi Racovski, şi ca toţi ceilalţi.

– Şi fiul lui Gherea.

– Şi băiatul lui Gherea, Saşa, Alexandru…

– Nu ştiam că a fost socialist, fiindcă el a fost cu Goldiş.

– Da, bine, şi Goldiş avea oareşicare aplecare spre marxism. Era la curent cu problema, ştia, fără să fie socialist.

– L-am întrebat pe Clopoţel în ce măsură a fost marxist Goldiş, şi zice că n-a fost.

– Citea şi el, era la curent cu problema. Era. De altfel, toţi ştiau. Toţi oamenii politici din Transilvania erau la curent cu problemele acestea de sociologie marxistă. Că, într-adevăr, austro-marxismul a fost o mişcare cu mare priză asupra tuturor intelectualilor. Era de înaltă calitate, nu? Şi atât de variată, de la sociologie pură la filozofie.

– Sociologia dreptului.

– Sociologia dreptului, cu cel care a fost şi cancelarul Austriei după război, Karl Renner, care a scris prima lui lucrare despre funcţia socială a institutelor de drept sub pseudonimul de Karlner, dar este Karl Renner. Şi mulţi alţii. Fraţii Adler, Max Adler şi Fritz Adler, Fuhrlander, Freundlander, o serie întreagă de oameni care au scris lucruri foarte interesante. Max Adler este un marxist neokantian, deosebit de preţios ca gândire şi ca cuprindere. Mă rog, sunt mulţi, şi iată, se simte, şi la toţi transilvănenii, începând cu… nu numai Goldiş, dar şi Maniu, şi Vaida, şi Cicio Pop, şi alţii ştiau, erau la curent cu problema. Nu puteai să fii politician la vremea aceea fără să fii la curent cu gândirea politică a celor cu care puteai colabora, sau cu care erai în ceartă, trebuia să fii la curent. Şi era o şcoală bună, aceea a austro-marxismului. Eu am prins Viena imediat după război. Acolo am învăţat foarte multe lucruri. Eu am rămas cu idealul austro-marxist (râde).

– Fără să fiţi austriac sau transilvănean.

– Nu, dar am trăit acolo şi am stat vreo şase luni de zile la Viena, şi în timpul acela am participat la mişcare, i-am auzit vorbind, am fost la conferinţele lor, i-am cunoscut, adică am luat contact cu oamenii aceştia, m-am informat.

– Cu doctorul Iagnov aţi fost acolo. Şi după război a avut o poziţie foarte bună, la Medicină.

– La Medicină. Şi academician. Da. Şi să mai adaug, toţi membrii Partidului Naţional din Transilvania erau, clar, de această formaţie austriacă, toţi, toţi. De altfel, când se întâlneau – eu i-am auzit, pe culoarele parlamentului – când se întâlneau ei între ei, Vaida cu Maniu, vorbeau pe ungureşte.

– Să nu-i înţeleagă liberalii.

– Da, sau nemţeşte, sau ungureşte, erau din plin… Încă atâţia ani după aceea, încă erau în atmosfera, ambianţa aceea austriacă, în care crescuseră o viaţă întreagă. Şi care merita să fie luată în serios, că era într-adevăr extraordinară.

– Măcar ca şcoală.

– Ca formaţie intelectuală. Sigur că da.

– Să continuăm. Aici e o armată întreagă de arhitecţi. Marica Cotescu.

– Marica Cotescu a fost o foarte bună colaboratoare, a şi lucrat câte ceva, dar mai puţin decât se putea aştepta de la ea. Era o femeie foarte inteligentă, foarte răzbătătoare, foarte bună în meseria ei, dar n-a lucrat prea mult. Marica Cotescu. Totuşi, era devotată.

– Şi Armăşel. La acesta niciodată nu figurează prenumele.

– Nici nu mai ştiu cum îl cheamă. De altfel, un simpatic arhitect, de la care iarăşi, n-a rămas nimica.

– De fapt, la ce s-a gândit Gusti când i-a invitat?

– Ei, trebuia să facă toată partea de etnografie a clădirilor, a locuinţelor.

– Ei ştiau arhitectură, dar probabil nu ştiau etnografie sau sociologie.

– Da, ar fi fost, dacă erau oameni de meserie, se puteau informa. Arhitectul putea foarte bine să se transforme, cum a încercat s-o facă Florea Stănculescu, de pildă, sau Adrian Gheorghiu. Revin la cei care au făcut sociologia şi au părăsit-o. Trebuie adăugat Paul Petrescu, care a trecut la etnografie, deşi de formaţie sociolog.

– Deci, de la arhitecţi, la urma urmei, n-a rămas nimic.

– N-a rămas nimic de pe urma lor. Păcat, pentru că se putea face.

– Cine era părintele Iurcovan?

– Era preotul satului. La Drăguş.

– El vă orienta probabil la cine să mergeţi, vă informa, clar el efectiv nu participa.

– Nu, nici n-aveai pretenţia de la el, dar, în orice caz, a colaborat în mod constant, zi de zi.

– Vă sprijinea, dar nu se băga, nu vă băga beţe-n roate…

– Nu, nu, nu, dimpotrivă.

– Cred că nicăieri n-a fost…

– Nu, nicăieri n-am avut surprize de acestea neplăcute, nu.

– Învăţătorul Sofonea?

