Din viaţa unui sat românesc: filmul documentar sociologic al satului Drăguş

Adevărul, Anul 43, No. 14172, vineri 7 martie 1930, p. 2

Ieri a rulat, timp de două ore aproape, în faţa unui public foarte ales, – micuţul nostru rege cu mama lui, corpul diplomatic străin, numeroşi profesori universitari, membri ai Înaltei Curţi de casaţie, erau printre cei de faţă – un film cu totul original, atât prin frumuseţea şi interesul ce-l deşteaptă, cât şi prin valoarea şi semnificaţia lui.

În primul rând, filmul aşa de evocator al unui pitoresc colţ de viaţă rurală românească, este rodul şi complementul în acelaşi timp al unor cercetări migăloase dar sistematice de sociologie rurală, el nu este produsul fanteziei oricât de bogată şi de variate a unui individ, ci este exemplificarea intuitivă şi viu documentară a unui plan de cercetare colectivă a vieţii proprii unui sat românesc.

El este astfel o ilustrare, nu numai din punct de vedere ştiinţific, dar şi din punct de vedere artistic, a adevărului că opera colectivă nu numai că există, dar că ea are cel puţin aceeaşi valoare, dacă nu depăşeşte chiar opera individuală.

În ţara noastră, filmul pregătit de Seminarul de sociologie din Bucureşti sub conducerea neobositului profesor Gusti, este prima manifestare serioasă, promiţătoare şi profund instructivă, de înfăţişare a unui film documentar.

Ceea ce a defilat ieri pe dinaintea privirilor curioase ale unui public foarte numeros, n-a fost numai un spectacol pitoresc şi fermecător, pregătit de fantezia nesecată a unui regizor virtuos, el a fost, pentru cei mai mulţi, o lecţie concretă de estetică socială, o lecţie semnificativă de etică naţională, o exemplificare vie de ce este şi ce poate ştiinţa socială experimentală.

Deşi opera colectivă, sau poate tocmai de aceasta, filmul Drăguş s-a prezentat admirabil de unitar şi armonios în bogata lui varietate. Şi lucrul e explicabil. Luarea tuturor scenelor s-a făcut după planul sistematic şi în amănunţime stabilit de Seminarul de Sociologie în plenul său, ochii iscoditori ai regizorilor – 5 – au avut numai l,embarras du chois şi apoi munca mult mai uşoară a clasificării scenelor care, greşit şi fără motiv, au fost puse în acte şi dramatizate în titluri.

Însemnătatea culturală şi artistică a prezentării acestui film merită semnalată opiniei publice româneşti şi atrasă în special atenţia ei asupra operei serioase, ştiinţifice şi de propagandă ce se face de un grup de intelectuali, tineri, conştiincioşi şi devotaţi, strânşi în jurul unui neîntrecut organizator şi animator, unui om de vederi largi şi de înţelegere adâncă, ca profesorul Gusti.

 ***

Cronica. Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii

Boabe de grâu, anul I, nr. 1, martie 1930

p. 40:
VIAŢA SATULUI ROMÂNESC. – De câţiva ani echipe tinere de cercetători pornesc tot în alte părţi ale ţării ca să descopere satul românesc. Suntem un popor de ţărani. Optzeci dintr-o sută de români trăiesc în economia agricolă şi au sufletul ei. E o lume care trebuie cunoscută şi altfel decât din amintirile oamenilor ieşiţi din ea sau din contribuţii întâmplătoare. Nimeni nu era mai pregătit să priceapă acest adevăr şi să-l organizeze decât Universitatea, iar din Universitate, Catedra de Sociologie. Ceea ce a realizat d-l D. Gusti, titularul ei în Bucureşti, împreună cu studenţii membri ai seminarului, se poate urmări astăzi pe două linii: întâi, în materialul strâns, care va da naştere la o serie de monografii, şi al doilea, în alcătuirea, înăuntrul Institutului Social Român, a unei noi secţii, secţia monografică. O mai mare biruinţă nu se putea avea şi cine ştie dacă a întrevăzut-o altcineva, în anul când întâia echipă pornea, mirată ea însăşi de îndrăzneală, spre Goicea-mare doljană şi care s-ar putea să aibă însemnătatea unei date istorice pentru o nouă ramură de cercetări, decât poate iniţiatorul şi călăuza ştiinţifică, închis în gândurile lui în mijlocul neastâmpăratului însoţitor!

Astăzi vorbesc în sprijinul acestor realizări expoziţia etnografică din Palatul Universităţii şi Filmul Drăguşului. Satul acesta făgăraşan a avut soarta satelor celorlalte româneşti din partea locului, până când expediţia sociologică de anul trecut s-a aşezat în el. Acum e o valoare demografică, istorică, economică şi socială, care s-a desfăcut de ogorul de sub munte unde era înfipt de secole, şi circulă stârnind nedumeriri şi însufleţire, cu o putere de simbol. Colecţiile de porturi şi unelte, de ulcioare şi icoane, de fişe şi de desene, filmul cu viaţa în mişcare, prinsă în clipe caracteristice, îi dau o înfăţişare concentrată, strălucitoare şi drumeaţă, pe care aevea şi deodată n-o poate avea. Drăguşul e un element al misticismului monografic în formaţie, care ne trebuie.

Ştiinţa românească începe să-şi plătească datoria îndelung amânată faţă de poporul de ţărani, care a adăpostit-o cu evlavie.

p. 45:

ROMÂNIA LA BARCELONA. – Odacă cu închiderea expoziţiei de la Barcelona, pavilionul român îşi va întoarce lucrurile care au vorbit acolo despre noi. Probele de mărfuri ca şi iconostasele vechi, sonda de petrol ca şi tablourile şi sculpturile, modelele de pluguri sau ceştile de porţelan ca şi cărţile vor intra în lăzi numerotate şi vor lua drumul ţării. Va fi atunci ca şi când niciodată n-am fi existat cu ce avem mai bun, în soarele Barcelonei.

Privind îndărăt, avem însă de ce să fim mulţumiţi. Deşi participarea României a trebuie să fie pregătită în grabă, ceea ce a dus la întârzierea deschiderii şi la scurtarea timpului de expunere, ea poate fi dată ca pildă. Comitetul, prezidat de d-l D. Gusti, a fost alcătuit din cei mai buni cunoscători ai ramurilor pe care pavilionul român trebuia să le cuprindă. După hotărârea planului general şi găsirea, prin discuţie, a ideii care trebuia să-l facă omogen şi organic, fiecare a intrat în sarcina lui firească, de organizator al unei secţii. Lăzile au pornit, numerotae. Arhitectul, d-l Duiliu Marcum plecase mai de mult, ca să ridice, din lemn, cu stâlpi lucraţi, cu streşini cunoscute şi cu arcade la pridvoare, casa care trebuia să le primească. D-l Tzigara-Samurcaş, comisarul expoziţiei noastre, a supravegheat aşezarea şi, cu ştiinaţ prezentării pe care i-o cunoaştem, a pus câtva timp pavilionul României în centrul atenţiei.

Mai multe conferinţe tinute în Bucureşti, la o dată când ele mai puteau fi un îndemn la plecare pe drumurile Spaniei, au popularizat participarea noastră şi însemnătatea întrecerii internaţionale din capitala Cataloniei. Le-a început d-l N.Iorga, documentat, vioi şi de atâtea ori şfichiuitor, pentru oameni şi lucruri, prinşi cu lipsurile lor în lumina ochilor mari; le-au du smai departe; d-l Al. Tzigara-Samurcaş, cu tot felul de amănunte tehnice sau anecdotice, şi d-na Alexandrina Cantacuzino, cu patosul de oratoare, care face să sune din aramă orice subiect.

A se vedea si:

• DRAGUS: secvente din filmul documentar realizat de Scoala Gustiana
• Nunta la Dragus – scurta secventa din filmul sociologic
• Cartea fara slove

The post Experimental si estetic: filmul documentar despre Dragus; O lume care trebuie cunoscuta (1930) appeared first on Cooperativa G.

MENIREA RADIOFONIEI ROMÂNEŞTI

Dimineaţa, Anul XXVI, No. 8341, duminică 9 martie 1930, p. 6

Conferinţă a d-lui D. Gusti
(materialul este semnat, la sfârşit lui,
Dimitrie Gusti)

Publicăm mai jos un fragment din interesanta conferinţă a d-lui prof. universitar Dim. Gusti, preşedintele Societăţii de radiofuziune ţinută la inaugurarea Universităţii Radio.

Radiofonia a stârnit la început, cu drept cuvânt, un entuziasm cum chiar în epoca tehnică aşa cum s-a numit timpul nostru, nu i-a fost dat unei alte invenţii să înregistreze.

Posibilitatea de a arunca o punte acustică într-un timp minimal şi a uni astfel imensitatea spaţiilor, despărţite între ele, a luat proporţia unui romantism cosmic al nevăzutului, undele electrice străbătând eterul cu o repeziciune de 300.000 km pe secundă.

Tehnica şi-a sărbătorit un nou triumf în străduinţa ei de a învinge timpul şi spaţiul şi a da prin întrebuinţarea undelor lui Hertz o nouă formă de expresie proiectării voinţei omului de a fi stăpânul naturii.

Se explică deci că la început progresul pur tehnic al acestei invenţii, cu aspecte magice, a absorbit preocuparea tuturor. O nouă tehnică, şi pe bazele ei ştiinţifice o nouă industrie şi un nou comerţ al aparatelor radiofonice, s-au înjghebat.

După perioada entuziasmului tehnic a urmat acea perioadă importantă, în mijlocul căreia ne aflăm, a discuţiilor înflăcărate asupra menirii acestui minunat mijloc de circulaţie a vieţii spirituale omeneşti în infinitatea spaţială a cosmosului.

Stadiul acestor discuţii, în plină devenire, este atât de nesigur şi controversat, încât este necesar din când în când a supune întreaga problemă radiofonică unui nou examen de conştiinţă.

De aceea, credem noi, orice consideraţie asupra problematicii radiofoniei trebuie socotită ca binevenită.

Aşadar, care este valoarea şi rostul radiofoniei în societatea românească şi care-i sunt mijloacele ei de realizare proprie, – iată întrebări, care revin continuu în discuţia publică, trebuie să recunoaştem, câteodată în mod nespus de obositor şi de simplist.

Unul dintre cele mai răspândite locuri comune este mai ales întrebarea dacă radiofonia are a distra, bunăoară ca cinematograful ori varieteul, ori a instrui, bunăoară ca şcoala.
Experienţa radiofonică de pretutindeni ne arată că nu există şi nu poate fi o antinomie, o excludere reciprocă, între distractiv şi instructiv. Scopul propriu zis radiofonic nefiind exclusiv numai în a distra, ci, totodată şi înainte de toate, a stimula.
Şi anume a stimula prin distracţie.

Prin stimulare se înţelege însă mijlocirea unor valori spirituale ce provoacă interesul pentru ele; mijlocire care în acest caz înseamnă educaţie. Aşadar, în ultima instanţă, scopul radiofoniei trebuie să fie în acelaşi timp distractiv şi educativ.

Programul radiofonic nu trebuie să fie deci o afacere de bunăvoinţă, ci o chestie de comprehensiune, de posibilitate de înţelegere. Pe lângă programele care se adresează către toţi, trebuie să existe deci programe speciale, corespunzătoare diferitelor grupări şi cercuri sociale; mai ales într-o societate ca aceea românească, unde gradul de similitudine culturală şi socială este aşa de deosebit de la grup la grup.

X

O prejudecată care dăinuieşte în unele cercuri lasă să se răspândească credinţa că radiofonia ar fi chemată a înlocui cartea, teatrul, ca şi toate instituţiile de cultură ori localurile de petreceri.

Din definiţia pe care am dat-o radiofoniei reiese greşeala acestor credinţe. Radiofonia nu are a înlocui nimic, cu atât mai puţin a se ciocni cu mijloacele existente de distracţie şi cultură; ea nu poate tinde deci a deveni nici un simplu surogat al acestora.
Dimpotrivă, radiofonia urmăreşte a completa aceste mijloace prin stimularea interesului pentru ele.

Radiofonia are ambiţia a aduce un element nou, a da o contribuţie originală şi a preconiza o metodă specifică pentru crearea şi răspândirea aşa zisei culturi a poporului. Intenţionat spun: cultură a poporului şi nu, cum se spune de obiceiu, cultură populară.

Cultura poporului nu este cultura pentru popor, nu este aşa zisa cultură generală. Cultura generală este fantoma unei culturi răspândite în mod egal în fiecare membru al poporului, este repeţirea în masă a unei aceleiaşi uniforme spirituale.

Căci ceea ce se numeşte cultură nu este ceva încremenit, o substanţă, ci un proces, o devenire permanentă, niciodată o stare definitivă.

Dacă aşa este, şi aşa este, apoi cultura poporului nu poate fi dedusă dintr-o cultură generală pentru toate timpurile şi toate locurile, ci din trebuinţele poporului.

În acest scop, astăzi, Societatea română de radiofuziune începe înfăptuirea unui nou program, al unuia dintre programele pe care le crede necesare. Ceea ce s-a spus până acum a fost prefaţa justificării acestei inovaţii.

În fiecare zi, între orele 7 – 8 seara se vor emite 2 – 3 comunică de câte 20 – 30 minute.
Aceste comunicări ori conferinţe se vor ţine după un plan de mai înainte şi bine stabilit. Şi anume, fiecare zi, de la orele 7 – 8 seara, va fi consacrată unui domeniu special al culturii.

Iată care vor fi aceste materii:

Ora de la 7 – 8 de luni va fi consacrată ştiinţei în general; marţi, literaturii, limbilor şi folclorului; miercuri, ştiinţei sociale, lato sensu (adică chestiunilor economice, agrare, financiare, sociale, juridice) şi politicii externe; joi, muzicii şi folclorului muzical şi artei; vineri, filosofiei şi vieţii religioase; sâmbătă, istoriei, geografiei şi turismului, iar duminica, educaţiei, sănătăţii şi culturii poporului.

În cadrul fiecăruia din aceste domenii ale culturii, comunicările se vor face, pe cât posibil, în serii, în cicluri de probleme şi în conferinţe izolate.

S-ar putea obiecta (şi mai ales în domeniul radiofonic ce nu se poate obiecta!) că aceste comunicări ar fi lovite de la început de atributul monotoniei obositoare. S-ar uita, în acest caz, că domeniul cultural al fiecărei zile va fi atât de vast, încât oricând s-ar putea alege subiectele cele mai variate şi mai atrăgătoare.

Mai ales când actualitatea culturală a fiecărei materii ar introduce şi puternicul element emotiv, caracteristic actualităţii în genere. De aceea conferinţele vor fi de preferinţă din câmpul actualităţii şi, pe cât posibil, din al actualităţii româneşti.

Căci, după cum s-a spus, radiofonia, ca metodă de lucru, trebuie să fie naţionalizată, ea trebuie să devină din ce în ce mai mult o tribună a timpului, o tribună naţională a timpului.
Desigur, în 20 – 30 de minute nu se vor putea trata etapele grele ale materiilor culturale ce le va cuprinde programul.

Dar nici nu se va urmări aceasta, conferinţele neavând a da cunoştinţe, cât a deştepta interes pentru ele şi pentru problemele ce le cuprind.

Prin această activitate radiofonia românească devine, între 7 – 8, o universitate specială pe care cred că am putea-o numi UNIVERSITATEA RADIO.

Titlul poate părea pompos (de altfel, titlul nu are nici o importanţă). Importat este de reţinut că între orele 7 – 8 Societatea de radiofuziune va atinge toate disciplinele universitare şi pe lângă aceasta şi câmpuri de cultură care nu se predau la Universitate, – prin expuneri lipsite de erudiţie şi de pedantism, însă bine informate şi pe înţelesul tuturor.

Programul acesta va contribui la formarea sentimentului de comunitate, de conştiinţă a valorilor şi solidarităţii naţionale, ilustrând definiţia naţiunii după Renan, ca un plebiscit de toate zilele.

Este ştiu că cele mai bune intenţii se lovesc de multe ori de posibilităţi. Posibilităţile de realizare a celor mai bune programe sunt în funcţie de bugetul radiofonic disponibil, care este încă foarte modest, aproape de 100 de ori mai mic decât acel de care dispun unii vecini.

Înfăptuirea unui program radiofonic atârnă apoi de realitatea spirituală a ţării, adică de conferenţiari şi ascultători.

În cadrul acestor condiţionări, societatea română de radiofuziune, conştientă de marea responsabilitate ce-i incumbă, se va strădui să realizeze un maximum pentru a servi, potrivit menirii ei, Ţara.

The post Conferinta dlui Gusti: Menirea radiofoniei romanesti (1930) appeared first on Cooperativa G.

Sărbătorirea preşedintelui Masaryk. Omagiile guvernului, partidelor politice şi intelectualităţii române

Adevărul, anul 43, No. 14174, duminică 9 martie 1930, p. 3

Institutul social român a organizat sărbătorirea celei de-a optzecia aniversare a preşedintelui Thomas Masaryk. La invitaţia Institutului, au răspuns exponenţii partidelor politice, în frunte cu guvernul reprezentat prin d. prim ministru Iuliu Maniu şi mare parte din miniştri.

Festivitatea a avut loc în prezenţa regenţilor patriarhul Miron Christea şi d. C. Sărăţeanu.
(…)

În toate discursurile oamenilor politici şi oratorilor de ieri, răsună apologetica şi recunoştinţa în forme simple, emoţionante sau în forme ditirambice solemne. Discursurile şi conferinţele exprimau închinarea generaţiilor române faţă de incomparabila frumuseţe şi nobleţe de om.(…)

Conferinţa d-lui prof. d. Gusti

Preşedintele Institutului social român, d. profesor Dim. Gusti, a vorbit despre personalitatea şi opera preşedintelui Masaryk, „care formează programul viu al naţiei sale”.

„Opera ştiinţifică, filosofică, sociologică, politică şi istorică – este de însemnătate mondială; dar oricât de mare ar fi opera, mult mai mari sunt actele sale morale de o valoare unică pentru istoria şi politica naţională cehă din anul 1882 până azi. Ca profesor a exercitat o influenţă fascinatoare asupra auditorului; ca gânditor a scris pagini ce vor rămâne; ca orator politic a avut un mare ascendent asupra mulţimii; dar nici una din lecţiile şi paginile sale n-a fost mai strălucită ca pagina şi lecţia ce ne-o dă însăşi viaţa lui.

„Făcându-şi un ideal din adevăr şi dreptate, Masaryk şi-a formulat marile percepte imperative ce-i alcătuiesc doctrina vieţii: fii o conştiinţă, şi prin aceasta vei fi fericit şi mai ales prin aceasta vei fi puternic, drept, căci aceasta nu e numai nobil, ci înţelept şi util.

„Împlinirea datoriei cu orice preţ şi necesitatea curajului cuprind directivele sale de luptă ce-l încălzeau şi dominau şi care l-au desemnat de la început ca pe un director de conştiinţe, propagator de energie şi conducător de suflete.

„Omul – se reliefează într-o neîntrecută nobleţe de caracter.

„Secretul activităţii prodigioase a acestei vieţi sintetice se află în doctrina sociologică ce-i stă la bază. Doctrina sociologică a prezidentului se poate rezuma în trei cuvinte: activistă, realistă şi umanistă. Nu e loc de spus ce reprezintă fiecare. Ne mărginim a spune că într-o atare doctrină rezidă programul său politic de reforme sociale, muncă culturală şi politică internă.

„În acţiunea sa de propagandist, Masaryk a fost călăuzit de profunda convingere că dreptul naţiunilor decurge din principiul umanităţii, naţiunile fiind elementele naturale şi organele fireşti ale umanităţii. Valoarea unei naţiuni stă în faptul că făcând parte din umanitate trăieşte prin ea şi pentru ea.

Dar problema problemelor – accentua d. Gusti – a fost pentru preşedintele Masaryk democraţia, fiind adânc convins că destinul Europei este strâns legat de viitorul democraţiei înăuntrul naţiunilor, ca şi de al democraţiei internaţionale dintre statele naţionale, care-şi găsesc expresia în Societatea Naţiunilor.

„Democraţia este, după el, o consecinţă şi o experienţă politică a moralei umanitiste”. Democraţia este realizarea; ea nu este numai o problemă de organizare ştiinţifică a conducerii, ci şi una de educaţie culturală a mulţimii.

La omagiul lumii politice româneşti, Institutul social român asociază, prin d. Gusti, profundul omagiu al intelectualităţii române pentru personalitatea simbolică şi reprezentativă a vremii.

The post Sarbatorirea presedintelui Masaryk. Omagiile guvernului, partidelor politice si intelectualitatii romane (1930) appeared first on Cooperativa G.

Sursa foto: http://www.documentingdissent.org.uk/?p=15542

Zece ani de existenţă şi activitate a organizaţiei internaţionale a muncii

Adevărul, Anul 43, No. 14217, joi 1 mai 1930, p. 2

Pentru sărbătorirea a zece ani de activitate a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, Institutul social român a organizat, în secţia sa de politică socială, o serie de comunicări care vor înlesni publicului românesc cunoaşterea atât a instituţiei de la Geneva, cât şi a operei sale. Această serie de comunicări a fost inaugurată de însuşi d. Albert Thomas, directorul Biroului internaţional al muncii, cu prilejul venirii sale în România. Comunicările ce urmează a fi ţinute în decursul lunii mai se datoresc celor mai de seamă specialişti şi cunoscători ai operei realizată de Organizaţia Internaţională a muncii în primul său deceniu de activitate.

Ordinea comunicărilor este următoarea:

1. Joi, 1 mai 1930, I. Stelacec, Organizarea şi activitatea Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
2. Marţi 6 mai 1930, E. A. Poulopol, Natura şi opera juridică a O. I. M.
3. Sâmbătă 10 mai, 1930, C. R. Mircea, Organizaţiile patronale şi O. I. M.
4. Joi 15 mai, I. I. Mirescu, Sindicatele muncitoreşti şi O. I. M.
5. Marţi 20 mai, D. Constantinescu, România şi O. I. M.
6. Sâmbătă 24 mai 1930, G. Strat, Viaţa economică şi O. I. M.
7. Joi 19 mai 1930, Vlădescu-Răcoasa, Ideologia şi predecesorii O. I. M.

Comunicările vor avea loc în localul Academiei de Înalte Studii Industriale şi economice, orele 9 seara. Intrarea liberă.

Conferinţa d-lui dr. Schacht la Institutul social român. Cooperarea băncilor de emisiune la reconstrucţia economică după război

Adevărul, Anul 43, No. 14225, marţi 13 mai 1930, p. 3

Ieri a vorbit la Institutul social român, în Aula Fundaţiei Carol, d. dr. Hjalmar Schacht, fostul preşedinte al lui Reichsbank, despre „Cooperarea băncilor de emisiune la reconstrucţia economică de după război”. (…)

Salutul adresat conferenţiarului de d. D. Gusti

Conferenţiarul a fost salutat, la început, de preşedintele I. S.R., d. prof. D. Gusti, care a atras atenţia asupra personalităţii d-lui Schacht, unul din marii realizatori contemporani pe tărâmul economic şi financiar.

În urma efectelor războiului şi ale inflaţiei, întreaga viaţă economică şi monetară a Germaniei, la fel cu aceea a tuturor ţărilor aproape, trebuia să fie reconstruită. Şi odată cu stabilizarea de fapt a monedei începe pentru Germania o nouă eră a istoriei ei economice şi financiare. În această operă, d. dr. Schacht a avut un rol covârşitor şi hotărâtor. De asemenea, d-sa a fost iniţiatorul acţiunii de cooperare a băncilor de emisiune, care prin promiţătoarele începuturi din anii 1926, 1927 şi 1928, a anticipat banca plăţilor internaţionale, care poate fi socotită ca începutul realizării unui plan de economie mondială. De aici însemnătatea europeană a personalităţii d-lui dr. Schacht, care nu putea găsi o apreciere mai justă decât în cadrul I. S. R., a cărui activitate şi gândire este, fără falsă modestie, europeană.

Vizita în România a d-lui dr. Schacht, venit să ne cunoască poporul şi ţara, a servit în cel mai înalt grad politica de cunoaştere constructivă reciprocă a naţiunilor.

De aceea, închei d. Gusti,  noi mulţumim pentru aceasta, căci nu dorim decât de a fi cunoscuţi, şi-i spunem un călduros bine aţi venit.

Expunerea fostului preşedinte al Băncii Reichului. (…)

Albumul comemorativ al Biroului Internaţional al Muncii

Vlădescu-Răcoasa

Adevărul, Anul 43, No. 14227 , joi 15 mai 1930, p. 3

Cu prilejul împlinirii unui deceniu de rodnică activitate în domeniul politicii sociale mondiale, Biroul Internaţional al Muncii de pe lângă Societatea Naţiunilor a editat un frumos şi instructiv volum comemorativ.

Iată însă că această publicaţie ocazională a avut darul să atingă, prin „superba ei eleganţă”, nu gustul rafinat al celor câţiva oameni înamoraţi de minunile grafice, ci simţul lor intim de dreptate socială. Căci fiind vorba de o instituţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor muncitoreşti, mulţi idealişti şi generoşi, cu ferme convingeri sociale înaintate, ar fi preferat să vadă „aspecte realiste, brutale din truda muncii, aspecte ce ar fi avut darul să turbure siesta măreţilor domni cu aerul de magnaţi ai capitalismului”. Nu fotografii după picturile murale ale palatului B. I. M., ci fotografii după natură, înfăţişând pe muncitorii chinuiţi.

Ce ne prezintă în schimb albului B. I. M. ? În afară de textul cuprinzând expunerile celor mai autorizaţi conducători ai organizaţiei internaţionale a muncii, întâlnim fotografiile evocatoare ale diferitelor conferinţe internaţionale de muncă, ale comisiei alcătuită de Conferinţa păcii din 1919, pentru a pune bazele unei legislaţii internaţionale a muncii. Apoi vederea monumentalelor clădiri de la Washington, Paris, Londra, Roma, Stockholm, Berlin, Varşovia, Genua, în care au fost găzduite fie conferinţele, fie consiliul de administraţie al B. I. M.

Alături de aceste vederi se mai găsesc reproduse diferite podoabe ornamentale din interiorul B. I. M., precum şi fotografia clădirii masive şi severe care adăposteşte această instituţie de pacificare a popoarelor prin înlăturarea conflictelor sociale.