– Învăţătorul Sofonea a colaborat efectiv cu noi. Era un om foarte drăguţ, foarte priceput, îşi cunoştea satul pe degete. Pe degete. De pildă, la un moment dat am vrut să fac un studiu de onomastică, în care să aflu cum se foloseşte sistemul de numire a oamenilor. La Drăguş am dovedit cu materiale concrete că erau trei sisteme. Unul care arata apartenenţa – în afară de numele de botez – apartenenţa de un anumit neam, pe urmă era sistemul care era curent, e băiatul cutare al lui cutare, plus o serie întreagă de porecle. Ei, asta, pur şi simplu, am stabilit-o împreună cu Sofonea. Pur şi simplu aveam lista oamenilor din sat, pe cutare, cum îl cheamă, ce poreclă are. Îi ştia pe degete, ştii? Casă de casă, casă de casă, om de om, om de om. Era învăţător de mai multă vreme în sat, şi era într-un sat unde… s-a mirat şi soţia mea, Margareta, când am fost cu ea din nou acolo şi s-a întovărăşit cu fata ţăranului unde stăteam noi, fată de 16-17 ani, care ştia satul pe din afară. Era un lucru normal, ca lumea să ştie pe din afară casă de casă. Erau şi puţini la număr şi se ştiau, şi al cui a fost, şi tat-su mare, şi naşii şi toate celelalte. Şi acest Sofonea, de pildă, mi-a făcut această socoteală. Când m-am dus a doua oară la Sofonea, am reluat povestea, încă o dată, să vedem ce s-a schimbat. Avea aceeaşi memorie. Ştia absolut tot.

– M-a surprins la ţărani această cunoaştere a neamului, şi pe verticală şi pe orizontală. Am făcut interviu de istorie orală cu o verişoară a mamei, care a fost slujnică la Bucureşti, a strâns bani pentru a cumpăra pământ în satul natal. Când am întrebat-o de rude, două ore a povestit, până la stră-străbunicul meu, dar şi pe orizontală, despre fiecare.

– Înspăimântătoare memoria aceasta a oamenilor. Analfabeţii!

– Dar ce funcţie are aceasta? Că, la urma urmei, toate tărăncile ştiu toate rudele. Ce funcţie are, de ce simt nevoia să ştie şi s-o şi povestească?

– E o caracteristică a analfabeţilor. Ei nu au memoria scrisă, totul trebuie ţinut minte, totul se ţine minte, întreg folclorul se ţine minte. Când e vorba să-ţi povestească cineva, să intri în materie de folclor, e inepuizabil. Inepuizabil!

Merge la infinit. Nu poţi să epuizezi pe cineva, un informator, să zici că l-ai stors complet de tot ce ştie. Nu există treaba asta.

– Pe mine nu atât faptul că ţine minte mă interesează, ci de ce are nevoie să le ştie pe toate acestea? Eu nu simt această nevoie.

– Păi da, dar vezi, noi nu mai avem această legătură nici cu neamul, nici cu rudele spirituale. La ei toată treaba asta cu năşiile, cine e naş, cine e cumătru, cine nu ştiu ce, astea sunt fapte de viaţă de zi de zi, de care trebuie să ţie seama. Există relaţii între oamenii aceştia, dar noi nu avem relaţii cu vecinii de alături. Ei au relaţii între toţi oamenii, o relaţie constantă şi importantă de viaţă, nu? Şi le ţin minte.

– Memoria relaţiilor interpersonale, a acestei reţele de rude şi cunoştinţe este o necesitate.

– O funcţie socială. Nevoia este o funcţie socială. Precum sunt anumite profesii chiar şi în viaţa noastră, de oameni culţi, care obligă la o memorie. Muzicanţii, de pildă. Totdeauna poţi să fii înspăimântat de faptul că ei ştiu pe din afară douăzeci de opere. Şi actorii. Ştiu pe din afară enorm de multe. Sigur că intervine la un moment dat şi talentul. Unii au acest talent, şi alţii nu-l au, n-au memorie din aceasta. Mereu e citat Iorga, cu marea sa capacitate de memorizare. La fel, te minunezi, de pildă, când afli despre George Enescu, ce capacitate de memorizare avea. Se povesteşte de faptul că a fost un autor care a scris o simfonie – îi ştiam numele, dar l-am uitat – şi care a murit, s-a înecat cu vaporul care-l ducea în America. Şi n-a rămas nici un fel de manuscris de pe urma lui. Şi a scris-o din nou Enescu, care ascultase cândva acea bucată şi o ştia pe din afară. Este fantastic, pur şi simplu. Deci, sunt anumite meserii care te obligă.

– Mai este pomenit la acest capitol studentul Gheorghe Rogozea.

– Tot învăţător, dar el nu prea a lucrat. N-a avut o contribuţie similară cu a lui Sofonea.

– La Runcu apare, dincolo de persoanele pe care le cunoaştem, Ecaterina Burbea.

– Afost şi la Drăguş. La Runcu nu-mi aduc aminte, la Drăguş o ştiu. Ai avut şi nişte scrisori de la ea. N-a mai făcut nimica.

– C. Iliescu?

– Nu mai ţiu minte.

– Acest Ion Conea, despre care n-am prea vorbit, dar ştim că a fost un excelent geograf.

– Cu totul deosebit. Extrem de talentat şi care a încercat să facă o sudură între geografie şi istorie.

– Dinspre istorie? Care a fost motivaţia lui pentru această sudură?

– Păi, care a fost motivaţia de am încercat eu sociologia cu istoria? Era, de fapt, geograf, elevul şi asistentul lui Mehedinţi. Însă a fost şi asistentul lui Brătianu, istoricul, şi lucrările lui sunt lucrări tot atât de istorie, cât şi de geografie. E foarte interesant. Era un om foarte priceput în meseria lui, foarte priceput, de o inteligenţă cu totul deosebită şi era şi înzestrat cu talent literar. Unele din bucăţile lui sunt de literatură pură, sunt o frumuseţe, dintre cele mai frumoase bucăţi literare româneşti. E, de pildă, o vânătoare de noapte într-un râu de munte, care e etnografie, e geografie sau literatură. E de toate trei dintr-o dată. Sunt splendide lucrările lui, splendide. Avea o frază… Şi cu el m-am înţeles foarte, foarte bine.

– El la Runcu a fost prima dată.

– Acolo l-am cunoscut. Dar după aceea a făcut şi Clopotiva. Acolo el a condus, la Clopotiva. Şi cu el am avut relaţii permanente, până târziu, până la moartea lui, săracul. La un moment dat avea o depresiune fizică şi morală foarte gravă. Nu mai era în stare să mai participe la nimica, era amărât şi vai de capul lui. Şi a murit… s-a stins, pur şi simplu. A fost o şedinţă în care la Societatea de Geografie s-a făcut o sărbătorire a lui la împlinirea a nu ştiu ce vârstă, la care el n-a putut participa. Am vorbit şi eu atuncea acolo. Cu el am avut relaţii foarte bune. Pentru că ne pasionau probleme comune. Ce încerca el să facă, geografie-istorie, încercam eu, sociologie-istorie. El şi cu Ion Donat.

– Care trăieşte la Craiova.

– Trăieşte la Craiova. Şi noi trei ne-am înţeles perfect, foarte bine. Donat la fel, plecând de la etnografie a făcut şi istorie, istorie de foarte bună calitate, împreună cu Conea a făcut studiul acela de toponimie cumană, care e o lucrare de mare valoare. Şi multe alte lucrări a făcut Donat. Da. Donat, un om ciudat, pentru ca n-avea decât bacalaureatul, n-avea nici o licenţă. Cu toate acestea a fost reputat, şi folosit, ca unul dintre cei mai buni istorici ai noştri. Era un slavist de mâna-ntâi şi cunoştea o serie întreagă de probleme de istorie, pe care le vedea cu ochi de istoric, de etnograf, de geograf, de sociolog. A participat şi el la campanii de sociologie. Şi ăştia doi, Donat şi cu Conea, sunt cei cu care m-am înţeles eu cel mai bine.

– Deja pe vremea Fundaţiei.

– Da. Da.

– N-am înţeles această aplecare a geografilor din jurul lui Mehedinţi spre problemele de sociologie, civilizaţie, orientarea mai mult nu spre geografie fizică, ci spre geografie umană.

– Păi, nu numai geografie umană, pe care o profesa din plin Mehedinţi, dar Mehedinţi a fost cel dintâi, şi până una-alta, cel mai bun profesor de etnografie. El a scris câteva lucrări şi a făcut cursuri de etnografie. Lucrarea lui despre coordonatele etnografice ale poporului român este o carte de bază. Toţi elevii lui au fost formaţi la această şcoală de antropogeografie şi de etnografie. Nu-i de mirare… plus că Mehedinţi el însuşi încercase să dea interpretări geografice la istoria românilor. Era o formaţie normală la ei, pe care a urmat-o şi Vintilă Mihăilescu, de pildă, şi el a făcut antropogeografie mai mult decât… Geograf de mâna-ntâi, fără îndoială, dar preocupat de probleme de antropogeografie deopotrivă. Şi el, în lucrările lui, care nu sunt lucrări de geografie, de pildă, despre oraşul Bucureşti, face sociologie urbană, fără îndoială. Ca şi lucrarea lui despre Valea Mostiştei, care este, de asemenea, o lucrare de antropogeografie. A fost o întreagă încercare, din multe părţi venită, de sudură între diverse discipline, care în şcoala Gusti şi-au găsit locul, în mod firesc. Gusti el însuşi încerca în mod sistematic să facă acest lucru. Aşa că toţi cei care aveau asemenea afinităţi, s-au simţit bine în cadrul şcolii Gusti.

– Dar Gusti şi Mehedinţi n-au fost în relaţii aşa de bune, ca să vină Mehedinţi la…

– Nu, nu. Mehedinţi aparţinea unei alte şcoli: mai în vârstă decât Gusti, era de formaţie junimist. Elevul lui Maiorescu, unul dintre cele mai exemplare modele de junimist. Tot, felul cum se îmbrăca, cum intra în şcoală, în clasă, cum vorbea, cum scria, toate erau pe modelul perfect junimist.

– De unde simţea el atât de bine realitatea românească, dacă a fost om de catedră? Cred că nu a făcut cercetări de teren?

– Ba da. Sigur că da, a fost unul dintre geografii de teren. Pleca cu studenţii pentru demonstraţii. El personal a umblat prin sat foarte mult. Foarte mult. Ştia, era la curent. Nu numai ca geograf, ci şi ca etnograf. Nu ştiu dacă cunoşti Coordonatele etnografice româneşti?E o lucrare foarte bună, merită să fie citită.

– Gheorghiţă Geană, de la Centrul de Antropologie, a scos un volumaş din lucrările lui Mehedinţi, de antropologie.

– Nu ştiu.

– E un băiat care se ocupă foarte serios de Vrancea, e chiar din satul lui Mehedinţi.

– Soveja.

– Dar cele două şcoli, Gusti şi Mehedinţi nu s-au apropiat.