De unde atunci enervarea al cărei ecou se face subit d. Şeicaru? Să analizăm pe scurt argumentarea d-sale.

Întâi, fiindcă această instituţie de protecţie a muncitorimii, recunoscută şi creată prin tratatele de pace de dorinţa şi voinţa expresă a naţiunilor, îşi sărbătoreşte primul deceniu de activitate publicând un volum „elegant”, îngrijit ca tehnică, atrăgător, instructiv, civilizat şi neaţâţător ca atitudine.

Al doilea, fiindcă oamenii care se văd în diferitele fotografii sunt îmbrăcaţi ca toată lumea, corect şi cuviincios, au chiar gulere tari şi fac impresia unor oameni bogaţi.

Al treilea, fiindcă Organizaţia internaţională a muncii este adăpostită într-un palat, într-o clădire modernă, chipeşă şi confortabilă, cu parc şi sală de consiliu.

Dar mai este încă ceva care turbură profunda şi sincera simpatie şi grijă a celor îndureraţi pentru nevoile „chinuiţilor muncitori”. Este faptul că în fruntea B. I. M. se găseşte fostul militant socialist Albert Thomas. Şi culmea, acest om este chiar plătit pentru că îndeplineşte funcţia de director. Şi e plătit bine, în franci elveţieni! Se bucură astfel de „o rentă fără risc, pe când averea creatoare este ameninţată totdeauna de risc”. (Să mai relevăm spiritul de observaţie şi discernământ al scriitorului!) Şi autorul acestor afirmaţii, sunt sigur că ne-ar fi putut da exemple concrete din belşug şi din variate domenii. Ar fi inutil să i le cerem spre a face comparaţii şi trage concluzii.

Un lucru trebuie precizat însă şi subliniat: lipsa de seriozitate a observaţiei şi temeiurile ei psihologice. Căci nu-mi explic cum s-ar putea cere unei personalităţi ca Albert Thomas, cu care Franţa se mândreşte şi la serviciile căruia a apelat în cele mai grele vremuri pentru ea, să realizeze opera măreaţă de creaţie şi îndrumare pe tărâmul social internaţional la care a fost chemat, fără să i se asigure toate condiţiile indispensabile de constructivitate, dispreţuind tot ceea ce constituie cultură, civilizaţie, mediu social occidental, şi să muncească în mod gratuit pentru apărarea intereselor tuturor statelor membre ale Societăţii Naţiunilor.

O singură nedumerire îmi pare îndreptăţită la d. Şeicaru. Aceea privitoare la necesitatea unor instituţii speciale de politică socială internaţională şi naţională pe de o parte, precum şi la utilitatea şi eficacitatea operei înfăptuite de aceste instituţii, pe de altă parte.

Afirmaţiile categorice şi tranşante pe care d-sa le face însă în legătură cu aceste două probleme se explică numai prin completa ignorare, sau în cel mai bun caz prin ignorarea voită a condiţiilor economice şi politice în care a luat naştere Organizaţia de la Geneva, precum şi a contribuţiei ei necontestate la ridicarea nivelului muncitorimii de pretutindeni după război.

Fără Organizaţia internaţională a muncii şi opera ei întreită de legislaţie, de cercetări ştiinţifice şi documentare, de influenţă continuă, stăruitoare, de autoritate, frământările sociale naţionale ar fi fost aşa de frecvente şi de grave, încât orice încercare de refacere şi reconstrucţie a lumii după război ar fi fost cu neputinţă. O recunosc aceasta magnaţii capitalismului, preocupaţi cel puţin tot atât cât şi d. Şeicaru de rentabilitatea averilor creatoare, în comparaţie cu renta muncii intelectuale.

Cât priveşte convingerea muncitorimii  despre exploatarea şi demagogia ce se exercită asupra ei din diferite direcţii, e mult mai cuminte s-o lăsăm pe dânsa să şi-o exprime, fiindcă astfel avem cel puţin garanţia autenticităţii. De asemenea, ingratitudinea ei, în orice caz, suntem siguri, va fi mult mai justificată şi mai grea, decât ingratitudinea fictivă pe care noi am încerca s-o convingem să o ia în spate.

The post 10 ani de existenta si activitate a organizatiei internationale a muncii (1930) appeared first on Cooperativa G.

NICOLAE DUNĂRE

„Am capacitatea de a fi aproape obiectiv”

Pe Nicolae Dunăre l-am cunoscut din întâmplare, pe culoarele Casei Scânteii. Nu figura pe lista de „recomandări” ale lui H.H. Stahl, şi nici alţii nu îmi atrăseseră atenţia asupra personalităţii acestui reprezentant al generaţiei deceniului 4. Ştiind însă că fusese elev al monografiştilor m-am decis să-l provoc la câteva interviuri de istorie orală. A acceptat numaidecât, propunând – spre mirarea mea – ca loc al realizării înregistrărilor locuinţa mea. Din modul grăbit al povestirii, din felul de construire al propriei istorii mi-am putut da seama că N. Dunăre s-a găsit permanent într-o continuă competiţie cu el însuşi, dorind parcă să pună în acord acţiunile de toate felurile cu visele de a deveni întemeietor de şcoală, un fel de Gusti al timpului său.

Tânărul Nicolae Marin (devenit în timpul studenţiei Marin-Dunăre, ulterior Dunăre) nu a ezitat să ia parte la toate acţiunile despre care credea că îl vor apropia de statutul dorit. A fost în Serviciul Social în vara anului 1939, iar după suspendarea acestuia, în toamna aceluiaşi an, a intrat în echipa pentru plasa Dâmbovnic, nelipsind apoi nici din campania organizată dincolo de Bug de Anton Golopenţia la Institutul Central de Statistică. După război descoperă sociologia relaţiilor interetnice, ca apoi să lucreze în cercetarea etnografică academică. Dialogul purtat cu el mi-a demonstrat că chiar şi trecutul profesional poate avea caracter de construcţie personală.

– Vocaţia dumneavoastră de etnograf, de sociolog  poate avea rădăcini în copilărie?

– Nu, nu. Am totuşi momente legate de acest lucru. În ultimul an de liceu, în ‘33-‘34, dirigintele, profesorul Constantin Mureşanu, care colabora cu Şcoala Sociologică de la Bucureşti, cu Dimitrie Gusti – eu nu ştiam de acest lucru… Făcuse vreo 7 ani de studii în Occident, mare pedagog, psiholog. Ca diriginte ne chema în fiecare zi pe câte unul la el acasă după-amiaza la un ceai şi să ne întrebe, ce vrem să facem. Eu la întrebarea lui “ce-am să mă fac” i-am spus: “sunt băiat sărac, am să urmez Dreptul ca să câştig mai repede un ban, pentru ca să-mi întreţin mama, fratele şi sora”. La care Constantin Mureşanu a spus: “Dumneata să câştigi bani? Dumneata ai să trăieşti numai din salariu. Să urmezi şcoala lui Dimitrie Gusti de la Bucureşti, pentru că dumneata ai orientări sociale, vii din familie muncitorească-ţărănească, şi cred că acolo te vei realiza”. Aşa m-am hotărât eu ca să dau examen la Facultatea de Filosofie şi Litere, secţia Sociologie.

– Deci aţi învăţat şi sociologie în şcoală?

– Da. Sociologia chiar era de Dimitrie Gusti şi Traian Herseni, manualul de sociologie din clasa a VII-a, cum era. Că noi am făcut numai şapte clase.

– Nu mai aveţi manualul?

– Ar fi greu, dar aş putea să-l aflu de la doamna Herseni. Aşa că era un om care era foarte aproape de noi, şi credeam că ne dă sfaturi foarte potrivite despre viaţă, despre realitate, şi m-am lămurit din conversaţiile cu el că într-adevăr relaţia cu satul… Eu proveneam dintr-un orăşel, din Hârşova, dar după toate neamurile mamei şi tatii aveam origine anterior ţărănească, deci cunoşteam din sat anumite lucruri. M-a atras ideea să fac cercetări în cadrul şcolii sociologice de la Bucureşti. Deci, conversaţia de două ceaiuri de la casa omului necăsătorit Constantin Mureşanu – toată viaţa a rămas necăsătorit. El m-a şi publicat în revista săptămânală „România de la mare”, în 1935 mi-a luat toamna, înainte de a pleca la facultate două articole, şi-au apărut abia în februarie 1936, Mărturie despre generaţia mea. Ce caraghioasă chestie! /râde/ Am recitit-o acum vreo câţiva ani, şi am rămas mirat că eu îi analizam pe colegii mei într-un mod foarte original, nu nominalizat, ci tipuri de oameni, cu destulă asprime. Vedeam că nu suntem o generaţie destul de serios ancorată la ceea ce ne aştepta. Că ne aşteptau, se vedea că ne aşteptau răsturnări, războaie, în ‘36-’37.

– În liceu sociologia tot acest Mureşanu o preda?

– Da. Cu el am făcut sociologia după manualul lui Dimitrie Gusti şi a lui Herseni, şi am făcut-o aproape complet la sociologie. Interesant. Că la logică l-am cam păcălit, fără să vrem, iar la psihologie şi mai mult l-am păcălit. Adică ne pasiona aceea, dar pe de altă parte, poate că şi o dorinţă de a-i “trage clapa” lui, fără să fim conştienţi că ne-o trăgeam nouă. Eu trebuie să spun că încă din clasa a IV-a de liceu – bine, şi înainte m-am întreţinut singur -, dar în clasa a IV-a la 20 octombrie am intrat muncitor în portul Constanţa, la lopată, şi aş fi rămas mult timp aşa, şi era mai bine aşa, ca să-mi câştig leafa prin munca în aer liber, ca să-mi câştig pâinea aşa. Dar, într-o zi a venit Pătrăşcanu, un pontator mărunţel, simpatic, un om curat, părea intelectual, şi era băut, şi n-a putut să noteze în carnetul de pontaj, care avea nişte pătrăţele oblice, nişte dreptunghiuri oblice, şi acolo trebuia să pui 1, 1/2, 1/3, 1/4, care cât a muncit, care cât a stat la muncă… Şi atunci a scos o bucată de hârtie şi un creion, şi a zis: “care ştie, măi, să scrie frumos dintre voi?” Şi un oltean de acolo care era mai mărişor, mai în vârstă: “Nicolae ştie, domnule şef, Nicolae…” Am început să scriu eu cu oarecare timiditate, şi mi-am dat silinţa să scriu frumos, eu aveam un scris citeţ. Ăsta a făcut ochii mari, şi mi-a spus: “Dar tu ştii să scrii frumos. Câte clase ai?” Eu am răspuns de două ori la rând: “sunt în clasa a IV-a de liceu”. El a repetat întrebarea, şi eu dădeam răspunsul: “sunt…” La care el odată s-a trezit: “Ce, crezi că eu sunt beat? Te întreb câte clase ai, şi tu îmi zici că eşti”. Atunci tot olteanul ăla spune: “Dom’ şef, să vedeţi, Nicolae dimineaţa e la Mircea cel Bătrân. Numai după-masa vine la noi, la ora două.” “De mâine vii la birou la mine, ajutor de pontator!” Asta a fost şi bine şi rău: bine din punct de vedere băneşte, pentru că de două ori pe lună, la 1 şi la 15, două nopţi până la ziua lucram, şi atunci aveam încă două zile în plus de lucru la leafă, şi mai era un bine că mi-a spus deschis: “Nu te apuci de citit aici, manualele de învăţat le bagi în sertar, şi când auzi zgomot pe cimentul de dinaintea biroului, le închizi, şi rămâi cu statele de plată sau cu alte materiale care le scrii, oficiale. Restul, citeşti”. Deci, din punctul ăsta de vedere era un avantaj, dar aerul era închis, şi acele patru nopţi integrale când lucram până dimineaţa, cu capul băgat sub chiuvetă, sub apa care mă trezea din somn, era o problemă mai grea, dar am reuşit să mă menţin în serviciu şi când am devenit student. Şi veneam şi plecam. Stăteam student o lună, mă întorceam o lună, iar, şi în vremea asta îmi întrerupeam serviciul şi-l reluam, tot în portul Constanţa, până în ’37, deci din ’34 până în ’37. Veneam mai multe luni pe an la Bucureşti, dar iată că puteam să mă reîntorc, adică aveam o bază, şi lucrul acesta a fost şi un rău. Fiindcă în loc să mă lupt pentru o bursă, am avut siguranţă aici, şi pe urmă de aici, din Direcţia Porturi Maritime Constanţa m-am mutat la Direcţia Hidraulică Bucureşti. Apoi la Direcţia Silozurilor Regionale din Bucureşti, care toate ţineau de Direcţia generală a porturilor şi comunicaţiei pe apă. Deci, era un fel de unitate în serviciu şi odată când, parcă în ’37, am câştigat bursa, ne-a chemat secretarul general al rectoratului, şi ne-a spus: “Domnilor colegi care aveţi servicii, care aveţi alte mijloace, vă rog să daţi bursa, ca s-o dăm altui coleg care n-are mijloace”: Am judecat foarte nepractic, şi am cedat bursa. E drept, nu era aşa de mare cât salariul, dar ea era o bază mai bună… În sfârşit… gest din tinereţe. Pe vremea aceea eram de o curăţenie spirituală extraordinară, adică, dacă nu convenea celuilalt, nu făceam. Şi am crezut în aceasta până la sfârşitul războiului, până, pot să spun, aproape de moartea lui Pătrăşcanu, sau mai exact uciderea lui Pătrăşcanu.

– Cei doi Pătrăşcanu aveau vreo legătură?

– Nu, n-aveau nici o legătură între ei. Nu. Lucreţiu Pătrăşcanu m-a citat în Problemele  de bază ale României, destul de pozitiv, mai pozitiv decât Miron Constantinescu şi alţii, cu care am fost în echipa de la Dâmbovnic. Nu, eram în relaţii bune, dar mă simţeam dator ca director în oficiul de studii din Ministerul Naţionalităţilor – eu eram omul de legătură cu cel care gira fabrica Ministerului Naţionalităţilor, fiecare întreprindere din capitală sau din ţară avea un membru din CC PCR care o supraveghea, iar Ministerul Naţionalităţilor era supravegheat de Lucreţiu Pătrăşcanu, în calitate de membru CC al PCR, nu în calitate de ministru al justiţiei. Deci, în acea calitate mă mai duceam din când în când la el cu proiectul de Statutul naţionalităţilor, cu anteproiectul – legea de sancţiuni în materie de naţionalităţi şi alte probleme. Şi Răcoasa era ministrul naţionalităţilor.

– De la moartea lui Pătrăşcanu n-aţi mai crezut în aceste principii?

– Nu. M-a tulburat foarte tare moartea lui. Adică, omorârea lui m-a tulburat foarte mult, pentru că eu credeam că el trebuia să fie secretar al Partidului Comunist Român, aşa credeam noi, un grup de intelectuali, fără să fim organizaţi cu vreun căprar. N-aveam nici un căprar peste noi.  Era un om care trăise, gândise, şi deci crezuse în comunism, şi cred că a murit crezând în comunism, sau mirându-se. Ăsta e sentimentul meu: că el a murit mirându-se de ce este împuşcat. Ei, mirarea asta m-a tulburat pe mine.

– Era clar atunci când l-au arestat, în ’48, în august. Soţia lui mi-a povestit cum s-a întâmplat.

– Întâmplarea a avut o urmare mare, neaşteptată pentru mine. Nu omorârea lui încă, ci sancţionarea lui în Plenara Comitetului Central, din iunie 1948. De la Ministerul Naţionalităţilor, unde eram directorul Oficiului de Studii în Direcţia Naţionalităţilor, am fost luat de Vasile Vaida, ministrul agriculturii, şi de Ion Berca, secretarul general al Ministerului Agriculturii. Luat, detaşat şi apoi transferat ca să conduc ca preşedinte al Comisiei pentru revizuirea cursurilor de toate gradele şi de toate ramurile: agronomie, zootehnie, veterinărie, forestieră şi aşa mai departe, toate învăţămintele astea universitare şi mai mici, ca toamna să înceapă cu cursuri noi litografiate, în care să fie ceva orientare materialistă. Eu vorbesc obiectiv. Fiindcă numai un nebun credea că e posibil ca în 2 luni de zile eu să parcurg 50 de proiecte de cursuri care-mi parveneau, să le refac, să le fac neapărat materialiste. Luptam să evit să fie idealiste. Asta era prima acţiune. A doua, să fie orientate materialist-istoric, şi a treia obligaţie mare era: trebuia să avem material sovietic în ele. Şi aveam revistele acelea, „Analele româno-sovietice”, alea ne-au salvat, că nu aveam publicaţii. Şi atunci acolo erau recenzate sute de cărţi în decurs de mai mulţi ani, adunate pe masa mea. Aveam o echipă de profesori, de specialişti, de doctori, zece inşi în buget… Dactilografe, secretară, în sfârşit, era o aparatură formidabilă, şi munceam de dimineaţa la 6 şi până la 12 noaptea. Aveam două salarii pe zi. Şi nu era posibil, dar foloseam, introduceam citate la lucrările acelea, pentru ca în lucrările noi care intrau la litografie să fie un material sovietic utilizat. Unele erau chiar furate de autori. Furau cărţi sovietice, le traduceau, erau români basarabeni, le traduceau în româneşte – şi nu le traduceau destul de bine -, vroiau bani. Traduceau în grabă, şi asta ajuta să nu fie o copie fidelă a lucrării sovietice. Eu o descopeream, le atrăgeam atenţia s-o facă mai-mai, dar asta mă scutea de a mai face trimiteri bibliografice, că aveau ei destule, câte ne trebuiau nouă. Oricum, era o operaţie care s-a făcut, şi a fost şi ea un rezultat valabil 2-3 ani de zile. Atunci, înaintea mea a fost un birou de revizuire a manualelor care la mine s-a transformat într-o comisie de revizuire a cursurilor. Era un poet, Gelu Naum, un poet valoros dealtfel, şi acuma am păreri bune despre el ca poet, poate între timp i-a venit şi caracterul… Mi-a atras atenţia la vreo săptămână când a auzit că eu am dat drumul la un curs la litografiere. Eu aveam zece oameni, el n-avea pe nimeni. Aveam dactilografe, aveam secretară, aveam o doamnă care îmi ţinea legătura cu Comitetul Central, eu nu aveam timp nici cu CC PCR să ţin legătura, deşi eu trebuia s-o ţin. Dar, pe aia o trimiteam, că eu lucram de dimineaţa până după miezul nopţii. Şi m-a poftit de o parte şi mi-a spus: “Domnule doctor, sau cum se spunea atunci, tovarăşe, eu vă atrag luare-aminte că procedaţi într-o neaşteptată adversitate faţă de mine”. “Dar nici nu vă cunosc, i-am răspuns, nici n-am făcut nimic legat de dumneavoastră. Eu am aflat de la o doamnă referentă că dumneata ai un birou, aşa, pe-aicea”. El era cu o funcţie în sindicat, şi când eu am terminat treaba, şi către sfârşitul lui iulie, când plecau ultimele cursuri la dactilografiat, ca apoi să plece la litografiat, am plecat în concediu de odihnă, şi el m-a pus pe lista acelor uriaşe comprimări de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, cum s-ar zice, cei de la domenii de pe vremuri. Erau mulţi sinecurişti din ăştia care aveau leafă, dar n-aveau muncă, numai leafă. Şi m-a introdus pe lista ălora. Undeva m-a strecurat şi pe mine acolo, pe data plecării în concediul de odihnă. La o lună când eu am întrebat după concediu că nu-mi venea leafa: “Ce faceţi?”, zice; “Nu vă supăraţi, nu mai sunteţi, ba din contră, vă aşteptam să veniţi repede, pe cheltuiala dumneavoastră, să predaţi, că a fost numit un tovarăş ofiţer de rezervă venit cu Tudor Vladimirescu, a fost numit să preia funcţia de secretar al comisiei, şi acum comisia şi-a terminat treaba”. Eu trebuia să trec conferenţiar universitar de sociologie agrară la Institutul de Agronomie Bălcescu. Şi de aceea eu lucram cu o generozitate şi o pasiune şi un devotament nemaipomenit, şi cineva, un om mărunt, dealtfel poet bun, opera treaba aceasta. Şi cineva mi-a zis, secretarul de partid, un om foarte de treabă, unul Lupu, un om de mare curăţenie sufletească: “Nimeni n-a umblat la dosarul de partid al dumneavoastră, care e la mine”. Era secretarul responsabil cu cadrele în Comitetul de Partid din Ministerul Agriculturii. El a spus: „N-a cerut nimeni dosarul. V-au exclus din partid, nu v-au lăsat să veniţi la şedinţe, nu v-au primit cotizaţia trei luni, şi v-au exclus. Dar faceţi un memoriu!” Am făcut memoriul, s-a pierdut memoriul, a avizat Miron Constantinescu favorabil în Biroul Politic. Parcă aşa se numea pe vremea aceea. Dar până la urmă s-a rătăcit, s-a tot reorganizat. Treaba asta s-a făcut mult mai târziu, fără a mai fi rugat, de un tovarăş foarte de treabă, dar mut de felul lui, vorbea, dar nu vorbea. Szántó, întâmplător ungur. Eu aveam foarte mulţi prieteni unguri de la Cluj, la Comitetul Regional de Partid, Comisia Regională de Revizie, au dat şi un dosar foarte favorabil despre mine, dar au spus că dacă ei mă rezolvă înainte de Congres, trebuie să mă rezolve “reprimit”. Sunt unele lucruri mai complicate, ar fi mai uşor “primit”: “Uite, noi vă sprijinim să fiţi propus să intraţi în partid”. Într-adevăr, m-au primit cu savanţii, cu Tudor Vianu, cu categoria aceasta de oameni, ca un mare savant, publicat într-adevăr. Luasem premiul Academiei în 1963, cel dintâi premiu al Academiei la etnografie după 23 August.

-Deci, de două ori aţi fost primit în partid.

– Da, de două ori. Dar, când m-au reprimit, mi-au zis; “Sunteţi reprimit”, ca să am satisfacţia, oral, dar n-am primit cotizaţia pentru intervalul acela de atâţia ani. Deci, sunt din ’64, nu din ’47. În ’48 s-a întâmplat treaba aceea. Ei, asta pe mine m-a tulburat. Eu, în timpul războiului credeam în comunism ca într-o religie. Pentru mine nevoia dreptăţii sociale era aşa de arzătoare, aşa de unic ţel al vieţii, şi deci încrederea în orientarea şi în dreptatea orânduirii comuniste era aşa de mare, că, mergând în timpul războiului, o perioadă când am fost în aşa-zisa “echipă de stânga” de la est de Bug, condusă de Anton Golopenţia, echipă tot pe linia lui Gusti, am fost prieten cu o profesoară moldoveancă din Valea Hoţului – o să-i spunem numai valea Hoţului, n-o să spunem din ce judeţ este, şi atunci se poate relata despre ea[1]. Anna Urer Darienko, poate o fi trăind, poate o fi murit. Ne-am scris de vreo două ori. Ne-am sărutat la despărţire, după 45 de zile. Eu eram în altă casă, nu la dânsa, toată lumea credea că trăim împreună, dar eu credeam că e o blasfemie să profit de femeia unui om care e pe front… “Dumneata care te socoţi – nu eram membru de partid – dar care te socoţi filocomunist” şi aşa mai departe. Şi s-au întors toţi comuniştii din echipă cu pielicele de astrahan, cu sute de pachete de ceai, şi Bucur Şchiopu, şi Ion Oancea, şi Mihai Levente, şi Corneliu Mănescu, Tudor Alexandru Stoianovici şi alţi comunişti. S-au întors cu buzunarele şi maşina plină, maşina statului, plină cu trofee de-astea. Eu m-am dus cu o pielicică proastă, şi nevastă-mea a zis: “o să ne ştergem pe picioare cu ea”. Socru-meu, mai cuminte a zis: “lasă, că îmi fac eu o căciulă, că sunt bătrân”. Şi un pacheţel de ceai rusesc am adus. Un pacheţel. Au râs de mine acasă. Eu însă credeam ca într-o religie. Aceasta a făcut ca atunci când s-a întâmplat cu Pătrăşcanu, ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat cu mine, pentru că acuzaţia care mi-a fost, a fost că am fost omul lui Pătrăşcanu. Ei, şi m-a tulburat treaba aceea, şi nu mi-am revenit. Nu mi-am revenit! Lucrez tot în numele idealului meu social general, de ataşament democratic faţă de poporul român, de ataşament democratic faţă de etnia din care fac parte, respect şi ataşamentul altuia faţă de etnia lui. De aceea, când eram la Ministerul Naţionalităţilor şeful oficiului de studii, am iniţiat prima dată după 23 August cercetarea etno-sociologică a convieţuirii dintre poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare. Am elaborat un chestionar, apoi am început cercetări de convieţuire româno-maghiară în trei sate mixte din judeţul Cluj, alese cu o exactitate de justiţie, cu exactitate matematică: un sat jumătate-jumătate român-maghiar, Chinteni-Kajántó, un sat două treimi maghiar Kisbács, Baciu, lângă Cluj.

– În anii ’40 aţi făcut asta?

– Nu. În ’45-’46-’47, şi am continuat şi în ’48, când nu mai eram, dar cercetarea am continuat-o. Şi Bonţida, două treimi români şi o treime unguri. Aceste trei sate, şi le-am studiat cu o obiectivitate sfântă. Din cauza aceasta, când am făcut prima mea dare de seamă asupra rezultatelor cercetării la institutul care şi-a tot schimbat numele, Institutul Social Român, care a devenit Institutul de Ştiinţe Sociale a României, pentru a înlocui Institutul de Cercetări Sociale a României. Cercetări înseamnă teren. Deci Institutul de Ştiinţe Sociale a României îi lua obligaţia statutară de a avea relaţia cu terenul. Şi asta era un act politic prin schimbarea timpului. I se lua. Ei, acolo prezida Gusti, a apreciat pozitiv. Cine mai era de faţă? Printre alţii H.H. Stahl. Dar Ion Chibulcuteanu, inspector general în Institutul Central de Statistică, a intervenit energic, brutal, cu mare voce, şi m-a făcut trădător. Cum înţeleg eu să fac cercetare etno-sociologică de convieţuire româno-maghiară, când trebuie să ştiu şi eu ce ne-au făcut ungurii între ’40-’44. El a fost şocat de o întâmplare narată de mine înainte de şedinţă, fiindcă lumea era mirată: ce am să spun eu în ’46, la doi ani după ’44, convieţuire româno-maghiară. Cum am să prezint eu? Şi eu am prezentat cu o obiectivitate absolută. Şi am dat o pildă. Ministrul Naţionalităţilor, Takács Lajos, a dat o scrisoare la rectoratul Universităţii Bolyai din Cluj, şi Rectoratul ne-a trimis pe teren la Chintău pe István Imreh – era atunci doctor asistent universitar.