– Nu s-au văzut bine, fără nici un fel de îndoială…

– Mie mi-a spus Bernea că a fost asistentul lui Mehedinţi.

– Nu, n-a fost asistentul lui Mehedinţi.

– El aşa zice.

– Unde zice asta!?

– Mie mi-a spus.

– Nu, nu-i adevărat. N-a fost niciodată asistentul lui Mehedinţi, n-a fost nici asistentul lui Gusti, a fost bibliotecar. Bibliotecarul seminarului. Dar nu a fost asistent. Nici poveste! Sunt mulţi care afirmă chestii de-astea, incontrolabile.

– Se poate controla, doar există nişte documente.

– Evident că da. Aşa şi Mircea Eliade, spune că a ţinut conferinţe la facultate. Nici poveste! Nici poveste! Şi că a făcut un curs de istoria religiilor la facultate. Nici poveste!

– Foarte interesant! Cel mai mult săracul, Dumnezeu să-l ierte, Nicolae Dunăre a povestit lucruri pe care… A spus că a fost comunist. Nici măcar legionar n-a fost…

– A fost legionar.

– Nici măcar curajos…

– Nici măcar… Umbla mai mult cu scrisori anonime.

– Săracul… Deci, vorbeam de Conea, care în schimb a fost la facultate, a fost asistentul lui Mehedinţi.

– Da.

– A rămas până la reforma învăţământului?

– Nu, pe urmă a lucrat la Institutul de Geografie.

– Am văzut într-o revistă din timpul războiului nişte cronici despre călătoria regelui Mihai prin ‚ară…

– El a fost profesor la şcoala lui Mihai Vodă. Şi un profesor mai apropiat de Mihai decât am fost eu, de pildă, fiindcă şi eu am ţinut lecţii la şcoala lui Mihai. Dar ăsta a fost în timpul refugiului, în timpul bombardamentelor. El a plecat cu Mihai la Runcu, au stat acolo ascunşi. Şi din pricina asta a şi păţit, foarte multe, a fost rău văzut de către toţi cei care aveau împotriva lui veleităţi, sau rivalităţi, sau gelozii. Plus că el vorbise şi de geopolitică, fără să fie… cum să spun eu… decât un om care ştia despre problema aceasta geopolitică, şi a scris despre ea. Ca şi Golopenţia. Dar şi asta i-a fost aruncată în cap.

– A scos şi o revistă de geopolitică şi geografie.

– Scrisă de Brătianu, unde am publicat şi eu. Păcat că a murit, tânăr a murit, săracul Conea.

– La un moment dat aţi fost şi la Sistematizări împreună.

– Da, da. }n vremea când la Sistematizări Ştefan Popovici adunase toţi daţii afară ai sociologiei şi geografiei. Şi Conea, şi eu, şi Petre Stănculescu…

– Vintilă Mihăilescu…

– Vintilă Mihăilescu şi Tufescu, şi N. A. Rădulescu, profesor de geografie, mulţi, în jurul lui, Ştefan Popovici făcuse o echipa interdisciplinară foarte bună. Singurul care a făcut, după desfiinţarea şcolii româneşti de sociologie, a făcut ceva asemănător. Pe probleme de urbanizare, de sistematizări teritoriale, dar aşa, cu geografi, cu demografi, cu sociologi, cu geologi, cu economişti, cu etnografi.

– Dintre geografi numai Conea şi Tufescu s-au apropiat de şcoala Gusti? Vintilă Mihăilescu nu?

– Vintilă Mihăilescu numai după urbanism. Când a fost scos din învăţământ, a rămas pe drumuri. L-a recoltat, ca şi pe mine, Ştefan Popovici, o oareşicare posibilitate de supravieţuire. Ne-a încadrat cum a putut. Pe mine m-a încadrat desenator tehnic.

– Este unul C. Olteanu.

– C. Orleanu era din Galaţi. Băiatul unui mare politician, Orleanu, deputat şi mare feudal. Băiat drăguţ, fără îndoială un băiat foarte drăguţ. Până la urmă, puţin cam legionar. Dar a dispărut, nu se mai ştie ce-i cu el. Nu l-am mai urmărit.

– Urmează, la Runcu, mai mulţi doctori. Doctorul Giugiuc.

– Am făcut echipă medicală, şi-atâta tot.

– Dr. G. Georgescu, dr. Tisu, dr. Roşianu.

– N-au făcut altceva, decât medicină. Ar fi trebuit să facă mai mult decât atât. Dar n-au făcut, numai Mitu Georgescu a făcut altceva. Ceilalţi s-au mulţumit să fie doctori consultanţi. N-a rămas un rând scris de la ei, o observaţie, ceva. Nimic.

– C. Baran.

–  Nu mai ţiu minte.

– N. Tatu.

– Iar, nu-mi aduc aminte.

– Buznea.

– Nu.

– I. Ciolan.

– Ăsta era un fel de… era mai curând învăţător, cu Şcoală Normală, şi se ocupa de cooperativă.

– Există la Runcu cooperativă?

– Nu, dar se punea problema cooperativei. Erau probleme interesante, dar iarăşi… n-a rămas nimica.

– C. Neicu.

– Constantin Neicu era mare, înalt cât un munte şi prost cât toate zilele.

– Iulian Stănescu.

– Iulian Stănescu, da. Nimic.

– C. Floru.

– Floru Constantin. Floru era economist de meserie, bun economist. Lucra împreună cu Cornăţeanu. În economie au rămas câteva note, pe care le-a folosit Vulcănescu. Vulcănescu a scris despre problema aceasta un întreg dosar foarte mare, foarte gros, cu informaţii necesare pentru o viitoare redactare a problemei economice a satului.