– Economist de formaţie?

– Nu, un foarte aprofundat istoric, dar din păcate atunci eu l-am cucerit pe el, şi el e unul dintre cei care m-au recomandat la intrarea în partid, în ’64, dar atunci – eu vorbesc foarte corect, foarte curajos – am avut sentimentul că nu e în stare să fie destul de obiectiv. Nu a vrut să participe la cercetare, vorbindu-mi 3-4 ore cât e de ocupat. Şi am zis: “domnule, hai, numai puţin, măcar să vezi metoda mea, să vezi ce rezultate dobândesc eu, şi poate în timp ce sunt aici sau la Baciu, sau la Bonţida, vii şi dumneata o zi acolo, oricât de ocupat ai fi, două zile, şi facem o săptămână împreună în viaţa noastră. Cine ştie ce va însemna asta vreodată?”. Şi am avut norocul, a venit preotul reformat din Chintău: “doamna preoteasa e disperată că se răcesc mâncările”. Când am ieşit, un şir de căruţe urcau şi depăşeau locul în care trebuia să intrăm la preotul reformat. Zic: “dumnezeule, mi-ai pus mâna în cap! Este imposibil aici să nu pot să dau o lovitură”. Şi am oprit. Prima comportare, un prim şoc: “sunt director din Ministerul din Bucureşti. Cum aţi trăit în anii ăştia când v-au ocupat ungurii?”. “A, rău, rău am dus-o, ne-au omorât, ne-au schingiuit!”. “În familia dumneavoastră pe cine l-au omorât sau schingiuit?”. “A, nu!”. “Pe cine l-au omorât?”. “Nu.”. “Dar vecinii dumneavoastră?”. “Nu.”. Şi încet-încet tot scandalul era de la periferie: un grup de 2-3 inşi sau 10-20 dacă exagerăm, din periferia socială şi morală a satului au făcut ceva scandaluri, în rest în Chintău, Bonţida între anii ’40-’44 n-a fost o duşmănie manifestă între ungurii şi românii, egali conlocuitori în acea comună. Dar aceasta eu am dobândit-o cu ajutorul a vreo 20-30 de întrebări. Ei, am încercat, am publicat câte ceva, dar nu prea a mers, lucrurile nu erau coapte nici din punct de vedere, nici ungureşti din România, nici ungureşti din Ungaria, nu erau coapte nici din punct de vedere românesc din România. Dovadă că am fost declarat trădător la Institutul de Studii Sociale al României… Am încercat să fac cercetări de convieţuire româno-maghiară, am realizat un colectiv în Şcoala Gusti, eu am mutat metodologia Şcolii Gusti de la Bucureşti la Cluj. Până la venirea mea la Cluj, vorbesc de partea românească, Romulus Vuia, Pavelescu, Onişor, scriau cărţi individuale. Valoroase, nu le atac din punctul de vedere al valorii, dar individuale. Monografii de zonă individuale, monografii tematice individuale.

– Ei erau la Cluj?

– Romulus Vuia. Şi a urmat după el imediat, şi apoi a plecat la Sibiu Gheorghe Pavelescu. Onişor a trecut la conferinţa de bibliografie. Şi oarecum practic a venit un director politic, Gh. Dăncuş. Comisia de etnografie s-a desfiinţat, şi eu am rămas director adjunct ştiinţific al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, şi şef sector de etnografie şi artă populară la filiala Academiei. Dar să mă întorc aici. Am realizat un colectiv de 27… Poate greşesc, de 17 inşi, asta era foarte exact, români, maghiari, etnografi, folclorişti, lingvişti, istorici, geografi, pentru a cerceta un sat din Câmpia Transilvaniei, în ideea comparativă, pentru nevoile pe care satul ăsta ni le dădea, ne duceam în satele vecine. Care erau satele vecine? Satul mixt Feldioara cred, româno-maghiar, în orice caz măcar egali erau românii cu maghiarii acolo, şi un cătun român, care era complet românesc, iar satul ăsta era două treimi român, satul Cătina. Acolo am stat 30 de zile, şi au venit aceşti 17 inşi. În fiecare seară aveam comunicarea rezultatelor de peste zi, şedinţă. Era şi János Jagamas, şi Olga Nagy Krizsovánszky, şi alţii, Vladimir Drâmba şi Dumitru Pop, proaspeţi absolvenţi, în sfârşit…. şi alţii, şi alţii. Şi în fiecare seară comunicam rezultatele. Atunci veneai dumneata, venea altul, şi spunea: „A, în problemele astea caută-l te rog pe Ion al lui Fătălău din deal, din vale, de nu ştiu unde”… Vreau să notezi două snoave care poate pentru psihologia oamenilor şi a cercetărilor, şi chiar cu substrat politic una, sunt interesante. Una: Într-o seară conferenţiarul universitar János Jagamas, în timp ce noi discutam despre rezultatele de pe teren, puncte de vedere metodologice, teoretice, dacă este just răspunsul obţinut de un cercetător sau altul de la ţărani, dacă e veridic ceea ce a notat el, ridică János mâna şi zice: “D-le profesor, n-aveţi un ac, să-mi cos un nasture, că mi s-a rupt la haină?” Tocmai atunci i se rupsese, şi spontan el a ridicat mâna. Zic: “Am un administrator, pe Macavei, întreabă-l pe Gheorghe Macavei, că el trebuie să aibă de toate, fiindcă eu am prevăzut tot felul de necazuri, dar în plină şedinţă dumneata trebuie să faci asta!?” Alta: Vine la chemarea mea o învăţătoare foarte vrednică, foarte pasionată, dar la început de cercetare… Din auzite ne ştiam, cam aşa ceva. Eu am invitat-o, şi ea a obţinut păsuire de la învăţământ, că era la un sat de pe lângă Bonţida, Sic, o comună mare. Şi plecase o parte din grup. Eu eram singur la o gazdă maghiară, şi bărbatul şi femeia, maghiari, şi vine ea, şi-i zic: “Vino, că am să te las aici, şi eu plec la margine de sat, fiindcă acuma acolo am treabă, şi-ţi dau o gazdă extraordinară”. Prima întrebare îngrozitor de greşită pe care a pus-o ea, a pus-o tinerilor ăstora maghiari: “Sunteţi înscrişi în gospodăria colectivă?” Ăia se uită la mine speriaţi: “Nu…” “Păi, de ce nu v-aţi înscris în gospodăria colectivă;” Ăia se uită la mine din nou: “Păi domnul profesor nu ne-a spus!” Atunci “uite ce este, am intervenit eu,  domnul şi doamnă, nu v-am spus, şi nici nu vă spun nici acum, nici nu vă sfătuiesc să vă înscrieţi ca urmare a propunerilor noastre, a mea sau a dânsei. Asta e treaba dumneavoastră, faceţi ce vreţi, ce credeţi!” Asta e treaba dumneavoastră, faceţi ce-oţi vrea, ce-oţi crede. Ăştia se sculau înainte de a răsări soarele, şi se întorceau hăt, târziu, după apusul soarelui. Şi lucrau, şi aveau un belşug în casă extraordinar, oamenii ăştia. Şi am urmărit-o în câteva case, ca s-o învăţ pe drum să nu mai facă politică. Am avut un caz în echipa de peste Bug. Spuneam de învăţătoarea Anna Urer Darienko. Era unul, Ion Apostol, care intra în case de români… Sunt români ăştia, e nedrept să le zici moldoveni. Nici măcar nu sunt moldoveni, în sensul că sunt români transilvăneni, ajunşi, trecuţi prin Moldova, şi rămaşi cu oile acolo, colonizaţi de împărăteasa nu ştiu care în secolul XVII, XVIII pe malul celălalt al Bugului.

– Acest lucru se poate proba?

– Da, se poate proba, şi foarte bine, dar nu e treaba noastră asta, decât că le-am zis “români”. Pe primar îl chema Moise Românul. Şi vine Ion Apostol, şi spune în şedinţă nişte treburi despre credinţa religioasă care este un instinct: “Iată, eu la o învăţătoare tânără, de 22 de ani poate, Anna Urer Darienko, am aflat că ea spune că tot timpul a crezut în Dumnezeu!” Cum a cules el această informaţie: “Bună ziua, oameni buni! V-am adus pe Cristos! Domnul să vă binecuvânteze! V-am adus pe Cristos!” El era teolog, licenţiat şi avea şi un pic de cioculeţ. Şi pe urmă începea să îi întrebe despre credinţă. Ăia, sărmanii, timoraţi, nu mai… Eu am reţinut de la ea, şi făcusem în comunicarea mea, că ea n-a cunoscut problema religioasă. Era născută mult după ‘917. Părinţii îi muriseră… Şi atunci Anton Golopenţia şi Bucur Şchiopu şi alţii au spus: “Ioane – Ion Apostol -, dă fişa-ncoa’, rupe-o, n-o băga la dosar, că te faci de râs. Pentru onoarea ta, nu băga fişele astea despre credinţă, despre sentimentul religios al acestei prietene a lui Dunăre – singurul care poate spune cele mai intime sentimente ale ei”. Ei credeau că eu trăiesc cu ea. Dar eu vă jur că nu am păcate. / râde/ Îmi pare rău că am fost aşa de mitologic comunist atunci. Ei, aşa erau şi ei. Şi acum, rezultatele nu s-au finalizat, ca să încheiem cu asta, pentru că n-am avut bani. Bani am adunat atunci din cotizaţiile pe mai mulţi ani de la Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, Filiala Cluj. Eram responsabilul cercului de monografii, de etnografie şi de artă populară. Şi toţi banii i-am tras pe turta acestei chestii, şi cu ajutorul banilor a fost recunoaşterea făcută sub conducerea mea de vreo 3-4 inşi, între care şi Károly Kós. După care cercetarea din anul ’50, terminasem în ’51 cercetarea propriu-zisă, adâncă de o lună de zile, am adus ceva completări, dar făcute cu altă ocazie, nu cu banii ăia. Deci, cercetarea nu s-a finalizat. Un studiu publicat în revista „Probleme de Muzeografie”, scoasă în regiunea Cluj sau judeţul Cluj de câteva ori. În sfârşit… Aşa că, ne-ntoarcem la alte întrebări, şi apoi dumneavoastră le aranjaţi…

– Am divagat aproape până în zilele noastre de la nişte probleme morale. Deci, aţi venit la Bucureşti îndemnat de profesorul, dirigintele dumneavoastră. Aveaţi chiar din liceu ideea aceasta de cercetare, de sociologie de teren?

– Nu. Numai atât cât era scris în manualul de sociologie Gusti-Herseni, nu am făcut cercetări de teren. Aveam unele… faptul că am fost şi la oi, şi la altele, aveam tendinţa de a sta de vorbă cu oamenii, şi am acceptat uşor să intru în şcoala lui Gusti, dar propriu-zis cercetări n-am făcut niciodată înainte de a intra la facultate. În anul I chiar, nici n-am avut sociologie la examene, era un an preparator, în anul II abia, atunci l-am cunoscut pe H.H. Stahl care conducea seminarul de Tehnica monografiei sociologice. Şi sub îndrumarea lui teoretică din seminar am făcut monografia şcolii primare din Hârşova, judeţul Constanţa, o monografie de instituţie. Şi repede l-am cunoscut, tot la seminar, la seminarul de Politică, pe Gheorghe Vlădescu-Răcoasa. El conducea seminarul de Sociologie politică, de politică, unde m-am făcut mai aproape cunoscut cu Miron Constantinescu şi cu alţii, şi cu Coriolan Gheţie. Şi pe acesta ar trebui să-l cercetaţi. Am să văd, am eu telefonul şi adresa lui. Apoi, în anul II, ’35-’36, l-am cunoscut pe Traian Herseni, care urma să devină, teoretic vorbind, cel mai apropiat îndrumător al meu, în afară de Dimitrie Gusti. Avea el un fel de oarecare… şi nici unul din ăştia n-a fost mai în vârstă cu mult. Răcoasa, da. Şi Stahl. Dar Golopenţia, la care am să mă mai refer, era cu vreo 6-7-8 ani mai mare, dar avea o deschidere, nu familiaritate, o deschidere deosebită, încât erai în conversaţie cu el înainte de a începe. Ăsta era Traian Herseni. El m-a invitat, a stăruit foarte mult, dar, din păcate, n-am mers decât cale de vreo două săptămâni la Drăguş, Făgăraş, unde de fapt conducea el. De drept conducea Gusti, dar de fapt conducea el cercetările în Drăguş, Ţara Oltului, Făgăraş. Şi apoi l-am cunoscut pe Anton Golopenţia, pentru că la absolvirea facultăţii cu o teză Bogdan Petriceicu Hasdeu – sociolog, deci o teză de teorie, de bibliografie, nu de teren. Monografia şcolii era de teren cu actele, cu arhiva, dar nici aia nu era de teren. L-am cunoscut pe Anton Golopenţia când, după absolvire, s-a înfiinţat Serviciul Social. Între timp Gusti m-a numit la Institutul Social Român, secţia de sociologie condusă de Traian Herseni. Mai am undeva documentul ăla al lui, şi a venit instituirea Serviciului Social, o instituţie excepţională, care a şi creat intelectuali orientaţi şi spre centru, şi spre stânga, şi spre dreapta. Şi opinia publică îi aşeza cum trebuie cu vremea, şi realităţile sociale. Dar se creau oameni care cunoşteau fenomenul ţărănesc în primul rând. La Serviciul Social, după o pregătire specială, am fost numit directorul şcolii Serviciului Social de la Piatra-Neamţ. O lună vara, aşa era regulamentul, legea Serviciului Social, o lună făceau tinerii absolvenţi de universităţi sau de seminarii, sau de şcoli normale, tinerii cu absolvire rotundă care puteau să intre în profesie. Înainte de a intra în profesie trebuiau să urmeze o lună un curs de mai multe ramuri în şcoala Serviciului Social, şi – sub conducerea şcolii respective a Serviciului Social – o practică de 5 luni într-un sat. Fiecare cu domeniul lui, dar nu numai ca medic veterinar, ci ca cercetare, nu numai ca medic uman sau ca pedagog, psiholog, şi aşa mai departe, ci şi cercetare. Şi atunci aici l-am cunoscut pe… Înainte de asta să vă mai spun o chestie cu care se şi încheie. Când am terminat şcoala Serviciului Social, am terminat lucrarea Gâlcina-Neamţ – monografia Gâlcinei-Neamţ, satul de lângă Piatra-Neamţ, unde s-a făcut practica cu studenţii, şi când ei urmau să facă o practică de practicanţi de acuma, eu am plecat la Cezieni-Romanaţi, un sat pe lângă unde se zice că s-a rupt căruţa cu proşti, la…, la…., e un oraş…. Caracal. Gata, domnule, asta e! Acolo mă aştepta Dumitru Papadopol, profesor de liceu, cercetător mai vechi la Gusti, director, şi eu şeful cercetărilor, trebuia să facem cercetări la Cezieni-Romanaţi, o zonă de unde emigrau fiii de ţărani pentru munci sezoniere sau durabile în oraşe. Era o idee atunci, care s-a fructificat în teza mea de doctorat. Ajungând n-am stat decât o săptămână şi… că se dizolvase Serviciul Social. Lucrurile s-au precipitat. S-a temut Argetoianu că în şcolile Serviciului Social, în echipele Serviciului Social se vor forma intelectuali cu cunoaşterea realităţilor sociale, dar cu interpretarea lor ori spre stânga, ori spre dreapta. Că el gândea că spre centru mai puţini vor fi, şi într-adevăr, la cei tineri este greu să-i vezi pe centru, doar cazuiştii, doar carieriştii imediaţi. Cei care gândesc sub 50 de ani sunt ori spre dreapta, ori spre stânga, nu e posibil la centru. Şi atunci, de la Serviciul Social, de acolo, deci de la cercetările din Cezieni-Romanaţi suspendate ne-am întors la sediu, la Bucureşti, la strada Latină nr. 8, şi acolo m-a pescuit domnul Mihai Pop. Mihai Pop împreună cu Anton Golopenţia conduceau echipa de cercetări sociologice, aşa-zisa “echipă de stânga” – mai târziu aşa i s-a spus – mă rog, echipa sociologică din Dâmbovnic-Argeş, care a dat o monografie oarecum de stânga, cu destule studii să zicem antichiabureşti, anticapitaliste, deci indirect marxiste sau chiar marxiste, dar nu bibliografic marxiste. Erau Roman Moldovan în echipă, Miron Constantinescu, poetul Dumitru Corbea, Bucur Şchiopu, Tudor Stoianovici şi alţii. Şi atunci l-am cunoscut pe Golopenţia, dar aici mai ales pe Mihai Pop. Dar, când s-a terminat treaba aceasta, am intrat în Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică, condus de Anton Golopenţia. Cu toate că cu Golopenţia am lucrat cel mai mult la Dâmbovnic-Argeş, şi am lucrat, pot să spun, într-o mare măsură teza de doctorat Exodul fiilor de ţărani spre oraşe, a coordonat-o el în sensul că mi-a băgat-o în plan, ca o sarcină de plan la Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică. Acolo mi s-au multiplicat chestionarele, acolo mi s-au făcut unele hărţi. Mi s-au făcut fotografii de teren la vânzători ambulanţi şi aşa mai departe. Deci, cu toate că cu el am fost foarte apropiat, el era uşor central-european, adică uşor un om introvertit, un om retras sufleteşte în el. Când apărea o fetiţă, o domnişoară, o domniţă, el imediat: “Sărut mâinile, domniţă!”, se apleca şi pleca înainte. Noi le mai priveam, el nu vedea nimic. Şi timid. Şi apoi el avea toată problema intelectuală a Institutului Central de Statistică pe cap! Într-o perioadă în care nu aveam Parlament, toată baza de decizie a lui Ion Antonescu erau datele culese şi prelucrate de Institutul Central de Statistică, până la urmă prin Oficiul de Studii al Statisticii. Şi am continuat cu Anton Golopenţia – încă un element de puternică apropiere ştiinţifică, metodologică şi sufletească, în aşa zisa “echipă de stânga”, aşa zisa “echipă de la Est de Bug”, că mai era o echipă în Transnistria, condusă de Traian Herseni, care era centru-dreapta. Echipa nu a făcut politică, dar aşa era socotită. Ulterior era socotită aşa. Atunci noi ştiam că avem o misiune, şi pe care am călcat-o în picioare în prima noapte de tren. Golopenţia… În 19 decembrie 1941, nu ştiu ce fel de vagon de tren era ăla, că eram noi, nu toţi 14 eram, echipa, dar îndeajuns de mulţi dintre noi, printre care Anton Golopenţia ca director, eu ca secretar ştiinţific, metodologic, Tudor Stoianovici, ca secretar organizatoric, apoi Bucur Şchiopu, Ion Oancea, fostul ministru de externe Corneliu Mănescu şi aşa mai departe, eram împreună. Şi alţi câţiva cărora nu le dau numele pentru că erau cam de extrema dreaptă, şi acum sunt pe moarte, şi o să moară.

– Dar puteţi să spuneţi, nu se întâmplă absolut nimic.

– Ce se întâmplă, au ridicat problema, Ion Apostol, Nicolae Economu, Bucurescu, deci au ridicat  problema: “Cum vom interpreta materialele pe care le vom culege?”

– Nici nu aţi ajuns acolo, şi deja vă puneaţi problema aceasta?

– Aici în tren, în prima seară, eram odihniţi, veseli că plecăm în expediţie, că avem paşapoarte în trei limbi, română, ucraineană şi germană, ne-am dus până hăt departe, şi ne-am întors, şi ne-am oprit la Valea Hoţului. Nimeni n-a replicat ca să dea un răspuns. Mi se pare, dacă îmi aduc bine aminte, că Bucur Şchiopu a zis: “păi, avem un secretar ştiinţific şi metodologic”. Făcea aluzie la mine, deci: “să spună el”. Şi am spus: “Nu comparaţie orizontală, că este necorect a compara o ţară înapoiată, sărmană, cum era Uniunea Sovietică cu o ţară înaintată ca Germania, ca Occidentul, ci verticală: ţarism – sovietism. Astea sunt punctele de reper în care vom introduce materialele noastre. Cum era în ţarism? Cum e în sovietism? Şi nici o comparaţie orizontală, numai pe verticală. Aşa e cinstit, ca să fim obiectivi.” Şi atunci au respirat toţi comuniştii uşuraţi, şi au zis: “Da, da, da, suntem, de acord cu propunerea domnului Dunăre. Da.” Parcă era interesul politic al meu. Eu n-aveam interes politic. Eu eram vestit încă şi ca student de o obiectivitate stupidă. Îmi plăcea să fiu obiectiv. Asta era o satisfacţie religioasă pentru mine. Şi Golopenţia zice: “Da, aceasta va fi metoda noastră de lucru. Vom cerceta ce a fost, vom cerceta ce este, deci câtă producţie agricolă, ce se semăna, ce se seamănă, cât se producea, cât se produce şi aşa mai departe”. Şi să închei şi aceasta cu o snoavă. Era în perioada de lenevie pe care nu o mai puteam suporta nici unul dintre noi. Anton Golopenţia era un om de un calm nemaipomenit, de un liberalism, de o îngăduinţă fără margini, puteai să-i exprimi orice interpretare, numai să nu vii cu informaţii false de pe teren ca Ion Apostol cu religiozitatea acelei tinere neveste. Dar încolo, te scoli când vrei, te duci când vrei, te-ntorci când vrei, dar seara să ai rezultate. Şi atunci Corneliu Mănescu – trecuseră 30 de zile şi el nu avea decât glume şi discuţii marginale seara. Noi, după 30 de zile de teren pe rupte în care aveam informări seara, am primit sarcina să transformăm materialele în comunicări redactate cât e de bine posibil pe teren. N-ai bibliografie, dar, cât poţi cu ajutorul culturii şi cu materialul, bineînţeles, să-i dai drumul, pentru ca fiecare să-şi aibă capitolul în principiu gata. Şi atunci, ce să facă cu leneşul ăsta de Corneliu Mănescu? “Măi, uite, du-te la şcoală cu Dunăre, şi pune şi tu un chestionar acolo, ceva! “Păi, zic, să spună”, că eu remarcasem că tinerii îmi spuneau la “ce vrei Dumneata să te faci” că ei se suie cu avionul în cer, şi văd că acolo nu e nici un sfânt. Şi atunci el se duce, şi pune câteva întrebări într-o clasă-două, ăia scriu, răspund la extemporalul acesta 2-3 pagini, şi aşa a adunat un material şi Corneliu Mănescu, pentru ca să nu se spună că a fost acolo 45 de zile încheiate. În satul ăsta! Nu mai vorbesc că noi am fost şi în alte părţi. Era un băiat simpatic, era o plăcere să stai de vorbă cu el, numai să nu-l pui la treabă. /râde/ Probabil că el se odihnea, pentru că a avut o profesiune destul de ingrată: la Oficiul de Studii al Statisticii el, cu un comunist excepţional – Mircea Tiriung, care este în bibliografia Şcolii Sociologice de la Bucureşti, publicat în „Sociologie Românească” şi în 60 de sate româneşti – ei aveau biroul de presă. Era şef Mircea Tiriung şi membru era Corneliu Mănescu. Corneliu Mănescu şi Mircea făceau articole despre ce se ordona: despre împrumutul reîntregirii, despre nu ştiu ce altceva. Regimul Antonescu, regimul, guvernul, sau cine reprezenta guvernul către institutul nostru spunea: “Am nevoie de nişte articole care să fie trimise nesemnate la  ziarele din provincie şi din capitală, şi ziaristul de acolo mai altoieşte ceva sau numai iscăleşte, şi apare în judeţul acela un articol despre de ce trebuie să dăm un ban pentru împrumutul reîntregirii, sau de ce trebuie să facem, să dregem, ce lozinci erau atunci. Şi probabil că munca asta pe el îl plictisea şi îl indispunea, şi acum a profitat şi el de vacanţa asta. Deci, Golopenţia ar fi trebuit să-mi fie cel mai apropiat sufleteşte, am lucrat foarte mult cu el, ne-am înţeles în multe privinţe, dar Traian Herseni mi-a rămas omul care puteai să-l abordezi. În orice seară la ora 6 îi dădeai telefon, era trezit din somn, din odihnă, şi-ţi spunea: “Vino la 8”. El lucra două ore liniştit, şi la 8 stăteai o oră, două la el, două-trei, şi-i povesteai ce-ai cercetat, ce-ai făcut, şi în problemele de convieţuire româno-maghiară, că n-am apucat să trec şi la convieţuirea româno-săsească în cercetările acelea, că am trecut la agricultură, şi pe urmă la Universitate. Deci, lui îi comunicam, mai ales după înfruntarea lui Ion Chibulcuteanu, altfel un om de treabă, eu nu l-am ştiut decât ca pe un om de treabă şi ca prieten la un pahar de ţuică, un pahar de vin, adică era un sociabil, dar cu chestia că sunt un trădător pentru că am atacat problema asta. Şi atunci omul cu care puteam comunica, şi care era un om cumpănit, el spunea: “aceeaşi problemă, în acelaşi sat poate fi cercetat de 10 cercetători, şi fiecare din ăştia 10 spun destule lucruri care nu se suprapun”… Deci, indirect, din ce am spus până acum, rezultă că am participat două săptămâni la cercetările din Drăguş-Făgăraş, conduse de Herseni, unde am cunoscut metoda fişei depuse în fiecare seară, şi a fişelor proprii, depuse în cutiile altor teme. Omul, cercetătorul, urmărea o problemă, să zicem exodul fiilor ţăranilor la oraşe, emigrarea copiilor, să zicem. Dar, mergând pe teren, ţăranul, informatorul, că aşa se numeşte, el spune şi mai multe. Le notam toate, şi acasă le transcriam, şi băgam în cutiile altor domenii fişe, încât eu mă trezeam că am 20-30 fişe de la 7-8-10 colegi, şi alţi 7-8-10 se trezeau că au fişe de la mine, dar de la mine mai puţine la mai mulţi. Asta era una. Şi discuţia în fiecare seară despre rezultate şi dezbateri, pre-sinteze încă pe teren. Erau discuţii ample de tot. Apoi Cezieni-Romanaţi, unde conducea Papadopol, la Gâlcina-Neamţ am condus eu echipa aceea cu vreo sută de absolvenţi de universitate, şi la Dâmbovnic-Argeş o conducea Anton Golopenţia şi Mihai Pop, dar l-am zis pe Mihai Pop întâi adineaori, pentru că el a stat cel mai mult cu noi pe teren: 30 de zile încheiate a stat cu noi pe teren, şi aveam şi acolo dezbatere în fiecare seară, rezultate şi redactări provizorii pe teren, înainte de a se pregăti plecarea din comuna respectivă. Şi, deci, cu Anton Golopenţia, singurul conducător fiind în Transbugia, nu Transnistria. Dincolo de Bug, în Transbugia. În mai multe locuri, în principal la Valea Hoţului, o cercetare de 45 de zile încheiate şi mai bine, aproape două luni, şi în trei sate la est de Bug, 3 sate româneşti la est de Bug, Bulgarca, Racova şi Grigorievca. Acolo eu am fost şeful subechipei de cercetări în care tatonam să vedem unde ne vom opri. Unii au tatonat într-o parte, ceilalţi în cealaltă, fiindcă acum eram în mişcare. Era în mişcare şi frontul, şi noi trebuia să ne repliem. Ei, cam astea ar fi parcă cercetările sub conducerea lui Golopenţia…

– În anul I nu era admitere.