– Care nu s-a mai făcut.

– N-a mai apucat. Eu am dosarul, este aci. Şi cineva dacă s-ar apuca de el, ar putea să scoată ceva. Acolo contribuţia lui Floru e foarte multă şi bună.

– I. Iancu.

– Nu mi-l aduc aminte.

– O. Cernea.

– Nu ştiu.

– Ciuturoianu…

– …

– Şi acum cei doi pictori de la Runcu Müntzner şi Rodica Maniu.

– Au venit în vizită şi au făcut câteva portrete. Nimic altceva.

– La Cornova apare Rodica Luţia.

– Rodica Luţia era de formaţie şcoală de asistenţă socială. Foarte deşteaptă, Luţia era o familie veche bucovineană. Rodica Luţia s-a căsătorit cu Mircea Manolescu. Trăieşte. Foarte deşteaptă fata. Dar pe urmă s-a lăsat de această meserie şi s-a transformat în inginer textilist.

– I. Measnicov.

– Measnicov a fost, într-adevăr, un personaj important pentru Monografie, pentru că era un excelent statistician. Era în nu ştiu ce minister, funcţionar. L-au interesat problemele demografiei şi era un foarte bun, priceput demograf; a scris şi a publicat o serie întreagă de lucrări de bună calitate, într-adevăr, era mare maestru în meseria lui. Era un om interesant, adică un om blând, bun, n-auzeai de la el o vorbă de cârteală împotriva cuiva. Deformat, şchiop, cu o coxalgie din naştere, de-abia se putea târî de colo-colo. Dar generos, lucrând pentru oricine, orice. Orice îl rugai să-ţi facă, făcea. Făcea în condiţii perfecte, perfecte. Şi a lucrat până-n ultima vreme, pe urmă a murit. Cu el am avut relaţii bune. Am avut relaţii şi cu frate-său, cu Igor Measnicov. Nu ştiu de unde era, în orice caz, era rus sută la suta. După accent, după felul de a vorbi, după felul de a gândi, după tot.

– Şi Cresin are un accent rusesc…

– Puternic, dar mai puternic era al lui Measnicov. Toată familia lui era de ruşi. I-am cunoscut, am fost la el în familie, foarte mult. Aveau şi o verişoară, Nina Steleanchevici o chema. Drăguţă fată, foarte drăguţă. M-am avut bine şi cu ea, bună prietenie cu această familie de ruşi. M-am simţit bine printre ei.

– Or fi fost ruşi albi.

– Probabil, probabil da. Dar mentalitate de ruşi din plin, la ei, în atmosfera din familia lor. Era şi Nina, de care vorbesc, şi nevasta lui Igor, rusoaică şi ea, fata lor, Alla Measnicov. Ruşi, ruşi din plin. Adică, la ei era ceaiul, vodka şi balalaica, samovarul plin, cântece ruseşti tot timpul, tot timpul. Era atmosferă foarte, foarte specific rusească. Dar, cu drame. Ca ruşii, dacă nu au drame să-i frământe, nu sunt chiar mulţumiţi (râde). Eu am scăpat teafăr, am rămas cu cele mai bune impresii despre toată familia lor. Nina a murit, săraca, foarte tânără, şi păcat de ea, că era o fată deşteaptă. Lucra la Institutul de Statistică. Alla trăieşte încă, este o femeie în vârstă acuma, deşi o ştiu de când avea 4-5 ani. Igor a murit, nevasta lui a murit. S-a prăpădit toată familia. Însă el, Vanea Measnicov, a avut o influenţă pozitivă în grupul cercetătorilor monografişti. Pentru că le-a imprimat tuturora această manie statistică.

– Mai degrabă el, decât Cresin?

– Da. Cresin era mai rezervat, mai introvertit, ca să zic aşa. Vania era generos, era suficient să-l rogi ceva şi imediat se punea şi se apuca să lucreze pentru tine, orice trebuia. Cresin nu. Cresin era foarte reţinut şi strict limitat la ce-l interesa pe el. Era statistician agrar, asta era. Ăstalalt era statistician, oricând şi orice. Era gata să puie în formule, să te ajute să rezolvi, să înţelegi. Îi făcea o plăcere deosebită să-ţi explice despre ce e vorba. Teoria problemei. Era un meditator gratuit şi permanent al oricui vrea. Deci, prezenţa lui în echipă s-a simţit bine, binefăcător. A murit acum doi ani.

– Filip Paşcanu. L-aţi pomenit, dar n-am vorbit.

– Filip Paşcanu era băiatul profesorului universitar Paşcanu, de la Facultatea de Drept, de la care aveam speranţa să scot cele mai bune treburi.

– Studia dreptul?

– Da. Era foarte calificat în treburile acestea, foarte abil. Ţinea mult la mine, eu ţineam mult la el. Începusem să lucrăm anumite probleme, pe teren. M-a ajutat în rezolvarea anumitor probleme. N-a apucat să scrie el, personal, pentru că n-a lucrat decât puţin. Am avut relaţii cu el. Era foarte legat şi de familia Costa-Foru şi ne vedeam deseori la familia Costa-Foru acasă, şi la Berea, unde aveau Costa-Forii o reşedinţă peste vară. Şi a murit, săracul, în timpul războiului. Era la Odessa, când a sărit în aer localul unde era sediul armatei. A murit. Păcat, că era într-adevăr un cap deosebit, foarte bun cap şi, cum să spun eu, avea calităţile acestea morale care contează foarte mult. Era un domn, era cineva pe care puteai să contezi, cu certitudine nu te înşela…

– I. Zurescu.