– Nu era admitere. Era aşa zisul an preparator. Deci, m-am înscris la Facultatea de filosofie şi litere, secţia Sociologie. Dar în anul I era un preparator pentru filosofie şi pentru litere. Şi la filosofie era un curs de psihologie cu Nestor, un curs de logică cu Nicolae Bagdasar, acesta m-a atras cel mai mult. Cel cu testele de psihologie mă cam îndepărta, nu ştiu de ce. Astăzi cred că ar trebui mai bine să fie luate în serios. Şi sunt. Dar atunci nu m-au atras.

– Cine-l preda?

– Rădulescu-Motru, dar nu aveam noi contact cu Rădulescu-Motru. Nestor ţinea prelegeri de psihologie experimentală, era omul lui Rădulescu-Motru. Dar cursurile mai deosebite erau filosofia culturii de Tudor Vianu. A fost un curs care m-a pregătit în mod direct pentru Gusti. Era teoria culturii, psihologia culturii, pe culturologie se mişca cursul lui Vianu. Şi avea un talent de a vorbi, plăcut, fără emfază. Deşi era un om aparent distant. Aparent! El era un om aparent distant, pentru că era un om care gândea, şi tot timpul era preocupat. El nu avea timp liber ca să flecărească. Şi atunci conversaţia cu el era scurtă, în seminar sau într-o discuţie. Dar pentru asta, că mi-a plăcut, am urmat şi doi ani de estetică cu el. Logica o făceam cu Nicolae Bagdasar, un om foarte vrednic.

– Rădulescu-Motru ţinea prelegeri?

– Ţinea, şi le-am audiat. Era un om care aveai sentimentul că atunci creează lecţia. Deşi avea fişe mici, venea cu materialele selecţionate de acasă. Dar vorbea ca şi cum povestea cu cineva de lângă el, nu vorbea să se audă în fundul sălii. Adică nu vorbea ca Antonescu la pedagogie, care spunea ca în carte. Eu am fost student şi la Drept, dar l-am părăsit după 2 ani. În anul al treilea n-am mai avut bani să suport taxele rămase în urmă. Dar mai era ceva. Taxele le mai suportam. Am văzut în anul III de drept un grup de studenţi, fete şi băieţi, care râdeau mocnit urmărind o carte groasă. Era cursul de drept internaţional al lui Georges Meitani. De ce râdeţi, domnilor colegi? Eu ca mai provincial, fiindcă veneam rar… Uite, domnule coleg, şi urmăreşte. Spune exact ca în carte. Am urmărit vreo 5 minute. Nici virgula nu era omisă! Spunea pe din afară din carte. Şi aşa întreabă şi la examen? Bineînţeles! Ăsta a fost un element de înspăimântare. M-am dus la cursul lui Bazilescu de istorie a doctrinelor economice, cam aşa ceva. S-a ajuns la Jean-Jacques Rousseau, doctrina economică – la cursul ăsta am fost eu prezent – unde mai mult de o jumătate de oră a vorbit de amorurile lui Rousseau. Am zis eu: astea le pot căuta eu în cărţi, el aici să-mi spună doctrina economică a lui Jean-Jacques Rosseau! Şi atunci astea au fost elemente care m-au determinat să părăsesc Dreptul. Şi acum am sentimentul că este dintre ştiinţele cele mai false. Pentru că ea statuează ceea ce începe să piară. În momentul în care Parlamentul a votat o lege, motivată, pregătită de un an, doi, din momentul acela legea începe să fie depăşită de realităţile social-politice.

– La Litere nu l-aţi avut pe P.P. Negulescu?

– În anul întâi, ca preparator era Alexandru Posescu, asistentul lui. Negulescu era un om rece, foarte bine pregătit şi necomunicabil. Deci, Vianu m-a atras cel mai mult. Rădulescu-Motru mi-a rămas ca materie între primele trei materii, dar am mai adăugat pedagogia. Gusti principal, P.P. Negulescu, Rădulescu-Motru, Gh. C. Antonescu, patru. Trei trebuia la principal, eu pentru orice eventualitate, pentru cazul că n-oi intra la cercetare sau la universitate… Nu ştiam că o să intru în război! /râde/ L-am cunoscut pe Rădulescu-Motru şi pe Gusti la seminar. Ce-au însemnat ei, ca mari corifei, la seminar? Nu-i ziceai „domnule”.  În tratarea răspunsului dumitale la o problemă pusă, vorbeai despre diferite opinii în problema conştiinţei, sau în problema relaţiei sociale sau nu ştiu cum. Înşirai 2-3 autori, îl înşirai şi pe el, aşa: Dimitrie Gusti, Rădulescu-Motru, sau profesorul Gusti, profesorul Rădulescu-Motru. Nici vorbă de „domnule”! Nici vorbă de „sunt de acord cu domnia voastră”! Nu! Nu sunt de acord cu aceasta, lectura mea şi reflectarea mea aduc o corectare aici. Era o învăţătură de un nedogmatism tulburător. Rădulescu-Motru n-avea idei fixe, el spunea că provizoriu a ajuns la următoarea concluzie.

– Acesta era termenul folosit de el?

– Provizoriu. Şi Gusti, care avea un sistem destul de pretenţios închegat, avea grijă să spună, că se va dezvolta, se va verifica pe teren şi aşa mai departe. Paranteză pentru ce a spus Gusti este că în 1967 fiind invitat de Societatea de Etnografie din Paris, şi având sediul meu la Musée de l’Homme, şefa secţiei Europa, contesa Monica de Fontanès, ea îmi făcea legătura cu personalităţile cu care trebuia să mă întâlnesc. Şi m-a întrebat cu cine vreau, am spus Claude Lévi-Strauss şi încă câţiva. Şi cum să spun? Vă rog să spuneţi aşa: „un ancien elève du Maître Gusti”. Am spus să mă primească şi Isac Chiva, un român evreu de la Iaşi. Se ştie că e de origine culturală românească şi nu se ruşinează cu aceasta, care a ajuns succesorul lui Lévi-Strauss. Trebuia să mă primească a doua zi amândoi, şi în ultima clipă Isac Chiva a anunţat că el va lipsi, dar va fi Claude Lévi-Strauss. Şi Claude Lévi-Strauss după schimburile de curtoazie, de protocol, zice: mă bucur că sunteţi elev al profesorului Gusti, pentru că şi eu însumi sunt elev al profesorului Gusti. Eu atunci am zis o paranteză în gând, un „reservatio mentalis”, cum ar zice romano-catolicii, „măi mocane – adică eu -, găseşte o formulă să te scoţi din încurcătură, să nu creadă ăsta că tu crezi că te baţi pe burtă cu el, că eşti cu el împreună coleg, ca elevi ai profesorului Gusti! Şi atunci am pus întrebarea: domnule profesor, eu pot să vă fiu elev dumneavoastră, nu un coleg… Foarte mulţi occidentali suntem elevi ai profesorului Gusti! Pentru că el după război a întors cercetarea sociologică, antropologică, etnologică cu faţa la realităţile sociale, el a militat în mod consecvent pentru aceasta, şi el a fost cel dintâi care mergând pe teren găsea structuri sociale frânte, rupte parţial, dar le putea reconstitui structura socială, cum ar fi fost să fie, dacă nu ar fi fost expus procesul social, fenomenul social la diverse eroziuni economice, politice, demografice şi aşa mai departe. Şi aşa sunt eu elev al profesorului Gusti. L-am spus într-o singură propoziţie într-un studiu publicat apropo de metoda Gusti, am băgat chestia asta aşa, pe dedesubt. Şi dintr-un patriotism românesc, să zicem aşa… Da… Gusti era pasionant prin informaţia uriaşă pe care o dădea. Şi spunea: vrei să citeşti cartea? Care vreţi, veniţi la mine. Ţi-o împrumuta, sau în cămăruţa de alături o consultai, îţi făceai 2-3 fişe acolo. Şi avea timp să te suporte, când el avea atâtea funcţii mari. Era de o democraţie cu totul deosebită. Antonescu pedagogul era mai scorţos… şi mai era un profesor care ne uimea, cred că era magician, cred că putea fi numit Socrate: Nae Ionescu. Venea la lecţie, scotea ceasul, îl punea pe catedră, dar înainte de asta, când punea piciorul pe catedră, începea să expună: vom vorbi despre. Şi aveai sentimentul, certitudinea, că în clipele acelea gândeşte subiectul. Eu cred că-l gândise acasă, era destul de conştiincios, şi un mare savant, deşi n-a publicat decât ce au publicat cei care au luat stenogramele. Nu cred eu că atunci gândea. Aş vrea să se ştie: n-am ştiut niciodată că e om politic. În toate prelegerile pe care i le-am ascultat, de logică… De pildă el a tratat un curs de logică a colectivelor. Comunităţile, colectivele, grupările de oameni, deci unităţile sociale umane au o logică a lor. Logica aceasta a lor el nu spunea ce vrea el ca să facă logica asta, el spunea ce logică au acestea, încât să se suie în capul lor un conducător, încât leniniştii au avut mult de câştigat de la el dacă ştiau carte… Dealtfel se şi vede în foarte multe cărţi care au apărut după 23 August, sau după 1947-1950, foarte mulţi filosofi actuali se vede că i-au citit cartea asta, cursul acesta litografiat. Mie mi-a fost frică să-l citez, nu cumva să mă iau după el, şi să mă remarce altul! Fiindcă fiindu-i student se putea interpreta chiar. Dar, el nu făcea seminar. Făcea Mircea Eliade un seminar, cu texte din filosofi. Luase un filosof, şi citea o frază, un alineat, şi comenta. Eu care eram călare pe tren, am fost o dată, de două ori la seminarul ăsta al lui Mircea Eliade, dar era altceva la Mircea Eliade ce audiam. Aveam grijă să fiu în Bucureşti când are Nae Ionescu curs şi Mircea Eliade curs. La Nae Ionescu mai se găsea un scaun, două. La Eliade nu erau, trebuia să te duci devreme, fiindcă sala era arhiplină. Era arhiplină şi cu aşa zisa mică intelectualitate românească, adică ofiţerimea tânără, medicii tineri, probabil profesorii tineri.

– Da? Acum nu cred că poţi să prinzi un ofiţer să meargă la aşa ceva! /râd/

– El făcea istoria şi fenomenologia religiilor. Se vedea că-i un savant. Teza lui de doctorat, Yoga, P.P. Negulescu, care n-avea doctoratul, dar care făcea cât 10 doctori, era foarte valoros, a pretins Ministerului Învăţământului să-l trimeată un an de zile în India cu manuscrisul lui Mircea Eliade, ca să verifice. Ministerul n-a aprobat, şi atunci Comisia a zis, domnule, te rog, concede şi dumneata, mai caută în nişte lucrări, dar nu se poate să te trimitem. Nu că ar fi fost lipsă de valută pe vremea aceea, dar se crea o uzanţă care n-ar fi fost convenabilă. Deci, Mircea Eliade n-aveam sentimentul că ne învaţă să ne rugăm lui Dumnezeu. Dar aveam convingerea, că religia este un fapt de cultură. Pe care l-am învăţat pe urmă la Lucian Blaga, şi cu mitraliera lui Lucian Blaga m-am dus în URSS într-o cercetare de teren. Două cărţi am luat cu mine, pentru a câştiga bunăvoinţa românilor pe care urma să-i anchetez: Alimentaţia poporului român, de doctorul Ion Claudian, şi Religie şi spirit de Lucian Blaga. Pentru că Blaga scria că religia este un fapt de cultură, care este rezultatul relaţiilor dintre mediul geografic, mediul cultural, politic, social etc., etc. Nu-l vedea că este o revelaţie. Eliade vorbea de forţele acestor revelaţii, dar nu le lega că vin neapărat de la o divinitate. Divinitatea era în ăl care realiza această revelaţie. Era un act care aparţinea lui sau grupării lui religioase.

– Dar pe Blaga nu l-aţi audiat.

– Nu, l-am cunoscut la Cluj, când era căzut, era bibliotecar, fără să muncească la bibliotecă. De fapt dădea consultaţii la cine avea curajul să-l frecventeze. Era tolerat bibliotecar, fără o muncă propriu-zisă, ci făcea el, pregătea el un manuscris sau altul, traducea. El avea, îndemnat de nevoi, de una, de alta… pe urmă era poate şi conştient că fenomenul se instaurează din ce în ce mai solid… Şi apoi l-a determinat foarte mult situaţia fiicei lui care s-a măritat cu un comunist ilegalist, cu Tudor Bugnariu. Şi el a încercat să publice nişte probleme de etnologie, în sensul mai general al cuvântului. Stătea de vorbă cu mine pe stradă, mă întreba că eu eram – în ghilimele – un fel de lider al părţii teoretice şi ştiinţifice a cercetărilor de etnografie în Transilvania… Şi a publicat câte ceva. Şi el vroia să nu fie prins cu idei, să zicem idealiste. Nu-mi cerea să-l fac materialist-istoric. Şi eu aveam delicateţea să n-am nedelicateţea să-i spun cum să fie, ci cum să nu fie. Publica la „Tribuna”, şi într-adevăr pe urmă şi-a dat drumul. Eu i-am propus atunci lui Vătăşianu ca el să-i propună lui Daicoviciu să-i public o carte pe care eu puteam s-o prefaţez ca o carte pre-materialist-istorică, Spaţiul Mioritic. Numai nişte cretini, în frunte cu Pavel Apostol au putut s-o declare carte reacţionară. Acum e aproape greţos de mult lăudată. Acum e foarte lăudată, ca să se dovedească libertatea antimarxistă. Curaj antimarxist. Ea merită lăudată, pentru că ea nu e o carte antimarxistă! Dar acum oamenii o laudă tocmai pentru a dovedi o frondă antimarxistă. Deci, aşa l-am cunoscut. La cinci ani de la moartea lui, eram clujean, la „Steaua” era cred încă Baconsky, şi mă roagă, dumneavoastră cu etnologia n-aţi putea să lansaţi prima afirmare pozitivă despre Lucian Blaga? Şi ne aranjăm să se facă un afişaj extraordinar. Şi atunci la Palatul Culturii de lângă Teatrul Naţional, cu o sală mare de conferinţe… Afiş pe străzi: Lucian Blaga despre cultura populară românească. De dr. Nicolae Dunăre – cu litere mititele. Pentru că nu era important ca lumea să vină să mă asculte pe mine, ci să asculte o conferinţă despre Blaga la cinci ani de la moartea lui, fără să spună nimeni că sunt cinci ani de la moartea lui. Dar să se spargă odată gheaţa! Sala arhiplină, toate categoriile de intelectuali erau prezenţi acolo. Mă temeam să nu fi înţeles bine pe Blaga. Nu-mi era teamă de ce spuneam, eu ştiam că risc. Dar doream s-o fac. Pe urmă am rupt conferinţa asta în două, şi am publicat o parte în „Steaua” şi o parte în „Tribuna”. Şi apoi a pornit valorificarea lui Blaga.  Şi de ce eram eu apropiat de Blaga? Fiindcă prima mea temă de teză de doctorat nu era exodul fiilor de ţărani la oraşe, ci prolegomena la o filosofie populară românească. Şi Dimitrie Gusti nu m-a luat de piept cu mâinile, dar pentru prima oară l-am văzut, nu brutal energic, dar energic. Mi-a spus, bine, vii la mine să-ţi dai o teză de doctorat, şi nu o dai din materie de teren! I-am spus că fac teren. Nu! Dumneata faci întâi o temă care pleacă… să nu fii dogmatic gustian… N-a iubit dogmatismul Gusti! … Ci vreau să pleci de la mine, nu de la Lucian Blaga. N-ai decât după aia să scoţi câte teze vrei! Am şi acum undeva ciorna expunerii mele de la seminarul de doctorat, prolegomena, care anunţa viitoarea teză. Ei, atunci m-am orientat spre cercetări mai concrete… Deci, eu eram orientat spre Blaga, dar nu ca să descopăr că noi suntem cei mai deştepţi pe lume, şi că poporul român e singurul care are piatra filosofală în capul lui. Ci că şi poporul român are capacităţi intelectuale, ca orice alt popor.

– Eram la anul întâi.

– În anul întâi am luat o hotărâre uriaşă, care avea să-mi determine toată formaţia mea spre etnologie, a sociologului Nicolae Dunăre. Adică era un regulament extraordinar, care nu există acum, din păcate. Alegi trei materii, una principală, două secundare. La ele eşti obligat să dai un număr de examene, şi mai rămân aproximativ 25 de examene cu care să te poată declara absolvent al facultăţii. Acele 25 de alte examene le alegi dintr-un tabel de 100 de materii, cum vrea studentul. Atunci eu am luat Simion Mehedinţi, cursul de etnografie, Vintilă Mihăilescu, de antropogeografie, care era o etnografie geografică. I.A. Candrea, un evreu foarte deştept, foarte pătrunzător, folclor medical comparat. Era o conferinţă de sociologe comparată a lui Nae Petrescu, Nicolae Petrescu, care nu era pus la examenul obligatoriu, din cauză că Gusti îl ţinea pe o linie moartă. Pătrunsese la catedră în calitate de conferenţiar fără voia lui Gusti. I s-a creat catedra, era un om cu studii în străinătate şi aşa mai departe. Pentru a făuri sociologia lui Gusti avea nevoie de Traian Herseni, H.H. Stahl, Golopenţia, Vlădescu-Răcoasa. Etica, cursuri excepţionale de sociologie etică ale lui Mircea Vulcănescu. Excepţionale! Venea cu un pachet de fişe. Un om uriaş, cred că avea 100 de kilograme, directorul general al bugetului statului, dar aici lucra gratis, ca asistent onorific. Dar excelent lucra! O joi seara, două ore. Ei, şi afară de ăştia, grupul acesta de etnografie şi folclor, Mehedinţi, Mihăilescu, Candrea, spre etnologie comparată Nae Petrescu, Nae Ionescu mai puţin, Mircea Eliade mai mult, şi tot pentru etnologia comparată era enciclopedistul de P.P. Negulescu. Pe care l-am urmat în toţi anii. În fiecare an, la sfârşit de an, în discuţii unul-altul, puneam noi întrebări în cursul anului, „la asta încă nu sunt în stare să vă răspund”. Răspundea la care răspundea… La el trebuia să fii un erou ca să-l urmezi. Pentru că dacă-l ascultai, înnebuneai, din cauză că el nu deschidea gura, nu mişca ochii, nu mişca mâna, nu mişca nimic. Auzeai o voce, nu ştiai de unde vine.

– Citea?

– Citea. Şi eu am citit. Citea text în cerneală, text gata avut de el, de la prima frază la ultima. Citea, dar de o monotonie şi de o nemişcare… Şi atunci noi aveam aşa-zise „echipe de sacrificiu”: un rând, doi de studenţi, studente, care ne venea rândul să stăm în rândul 1 şi 2, nu compact, dar aşa… să zicem, vreo 10 inşi care ne împărţeam de 2 rânduri, care eram atenţi. Ceilalţi dormeau – că era obligatorie prezenţa, şi dacă aveai 4 absenţe, pierdeai anul. Însă acelaşi curs, care auzit era de nesuferit, când citeai cursul litografiat, era o plăcere să-l citeşti. De o cursivitate, de o democraţie şi de o vizibilitate, cum greu se poate găsi. El trata fenomenele, pentru el nu era nici un parti pris al cuiva. A făcut o analiză a partidelor politice…

– Dar de fapt el făcea filosofie.

– Filosofie. Tot filosofie făcea şi aici, dar făcea psihologie socială, filosofie socială, istoria filosofiei, istoria faptelor care încep să intre ca element de sociologie… El trata, şi a pus pe acelaşi plan fascismul, hitlerismul, comunismul, şi trata şi liberalismul, am zice noi astăzi, cu cruzime. Cu exactitate, cu bisturiu de chirurg. Dar în vorbele lui nu se vedea ură. Ăsta este după mine marele lui merit, şi cu asta te convingea să devii antidictatorial, antipolitic. Antipolitic! Poate că dacă n-am aderat la nici o politică de fapt înainte de război, este pentru că de la el învăţasem să pot vorbi despre orice doctrină fără să fiu părtaşul ei.

– Sine ira et studio.

– Da, sine ira et studio, asta era, da. Şi era despre destinul omenirii, rând pe rând, şi la sfârşit de an se adunau nişte întrebări, şi zice: au mai rămas din întrebările dumneavoastră, următoarea şi următoarea întrebare… Erau oamenii frământaţi sincer, erau în studenţime oameni intelectuali. Adică, nu că ştiau carte, eu vorbesc că erau oameni cu psihologie de intelectual, care sufereau pentru că nu e adevărat ceva, şi nu le era indiferent care e adevărul. Şi atunci zice, la aceste întrebări vă răspund anul viitor, în cursul pe care îl încep la toamnă. Şi atunci mergeai în continuare la cursul lui, nu? Nu pentru că vroiai răspunsul acela, dar simţeai că el creează cursul. El crea toată vara…

– Şi răspunsurile astea erau elaborate?

– Erau elaborate, şi în cursul anului următor, sau după doi ani, sau trei ani… Zicea, acum câţiva ani mi s-a pus întrebarea cutare, despre partidul acela, despre partidul acela… Unii îşi mărturiseau nedumerirea că ce să facă, uite, ei sunt buni români şi ar fi vrut să treacă la extrema dreaptă, şi dacă fac bine sau nu. Alţii sunt foarte democraţi, se gândeau dacă să treacă la partidul comunist sau nu ştiu ce, şi el spunea: eu, dacă e vorba să vă sfătuiesc, vă sfătuiesc să nu faceţi nici o politică. Dar, vi le analizez. Şi le analiza cu o informaţie… de unde, dom’le? Din ziare şi reviste. Dar aşa ştia ce să ia, numai atât, cât trebuia.

– Anul întâi era eliminatoriu.

– Da, dar pentru mine nu s-a pus problema aşa.

– Şi în anul doi?

– De-acum treceam la cursurile de sociologie, la Gusti, la cursul lui Herseni, ei ţineau curs. Apoi seminar ţinea Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, de politică, H.H. Stahl ţinea de tehnica monografiei sociologice, Herseni de teoria monografiei sociologice, Gusti aşa zisul seminar de anul IV şi de doctorat, dar care de fapt îl ţinea Traian Herseni. Pentru că Gusti venea la începutul anului, ţinea un seminar, două, un curs, două, şi pleca. Se întorcea la sfârşit de an. În lipsa lui ţinea Traian Herseni. Anton Golopenţia n-a ţinut nici un seminar. El era directorul Oficiului de Studiu de la Statistică, era la Institutul Social Român director… Era şi el director acolo, când s-a înfiinţat în 1939.

– Şi a murit săracul în închisoare.

– El a murit că s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă în închisoare. Şi l-a luat soţia lui de la morgă, a fost chemată să-l recunoască. Pot să spun că nu cu mai mult de trei săptămâni înainte de arestarea lui ne-am întâlnit pe cheiul Dâmboviţei, când el îşi manifesta toate nedumeririle… Pentru că el n-a făcut niciodată politică, totdeauna a fost de centru-stânga. A fost cel mai mare specialist în teoria statului! Am fi avut un ministru de interne, nu de poliţie, ci de interne, de administraţie, ministrul administraţiei publice, am fi avut un model, pe 40 de ani să fi fost el ministrul administraţiei publice. Doctoratul lui era în sociologia statului, făcut în Germania. Ei, pe cheiul Dâmboviţei, şi mi-a povestit cum este urmărit, şi acum, de aceea a trecut pe o parte, pe urmă a trecut pe altă parte pe chei, să vadă dacă ăl care era acolo, în urma lui, ne urmăreşte pe partea astalaltă. Şi povestea, şi parcă ne-am luat rămas bun, de adio. Înainte de arestare, şi înainte de a se prăpădi la scurt timp după aceea.

– În anul doi cum au fost cursurile acestea de sociologie propriu-zisă?

– Era seminarul de tehnica monografiilor sociologice al lui Stahl, care era un seminar aproape de matematică. Riguros ne învăţa toată teoria informatorilor, a fişelor, a fişelor pe teme, pe subteme. Ideea formidabilă, importantă că mai bine o idee pe zece fişe, decât două idei pe o fişă! Niciodată să nu ai două idei pe o fişă, să poată fişa deveni independentă. Pe urmă nu era dogmatic nici Stahl. Herseni era mai credincios, să spunem, sistemului Gusti, dar deja încă din anul II simţeam că nici Herseni… nu era nimeni obligat să fie dogmatic. La el era teoria monografiei sociologice, era un curs mai de doctrine sociologice, de mari sociologi ai Europei, şi ai noştri, dar în special europeni. Apoi în anul IV a apărut o diferenţiere, că trecând în anul IV şi pentru doctorat era un singur seminar, şi am avut în’39 spre ’40 un seminar deosebit de important…

– Dar n-aţi terminat în 1939?