– Zurescu s-a străduit să fie un student bun, am de la el notiţele luate la un curs de-al meu, pe urmă a intrat în politică. Liberal. Şi s-a pierdut. N-a mai făcut nimica.

– Despre P. Ştefănucă am auzit de la unul dintre băieţii de la Fundaţie, de la Macarie, că a murit la Chişinău, împuşcat după intrarea ruşilor.

– Da. Ştefănucă era folclorist. Pasionat de Basarabia lui. A publicat lucruri foarte interesante de folclor despre Basarabia. Era luptător naţionalist basarabean, şi a plătit-o cu viaţa. N-a vrut să plece din Basarabia, a rămas pe loc şi l-au lichidat ruşii. Păcat.

– Pentru mine rămâne o enigmă: în ce măsură şcoala Gusti a fost o şcoală care vroia să facă ştiinţă, sau care vroia să facă ştiinţă pentru politică, pentru acţiune?

– Teoretic, aşa vrea Gusti, cunoaştere pentru acţiune, nu? însă, în cadrul şcolii mulţi au ales: facem numai cunoaştere, sau facem numai acţiune. Fiecare a avut posibilitatea să dezvolte latura care î-a plăcut lui.

– Sau într-o perioadă s-a ocupat numai de ştiinţă, şi în cealaltă…

– Şi una, şi alta, da.

– La Dumneavoastră nu observ această politizare voită a cercetării. Sau cercetare pentru politică.

– Ceea ce urmăream eu era, până la urma, să fie o istorie socială a României. N-am apucat s-o fac, pentru că n-au mai fost timpuri… Pentru asta trebuia o viaţă întreagă, pusă pe aceasta treabă, numai pe această treabă. Dar ştiu, în general, cam despre ce e vorba. Am un fel al meu de a vedea. Acuma redactez acest studiu despre feudalismul răsăritean şi varianta sa românească. Care răstoarnă complet toată istoria socială a României, aşa cum e văzută de către istoricii noştri. O văd cu totul altfel. Sper s-o duc până la un capăt. Şi sper să se prăpădească, adică… Că de publicat n-o s-o publice ăştia, pentru că nu are nici un fel de aluzii la Burebista! (râde). Şi am tot felul de teze, care sunt în răspărul tezelor unanim admise. Dar sper să iasă ceva. Mie îmi place ce scriu, că totdeauna ce scrii găseşti că-i tot ce ai scris mai bun până acuma. După ce s-a publicat, ai, dimpotrivă, părerile cele mai proaste! (râde). Foarte rareori, din ce-ai scris şi reciteşti, zici: dom’le, nu-i chiar prost ce am scris eu. De obicei îţi spui: cum am putut să spun asemenea tâmpenii? De ce n-am spus cutare şi cutare lucru? Trebuia spus mai mult, altfel, nu? Mă rog, asta este psihologia omului cu condei!

– Şi cu atât mai mult în publicistică. Vai de mine!

– Ăsta-i scrisul, ce să-i faci, e normal.

Din acelasi volum:

• Interviu cu H.H. Stahl [extras din Monografia ca utopie]: “Eu n-am fost fanatic niciodata”
• Interviu cu H. H. Stahl [extras din Monografia ca utopie]: MILIONAR LA VIENA
• Interviu cu H. H. Stahl [extras din Monografia ca utopie]: METODA TIRBUSONULUI
• “Lasa-l pe om sa-si faca damblaua” [interviu cu H. H. Stahl din Monografia ca utopie]
• “Se poarta dacii, nu slavii” [interviu cu H. H. Stahl din "Monografia ca utopie"]
• “Nu ma jenez sa spun despre ce a fost vorba” [interviu cu H. H. Stahl din "Monografia ca utopie"]

The post “Psihologia omului cu condei” – [interviu cu H. H. Stahl din "Monografia ca utopie"] appeared first on Cooperativa G.

Muzeul sociologic

Emil Riegler-Dinu
UNIVERSUL, Anul XLVIII, Nr. 38, Luni 17 Februarie 1930, p. 2

În aşteptarea muzeului etnografic, publicul bucureştean va avea peste puţin putinţa să vadă materialul muzeelor anuale ale Seminarului de sociologie, de sub conducerea d-lui prof. Dimitrie Gusti, într’o casă proprie în parcul Carol I. Pavilionul a fost acordat seminarului, în urma succesului muzeului dela Universitate.
Un an după revelaţia vieţii rurale vrâncene şi bucovinene, noua expoziţie a Seminarului de sociologie dela Universitate ilustrează rezultatele ştiinţifice ale campaniei monografice din vara anului 1929 în satul Drăguş jud. Fărăgraş. De data aceasta, complexul de viaţă ţărănească actuală a fost prezentat la inaugurarea muzeului printr’un film, rulat în faţa oficialităţii, în frunte cu ministrul agriculturii, d. Mihalache.

După indicaţiile d-lui prof. Gusti, atât filmul regizat de publicistul Paul Sterian, precum şi muzeul aranjat de sculptorul Mac Constantinescu, alcătuesc ilustrarea vie a satului Drăguş.

S’a criticat, pare-se, expunerea unor obiecte de provenienţă recentă, socotite prea noui pentru a fi „obiecte de muzeu”. Decât, muzeul sociologic nu-i cameră de obiecte istorice, ci anticameră de viaţă rurală actuală, tradiţională şi naţională. E numai o ilustrare a lucrării monografice a seminarului. Harnicii monografişti au prins măştile danţului mortuar vrâncean din Nerejul, ţesăturile vechi din fundul Moldovei, o maşină de făcut „picioci de pchită” (cartofi pentru pâine) din Drăguşul Făgăraşului. Asta-i viaţa rurală. Cu tradiţie şi inovaţie. „Câte bordeie atâtea obiceie”.

Aceste proverbe–mutatis-mutandis–sunt valabile în sociologie la capitolele „tradiţionalism”, „raţionalism” în „constrângerile vieţii sociale prin cadre”.

Într’o comunicare la Institutul social, anul trecut, un geograf de mare renume, d. prof. Gheorghe Vâlsan, a făcut rezerve în ce priveşte autenticitaea răspunsurilor ţăranilor interogaţi de monografişti.

Ţăranul superstiţios sfiindu-se de însoţitor, spunea d. prof. Vâlsan, va face pe nevăzute semnul crucii cu limba în cerul gurii.

Sfiala ţăranului e caracteristică, dar tot ţăranul ştie „a ispiti”, „a descoase” pe domnul dela oraş mai abitir decât monografistul pe ţăran.

Crâmpeie virtuale trăiesc în literatura lui Ion Creangă. În ce priveşte studenţii d-lui prof. Gusti, ţăranii din satele cercetae le sunt recunoscători. În fiecare sat cercetat s’a creiat legătura culturală durabilă. Monografiştii Seminarului sociologic au înfiinţat biblioteci, farmacii şi au dus sfaturi desinteresate, ca să nu mai vorbim de alte avantagii materiale.
Avantagiile anchetelor mai discrete ale unui singur om sunt evident covârşite de cele multilaterale. Astăvară la Drăguş, 90 de tineri ai grupului în campanie monografică au adunat timp de două luni material monografic pentru cadrul cosmologic, biologic, istoric, pentru manifestările culturale, conomice, juridice, politice şi administrative.

În cadrul biologic şi sociologic, acţiunea nevoilor şi a obiceiurilor aduce transformări. Ele ascultă de anumite legi, tind spre o constanţă care asigură continuuitatea de viaţă biologică sau socială. Oamenii unui grup social au un complex specific e idei comune, de tradiţii, de credinţe, de fel de a lucra sau a gândi.

*

Seminarul sociologic din Bucureşti vrea să stabilească monografia ştiinţifică a unităţii sociale, – în speţă satul românesc. Şi metoda ştiinţifică folosită de seminarul d-lui prof. Gusti e rodnică.

The post Muzeul sociologic (1930) appeared first on Cooperativa G.

Alţi Bucureşti interbelici : studii şi cronici gustiene

Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

Prefaţă

Cititorului i s‑ar putea părea straniu faptul că motivarea, explicarea unei cărţi despre Bucureşti, despre un altfel de Bucureşti, să înceapă cu o digresiune despre istoria sociologiei româneşti. Ce legătură între un subiect şi celălalt? Legătura nu e clară, chiar dacă cea mai puternică şcoală sociologică interbelică românească a fost numită „Şcoala sociologică de la Bucureşti”. Această şcoală a profesorului Dimitrie Gusti a fost cunoscută şi recunoscută, într‑adevăr, prin cercetarea satului, nu a oraşului. O imagine eminamente construită, dar acceptată de membrii şcolii, care a avut consecinţe grave pentru destinul postbelic al şcolii şi, implicit, asupra cunoaşterii scrierilor despre Bucureşti elaborate de colaboratorii şi membrii şcolii gustiene.

Imediat după război, presa comunistă de sorginte stalinistă a atacat şcoala – încă nu şi sociologia – fiindcă s‑ar fi cantonat în rural, nefăcând cercetări în oraşe şi mai ales nu în întreprinderi industriale. După patru ani în care proiectele Academiei Române, concepute de Dimitrie Gusti, de extindere a cercetărilor şi asupra oraşelor şi întreprinderilor industriale nu au obţinut finanţare, însăşi sociologia a fost alungată din Universitate şi din panteonul ştiinţelor. Au urmat peste zece ani în care sociologia, practic toate demersurile interbelice ale Şcolii sociologice de la Bucureşti au fost falsificate, denaturate, răstălmăcite, aruncate în „lada de gunoi a istoriei” – în ansamblul lor. Membrii Şcolii au fost alungaţi din Universitate, unii chiar întemniţaţi, iar tinerii sociologi trebuia să‑şi găsească alt mijloc de supravieţuire.

Care a fost însă realitatea şcolii sociologice de la Bucureşti conduse de Dimitrie Gusti?

Trebuie să precizăm de la bun început că sistemul sociologic al lui Gusti nu punea accent pe mediul rural în defavoarea celui urban, ci indica drept obiect de cercetare „unităţile sociale”, care puteau fi deopotrivă şi satul, şi oraşul, şi familia, şi biserica, şi …lista se poate lungi. Şcoala gustiană s‑a concentrat asupra satului, fiindcă – la fel ca în toate sociologiile Europei răsăritene – satul prezenta probleme sociale majore. (În acelaşi fel, şcoala de la Chicago, şcoală prin excelenţă urbană, nu s‑a concentrat în primul rând asupra oraşului din comoditate sau obtuzitate, ci deoarece în America perioadei respective oraşele erau cele cu problemele sociale grave.) Este adevărat că metodologia dezvoltată în primele campanii monografice din anii 1920 – şi codificate de H. H. Stahl – se preta la studiul amintit al satului, este la fel de adevărat că organizarea cercetării cu studenţi era mai uşor de realizat la ţară, dar nimeni n‑a negat importanţa cercetărilor urbane, nimeni n‑a refuzat vreodată asemenea studii sau articole în revistele Şcolii, după cum o demonstrează şi scrierile incluse în prezentul volum. Ba mai mult, diversificarea metodologiei şcolii gustiene, introducerea de către Anton Golopenţia a „monografiilor sumare”, au făcut posibilă instituţionalizarea acestui tip de cercetare şi în mediul urban, mai ales legat de activitatea ateneelor populare, care funcţionau în oraşe.