– Păi trebuia să iau doctoratul. Şi era… tot ideea obiectivităţii… nu făceam numai gustism! Adică concepţia unităţilor sociale la diverşi sociologi europeni. Aici orientarea spre stânga a lui Herseni, zic eu, care era adevăratul mentor, dar şi al lui Gusti bineînţeles, care era directorul seminarului… Se pornea de la cel mai idealist cu putinţă sociolog, şi se încheia cu Durkheim, Marx, care erau mai pozitivişti şi materialişti. Şi treceam prin 15-20 de autori, câţi cuprindea un seminar de felul acesta, cu informaţii bibliografice. Şi atunci s-a putut constata o conştiinţă istorică excepţională a lui Dimitrie Gusti. La seminarul de doctoranzi din ’39/’40, după mine cu Durkheim a urmat Miron Constantinescu cu unităţi sociale în marxism. El nu citea notele, citea numai textul. Dimitrie Gusti, prima întrebare: ce autori ai folosit? El zice, I.V. Stalin, Questions du léninisme. Altele? Mi-a fost destul. Cum? Când la mine în Seminar ai Opere ale lui Marx şi Engels? Ai citit numai pe Stalin? Stalin nu-i un om de ştiinţă. E un mare general, şef de stat, şef de partid, dar asta e cu totul altceva, în acest domeniu eu nu mă pricep. Dar el nu e om de ştiinţă, om de ştiinţă este Lenin. Te duci la cursurile mele mai vechi, şi vei vedea prelegerea mea despre Lenin. Şi vei vedea, că apreciez că Lenin a fost un om de ştiinţă. Dar Stalin este un politic, şi atât. Gusti făcea netă diferenţiere între un om politic constructiv, şi un teoretician, un filosof. Cu chiu cu vai a admis lucrarea. La discuţii nimeni n-a avut curaj să ia cuvântul. Şi erau evrei ca Pauker – nu ştiu dacă era rudă cu Ana Pauker -, un evreu înalt, frumos, de o inteligenţă cu totul deosebită, şi cultură, bineînţeles… Ei sunt după părerea mea popor ales, orice am vrea noi creştinii să zicem, se vede şi astăzi că sunt un popor ales, fiindcă nu poate să facă nimeni nimic fără voia lor. Ăsta-i un element de admiraţie. Deci, nimeni n-a luat cuvântul în favoarea lui Miron, să aprecieze contribuţia sa, numai eu. Atunci el mi-a dat un exemplar din comunicarea lui, cu dedicaţie. Iată, care era metodologia, poziţia etică faţă de ştiinţă, faţă de sarcinile ştiinţei. O obiectivitate absolută. Şi cred că aceasta a creat din noi oameni care am fost în stare să muncim 18 ore pe zi, fără ca să obosim. Pentru că profesorii noştri… Simion Mehedinţi… mai târziu a fost persecutat ca germanofil. Niciodată din cărţile lui nu rezultă că-i germanofil… De la profesorii mei provine această etică a omului de ştiinţă, care trebuie să fie obiectiv, să nu facă rău. Nae Ionescu a spus odată la seminar: dacă nu credeţi că sunteţi în stare să transformaţi, n-aveţi răgaz să transformaţi ideea cuiva într-o altă idee, şi să o transpuneţi ca o proprie idee în mintea lui, numai aşa, agăţată, îl nenorociţi, faceţi din el un om care toată viaţa va fi un dezechilibrat. Nu credeţi că aveţi armele logice şi psihologice şi teoretice destule ca să-l transformaţi în direcţia poziţiei dumneavoastră ideologice, ştiinţifice şi aşa mai departe, lăsaţi-l în pace! Şi să ştiţi că am reţinut acest adevăr pe teren. Erau oameni bătrâni, informatori ţărani, faţă de care nu mai avea nici un rost să faceţi pe nebunul, că vreţi să faceţi marxism cu ei… Vă închinaţi, vă duceaţi duminică la biserică, dacă el era ortodox, dacă era catolic vă duceaţi la el, vă închinaţi cum puteaţi acolo şi aşa mai departe. Adică le respectaţi valorile lor. Este esenţial pentru o cercetare şi psihologică, şi sociologică, să nu veniţi cu idei preconcepute la persoana cercetată. Şi aceasta am învăţat tot de la ei, tot de la aceşti profesori. Dacă Traian Herseni spunea: despre acelaşi sat, despre aceeaşi temă din acelaşi sat pot să se ducă 10 cercetători să studieze, şi au fiecare de spus destule care nu se suprapun, şi care nu fac inutile cele culese înainte şi publicate înainte. Acesta e un lucru care hrăneşte parcă, şi te face ca să lucrezi optimist la cercetările dumitale, la redactările dumitale, ştiind că nu ai să superi pe nici un om cinstit. Atât te-ai priceput să vezi, atât te-ai priceput să spui, dar ce-ai văzut spui cu exactitate. Acesta-i adevărul dumitale, nu-i adevărul definitiv. E adevărul experienţei dumitale din acel an, din acea zi. Da.

– Aţi spus că în anul întâi aţi luat o hotărâre mare, devenind etnograf-sociolog…

– Asta a fost, când am dat… La Bucureşti nu era o catedră de etnografie. La Cluj era o conferinţă de etnografie, a lui Romulus Vuia, care făcea etnografie şi folclor. Puteai termina, şi să iei o licenţă cu temă etnografică. Puteai să iei şi o teză de doctorat cu îngăduinţa unui conducător ştiinţific de doctorat, doctor în etnografie. La Bucureşti nu era etnografie oficială. Mehedinţi o făcea, ca o completare a geografiei, Vintilă Mihăilescu – ca o completare a antropogeografiei, adică indirect. Candrea făcea folclor, şi erau folclorişti destui. Eu nu i-am ales pe ăia literarii, Papahagi, Densuşianu… Din păcate, s-a nimerit aşa. În pachetul acela de 25 de examene – nu de materii, de examene, că puteai să ai la aceeaşi materie mai multe examene. De pildă la Iorga, erau cursuri la fiecare an, litografiate, la biblioteca facultăţii. Vă înscriaţi la examen, şi vă întreba: din ce an aţi ales cursul? Din ’34. Eu trebuia să zic ’34/’35, şi am zis ’34, şi mi-a dat cauzele decăderii Imperiului Otoman. Mi-am dat seama că am încurcat-o, dar am făcut o comparaţie – am avut mania asta mereu –, ceva mai ştiam eu de la Cantemir, din ce s-a spus despre Cantemir, că nu-l citisem eu pe Cantemir, şi cu Hitler. Am făcut o mică asociaţie, cum s-a prăbuşit imperiul turcesc, aşa se va prăbuşi imperiul hitlerist. Se poate vedea, este în tezele de examene parţiale din ’37 o lucrare a mea în care eu l-am atacat pe Hitler! /râde/ Trebuia să valorific chestia asta, poate ajungeam ministru, sau mă împuşcau! /râde/ Deci am avut posibilitatea să iau lângă sociologie destule examene de etnografie. Iar eu am folosit toate acestea, pentru ca să-mi fac o bază istorică, o bază antropogeografică, o bază etnografică, pentru cercetările de sociologie ale mele, pe care le vedeam eu că vor urmări fenomene sociale ţărăneşti. Şi într-adevăr, mă pregăteam pentru procese sociale ca procesul de îmbogăţire, în care era inclus procesul de sărăcire, apoi procesul de imigrare, relaţiile sociale între sate, între zone. Chiar în 1939 am văzut relaţii naturale între zona Braşovului, Ţara Bârsei, de unde erau o parte din străbunii mei şi Argeşul. Dar fapte, nu vorbe, nu declaraţii patriotarde. Deci aşa am putut, de aceea a fost crucială circumstanţa că am făcut la Sociologie, la Filosofie şi Litere, şi atunci am părăsit Dreptul care mă falsifica, şi m-am dat cu totul aici. Şi am început să public încă fiind doctorand, sau student chiar. În ’38 am publicat în „Decalogul”. De exemplu un titlu: De la B.P. Hasdeu şi Dimitrie Gusti. În revista „Căminul Cultural”, tot aşa, Eminescu şi problema ţărănească, Eminescu şi învăţământul la sate, B.P. Hasdeu, problema ţărănească etc., deci publicam, în ghilimele eram o „personalitate”. Gusti îmi zicea „coleg”, pentru că mă vedea un om de viitor… De aceea n-am lăsat-o pe nevastă-mea să lucreze, ea trebuia să fie învăţătoare, dar eu ziceam că pot să ţin pe lângă nevastă-mea încă una-două-trei la mansardă! /râde/ Pot să le ţin, şi să fie fericite toate patru! Că o să iau bani mulţi pentru cunoştinţele mele, pentru studiile mele, pe care le făcusem conştiincios. Nu plătea nimeni pe vremea aia, nici „Decalogul”, nici „Căminul Cultural”, nici… Ne dădea Samarineanu câte o bere. Şi noi eram fericiţi. Deci, ăsta era răspunsul la întrebarea dumneavoastră: că am avut ocazia să aleg, şi am ales de a mă întregi etnografic. Dar nu era întâmplătoare nici orientarea mea, nu pentru că eram fiu de ţăran după mamă şi de muncitor modest după tată, nu o fac pe marxistul sau pe Marx-teoreticianul, ci însuşi în cursul lui Gusti, al lui Herseni şi al lui Stahl, seminarii, nu cursuri ale lui Stahl, era foarte multă literatură etnologică, pe care se întemeiau teoriile sociologice ale lui Gusti, ale lui Herseni, sau expunerile lor sociologice. Că nu toată ziua făceau teorii oamenii! Ei se întemeiau foarte mult pe etnologie germană. Dealtfel, etnologia maghiară de la Budapesta, din Ungaria, şi cea de la Cluj este întemeiată foarte mult pe etnologia germană. Apoi, în general, etnologia austriacă, austro-ungară, ardeleană avea multă bază germană. De aceea şi marii noştri savanţi din Bucureşti, dintre cele două războaie mondiale, în Germania s-au dus.

– Păi, Titu Maiorescu, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, chiar Gusti…

– Şi Simion Mehedinţi, nu ştiu dacă şi Vintilă Mihăilescu, tot acolo s-au format. Poate şi Conea… Dar, în general, era şcoală serioasă. Cine făcea seminar în Germania, venea, frecat bine cu răzuitorul. Şi orientarea aceasta etnologică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, pe care n-a înţeles-o sociologia de după 23 August. Miron Constantinescu este primul care a afirmat: erau alţii care l-au imitat ca papagalii. Că era o orientare etnografistă, etnograficistă, şi nu ştiu cum, vrând să arate că asta era o latură greşită a lui Gusti şi a Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Nu, asta era o orientare sănătoasă a teoriei sociologice către realitatea rurală, dar se pornea şi către realitatea orăşenească. Dovadă că eu exodul tinerilor către oraşe l-am studiat în Bucureşti. Bine, şi în câteva zeci de sate, dar în Bucureşti am luat… şi am avut şi un proiect al lui Setlacec[2], nu ştiu dacă-i spun bine numele acum, după atâţia ani, de sociologie industrială, dar până când nu învăţai odată carte… Şi nu trebuie să uităm că Şcoala Sociologică de la Bucureşti n-a lucrat decât 10 ani. Ăsta este drumul ei de lucru. În 1925 a început, în ’35 încă un pic, şi a început războiul în ’39. Dar în ’25 n-a făcut multă treabă, abia în ’29-’30. Deci, ’30-’40, zece ani de zile. Să facem o comparaţie nemodestă: Şcoala Sociologică sub conducerea lui Gusti a realizat 3 monografii mari: Nerej, Drăguş, Clopotiva, şi şcoala etnografică clujeană sub conducerea mea a realizat, poate, măcar tot atât: deci, Valea Jiului, Bistriţa-Năsăud, Ţara Bârsei, care cantitativ vorbind nu-s mai puţine pagini. Dacă mai adăugăm şi alte câteva… Deci, ei n-au avut oameni, şi la urma urmei nici eu n-am avut la Cluj. Că mi-am consolidat poziţia mea nu în ’49 ci, de fapt, eram tare în ’59. În ’58 când am depus Arta populară din Valea Jiului, o carte de 2 kilograme şi jumătate la Editura Academiei, şi a apărut aproape integral, erau disperaţi, cereau referate de etnografi sovietici, de etnografi care cunosc dacă în estetica populară există un model românesc marxist sau model marxist sovietic. N-am avut model. Atunci, capitolul cu Frunzetti unu’, şi eu al doilea, aşa era să fie semnat, a fost scos afară de editură, fiindcă n-avea model marxist, nici sovietic, dar nici măcar românesc, eventual, măcar unul românesc la nevoie să fie model. Nu mai spun că tot atunci mi-au cerut să spun statutul politic al autorilor occidentali pe care îi citez, dacă au fost membri de partid, dacă mai sunt membri de partid, dacă au fost excluşi din partid. Eu am spus că dacă aş şti toate acestea, eu aş fi secretar general la ONU. Şi m-au obligat să-i scot pe toţi, fiindcă nu am ştiut. Pe Karl Bücher l-am salvat cum: auzisem undeva că V.I. Lenin în cele 30 de volume, dar nu ştiam în care, a zis că deşi nu a fost materialist istoric, totuşi cercetarea lui Bücher este aproape de materialismul istoric. Cam aşa! Ştiind chestia asta, în disperare, vrând să-l salvez pe ăsta, teoria ritmului care-i bază la ornamentică, bază la o serie întreagă de munci ritmice, care-n etnografie sunt esenţiale pentru teorie… Şi atuncea am umblat ca nebunu’ la bibliotecă, la cele 30 de volume, şi nu l-am găsit în primul, nici în al treilea, şi căutam aşa în text, în note, unde să-l găsesc… L-ai citit odată, şi ai găsit-o din greşeală, că nu-ţi trebuia. Şi am găsit-o, am salvat-o, am arătat-o, şi am băgat citatul ăsta în Arta populară din Valea Jiului. Şi am mai salvat un RDG-ist, cu care eram în corespondenţă, Hans Damm de la Leipzig, care era directorul Muzeului Etnografic – mare muzeu, dar nu l-am văzut încă, ei sunt săraci, nu ne dau invitaţii. Şi el, fiindcă aveam corespondenţă cu el şi felicitări de Anul Nou, am vrut neapărat să-l citez cu ceva. Şi m-a obligat să-l tai, şi mi se pare că l-am tăiat de unde mi-au zis să-l tai, dar l-am lăsat în note. Până la urmă a rămas. Adică era totuşi o deznădejde, şi am avut de suferit pe chestia asta. Dar am avut şi un câştig uriaş. Pentru că a apărut o recenzie în revista austriacă de etnografie, publicată de membrul corespondent al academiei austriece, Schmidt, poate Leopold Schmidt, directorul muzeului etnografic din Viena, care a zis: “în ultima vreme au apărut monografii etnografice despre zonele miniere din ţările comuniste. În Cehoslovacia una-două, şi în România Arta populară din Valea Jiului. Toate păcătuiesc prin bibliografie unilaterală”. Cam aşa, pe scurt. Şi apoi se ocupă pozitiv despre monografia condusă de mine. Trei sferturi era scrisă de mine, şi răspunderea… De ce mi-a dat premiu numai mie, din păcate? Că dacă dădea la mai mulţi, era mai bine, că s-a făcut multă rivalitate după aceea. Au trecut 10 ani, 11, până am mai luat altul. Şi atunci, din cauza acestei recenzii m-am dus la Alexandru Graur, şi am spus: domnule academician, m-aţi nenorocit! Uite ce s-a întâmplat, uite ce scrie ăla, că această monografie suferă prin bibliografie unilaterală! De ce? Mi s-a cerut să dau afară toată bibliografia occidentală, dacă nu ştiu că-s membri de partid – dumneavoastră nu sunteţi vinovat că sunteţi aici, deasupra, director general al editurii. Director era Busuioceanu, cenzura spunea aşa şi aşa… ei îşi păzeau postul. Şi atunci i-am spus: uite, acum am primit o invitaţie de la Paris, din Italia, de la Basel, trei invitaţii, vă rog să mă susţineţi ca trei ani la rând să plec în câte una din ţările astea, să fiu aprobat, să primesc paşaport, să plec. Mi-a promis omul. Bun. Şi m-am dus la Leopold Schmidt şi i-am spus la Viena: dumneavoastră sunteţi cel care aţi programat, determinat plecările mele în Occident. Dumneavoastră faceţi din mine un om, ceea ce ar fi vrut să facă Gusti cu bursa Rockefeller, pe care am pierdut-o, că a început războiul cu Polonia, şi bursa chiar în Egipt, pe care am pierdut-o că s-a desfiinţat Institutul Social chiar în ’46, celălalt în ’39. Şi-atuncea acum fac ceea ce trebuia să fac. Ăla: cum, domnule, dumneata comunist, şi eu ţi-am zis aşa? Zic: uite ce aţi făcut, uite ce a ieşit. Deci, nu ştiu dacă mai era ceva…

[1] În anii ’80 încă nu fusese ridicat “embargoul” instituit asupra expediţiei echipei Golopenţia în regiunea de dincolo de Bug.

[2] Ion Setlacec, elev al lui Gusti, publică în « Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială » (3-4/1927) studiul Organizarea monografiilor industirale

Din acelasi volum:

• „La un moment dat eu m-am suparat foc” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea I]
• “Nu ne-a interesat acest Serviciu Social” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea a II-a]
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]
• Elevii monografistilor

The post “Vedeam ca nu suntem o generatie destul de serios ancorata la ceea ce ne astepta” [Nicolae Dunare, “Parcurs intrerupt”, partea I] appeared first on Cooperativa G.

– vezi prima parte AICI –

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

– În copilărie, adică în şcoala primară am avut un învăţător, Vasile Ioan Cotovu, care s-a ataşat de mine. Eu am luat premiul întâi, eram şeful clasei, şi el n-a mai vrut să iasă la pensie până când nu termin eu şcoala primară. Trebuia să fi ieşit mai demult. Şi m-a socotit în public fiul lui sufletesc. M-a băgat la muzeul arheologic, cultural, etnografic organizat de el. „Carsium” se numea, la Hârşova, în casa lor proprietate de familie, în care a fost şi Carol I şi Ferdinand. Era în relaţii cu familia regală din vremea lui taică-său, Ioan Cotovu, care a înfiinţat marea şcoală din Hârşova. Şi acesta a vrut să mă înveţe să lucrez la acel muzeu. Mă poftea la el la masă, şi îmi dădea să mănânc. Întâi lua doamna, apoi îmi dădea mie şi apoi lui. Şi eu, când am făcut obiecţie, de ce, domnule director? Vrei să te bat? Dumneata eşti musafirul meu, nu sunt eu musafirul dumitale! Ei, şi el mă punea să şterg monedele din muzeu şi alte obiecte cu nişte substanţe, apoi mă punea să mă spăl pe mâini, să nu dau la ochi. Avea încredere în mine că nu fur. Eram ca fiul lui. Şi într-adevăr, am păstrat poliţele frumos, şi, treptat-treptat, prin clasa a patra de şcoală primară, în clasa întâi de gimnaziu, îmi zicea: „Apoi dumneata ai să scrii o monografie a şcolii primare, o monografie a oraşului Hârşova, judeţul Constanţa.” Mă rog, mi-a dat materiale despre tatăl său, şi am scris mai târziu, după ce am terminat gimnaziul, un articol în ziarul „Dobrogea Jună”, un ziar independent de la Constanţa, condus de Constantin Sari, fost armean asimilat, şi un om de cultură… Ei bine, el mi-a sugerat ideea aceasta de a face o monografie a şcolii, o monografie a oraşului. Deci, asta era o pregătire. Pe urmă, în gimnaziu, un profesor de o cultură excepţională, preot demisionat, avocat profesor, Ilie Nicolau, de o cultură şi cu o bibliotecă nemaipomenită pentru un orăşel ca Hârşova, el mă poreclea „monsieur Maniu”. Era din aripa lui Argetoianu, ostil lui Maniu, dar ca preopinent, ca om de discuţie, pentru că eu nu eram întotdeauna… nu-l copiam în ce declara, ci aveam parcă păreri personale, cât era posibil să ai păreri la vârsta de 11-12 ani. Şi a organizat cu directorul nou al gimnaziului, Constantin Dinu, o – să zicem – societate literară, nu ştiu cum să-i zic acum, cenaclu literar al gimnaziului, al elevilor, eu fiind şeful acestui cenaclu, sau responsabilul. Pe vremea aceea nu ştiu cum se numeau treburile acestea. Era, să zicem, în ’29. Cuvântul preşedinte este prea mare, n-am curaj să-l spun pe magnetofon. Poate nu eram eu chiar preşedinte, în orice caz ceva eram… preşedintele, în sfârşit, al cenaclului literar al gimnaziului. Şi la prima festivitate a acestui cenaclu eu am ţinut o comunicare despre, cam aşa ceva, „Istoria literaturii române”, dar epoca mai veche decât la psaltiri şi de la cronicari. Alţii au cântat, alţii au jucat, alţii poezii, şi s-au repetat. Adică era o atmosferă pe care mi-o stimulau oamenii aceştia. Apoi, şi dincoace, la liceu, că aşa m-a cunoscut mai aproape, la liceu am soarta ca profesorul de drept să mă poreclească Titulescu, Nicolae Titulescu, pentru că eu eram, datorită presei pe care o citeam, 7 ziare pe zi şi cumpăram unul. Absolut toate nuanţele le citeam, le parcurgeam, nu le citeam. Şi citeam ce era mai important. Ei bine, acest Someşeanu şi cu profesorul acesta de filosofie – acela era de economie politică şi de drept –, ei mi-au sugerat şi la societatea literară a liceului Mircea cel Bătrân, am ţinut o comunicare despre Niccolo Machiavelli. Adică n-au ţinut mulţi elevi, eu eram cu experienţa de la gimnaziu, de la Hârşova, cu îndrumarea învăţătorului Vasile Ion Cotovu, a lui Constantin Dinu de la Hârşova, a lui Ilie Nicolau. Aici iarăşi, cu porecla aceasta nouă înălţătoare, se credea că eu am să intru în diplomaţie, oamenii nu ştiau că eu sunt foarte sărac. Primul element era să ai o stare materială bună, ca să poţi să urmezi pentru domeniul acesta. Adică, de acolo, de la Hârşova, şi mama îmi spunea: „apoi, trebuie să scrii despre neamul nostru Oprea”… Acesta era neamul nostru, familia Oprea, Dunăre este o poreclă dată lui Oprea, fiindcă erau sute de familii Oprea. Vreo 4-500 de familii Oprea în Hârşova şi în comunele vecine. Toate erau rude de departe, sau mai ştiu eu cum, aşa, între ele, începuseră să se căsătorească verii de-al doilea, verii de-al  patrulea se căsătoreau între ei… şi zice „vezi că noi, uite, unchiul ăsta, vezi, acesta înalt în costum alb…”, oarecum de Ţara Oltului, că avea cojocul mai frumos în cromatică, policromie, decât cei din Sibiu, îl aveau negru… Deci, zice „să cauţi să vorbeşti cu el, ca să ne scrii istoria neamului”. Nu neamului în sens de etnie, ci neamului în sensul de familie. Adică era în mine o stare, şi se pare că la conversaţiile pe care le-am avut cu Constantin Mureşanu, eu am adus, probabil, într-un fel sau altul în discuţie aceste origini şi întâmplări din viaţa mea. Mamii i-am făgăduit, la cererea ei – strămoşii ei sunt din Moeciu de Sus, de lângă Bran – i-am promis că am să scriu o carte, o monografie despre Ţara Bârsei, şi am scris-o colectiv peste mulţi ani, când nici nu mai aveam nici o amintire despre promisiunea făcută. Ei, acesta pentru începuturi, aşa… Opriţi un pic magnetofonul să mai respir un pic…

– Sunt lucruri importante, fiindcă la urma urmei în sociologie şi în etnografie nu poţi să intri, ca să zic aşa, ca în alte meserii. E nevoie de tragere de inimă, o pregătire perceptivă…

– Înainte de pregătirea perceptivă care este mai pretenţioasă, trebuie o stare de spirit, un impuls local, familial. Nu mai spun că la toate serbările şcolare de la Hârşova eu eram, în limbajul de azi, „vedetă”. Când plecau recruţii. Vasile Cotovu mă punea să le ţin câte o… nu mai ştiu cum este poezia aceea lungă a lui George Coşbuc… „Dar totuşi te întorci acasă  / Pe când eu mor aici” şi aşa mai departe… Şi eu eram cultivat în atmosfera asta.

– Bine, deja este o temă de cercetare: ce idealuri au fost cultivate la un moment dat într-o şcoală sau în învăţământ, într-o epocă. Foarte interesant, şi departe de pragmatismul specific capitalismului copt şi evoluat.

– La catedra de sociologie, la seminarul lui H.H. Stahl prima lucrare de natură monografică făcută de mine a fost Şcoala primară din oraşul Hârşova.

– Asta categoric pentru promisiunea pe care aţi făcut-o…

– Pentru promisiune.

– Dar n-a apucat învăţătorul s-o citească…

– Ba da! Ba da, sigur că da, am citit-o cu dânsul, m-am dus când m-am înscris. Şi este la dosarele catedrei de sociologie.

– Şi acestea mai există?

– Sunt, se păstrează.

– Sunteţi sigur?

– Păi, de ce să le arunce cineva?

– Eu ştiu că în ’48 a ars arhiva catedrei de sociologie. Nu ştiaţi?

– Am auzit parcă ceva vag. Ei, asta îmi pare rău, pentru că eu acolo am referatul lui Dimitrie Gusti, contrasemnat şi de alţi membri în comisia de doctorat, la teza mea de doctorat cu exodul fiilor de ţărani. Şi asta e pregătită, e gata, dar nu intră încă la tipar, la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Exodul fiilor de ţărani spre oraşe. Cercetare de sociologe şi etnologie rural-urbană. Şi am căzut de acord cu ei să iau de la Universitate referatul lui Gusti, şi să extrag un pasaj din el. Şi am tot amânat…

– Să vă interesaţi.

– Am să mă interesez, dar mereu sunt prins. Deocamdată ei au zis că o publică în 1987. Deci, la anul trebuie să mă grăbesc. Dacă se mai păstrează, o mai fi şi la anul. Voi căuta la toamnă. Ei, am auzit eu ceva vag, dar eu atuncea eram extraordinar de ocupat la Oficiul de Studii, director general adjunct la Ministerul Agriculturii, la învăţământ. Unde lucram două norme pe zi, adică şi noaptea după 12, când plecam pe-acasă, tot la acelea mă gândeam. Pe vremea aceea nu mai îmi era nimic prezent. Credeam că în toamna aceea voi fi conferenţiar de sociologie agrară la Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu, şi deci mă voi linişti. Conferenţiar universitar însemna 4 ore de curs, 4 ore de seminar, şi… Nu mai ştiu.

– Eu mi-am propus ca astăzi să vedem mai pe-ndelete cercetarea empirică, de la primii paşi din facultate. Aţi spus că în anul doi aţi făcut cu H.H. Stahl tehnica monografiei sociologice. Aceasta era o bază pentru orice demers sociologic.

– Da, şi tot atunci era şi seminarul de teoria monografiei sociologice al lui Traian Herseni. Sigur că al lui Stahl era mai asimilabil, tehnica monografiei. Acesta a fost manualul nostru de bază pentru modalitatea cercetărilor… Mai opriţi puţin…

– Imediat în vara următoare v-aţi apucat să faceţi Hârşova?

– Da, în anul doi chiar, în vacanţă. Am depus-o cred că cel mai târziu în toamna anului ’37, scrisă în cerneală, frumos.

– Ce trebuia să cuprindă o astfel de monografie şcolară?

– Uşor un cadru geografic, istoricul comunei, istoricul şcolii, cadre didactice, cred că şi încotro s-au orientat elevii din aceste şcoli. Noi am avut norocul că şi directorul anterior, Ioan Cotovu, şi directorul de pe vremea mea, Vasile Ion Cotovu erau bacalaureaţi în Franţa. Făcuseră şcoala normală din Paris. Deci, încotro s-au iradiat elevii din şcoală.

– Se cerea cu exactitate statistică?

– Da. Căutam în arhivele şcolii, şi pe bază de date statistice făceam tabele. Era riguros, nu mergea cu poveşti. Date despre ce cadre didactice s-au perindat, cum a evoluat numărul de elevi, băieţi-fete, şi încotro s-au orientat. Orientările la început n-au fost prea mult spre şcoli secundare, apoi a apărut gimnaziul din Hârşova, care a canalizat o bună parte din elevi. Veneau şi din judeţele vecine, şi din judeţ, dar oricum, din Hârşova veneau mai mulţi.

– Aceasta a fost deci o primă lucrare pe care a trebuit s-o faceţi pe cont propriu. Pe urmă când a fost prima aplicaţie de grup?

– Înainte de aplicaţia de grup s-a întâmplat altceva. Pentru că pentru teza de licenţă eu am ales o lucrare, sub influenţa lui Herseni, dar mai ales a lui Mircea Eliade, pentru că tocmai publicase scrierile lui B.P. Hasdeu. Şi am pregătit o lucrare B.P. Hasdeu sociolog. De ce am ţinut la aceasta? Umblând în „Columna lui Traian” şi altele, am văzut că el s-a ocupat de satul model, de învăţământul la sate, de o serie întreagă de monografii, de teorie monografică, încât pur şi simplu eu l-am şi supărat pe Gusti un pic, când eu am publicat nişte articole mari în „Decalogul”, De la B.P. Hasdeu la D. Gusti. Gusti credea, adică afirma, că el este… nu-l nega, îl pomenea în bibliografie şi în studiile sale introductive se referea la Hasdeu din plin, dar eu parcă îi luam un pic din… Adică, numai o dată părea aşa, supărat, pe urmă era bucuros că scoteam lucruri nevalorificate de el, şi-i părea bine. Eu îl aşezam pe Gusti un continuator al lui Hasdeu, care în relaţia cu satul avea în vedere parcă tot ceea ce avea în vedere şi Gusti. Eu cred că Gusti a citit în fugă acele articole ale lui Hasdeu. Erau în ziare care nu aveau circulaţie mare, de pe vremuri, din 1870-1880. Ei, şi aceasta m-a îndreptat tot spre laborator, spre bibliotecă adică. Dar, a început să fie aduse materiale, piese de costum şi altele, unelte, la Seminarul de Sociologie al lui Gusti, de către studenţii mai vârstnici şi de către asistenţi, care făceau cercetare la Drăguş. Atunci, în ’36 am făcut eu cam două săptămâni de cercetări la Drăguş, la propunerea, pot să spun insistentă a lui Herseni – îmi pare rău că n-am stat mai mult, dar trebuia să mai mă duc şi la serviciul meu. La Drăguş cercetările le conducea direct Traian Herseni, dar în general le conducea Gusti. Însă Gusti a avut nobleţea, că el conducea cercetările din Nerej, dar a condus monografia H.H. Stahl, el conducea cercetările de la Drăguş, dar monografia a prezidat-o Traian Herseni. Adică, era generos, nu era apucător.

– Deci cea de la Drăguş a fost prima ieşire.

– Da, în ’36, în vacanţa către anul III. Acolo m-a preocupat o temă pe care aveam de gând s-o dezvolt mai departe, şi am şi început-o pentru doctorat, exodul rural. Era o notă particulară în Ţara Oltului, plecarea oamenilor în America, dar era veche, de la 1870-80. Plecau la lucru acolo, se numeau John Rogozea în America, dar când veneau cu bani şi cu ce mai veneau ei seara în sat cu cursa, a doua zi se îmbrăcau cu portul popular local. Comunitatea rurală Drăguş-Făgăraş, ca şi celelalte din Ţara Oltului, avea  o putere nemaipomenită asupra locuitorilor. Ei a doua zi se îmbrăcau exact ca şi cum aseară s-au culcat şi au lăsat hainele pe scaun, şi acum le-au luat în mod normal. Şi-şi păstrau mai departe banii acumulaţi, doar că-şi făceau case, în loc de lemn, în acelaşi stil, dar de piatră, de cărămidă. Mai cumpărau pământ, cumpărau vite… Şi îşi permiteau să-şi trimită copiii la meserii sau la studii. Judeţul Făgăraş de odinioară a dat mulţi intelectuali. Chiar mulţi intelectuali.

– Vi s-a propus, sau dumneavoastră aţi cerut să vă duceţi la Drăguş?

– Herseni, e meritul lui unic, că el mi-a propus. Eu nici nu cutezam în anul acela, după anul II, să pretind să merg. Dar fiindcă el a apreciat că eu învăţam bine şi aşa mai departe, a dorit să mă ia în echipă, socotind că din mine va face un cercetător sociolog, etno-sociolog. Şi a insistat chiar mult, am rămas numai noi doi în sala de curs, şi el a insistat prea mult. Aproape mi-a fost jenă că eu eram presat de ideea că trebuie să mă întorc la Constanţa, că lipsisem câteva luni, şi să nu depăşesc bunăvoinţa conducerii direcţiei portului maritim, şi să mă întorc. Şi el a zis, facem adresă, sau dacă nu, lăsaţi, că eu vorbesc… Adică a insistat mult, şi a făcut bine că a insistat. Am făcut rău că n-am stat mai mult, puteam să stau două luni sau trei luni acolo. Ne-a dat carnete, bloc-notesuri, şi ne dădea teoria informatorului: trebuie să spuneţi numele şi prenumele, anul naşterii, ocupaţia, ce şcoală are, pe unde a umblat dacă a călătorit.

– Înainte de a porni la o cercetare, chiar de la ţară fiind, trebuia să vi se facă o introducere: cum trebuie să vă comportaţi etc. Asta s-a făcut?

– Întâi am primit toţi câte un exemplar… de fapt ne-am cumpărat, dar ni s-a recomandat mai demult, Teoria monografiei sociologice de Traian Herseni şi Tehnica monografiei sociologice de H.H. Stahl. Le aveam, cred că fiecare membru al Seminarului. După aceea, într-adevăr, şi Stahl, şi Herseni care mă pregătea să mă duc aici, ne-a dat o bibliografie despre Drăguş-Făgăraş, despre Ţara Oltului, ca să citim ceva înainte de a merge acolo. Şi ne-a explicat… cred că esenţială era treaba asta: ei erau mai mult greco-catolici acolo. Mi-aduc aminte treaba aceasta, că mi-a atras atenţia: dumneata eşti ortodox. Acolo să nu faci teoria că e o confesiune creştină mai bună decât alta. Şi Herseni era greco-catolic.

– Făgărăşan şi el.

– Da, şi era om liber, fost nemeş, fost boier, neamul lor. Deci ne-a atras atenţia: acolo nu faci propagandă, nici politică – bine, nici nu era cazul, dar în principiu -, nici morală, nici religioasă. Te duci, nu ştii nimic. Ei să te înveţe de toate. Ce fac ei, aia e bine. Dumneata notezi, şi pe urmă, vedem noi ce e bun şi ce e rău. Dar îmi atrăgea atenţia să nu cumva să îmi impun eu punctul de vedere către oamenii cu care voi sta de vorbă. Şi asta într-adevăr este un învăţământ deosebit. Şi iarăşi mă întorc la Vasile Ion Cotovu care ne-a dus – e fundamentală întâmplarea asta! – ne-a dus la geamia turcească, la sinagoga evreiască, la biserica grecească. Şi înainte de a intra ne învăţa că acolo vom întâlni alte obiceiuri, alte credinţe, şi trebuie să le stimăm. Nu ştim cine, care religie are adevărul, toate cred într-un Dumnezeu, dar noi trebuie să le respectăm. Şi  atunci am învăţat, şi învăţătura dată de Herseni, ca să nu fac pe ortodoxul când stau de vorbă cu ţăranii greco-catolici, să nu bruscăm treaba asta, şi în general să n-am păreri. Să aibă el păreri, să-i lăsăm impresia ţăranului informator, că el este învăţătorul nostru în toate problemele. Asta a fost un element de bază care l-a infiltrat. Întâmplarea face că la mine terenul era uşor arat de la Vasile Ion Cotovu… Ei, şi seara spuneam fiecare ce-am descoperit…

– Înainte de aceasta aş vrea să vă mai întreb: aceste bibliografii de monografii despre… au fost seminarizate, s-a verificat dacă sunteţi puşi la punct, sau…

– Da, da. Au verificat. În vederea plecării, era în cadrul Seminarului, în ideea pregătirii spunea fiecare despre câte un autor, câte un articol. Aveam zece inşi zece articole recomandate, sau zece articole… şi unul răspundea de unul, altul de altul, toţi dădeau pe rând socoteală de ce au citit. Aveam fişe făcute din cărţile respective, format mic, format carte poştală. Adică o foaie de scris ruptă în patru şi pe ele cu indicaţiile de autor, titlul cărţii, tema – păstorit, să zicem, sau emigraţie, nu ziceam exod… Aici în dreapta. Dincoace autorul, cartea, şi prescurtat numai, pagina… O numerotare de la 1 la infinit, ca să nu se repete să se încurce vreodată autorii cercetaţi.  Şi se comenta, se discuta. Noi cunoşteam câte ceva despre Drăguş. Nu mai spun că erau şi alţii, Ernest Bernea, Herseni, care povesteau de la faţa locului. Ion Ionică povestea… Domnişoara Ştefania Cristescu, mai târziu doamna Ştefania Golopenţia… Ei povesteau din terenul lor, care şi asta era un fel de informare bibliografică pentru noi.

– Cine finanţa ieşirea?

– Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Aceasta avea un director general, pe Dimitrie Gusti, şi un secretar general, Octavian Neamţu. Dar avea o aparatură, cu contabil, cu nu ştiu ce. Era dotată această fundaţie, avea buget, aparat contabilicesc, birouri… Noi dădeam actele…

– Întâi dădeau banii, şi pe urmă?

– Nu, noi acolo aveam casa la ţărani, masa colectivă, unde ne întâlneam la o sală de clasă unde se serveau mesele, şi bani de buzunar aşa… Masa n-o plăteam, se plătea automat, dormitul probabil se plătea, că erau oameni care stăteau două luni, şi probabil nu stăteau pe degeaba. Dar, iată, n-am amintiri despre asta, înseamnă că nu plăteam eu. Şi acolo era o atmosferă aşa de intensă de cercetare, că nici nu mai ştiai nici o problemă. Toate astea veneau parcă de la sine.

– La Drăguş aţi ajuns la începutul campaniei sau mai târziu?

– Au fost alţii înainte, în alţi ani. Atunci cred că erau câţiva. Cred că Alexandru Dima era deja acolo, Ion Ionică şi Bernea. Erau câţiva acolo, era un grup… Era şi Harry Brauner. Ăştia aveau casele cunoscute de-acum, se mişcau altfel, ca acasă.

– Şi acolo cine v-a dat indicaţia unde să mergeţi, cum să mergeţi, la ce familii?

– Întâi am fost aşezat în grupul „relaţii şi procese”. Chiar întâmplarea face că Herseni conducea subgrupul acesta. Deci exod, şi relaţii… Pe mine mereu m-a pasionat ideea relaţiilor, şi credeam că asta voi face. Şi pe urmă am găsit posibilitatea s-o fac în etnologie. Atunci am primit o listă de informatori, şi a mers cu mine chiar Herseni, la primele două-trei case. Am dat bună ziua, şi a spus: o să vină domnul student, o să vină el mai târziu pe la dumneavoastră, când poate să vină.

– Era vara.

– Era vara, adia vânt frumos… Şi apoi m-am întors rând pe rând, şi după aceea de la unul căpătam şi mai adăugam un informator, alt informator, şi creştea numărul. Dealtfel pe masa de la clasa de şcoală de acolo era o cutie cu fişe de informatori. Deci dumneavoastră deschideaţi capacul şi le tot răsuceaţi, şi vă plăcea unul sau altul… Oricum, trebuia să fie localnici. Adică nu proaspăt veniţi în localitate, ci deja bunicii să fi fost localnici. Acolo erau fişe de informatori câte vreţi, şi dumneavoastră încercaţi să mai adăugaţi fişe de informatori. Şi în fişă era o propoziţie ca de pildă „bun pentru obiceiuri de înmormântare”, „bun pentru obiceiuri de nuntă”, adică indicat o sugestie. Şi în afară de asta se puneau fişele, dar nu imediat de la începători. Începătorii în etapa asta şi le păstrau la ei la dormitor, până când deveneau mai experimentaţi, să fie siguri că scriu ca lumea. Eram în etapa aceea ucenic, fişele mele n-au ajuns în cutii. Dar fişele de informatori au ajuns chiar atunci. Seara la discuţii…

– Seara când?

– La opt.

– Dar dacă trebuia să mergeţi seara la informator?

– Bine, de vreme ce se stătea aşa de mult… În orice caz, după cină. Şi dacă unul spunea că are treabă cu un informator, el pleca. Dar după cină se întorceau oamenii toţi de pe unde umblau, şi începeau să transcrie. Nu era grabă, nu se lucra pe rupte, ci pe-ndelete. Nu era întrecere socialistă! Era intenţia de a aprofunda. Graba strică treaba, ăsta era principiul. Pe-ndelete. Că ştia că cercetarea va mai dura şi la anul, şi anul ălalaltul. – Întâmplarea face că eu m-am pregătit pentru licenţă, după aceea a venit Serviciul Social, şi pe mine m-a numit directorul de studii la Şcoala Serviciului Social din Piatra Neamţ. Şcoala a durat o lună exact. După luna aia trebuia să urmeze 5 luni de muncă, cercetare în sate.

– Cine participa la această şcoală?

– Absolvenţii tuturor facultăţilor de orice fel, medicină… până la învăţători şi preoţi seminarişti, adică viitori preoţi, viitori învăţători. Toate categoriile de absolvenţi terminaţi, care se declarau că au un curs, o şcoală terminată, şi deci urmau să intre într-o profesie. Legea prevedea: o lună şcoală cu noi, şi 5 luni practică într-un sat, în care lucra şi un cămin cultural. Îl vedeau, dar făceau şi cercetare, relativ puţină. Totuşi, în 5 luni de zile era destul timp să facă şi un pic de cercetare. Dar, mai important: trebuia să lucreze în domeniu. Era agronom, era veterinar, era medic uman, învăţător, lucra în domeniul lui cu oamenii. Pe bătrâni îi alfabetiza. Pe bolnavi îi ajuta medicul din comună, sau dacă n-avea medic, rezolvau ei câte ceva.

– Staţi puţin, să mai rămânem la Drăguş. Acolo aţi stat cam trei săptămâni, o perioadă de ucenicie. Ceea ce aţi făcut a fost utilizat de Herseni, sau a fost folosit de dumneavoastră?

– Am folosit mai târziu că soarta mai m-a dus la Drăguş. Dar am fost la o altă practică, deci cercetare, la Galaţi, lângă Drăguş, ca să ne înveţe cercetarea răspândirii fenomenelor.

– De exemplu ce fenomene?

– Tot problema emigrării în America, sau la Bucureşti, cam aceasta făceam eu.

– Într-o asemenea campanie există desigur ore în care nu poţi merge la oameni. De exemplu duminică înainte de masă categoric nu.

– Nu. Sau dacă ploua.

– Şi ce făceaţi?

– Duminică mergeam la biserică. Ca oamenii să ne vadă că suntem normali, nu suntem nişte arătări, suntem exact ca şi ei, mergem la biserica lor.

– Şi Harry Brauner mergea?

– Mergea, da. El nu era habotnic, şi înainte de orice, el era cercetător. Deci, se mergea la biserică, stăteam cât stăteam, nu ne dădea nimeni afară. Mergeam mai la sfârşit, mai pe la evanghelie, dacă nu vroiam să stăm toată perioada de patru ore. Apoi mergeam la horă. Harry Brauner făcea fotografii multe.

– Hora când începea? După-masă? Dacă se puteau face fotografii…

– Da, la lumina zilei. După aceea oamenii stăteau pe la poartă de vorbă, şi îi prindeai. Mai gospodăreau prin curte ceva, atunci îi lăsai în pace. După biserică stăteau de vorbă un pic, nevestele se duceau acasă să pregătească mâncarea… După-masă la horă unii horeau, alţii făceau adnotări, şi se făceau cercetări duminica, destul de multe. Era mai spornic, că omul era mai liber. Şi de anumite sărbători. Iată, poimâine e o sărbătoare, 6 august… E foarte important pentru cercetătorul de teren să ştie – ni se atrăgea atenţia, vedeţi că sunt sărbători în care ei nu lucrează. Deci, atunci îi atacaţi cu cercetarea, nu în timpul fânului. Dar dacă e 6 august, chiar dacă e fân, nu cosesc în 6 august. Schimbarea la faţă, o sărbătoare foarte importantă. În această sărbătoare puteam să stăm de vorbă şi cu femeile şi cu bărbaţii, mai puţin orele de biserică. Atunci trebuiau să fie lăsaţi în pace. Dar dacă ne vedeam la biserică, noi realizam o impresie bună despre noi. Nu trebuia să facem pe credincioşii, dar să fim…

– În rând cu oamenii. Foarte important!

– Da, şi oamenii vorbeau, ne pofteau la masă duminică seara. Unii nici nu mai mâncam la cantina noastră.

– Exact asta vroiam să vă întreb: când intraţi într-o casă vă pofteau…

– Totdeauna, o cană cu lapte, un pahar de ţuică, după cum era ora. Că dimineaţa nu ne dădea ţuică, dar seara da. Şi ceva de mâncare, un pic de slănină cu pâine. Noi spuneam că nu ne e foame, dar trebuia să iei puţin. Să nu te-ndopi în faţa lor, că deşi dădeau cu plăcere, nu făceam o impresie bună dacă ne-ndopam…

– Acesta a fost deja al doilea, al treilea an… Oamenii nu s-au plictisit de cercetători? Până când poţi să-i baţi la cap cu tot felul de întrebări?

– Nu, pentru că întrebările sunt nesfârşite, întâi. Al doilea: nici unul nu era istovit, nu era stors. Al treilea: nu ne duceam toţi la acelaşi, chiar semnalam. Măi, am de exemplu, să mă duc la Rogozea, sau la… îmi scapă numele, vă spun imediat… Şi zicea, nu, la ăla am mers eu ieri, lasă-l. Deci, era această tehnică a cercetării, că să-l lăsăm. Sau câte unul mai făcea o glumă: eram tineri de tot, nu eram periculoşi. Dar făcea câte o glumă Alexandru Dima. Că el a umblat mult în casele cu interior frumos, cu neveste mai frumoase, cu fete mai frumoase, pentru a studia frumosul. Şi el era un bărbat foarte frumos şi înalt. Şi… bine, el era bărbat, cred că avea 21 de ani, sau 22, era fost student de-acuma, profesoraş pe la Sibiu, sau cam aşa ceva în anii ăia.

– El trăieşte?

– Nu, a murit acum un an sau doi. Ei, şi atuncea zicea: vezi să nu-i faci curte ăleia, că are bărbat gelos! Nu făceam noi curte, dar totuşi, câte o vorbă drăguţă făceam. Şi să nu le spui că dacă sunt grase sunt urâte, că-n concepţia lor, zice, grasă şi frumoasă. Grasă, să ţină la treabă, dom’le, nu una subţirică, când o pui la muncile câmpului să cadă jos.

– Acestea sunt într-adevăr probleme, că oricâtă pregătire ai avea, cunoscând doar în general obiceiurile satului, fără a le şti pe cele particulare, fără să ştii de exemplu o întâmplare de demult din istoria familiei, pe care nu trebuie s-o scormoneşti, poţi jigni pe cineva… Aţi avut probleme din acestea, când aţi dat cu bâta în baltă?

– Când am dat cu bâta-n baltă. Mi-aduc aminte că era o noră destul de tânără, văduvă, în casa respectivă, şi mi-a spus, nu mai ştiu cine, că „vezi, nu-i da multă atenţie nurorii, ca să nu presupună socrul, gazda, stăpânul casei, că ştii că e văduvă, şi vrei să-i faci curte. Adică, „bună ziua”, „bună ziua”, dar cu bătrânul stai de vorbă. Probabil că cineva înaintea mea, poate chiar acela cred că era Ion Ionică, el era mai sprinţar, aşa, mai vioi, şi probabil că o fi spus un cuvânt „eşti îmbrăcată bine” sau nu ştiu ce, sau cutare, şi mai târziu şi-a dat seama că socrul, stăpânul casei a fost un pic încruntat. Deci, se puteau întâmpla şi treburi de-asta, şi trebuiau prevenite, şi seara la discuţie se comunicau fapte de domeniul acesta. Erau şi începuturi de sectanţi. Şi atunci ni se atrăgea atenţia să nu ne pronunţăm împotriva sectanţilor la ei acasă, şi nici în sat. Adică, era formula asta, fiecare crede ce vrea, noi aicea scriem o carte… Evitam discuţia, fiindcă ori aude greco-catolicul, ori aude neoprotestantul… şi deci sunt probleme şi de acestea care erau, şi de multe ori ne prevenea, fără să rugăm să ne prevină. Ne prevenea seara, după masă, sau chiar în timpul mesei. Mai scăpa unul o vorbă: măi, am păţit-o cu cutare, m-am uitat cam mult la tânăra din casă, şi asta era noră văduvă în casă, dar fără să fie prea multă intenţie, aşa…Cine mai era… Eliza Retezeanu mai era…

– Locuiaţi în şcoală?

– Nu, la oameni. Guşeilă parcă îl chema pe omul la care am dormit eu. Mâncam în şcoală, şi tot în şcoală era o sală în care aveam şedinţa şi rafturi pentru cutiile acestea de fişe, pe domenii. Erau nişte rafturi, aşa înalte, şi o cutie culcată, sau două, cu fişe de informator, ca să le foiletonăm, şi să vedem dacă unii ne-ar interesa. Fiindcă aveau propoziţia asta: „bun pentru…”, sau „a fost în America”, „a stat 5 ani în America”, „a stat 6 luni în America”. Ăsta n-avea importanţă prea mare, dar ăla care a stat şase ani, când s-a întors, s-a întors oarecum altul, şi totuşi s-a integrat.

– Documente familiale nu aţi cercetat? De exemplu corespondenţă, cum a făcut Znaniecki?

– S-au cercetat. Dacă ne-am uita în cărţile care au apărut, care au publicat-o cei bătrâni, să zicem aşa… Întâmplarea a făcut că în cele trei săptămâni ale mele acolo n-am avut nevoie să ajung la acestea.  Nici nu lucram pe rupte, adică nu lucram zece ore pe zi, ci cam patru ore  cercetam pe zi, pe urmă transcriam, pe urmă mai convorbeam cu unul, cu altul, şi gata, dezbaterea, şi trecea ziua.

– Apropo tot de instrucţiuni… În sat oamenii au tot felul de probleme, de necazuri, şi cred că domnii de la oraş ştiu tot, pot aranja orice. În direcţia aceasta aţi avut instrucţiuni, la ce vă puteţi angaja şi la ce nu?