Culegerea de faţă conţine o mare varietate de studii, schiţe scurte, rapoarte de cercetare, articole mai de grabă politice, ocazionale legate de Bucureşti şi scrise de sociologi şi de alţi colaboratori ai publicaţiilor şcolii gustiene. Toate acestea texte poartă pecetea contextului, şi chiar dacă unele concepte, aprecieri au devenit între timp anacronice, ele dezbat aspecte ale Capitalei chiar şi atunci puţin cunoscute. Însă izbucnirea războiului în toamna anului 1939, suspendarea activităţii şcolii sociologice şi a instituţiilor conexe au împiedicat extinderea cercetărilor monografice asupra oraşelor, plănuite de însuşi Gusti în anii 1930. Cu toate acestea, eforturile individuale ale sociologilor, precum şi iniţiativele altor specialişti au sfidat restricţiile vremii, realizându‑se studii şi articole de o valoare documentară importantă pentru istoria socială a Bucureştilor (încă nescrisă!).

Cel care parcurge măcar sumarul acestui volum îşi poate da lesne seama că preocuparea pentru oraş şi, în primul rând, pentru Capitala ţării, se regăseşte mereu la publicaţiile fondate de Dimitrie Gusti. Articolele au apărut iniţial în Sociologie românească şi în Analele Institutului Statistic al României. În definitivarea şi structurarea acestui prim volum de sociologie urbană interbelică un rol important l‑a avut Theodora‑Eliza Văcărescu, căreia îi aduc mulţumirile cuvenite.

Zoltán Rostás

The post Alti Bucuresti interbelici. STUDII SI CRONICI GUSTIENE appeared first on Cooperativa G.

extras din Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

Abstract

The volume entitled Other interwar Bucharest [Alţi Bucureşti interbelici] it is not an ordinary restitution. It has two clear purposes: on one hand it presents aspects not so pink about the Romania’s capital, on the other hand it draws attention to the urban sociology interests of the monograph school founded by Professor Dimitrie Gusti. It is legitimate to reedit these articles and studies, because this school was known and recognised, indeed, for researching the village, not the city. This constructed image, but widely accepted by the school members, had serious consequences upon the post-war destiny of the school, and also upon the knowledge regarding the writings about Bucharest, written by Gusti’s collaborators.

Immediately after World War II, the Stalinist-inspired communist press attacked the Gusti School, saying that it stopped in the rural areas, not doing researches in cities and especially in the industrial enterprises. As it is known, in 1948 sociology was banished from the University and even from the sciences pantheon. The school members were banished from University, some of them even imprisoned, and the young sociologists had to find another way to survive.

We must underline from the beginning that Gusti’s sociological system was not emphasizing the rural environment, at the expense of the urban area, but its study object were ”the social units”, which could be also the village, and the city, and the family, and the church, and…the list can go on. The Gusti School focused on the village because – the same as in all the Eastern Europe sociologies – it presented the major social problems. (In the same way, the Chicago School, an urban school by definition, did not focus on the city out of commodity or dullness, but because in that period, in America, the cities were the places facing the greatest social issues.) It is true the methodology developed in the first monograph campaigns in the 1920s – and codified by Henri H. Stahl – was suitable for researching the villages. But it is also true that no one denied the great importance of urban researches, no one ever denied publishing such studies and articles in the School’s journals, as it is proved by the writings included in this volume. Even more, the diversification of the Gusti School methodology and the introduction of ”summarized monographies” by Anton Golopenția made possible the institutionalization of such research in the urban area, especially regarding the community centres functioning in cities.

Therefore, the volume comprises articles about stonemasons, street sweepers, and small traders coming from counties in the southern Romania, and workers from Bessarabia, settled around Bucharest. All the articles were firstly published in Romanian Sociology [Sociologie Românească] by Magdalena Livezeanu, Ştefan Popescu, V. Oprescu–Spineni, Mircea Tiriung. After these relatively short presentations, we published the studies of Nicolae Marin Dunăre and George Retegan, based on detailed sociological researches about two categories of people similar to the ones already mentioned: about peasants’ children working as vendors and janitors. These second category of studies were initially published in the Annals of the Romania’s Statistic Institute [Analele Institutului Statistic al României.  ]

All these texts must be read in the context, and even if some concepts and opinions have become anachronic, they debate aspects of the capital city less known, event then. However, the beginning of the war in the fall of 1939, the suspension of School’s activity and its’ institutions limited the sociological researches in the cities, as planned by Gusti himself in the 1930s. However, the sociologists’ individual efforts, as well as the initiatives of some specialists defied restrictions, and they realised studies and articles of an important documentary value for the social history (still unwritten) of Bucharest.

Din acelasi volum:

• Alti Bucuresti interbelici. STUDII SI CRONICI GUSTIENE

The post Other interwar Bucharest appeared first on Cooperativa G.