– Întâi, aveam instrucţiuni să notăm – dar notând numai iniţiala omului şi vârsta – să notăm toate plângerile lor, toate nemulţumirile, şi apoi să le selecţionăm, şi să le depunem la Traian Herseni. Astea erau toate confidenţiale, şi rămâneau acte confidenţiale care se transformau într-un raport confidenţial al şefului de echipă, care îl depunea la Dimitrie Gusti. Aş zice, cum face preşedintele american „starea uniunii”: atmosfera din sat, ce probleme ridică ei, de orice fel, dar mai ales probleme sociale, probleme de reformă agrară, dificultăţi cu transportul până la Făgăraş. Şi erau probleme, nemulţumiri faţă de primar sau faţă de cineva de la  primărie, sau faţă de perceptor dacă obişnuia… Perceptorii când se duceau să încaseze, mai beau, mai mâncau în casa omului cam cât era impozitul, şi apoi luau şi impozitul… Am învăţat, deci, încă de atunci să facem o informare despre doleanţele localităţii. Şi aceasta am aplicat-o până în 1951, când am zis: altul nu mai fac, pentru că… În ’51, ’52, cam aşa ceva. Pentru că eram clujean de câţiva ani, în ’49 am depus, după două săptămâni în Munţii Apuseni, prima mea, nu ştiu cum îi mai zicea, „notă”, nu ştiu, sau „către tovarăşul sau domnul preşedinte al comitetului provizoriu”, colonel Marian. Era prefectul judeţului, am zice noi azi. Şi în care spuneam în vreo patru note de-astea, în ’49-’50, ’51 parcă, încă, eu prevesteam, argumentat pe cauze, nu pe persoane, pe cauze, că va începe în curând o răscoală în Munţii Apuseni. Că este stare de răscoală în Munţii Apuseni. Şi m-a chemat într-o zi colonelul Marian, bărbat înalt, voinic, cred că nu a absolvit nici o şcoală de sublocotenenţi măcar, pentru merite personale politice a fost făcut direct colonel, şi numit preşedintele comitetului provizoriu. Zice: „vă mulţumesc, uite că ne sunteţi aşa de util, ne daţi informaţii aşa de bune. Vă rog, dacă vreţi, să ne daţi numele capetelor de răscoală din Munţii Apuseni unde aţi fost dumneavoastră”. Zic:  „metoda asta de informare asupra stării de spirit, despre nevoile mai presante ale unei zone unde mergeam la cercetări o am de la Dimitrie Gusti. Niciodată Dimitrie Gusti sau Sabin Manuilă, Anton Golopenţia sau Traian Herseni, că ăstora le-am dat, nu mi-au spus să determin numele persoanei cu care am stat de vorbă, vârsta sau profesiunea, ca să poată fi identificată, deci nu… Totuşi, atuncea capetele de răscoală sunteţi dumneavoastră şi cu mine, fiindcă eu de trei ani vă dau… V-am dat în ’49 toamna două note, v-am dat şi în ’50, parcă tot două, şi v-am dat şi în ’51, şi dumneavoastră n-aţi luat nici o măsură. Iar eu v-am spus ce măsură să luaţi. Să le daţi voie ca să ia câte două-trei fire de brad, adică doi-trei brazi, să le despice, să le prepară, să le facă scândură, să le ducă la ţară, să le vândă. Acuma era naţionalizată pădurea, era a statului. Şi, ca să le duceţi dumneavoastră grâu, porumb, sus în deal, vânzându-le la preţul de vale. Şi v-am mai spus câte ceva eu în alea, şi vă explicam de ce sunt nemulţumiţi. Dar mai departe, nu. Şi am plecat. Dacă îmi puneţi probleme de-astea… chiar am folosit expresia asta: „tata dacă ar fi ministru de interne, eu nu aş da nume de oameni. Eu cred că fac un act de mare patriotism şi democraţie că vă ajut ca să preveniţi anumite necazuri care le suferă oamenii ăia, şi noi am putea să le îndreptăm”. Asta nu ocupa mult timp… în decursul… auzeaţi una, auzeaţi alta, spunea unul… Uneori notaţi în faţa omului, că dacă omul vă povestea despre emigrări, vorbesc de Drăguş, Făgăraş… El tot atunci, poate, spunea, da, dar uite, ţigla o cumpărăm greu de la Făgăraş, sau nu ştiu ce, sau trebuie să ne ducem până la Braşov, că nu are aici, nu avem un depozit aicea, şi mai trebuie pe lângă ţiglă şi alte elemente ca să se poată face acoperişul bun, şi sunt greutăţi, ciment, nu ştiu ce… Sau erau tuburi pentru fântâna americană, aşa-zisa fântână americană. Un tub unit din bucăţi aşa, până jos, până în fundul fântânii, până la izvor. Şi asta permitea să vină apa cât mai proaspătă şi curată. Ei bine, ca să mă întorc, deci, nu cine a spus, ci e nevoie de fântâni americane, nu cine a spus, ci e nevoie de ţiglă adusă chiar în comună sau la linia ferată, la gara cutare, să fie adusă ţigla, nu la Făgăraş, să se ducă cu căruţa până acolo. Erau de-a lungul liniei ferate vreo două-trei sate cu gară, cu haltă ş.a.m.d. Şi urmarea, ca să închei gluma ailaltă care n-a fost deloc o glumă, m-a chemat şi uite: „V-am chemat ca să vă numim în comitetul de pace, şi care aţi avut o viziune foarte pătrunzătoare, sunteţi un om care ne sunteţi de folos”. Zic: „nu, în comitetul de pacificare a fost şi Averescu, şi a omorât oameni. Eu pot să fac altceva. Mă duc în zona în care am fost eu, la Lupşa şi la Vidra de Sus, unde-i Muzeul Avram Iancu, refac expoziţiile muzeelor, discut, că erau muzeografi nişte învăţători de sport, şi dincolo un moţ, meşter de lemne, adică n-avea nici unul cu pregătire. Şi cu ocazia asta mai stau de vorbă cu oamenii, unii care vin la muzeu, alţii pe marginea şanţului. Le mai spui câte o vorbă, câte alta, să-i domolesc, dar mai multe, nu.” Ei, şi au acceptat treaba asta, şi m-am dus aşa… Şi acuma să ne întoarcem aicea…

– Întrebarea mea a fost dacă ei îşi spuneau necazurile, dacă dumneavoastră le notaţi, şi dacă aveaţi voie ca dumneavoastră personal să vă luaţi un angajament faţă de ei, că le rezolvaţi la Bucureşti?

– Eu nu aveam la Bucureşti relaţii. Deci, întâmplarea, poate că n-am putut să iau asemenea angajamente.

– Dar alţii puteau? Era voie?

– Era voie. Adică, de pildă, poate că să le afle ce şcoli sunt de cutare sau cutare la Bucureşti, sau dacă la un hotel poate să se angajeze servitor la hotel. Mai auzeam treburi din astea. Şi unul spunea: „da, eu îl cunosc pe hotelierul cutare pe undeva prin centrul Bucureştiului, pe lângă biserica Sf. Spiridon era un hotel, nu mai pot să spun acuma, unde. Adică erau promisiuni că se vor interesa pentru serviciu. Da, pentru serviciu sezonier, aşa, de câtva timp, de un an, de doi, acumulau un ban, se întorceau. Cei care nu emigrau în America, de exemplu. Dar probleme… nu ştiu acuma… la minister cu o cerere, chestii de-astea… erau în judeţul lor, la Făgăraş, deci probleme care se terminau la judeţ, însă probleme care mergeau, tot probleme de învăţământ şi de o ocupaţie sau de o şcoală. Adică… sau de un servici.

– Bine, asta s-a terminat şi dumneavoastră v-aţi întors acasă, la Constanţa. Şi în anul următor, anul IV., trebuia să vă faceţi licenţa.

– Da, eram ocupat ca să termin B. P. Hasdeu – sociolog, asta-i licenţa mea. Şi pe lângă asta, din cauză că aveam serviciul la Constanţa am avut câteva cazuri, câteva materii care luau frecvenţa mai riguros, să poată să mă prindă de mai mult de trei ori absent la seminar, şi cine avea patru absenţe la seminar, peste trei adică, nu putea să dea examen la materia respectivă, aşa-zisele examene parţiale care şi astea se dădeau la sfârşitul anului. Deci, s-au acumulat cam multe, nu ştiu câte s-au acumulat, şapte sau şase, şi atuncea, în ultimul an, mi-am dat silinţa, şi chiar am venit la Bucureşti la Direcţia Hidraulică impiegat, care ţinea tot de Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie Maritime Constanţa. Deci, aveam serviciu în Bucureşti, şi aveam prezenţă regulată. Imediat după absolvire ne-a trimis… Gusti pregătea viitorul minister Serviciul Social, Herseni, Golopenţia.

– Acesta urma să fie un minister?

– Era un minister care ar fi trebuit să dureze la nesfârşit. Ar fi fost de mare valoare, şi practică, şi socială, şi intelectual-culturală, că pregătea oamenii să cunoască satul, nevoile satului, şi să se orienteze original spre stânga, spre centru, spre dreapta, care cum avea înclinaţia sau pregătirea. Şi atuncea ne-a trimis la Şcoala Serviciului Social de la Petriş, Arad, unde cred că am făcut cel puţin o lună. Erau aşa-zişii inspectori de la Fundaţia Culturală „Principele Carol”, care ne erau nouă profesori, instructori acolo, şi urmam metodologie, sociologie, pentru că eram culeşi de la multe feluri de facultăţi, şi de la ne-sociologice, şi de la teologie, şi de la alte ramuri. Ba erau şi de la medicină, dacă-mi aduc bine aminte, şi de la institutul de sport, e o facultate de sport A.N.E.F.S., şi eram în mai multe puncte. Ăia care primii au fost instruiţi de alţii mai vârstnici, apoi din ăia scoteau instructori pentru noi. Noi eram, să zicem, seria a doua, a treia, în orice caz, măcar a doua, şi am urmat o lună de zile, cu deplasări în sate Zam, Arad, şi-n Coltău, Arad, satele acestea…

– Coltău e sus, lângă Baia Mare.

– Nu, nu, nu, Ilteu. Aş putea să verific. Deci, şcoala asta, apoi, de-acuma mă-nscriu la doctorat, aşteptam să începem acţiunea Serviciului Social în ’39, vara. Deci, am mers la Piatra Neamţ, şcoala, la Gârcina, Neamţ, cu cercetările. Acuma am condus eu cercetările acolo, şi ne-am pregătit cu Papadopol şi cu alţii, între care erau mai tineri decât mine, sau ca mine, ca Mihail Levente şi alţii. În echipa pe care trebuia s-o conducă Papadopol.

– Cel care a devenit pe urmă ministru?

– Da, Mihail Levente. E mai tânăr ca mine cu un an.

– A fost român sau ungur?

– Domnule, noi îl credem român, dar s-ar putea să fie bulgar, că e din Cadrilater.

– Că numele Levente este maghiar.

– Da, Levente e foarte frecvent la maghiari, dar trebuie să ne uităm într-un dicţionar turcesc, şi acolo este… mi se pare…. Dar, de ce să jur? Atunci, să zicem, trebuie să vedem. În orice caz eu nu am pus problema asta. Lui nu i s-a zis boanghin, mie mi s-a zis. /râde/ Adică se ştie că sunt după toţi bunicii ardelean, mie mi se spunea că sunt boanghin, şi îi spunea şi unuia Fogarasi care stătea pe strada Pavlov, unde-s râurile alea acolo, vizavi de râurile alea, Fogarasi, un profesor de geografie la Cluj, la liceul Brassai, mare liceu. Serie cu mine, dar era la geografie, eu la sociologie. Nu ştiu cum ne-am cunoscut, nu ştiu cum ne-am apropiat, sau ne-am apropiat fiindcă ne făceau pe amândoi boanghini. Probabil, în sfârşit… Dar, Levente n-a avut niciodată această denumire, ba din contră, noi îl bănuiam de bulgar. Bănuiam, dar nu era o problemă… Deci, pregătirile acestea ocupau timpul bine de la Gârcina, Neamţ, când monografia a fost terminată, mai e o copie fără ilustraţii, că ea întâmplător s-a pierdut, nu ştiu de ce… atunci s-a desfiinţat şi Serviciul Social, debandadă mare. Cu forţa s-au luat bunurile de către stat, Argetoianu a fost foarte crud cu noi. Îi era teamă de orientările spre stânga sau spre dreapta ale absolvenţilor de studii, de facultăţi… Şi i se părea lui că dacă ăştia încep să cunoască satul, şi dacă umblă prin sat… Era deştept Argetoianu! Şi-a dat seama că ăştia vor deveni un element mobilizator, transformator. Şi era un conservator, neapărat, şi-a luat măsura asta. Ei bine, Cezieni-Romanaţi, e nu departe de Caracal, nu departe de satul model Dioşti, şi atunci a ajuns înapoi în… încă nu… chiar din ’39 am început cercetările la Bucureşti, pe străzile Bucureştiului şi-n mahalale asupra fiilor de ţărani vânzători ambulanţi, până la vârsta de 20 de ani. Mă rog, dacă se nimerea să fie unul de 21, tot stăteam de vorbă cu el. Nu întotdeauna puteţi să puneţi toate întrebările despre el imediat… „Dar ce vârstă ai dumneata, eşti mai tânăr ca ăsta?” „Da, păi eu am 20, ăla are 15″, gata, notam în cap, şi nu-l mai întrebam şi pe ăla ce vârstă are. Deci, pentru cercetările de teren am avut un chestionar aprobat de Anton Golopenţia. Oficiul de studii al Institutului Central de Statistică ne-a acceptat să fie lucrarea, să o fac în plan, paralel cu alte sarcini. Atunci nu era ca acum, sarcinile când veneau, le făceaţi. Noaptea, ziua, duminică, luni, nu mă interesează, lucraţi până la ziuă, mai multe zile şi nopţi, după care eraţi în pauză. Citeaţi… veneam la 12 în celelalte zile, şi pe la 1-2 aflam că avem o sarcină. Şi atuncea eram un grup, un fel de trust al creierelor, eram vreo şapte inşi, poate am să-i număr pe urmă imediat. Şi făceam cercetări asupra fiilor de ţărani vânzători ambulanţi, vânzători de zarzavaturi, de fructe, de iaurt, de alviţă.

– Cei care veneau cu cobiliţa. Aveţi fotografii?

– Am. Urâte sunt ele, dar am, mai am fotografii. Urâte, pentru că le-a mai ros şi vremea, dar totuşi cineva poate desena după ele foarte bine. Şi este un pictor maghiar, bărbat înalt, frumos, sunt prieten cu el, trebuie să îmi vină numele în minte…

– Trăieşte aici?

– În Bucureşti umbla, el venea la ministerul naţionalităţilor, şi ne-am reîntâlnit la Cluj, poate Nagy, dar nu ştiu dacă chiar Nagy, care are măcar un vânzător ambulant cu cobiliţa pictat, măcar unul.  Şi, deci, am avut şi eu cu ăsta un subiect de vorbit. Şi cercetările le făceam tot după metoda aceasta, numai că acuma aveam chestionarul. Îi dădeam omului câţiva bani să stea blând, lângă mine, şi stăteam cu el de vorbă la ora când nu prea mai avea clienţi. De pildă, vânzătorul de zarzavaturi când termina de vândut, pe undeva, prin mahala. Mă  ţineam după el, după ce vedeam că m-am înţeles, cu ăsta voi putea vorbi bine, el îmi spunea: „Mă duc pe strada cutare, pe Uranus, sau nu ştiu unde”: mergeam într-acolşi acolo când mergeam, când el termina coşurile, se goleau, se oprea la umbră, şi mă opream şi eu, şi întrebam o parte din întrebări, că chestionarul era mare. Pentru ca să am date de suprafaţă mai multe, am făcut un chestionar mai mic, şi l-am dat la serviciul, cred că populaţiei sau serviciul juridic al poliţiei capitalei, şi ei mi-au umplut din foile de populaţie, există, erau nişte foi la fiecare casă, şi copie la miliţie. Chestionarul acela scurt am reuşit să-mi dau seama… am ajuns la cifra de 901 sau 941… şi ceilalţi cu chestionarul mare… 301 chestionaţi pe chestionarul mare. Eu am crezut că ajung la 300, dar când am terminat, şi am făcut numărătoarea, am văzut am unul în plus, şi nu mă înduram pe care să îl arunc, şi totdeauna mă încurca la calculele de procente acel 1, că dacă era 300 era uşor… mi-era milă de ele, şi am zis, lasă-l acolo, puteam să arunc oricare. Şi la ăilalţi 900 şi ceva 40 nu ştiu cât. Ăia nu i-am chestionat eu, şi poliţia, pe baza foilor de imobil, adică, mi-a adus… se numeşte altfel, cartea de imobil,… mi le-a centralizat din toate casele, prin circumscripţii, probabil, mi le-adus rând pe rând. Şi eu notam pe chestionarul meu unde era trecut. Nu ştiu dacă am notat chiar şi numele întreg şi comuna, judeţul şi ce fel de vânzător ambulant era. Dar, cred că nu am avut pe toţi, fiindcă nu toţi spuneau. Adică, omului de la cartea de imobil îi spunea, poate. Oricum, am ajuns la cifra de 940, care pe mine m-a făcut să cred că ar putea să fie şi 2500 în oraşul Bucureşti, ţăranii… ’39, ’40, ’41.

– Foarte interesant. După ce aţi terminat facultatea, adică ultimul an, unde v-aţi angajat? Din ce trăiaţi?

– Am fost numit cercetător ştiinţific la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, secţia de sociologie. Aceasta nu aducea nici un venit. Dar am fost numit la Serviciul Social, cu un salariu foarte bun, director de studii la Şcoala Serviciului Social Piatra Neamţ, cercetător, nu mai pot să spun acuma cum ne numea pe statul de plată. Destul că erau 6600 de lei. Socru’-meu zice: “dacă din prima lui leafă ajunge la cifra asta, ăsta când o fi ca mine, ce-o să fie!?” Bine, apoi s-a desfiinţat Serviciul Social, Institutul Social s-a comprimat, nu mai avea buget decât formal, aşa, şi am trecut la Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică, unde era director Golopenţia. Aceasta a făcut să fie o perioadă mai intensă… Tot în ’39, toate se petreceau aşa. Bine, în ’39, până toamna am făcut… A! am continuat după desfiinţarea legală a Serviciului Social, în cadrul Institutul Social Român am făcut cercetări în plasa Dâmbovnic, Argeş. Conducea pe teren tot timpul Mihai Pop, şi Golopenţia în vizită. Şi acolo, într-un singur sat, Oarja am făcut 30 de zile încheiate. Înainte cu vreo săptămână am început să citim textele provizorii ale rezultatelor cercetării noastre, texte bune de publicat oarecum, şi aşa au şi fost publicate. Pentru că m-au concentrat la 1 noiembrie, şi eu am şi dat. Miron Constantinescu le-a dat în primăvară, folosind rezultatele acelui congres V. sau VIII., nu ştiu cum[1], care era cu teoria aceea a desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice. Fraze care sunt introduse în textul său Procesul de sărăcire. În monografie era un capitol Procesul de îmbogăţire, pe care îl scriam eu, şi un capitol Procesul de sărăcire. Mai în faţă aveam un capitol Problema apei la Oarja, adică un fel de cadru antropogeografic. Dar de fapt era o problemă de antropogeografie culturală, deci, cum căutau oamenii cu credinţe, cu tehnică, să-şi obţină fântâna, pentru că fântâna se găsea foarte rar, trebuia să sape adânc în câte 7, 8, 10 locuri, până descoperea un izvor de apă. Oamenii aveau în curte o groapă dreptunghiulară sau ne-dreptunghiulară, acoperită cu sălcii… cu apă de ploaie, pe care o foloseau la vite, la spălat rufe, la spălat vase, când lucrul era mai frumos, când aveau două benturi, unul mai pietruit şi cu apa mai filtrată prin nisip, chiar apă pentru gătit. Şi atuncea ăsta era un fenomen etno-cultural, antropogeografic, relaţia omului cu mediul, de a putea să scoată apă din piatră seacă…

– Unde este Oarja?

– Oarja este la sud de oraşul Piteşti, nu vă pot spune mai mult, şi acolo, în cadrul acestei… a ieşit o monografie, dar a trebuit scurtată, pentru că au început concentrările. Atuncea Anton Golopenţia a avut minte, şi cu Mihai Pop, şi ne-a cerut să dăm textele aşa. Eu am mers concentrat, pe urmă m-am desconcentrat mai târziu, dar, de teamă că n-o să mai pot da, am dat textul pe care l-am făcut pe teren, ambele texte, unul îl semnez cu nevastă-mea, ăla cu problema apelor, ca tehnică pentru problema apei, un mic chestionar, cu benturile astea, cu gropile acestea de apă, şi cu problema căutării locurilor, cum au soluţionat ei. Am făcut un chestionar pe care nevastă-mea l-a aplicat la absolut toate gospodăriile. Nu eşantion, nu selectiv, în toate! Fiecare căscioară, fiecare gospodărie a căpătat o fişă care, numele, prenumele, averea etc., atât de exactă, că cu ajutorul problemei apei, problemei benturilor de apă am stabilit structura socială a satului: chiaburi, fruntaşi, mijlocaşi, săraci şi codaşi… sau săraci, codaşi şi proletari agricoli. Aveam o influenţă marxistă în limbaj, aşa, şi oricum, o orientare anticapitalistă, nu pretind că erau nu ştiu ce alte chestii. Deci, cinci categorii sociale, cu ajutorul apei, faptul de a avea bentul mai mare sau mic, unul, sau două sau trei. Bent – o groapă de apă, cuvânt popular, l-am auzit şi-n alte părţi rostit. Iar procesul de  îmbogăţire eu l-am făcut, tratând pe toţi chiaburii din sat, chestionându-i, adică. În anul acela, pot să zic primul an de cercetare pieptişă, cu un scop profesional ştiinţific de a realiza o carte, în care eram copărtaş egal cu atâţia alţii, cu Roman Moldovan, cu alţii şi alţii… am zis, nu e altă formulă.

– Roman Moldovan mai trăieşte?

– Trăieşte, l-am întâlnit şi acum un an.

– Tot mai are funcţii?

– Vicepreşedinte al Academiei de Studii Sociale şi Politice, şi pensionar. N-am făcut eşantionul. Se putea pune problema, că era o metodă pe care am aplicat-o mai târziu, adică trageţi o linie imaginară prin mijlocul satului de la un capăt la altul, de-a lungul, şi mai trageţi una pe la mijloc, cam pe unde satul e mai lat, de-a latul, şi faceţi o cruce, şi mergeţi la toate casele alea, sau din două în două, sau din cinci în cinci. Sau, dacă e un sat uriaş, din cinci în cinci, din zece în zece. Şi datele acelea rezultate i le dădeau socoteală, de-acuma, calitativ, şi nu cantitativ, fenomenal, dar nu statistic. Ei, de data asta, cu absolut toţi chiaburii am stat de vorbă. Câtă ţuică am băut atuncea, am crezut că înnebunesc, fiindcă pe de o parte îmi dădea bătrânul chiabur, pe de altă parte tânărul chiabur. Rezistam, era ţuică de regat, ţuică de Vălenii de Munte, slabă… Nu ca în Ardeal, aia m-ar fi crăpat! Deci, metoda şi aici, cercetare, seara discuţii, cercetare, seara discuţii.

– Sigur, era o vreme când oamenii nu se fereau să spună cum s-au îmbogăţit.

– Sigur, şi întâi că noi eram foarte tineri, al doilea, oamenii nu aveau temeri că dacă îl loveaţi dumneavoastră ca naţional-ţărănist, se apăra el ca naţional-liberal, adică fiecare avea un punct de sprijin undeva, dacă ar fi fost… Dar nu probleme politice am discutat cu ei, şi nici chiaburie. Ei îşi ziceau chiaburi, eu de la ei am reţinut termenul de chiabur.

– Îl spuneau cu mândrie?

– Da, păi bineînţeles, doar nu orice prost era chiabur, nu orice leneş era chiabur, asta s-o ţineţi minte. Numai leneşii n-ajung chiaburi. Dacă omul e vrednic, muncitor, cuminte, şi nu îşi bate joc de bani… Păi, ce economii făceau chiaburii ăştia actuali, adică pe atunci, din anul ’39, creşteau gâşte, creşteau lucruri care se vând în piaţă. Ei nu mâncau o gâscă, decât la Paşti dacă o mâncau, cu tot neamul, rubedenii, o gâscă. Tot ce făceau, vindeau. Şi multe alte produse, căşcăvărie, alte chestii, păsări, găini şi altele. Câştigau, şi vindeau, şi adunau, şi câştigau, şi ţuica beau un păhărel… Pe dumneavoastră vă îmbiau, că eraţi musafir, şi tot rezistaţi, dar nu se-mbătau, nu cădeau sub masă. Eu i-am criticat că le-am găsit zece modalităţi de îmbogăţire. Născocitorul cercetării trebuia să găsească cât mai multe căi de îmbogăţire. Şi între altele, la mine era şi cuvântul „zgârcenie”. Când am venit acasă, a apărut în „Sociologie Românească”, la mai mulţi ani. Când am venit din Rusia o dată, şi se pregătea un extras din revistă, tiparul ţinea ani de zile, nu era nici o grabă, sau un an de zile. Şi doctorul Făcăoaru, antropolog, uşor sau mai mult orientat spre dreapta, îmi atrage luarea aminte: „bine, domnule coleg” – el era mult mai mare ca mine, măcar cu 10-14 ani – „de ce ai scris acolo una din cauze ‘zgârcenia’, ziceţi ‘spiritul de economie’!”  în revista „Sociologie Românească” nr. 7-12 din 1939-1942 scrie „zgârcenie”, în extrasul apărut în ’42 sau după ’42 spune „spirit de economie”. Mi-am dat seama şi eu. „Zgârcenie” parcă e un cuvânt moral, anti-om, contra lui, pe când „spirit de economie” tot aia este, dar parcă este mai elegant, şi corespundea cu felul meu de a face cercetare obiectivă, numai că eu am crezut că subliniez prin „zgârcenie” tocmai această comportare a lor, de a face economii din orice. Şi au fost bine apreciate. Procesul de îmbogăţire citat de mai multe ori în Problemele de bază ale României de Lucreţiu Pătrăşcanu, şi apoi într-un articol de fond al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, din „Scânteia” din 1 iulie 1947 – ultimul articol de fond al lui Pătrăşcanu -, fapt pentru care am plătit mai târziu destul de serios. Chiar destul de serios. Dar fapt care m-a mutat de la sociologie la etnologie, o circumstanţă politico-administrativă. Mai exact administrativă, folosită de cineva de acolo, politic, şi deci a trebuit să plec din Bucureşti la Universitatea din Cluj, fiindcă postul de conferenţiar de sociologie agrară nu s-a mai înfiinţat. În sfârşit, chestia asta am mai povestit-o rândul trecut.

– Deci plecarea dumneavoastră nu a fost doar aşa…

– A, era un vis vechi. Nu ştiu cum îl chemă pe şeful de serviciu în direcţia personalului şi cadrelor de la Ministerul Naţionalităţilor, eu eram acuma deja la Agricultură. El ştie, din discuţiile mele de la ministerul naţionalităţilor şi direcţia naţionalităţi, acolo eu spuneam că-s ardelean, că năzuiesc să merg în Ardeal, dar am avut o dorinţă a lui Gusti, exprimată în 1939 la seminar de doctorat. Zice: „care dintre voi este ardelean?” A zis unul, a zis Coriolan Gheţie, am zis eu, şi Gusti întreabă: „cum Dunăre ardelean?” Păi, nu, zic, Oprea, şi i-am făcut un pic de teorie, Oprea, Dunăre, Oprea de la Dunăre… şi a rămas Dunăre porecla. Zice: „ălălaltul, nu, eu am alt gând”, dar la mine s-a oprit, nu ştiu de ce, Gusti mă avea mereu într-o atenţie pe mine, aşa. Uite ce, îţi creez un post de asistent în sociologie, şi te trimit cu post cu tot la catedra de sociologie a lui Sudeţeanu, cred că Constantin Sudeţeanu îl chema, pentru că am vrut să-l văd acolo pe Traian Herseni, şi nu ne-au lăsat naţionaliştii clujeni, în frunte cu Marin Ştefănescu…. Traian Herseni pe vremea aceea era, publica în revista „Cuvânt liber”.

– A apărut acum un volum cu selecţiuni din „Cuvânt liber”.

– Uite, o să-l caut să-l văd şi au aşa, un pic, dacă o să am timp. În orice caz, interesant.  El publica acolo, şi în alte reviste de stânga. Era un om de stânga, nu membru de stânga, ci un om orientat spre stânga. Făcuse în pregătirea lui pentru doctorat la Berlin marxism cu Cunow, şi el se întorsese uşor orientat spre marxism. Asta îl ajuta să fie obiectiv, ca să nu fie numai… Ei bine, Gusti era fost ministru naţional-ţărănist. Deşi nu era membru în Partidul Naţional-Ţărănist. Au fost socotiţi de stânga, şi când s-au dus la concurs, comisia de concurs a încurcat lucrurile, a sfârşit comisia fără concluzii, şi cu atacuri pe stradă, şi cu ouă clocite, cu câte şi mai câte… Şi atunci Gusti nu a reuşit să-l introducă pe Traian Herseni ca să conducă un elev al lui, cel mai strălucit, neapărat, cu excepţia lui Mircea Vulcănescu (nu e rudă cu Romulus), cel care a fost marele teoretician al Şcolii de la Bucureşti, marele gânditor al acestei şcoli. Bine, afară de Gusti. Traian Herseni era cel mai strălucit elev al lui Gusti. Era omul al doilea în toată ierarhia lui Gusti, cât a trăit Gusti aici. Ar fi vrut să îl aibă pe el acolo, şeful catedrei de sociologie, să ducă şcoala Gusti şi la Cluj. N-a reuşit. Numai bine am plecat concentrat, a început războiul. După 23 August, când eu am ieşit de pe front, era în 1945, la 16 mai, târziu, Gusti a mai plecat în străinătate, am dat doctoratul în ’47 numai, fiindcă m-a întrerupt concentrarea şi altele. Ei bine, el nu mai avea putere. Eu începusem să am funcţii mari, director de studii la Ministerul Naţionalităţilor, director general adjunct de studii la învăţământ la Ministerul Agriculturii… Acuma, simţeam că urc aici, nu mai mă gândeam la Cluj în momentele alea, dar în ministerul naţionalităţilor am făcut proiectul, programul şi chestionarul pentru studiul convieţuirii interetnice. Şi l-am şi aplicat pe teren, unde? Lângă Cluj, în trei localităţi mixte româno-maghiare din preajma Clujului. Deci, eu tatonam sufleteşte Clujul, şi îmi era ca, aşa, un fel de obligaţie morală de la Gusti şi de la strămoşii mei. Spunea mama că noi suntem din Austria, cu accentul pe A, deci Àustro-Ungaria. Ei, şi acuma ăla mă anunţă odată, zice: „A apărut în Monitorul Oficial un post de şef de lucrări universitar la catedra de etnografie, facultatea de filosofie din Cluj. Atuncea, gata… Se întâmplase şi chestia aceea în agricultură, şi atuncea nici n-am mai stat pe gânduri. Iată visul lui Gusti! Nu i-am spus lui Gusti nimic, n-aveam cum să-i cer ajutorul lui. Am dat concurs. S-a tot amânat un pic, şi l-am dat în februarie ’49, şi am reuşit. Şi la 14 martie Dimitrie Gusti, scrie în cartea aceea Bădina şi Neamţu, Dimitrie Gusti, în seria de la Editura Tineretului, extrage din jurnalul lui că a fost o zi mare pentru el vizita mea la el, că etnograful-sociolog Dunăre – el aşa mi-a zis, fiindcă acuma dădusem la etnografie – a învins, şi spune că eu am învins[2]. Gândul dumneavoastră a fost, domnule profesor, nu v-am mai cerut ajutor, că mi-am dat seama că n-aţi mai putut dumneavoastră, dar, iată, în loc de asistent sunt şef de lucrări universitar acuma, deci eram în categoria profesorilor, de-acuma puteam să urc liniştit.

– Nu a fost şi faptul că aţi avut aceste neplăceri şi vroiaţi să plecaţi din Bucureşti?

– Da, da. După un timp, dacă nu treceam la agricultură…  Ministerul Naţionalităţilor îmi făcusem trambulină de la el –  poate cuvântul trambulină nu e bun – , cercetările acestea pe care le-am făcut în jurul Clujului, cu oameni de la Cluj, cu oameni din Bucureşti, dar va să zică, înconjuram eu Clujul ăsta, şi-l cuceream aşa, câte un pic. Era când Ministerul Naţionalităţilor, care nu mai avea mult timp treburi multe, se simţea la noi că el, încet-încet va deveni o direcţie care va fi băgată nu ştiu unde, să zicem în Ministerul Învăţământului sau nu ştiu unde. Eu ştiam că într-un viitor apropiat, nu ştiam când, eu voi pleca de la Ministerul Naţionalităţilor la sociologie, la etnografie la Cluj. Ştiam că aceasta va fi urmarea logică a involuţiei Ministerului Naţionalităţilor. Ministerul Naţionalităţilor fusese minister plin, devenise subsecretariat de stat, pe urmă o serie de posturi se cam micşoraseră, adică mai ales inspectorii în probleme de naţionalităţi se împuţinaseră. Ministerul trecuse de la Răcoasa la Takács Lajos. Acum era un minister pro forma, adică nu mai făcea legea în materie de naţionalităţi – fusese făcută, nu mai făcea statutul naţionalităţilor – fusese făcut, şi încă o serie de chestii acolo. De acuma el nu mai avea probleme, decât doar de a urmări anumite probleme. Astea trebuiau urmărite prin Ministerul Învăţământului, probabil prin alte ministere, de cultură, dacă aveam noi atuncea, de interne, şi de culte. Deci, eu de-acum ştiam că într-un viitor apropiat, dar nu ştiam când va fi ăla, în orice caz rămâneam până în clipa în care urma să se dizolve. Şi, într-adevăr, la scurt timp după mine, la foarte scurt timp, a trecut ca direcţie în Ministerul Învăţământului. Ei, sigur, am mai ştiut, am mai uitat lucrurile astea, deci nu se întâmpla în anul ăla, dar poate la un an, fiindcă deja eram de mai multe luni la agricultură, deci, la câţiva ani totuşi treceam. Era un vis al meu de a ajunge la Cluj, şi credeam că la Cluj voi muri. Însă au fost nişte probleme editoriale şi alte probleme… nu, nu politice de data asta. Dezamăgirea mea, pe de o parte, în lipsa de înţelegere, că etnografia-cercetare încăpuse pe mâna folcloriştilor. În istoria ştiinţei româneşti, spre deosebire de istoria ştiinţei ungureşti, de la Budapesta sau Debreţin, folcloristica a predominat etnografia, şi a înăbuşit-o. Poate şi că nu erau destule posturi. Folcloristica se făcea la filologie, filologia zicea că face şi etnografie, dar nu făcea, şi toate fondurile posibile se dăduseră pentru cercetări lingvistice, dialectologice, folclorice. Şi declara un Ovid Densuşianu şi alţii în lecţiile lor că fac şi etnografie. Un pic de etnografie a făcut şi Simion Mehedinţi, şi mai puţin, un pic a făcut Vintilă Mihăilescu, dar nu făceau ca o profesie de credinţă, ci ca să îşi întregească studenţii de geografie cunoştinţele cu etnografie, cu antropogeografie. Adică etnografia nu a avut o înţelegere –  nici astăzi nu se bucură de o înţelegere de nivel academic sau de nivel universitar, întrucât, de exemplu, deşi aş zice că sunt cel puţin cinci etnografi în ţara aceasta. Zic cel puţin cinci, aş putea să zic zece etnografi din ţara aceasta. Nu zic folclorişti, numai etnografi-etnologi care au mai multe şi mai valoroase publicaţii decât cel puţin o jumătate din membrii Academiei plini sau corespondenţi, de la secţia de ştiinţe ale limbii, literatură şi artă, sau decât cei care au intrat la secţia de teoria şi istoria artei şi literaturii la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Care are şi ea o secţie de teoria şi istoria artei şi literaturii, care are oameni fără lucrări, membri plini şi corespondenţi. Au putut intra folclorişti ş.a.m.d., dar etnografii nu au fost… Eu nu spun că dacă zece sunt… poate să bage doi, nu pe mine, că eu sunt bătrân, poate să bage pe alţii. Poate să bage şi unii mai bătrâni, că-s mai bătrâni, şi alţii mai tineri, ca să fie şi dinamici. Dar nu! Istoricii au persecutat foarte mult etnografia în România, pentru că etnografia le-a atras atenţia că n-au carne pe oasele lor. Adică, istoria numai cu documentul de arhivă este o şiră a spinării foarte utilă, adică sunt nişte coaste foarte utile, dar astea trebuie înfăşurate în carnea culturii populare, a modului de viaţă popular. Şi folcloriştii – că acum să mă întorc la ei – ei au fost totdeauna o cercetare comodă oarecum, cine lucra conştiincios. Putea arunca chestionarele în ţară, veneau răspunsuri, publica şi aşa mai departe, şi nu făceau cercetări pe teren, nu transpirau pe teren. De aceea, când eu i-am propus lui Ion Muşlea, când ne-am unit în ’64 aproximativ, nu reţin anul exact, sectorul de etnografie şi arte populare de la secţia de istorie a artei a filialei Academiei din Cluj, ne-am unit cu colectivul de folclor literar al lui Ion Muşlea şi cu secţia de folclor muzical şi coregrafic al lui Virgil Medan. I-am propus lui Ion Muşlea: „Domnule, dumneavoastră sunteţi strocar?” Adică locuitor din Şcheii Braşovului. „Uite, volumul întâi l-am dat”. Apăruse volumul întâi, că din cauza asta ni s-a creat secţia unită pe urmă de etnografie şi folclor, că apăruse Arta populară din Valea Jiului, pe fundalul ăsteia s-a creat. Zic: „Uite ce este, dumneavoastră sunteţi mai în vârstă, înţeleg să fiţi şeful secţiei unificate, eu o să îmi văd de sectorul meu de etnografie. Şi Ţara Bârsei, volumul întâi a apărut, volumul doi îl pregătesc, e înaintat. Manevrez în aşa fel din volumul doi, ca să se mute în volumul trei, care era proiectat, folclor, să fie numai folclor, şi ăla să-l conduceţi dumneavoastră. Să terminăm aceasta împreună”. Iată, volumul trei nu s-a terminat nici acuma, din alte considerente, pe care nu trebuie să insistăm astăzi, sunt extraştiinţifice motivele, şi nu a apărut. Şi s-a băgat să facă Valea Gurghiului, fără o energie etnografică de care aveau nevoie, din păcate. Şi el, bolnav, nu s-a dus, şi-aşa… El aici vroia numai să prezideze volumul trei. Cercetările erau făcute. Dar, ca să avem un element de înfrăţire în noua secţie constituită, şi să fie un gest din partea mea de colegialitate, de la unul mai tânăr la unul mai în vârstă. La Valea Gurghiului au fost şi români şi maghiari, şi o săsoaică, sau două, nu mai ţin bine minte, şi au scos, au cules, au ţinut comunicări, materiale enorme în arhivă, acolo. Au transcris şi au scos un studiu sărac, cu articole de câte două-trei pagini de tipar. Or, eu le-am propus să le fac partea etnografică, să le fac zonarea teritoriului. Ei, folcloriştii… Ei, şi din cauza aceasta erau neînţelegeri din partea folcloriştilor. Pe de altă parte, s-a realizat o reorganizare cu un patronaj mai înalt, adică cu secţia sau sectorul de juridică, cu sectorul de ştiinţe economice etc., etc. Şi am făcut Centrul de Ştiinţe Sociale la Cluj, atunci când s-a dezorganizat Academia veche, şi s-a organizat Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Şi ne-a pus director, om altfel valoros în sine, nu, n-am altfel nimic cu el ca valoare ştiinţifică, unul Ionaşcu. Frate cu un Ionaşcu de aici, care era preşedintele secţiei juridice de aici, de la Marea Adunare Naţională, iar ăla venea cu articolul 12, articol de deplasări administrative. În capitală venea lunar cel puţin, în vizită la frate-su, şi zicea că vine… El îşi făcea referatul, el şi-l aproba, şi consuma banii, şi nu mă lăsa să vin cu volumul doi, Ţara Bârsei, la editură, ca eu să-l duc. Al doilea: referatul ştiinţific se făcea fără un aviz în el, se amâna dezbaterea manuscrisului câte un an, doi… Cum a mai culminat… este Ion Taloş. Că pe urmă la secţie venea tot un folclorist şef. Eu voiam să conduc numai sectorul de etnografie, dar înţelegând că vă las pe dumneavoastră să conduceţi secţia şi sectorul de folclor, înţelegeam că dumneavoastră veţi înţelege să îmi lăsaţi mie un pic de autonomie metodologică, teoretică, tematică şi omenească aici. Volumul unu a stat vreo doi ani până a fost citit, iar volumul doi… A plecat în RFG şi nu a numit nici un referent la el ca să ajungă la Consiliul Ştiinţific, şi el pleca lector de limba română, Ion Taloş, iar Almási era locţiitor de şef de sector, dar fără nici un fel de atribuţie fundamentală. Ăla zice: „Nu, când mă întorc eu. Mă întorc peste trei luni, peste trei luni…” S-a întors peste nouă luni, şi când s-a întors, era ocupat. Şi dezbaterile, că nu e monografie. Eu spuneam că e monografie, ei spuneau că nu e monografie. La volumul doi deja acuma ajungeam la a mia pagină de maşină de scris, şi nu era monografie… semnată de zece inşi. Nu puteam să mă deplasez la Bucureşti. Şi cauza teoretică – asta era o cauză oarecum administrativo-financiară, şi etică, că vedeam cum mă înăbuşă folclorul, şi eu nu pot să dau drumul la lucrările care le aveam în manuscrise şi în fişe. Şi zic, să le dau drumul, că aici nu o să le mai dau drumul cu una, cu două, fiindcă ei nu erau rodnici, nu dădeau cărţi colective de plan, sau cărţi de plan personale. Dar a fost o chestie dramatică: eu am iniţiat încă de când eram în ’39 la Dâmbovnic, Argeş, am relaţionat nordul Argeşului – sudul Transilvaniei, adică relaţii de o parte şi de alta a Carpaţilor. În copilărie eram învăţat să ştiu că toate etniile sunt egale în faţa lui Dumnezeu şi în faţa naturii. Şi am vrut să fac cercetări de interferenţe etnice, de convieţuire româno-maghiară, săsească etc. Şi n-am găsit înţelegere. Era o atmosferă psihologică greu de… Trebuia să fiu eu de cinci ani, ca să aştept încă 25 de ani, şi după aceea. Nu era posibil, şi mi-am dat seama că eu am fost înfrânt. Când îmi găsesc manuscrisul, ăsta i-l dau lui Szász, să îl publice rând pe rând în…

– Care Szász?

– Ceva redactor la „Művelődés” sau aşa ceva.

– Da, e director în Consiliul Culturii şi girează redacţia, redactor şef.

– Nu, el n-a spus niciodată gradul, dar cu el am publicat acolo un studiu mare Situaţia portului popular românesc, maghiar şi săsesc la intersecţia secolelor XVII-XVIII, cu bibliografie multă. Şi nişte fotografii din portul actual, adică din portul secolului nostru, nu din secolul ăla, că alea erau mai greu de reprodus, nu erau destul de clare. Eu am mai publicat despre problema aceasta, dar am văzut că am luat tineri de la Conservator, de la filologia maghiară, de la filologia română, şi i-am dus pe teren în Valea Almaşului. Eu am plătit pentru studenţii români, Nagy Jenő, Faragó au plătit studenţii maghiari, dar eu am condus echipa, numai eu, ei n-au mers cu mine. Şi am cercetat problema de convieţuire româno-maghiară. S-au descoperit cântece în care era un vers român, un vers maghiar.  Şi s-au cântat alea şi înainte de ’40… şi altele. Şi au găsit o serie întreagă de influenţe. Când am vrut să le valorificăm, nu ne-a ajutat nimeni, şi atuncea le-am dat dezlegare: „Băi, faceţi ce vreţi!”. Cărţile nu mi se publicau, de la Cluj nu plecau, întârziau pe rupte. Întâi a ajuns studentul meu şef de secţie, eu eram, predam la Institutul de arte plastice istoria culturii şi artei populare. Aveam satisfacţia mea profesorală, dar pe linie de academie, fostul meu student din ultimul său an de studii, Dumitru Pop ajunsese nu şef de sector de folclor, ci şeful secţiei de etnografie şi folclor. N-avea doctoratul, n-avea lucrări, n-avea mai nimic pe vremea aceea. Avea un curs de folclor şi câteva articolaşe. Eu aveam un teanc. Ei, totuşi, am zis, domnule, era conferenţiar universitar. Se putea pe vremea aceea să fii la liceu şi să ajungi şi conferenţiar universitar… Ei, chiar aşa, în halul ăsta nu, dar aproape. Ei, acuma, el fiind atât de nou, sigur că încerca să mă apese, să aştept încă o generaţie, două, până ajungea el de generaţia mea. După aceea a venit cineva care putea să fie echivalat ca student al lui Mihai Pop. Ion Taloş a devenit şef al secţiei, adică Mihai Pop din Bucureşti îi plasa totdeauna pe folclorişti… Nu zicea, bine, dom’le, a fost Muşlea, acum vine Dunăre, după Dunăre o să vină… de Dumitru Pop nu era vorba, că el era la facultate, nu era la cercetare, vine Taloş ş.a.m.d. Deci putea să succede la şefia de secţie indiferent cine. Cel care e mai realizat, care e mai cu lucrări şi mai în vârstă. Adică, lucrurile se îngustaseră de tot, şi că nu puteam să fac ceea ce crezusem eu că va fi realizarea vieţii mele: lucrări de convieţuire interetnică, interferenţe şi ceea ce vroiam, cărţile care…. Pornisem o tetralogie carpatică: Valea Jiului – legăturile Transilvaniei cu Banatul şi Oltenia. Acolo n-am tratat şi relaţii cu maghiarii. Ei erau între muncitorii mineri, deci orăşeni. Era mai grea problema, şi era prima monografie regională pe care o conduceam eu, era greu să cuprind, şi nu erau ţărani, ăştia, jienii. Maghiarii din Valea Jiului erau numai minieri, care erau, câţi erau ei acolo. În schimb, în Ţara Bârsei, judeţul Braşov de la 1930 ar echivala aşa, aici am făcut cercetări româno-maghiaro-săseşti. La Bistriţa-Năsăud la fel, am tratat toate etniile prezente. Sigur că din ce în ce eram obligat să tratez în tot mai mare procent pe români, şi în mai mic procent pe ceilalţi. Unii fiindcă plecau, alţii… şi aşa mai departe… Am avut nenorocul să am un membru în colectivul meu, un om mult mai în vârstă decât mine, profesorul de liceu Leontin Ghergariu care ştia o maghiară excepţională. El le făcea lozincile celor de la Universitatea Bolyai, atât de bine ştia, Leontin Ghergariu din Sălaj, nu pot să spun satul de unde era, dar el la Cluj era profesor, pe urmă a ajuns profesor emerit. El îmi făcea corespondenţa cu Budapesta şi cu Debrecen, el citea din diverse publicaţii maghiare. Şi cum eu eram şef de colectiv, şef de sector, profesor dincolo, la artele plastice, n-aveam timp, eram prins, şi eram bucuros… Am mai prins încă pe unul, Mateşanu, George Mateşanu. Şi ăla ştia foarte bine limba maghiară, dar ăsta, Leontin Ghergariu ştia o maghiară absolut poetică. Veneau specialişti din Ungaria, stăteau de vorbă cu el, el îi aclimatiza – el era dialectolog – cu probleme de etnografie, deci înţelegea terminologia, o aveam, şi atuncea m-am lenevit. De câteva ori am încercat şi eu să scriu scrisori, chiar eu însumi, dar folosind unele texte mai vechi. De aceea Béla Gunda şi aici mi-a trimis scrisori în limba maghiară, crezând că eu sunt ăla care le scriam atât de bine, şi era încântat că fac progrese. George Oprescu a avut câteva studii făcute de nişte bucureşteni, de ceramică transilvăneană, de nu ştiu ce transilvăneană… Şi s-a izbit George Oprescu şi de un studiu, un manuscris pe care l-a publicat, Cahlele din Ciuc, de Kós Károly. Şi George Oprescu s-a izbit odată în manuscrisul lui Kós, scria: în Transilvania au produs cahle maghiarii, secuii, saşii etc. Pe români nu i-a pomenit, nici nu se ştia în literatură de români în privinţa asta. Dincoace, le veneau manuscrise acolo, nu ştiau să le consulte… Veneau de-acestea, care trebuia să se exprime asupra lor. N-avea un specialist în probleme transilvănene, aici, în Bucureşti, ca să îl consulte imediat. Şi atuncea George Oprescu îmi zice: „Dunăre, te rog, citeşte dumneata studiul lor”. Mi l-a trimis de la Bucureşti, dar manuscrisul era la tipar, şi până când să citesc eu lucrarea, în revista „Studii şi cercetări de istoria artei” a şi apărut cu articolul ăla. Atunci el zice: „Vezi, te rog, articolul lui Kós? Că el nu pomeneşte şi de ceramică, cahle româneşti. Fac românii cahle?” „Da, eu am întâlnit în Munţii Apuseni în câteva locuri.” „Ia vezi dumneata, nu poţi să găseşti, să aduci la muzeu sau să îmi spui despre ele.” Eu am mers în Transilvania în câteva locuri, şi în Sălaj şi în Munţii Apuseni, nu mai ştiu acum pe dinafară, am publicat în anuarul muzeului, am publicat mai întâi în revista „Steaua” Trei centre româneşti producătoare de cahle din Munţii Apuseni, un articol mic. I-a plăcut foarte mult lui Oprescu, articolul lui Kós a suferit o modificare acolo, că mi se pare i-a trecut „români, etc.”…  Nu, „etc.”, fără „români”, şi mi se pare că a băgat la enumerare pe germani întâi, la enumerarea celor care au produs cahle în Transilvania… Mi se pare, nu mai ştiu acuma pe dinafară, dar era cam  în 1954. Aveau dificultăţi, că ăia de la Bucureşti, şi Florea Florescu, erau un pic mai mult decât trebuie români, cum ar zice Caragiale „rrromâni”, cu trei „r” în faţă. Şi să ştiţi că asta ar trebui să ne înspăimânte la oricare dintre etniile noastre, şi la a mea, şi la a dumneavoastră, adică să ne temem de prea mulţi „r” în faţă.

– De prea mulţi „m”…

– Mă rog, tot un drac… /râde/ eu plec de la Caragiale. Ei nu vedeau relaţia: „Lasă, mă, ce nu ştiu cum, nu ştiu cum, că lasă acolo, pune acolo şi lasă…”, adică vedeau într-un stil uşurel propagandistic. În sfârşit, într-o vreme se vede că s-au izbit de mai multe ori de chestiile astea, şi Ion Frunzetti a vrut să mă ducă la Bucureşti, şi a realizat el o înţelegere cu Miron Constantinescu care era preşedintele Academiei Sociale, şi am fost luat cu post cu tot de la cercetare şef de sector de acolo, am fost adus şef de sector fără sector aici. Că Florea Florescu plecat, rămas în Elveţia, a urmat Paul Petrescu, care era şef de sector cu sector. Deci au avut nevoia asta, m-au pus de câteva ori să văd câteva cursuri, am intrat în planul normal, şi doar că reprezentam un punct de vedere mai temperat. Adică la mine nu mergea, eu imediat zâmbeam dacă cineva o lua razna că fenomenul ăsta e curat românesc sau… ştiu şi eu, ia să vedem dacă nu-i aşa. Am eu o formulă „enervantă”: „bine, bine, aveţi un document, dar dacă nu-i aşa, dacă înainte la asta mai e un document, dar dacă ne mai spune un bătrân ceva, şi, deci, dar dacă nu-i aşa….” Şi numai bine rămâne că-i aşa, sau nu, aflăm un răspuns mai bun, mai vechi, mai răspândit ş.a.m.d. Am adus, cred eu, un pic de temperare, dovadă că iată, când au pregătit, au reluat monografia Mărginenii Sibiului, are suficiente elemente naţionaliste, dar trebuie să le suporţi încă, nu numai eu dictam la apariţia acestei cărţi, nu mă onorează, dar nu-s aşa multe, sunt puţine în raport cu… Şi au zis: „Dunăre să ne facă monografia!” Sigur, Irimie, Dunăre, Petrescu, dar mie mi-au dat-o, adică m-am bucurat de… că le cumpănesc… „Nicăieri ca în Munţii Sibiului nu sunt colibe… nu ştiu ce. Nicăieri ca în Munţii Sibiului nu sunt…”

– Merge la radio, la emisiunea pentru copii.

– Dar, mă duc la basci, credeţi că le-au luat de la români bascii sau cum? Sau la Andaluzia sau unde vreţi, în Alpii Francezi, Alpii Italieni, sunt nişte lucruri de-ai zice că au fost furate azi-noapte, lucrurile sau cheagurile /râde/. Bineînţeles că ăia s-au orăşenizat demult şi au cheag de oraş, de farmacie, nu se mai chinuie să-l facă. Sau sunt o serie de elemente la care conduce mediul natural, nevoia de piaţă de desfacere, nevoia de căutare de păşune. Sunt o serie întreagă de nevoi obiective şi pe urmă relaţii iarăşi obiective cu un sat, un oraş, cu o zonă, cu o ţară. Adică, şi acum directorul institutului mă cheamă destul de des, Ion Ilişiu, mă întreabă… Mă consultă şi are încredere în faptul că eu am capacitatea de a fi aproape obiectiv. Iată şi în frământările pentru comisia pentru cultura populară din regiunea carpato-balcanică, de multe ori, în dezbaterile lor, chiar între slavi, am stat eu la mijloc în unele probleme. Când ei spuneau că e aşa, aşa, şi eu spuneam, „dom’le, nu-i nici măcar românesc”. „Dar ce vreţi să spuneţi cu ‘măcar?”

*

– Pe Petre Andrei, înainte de a-l cunoaşte la Piatra Neamţ, sigur că aţi auzit de el, sau l-aţi citit probabil.

– Citisem Sociologia generală a lui Petre Andrei, apărută în 1937 aproximativ, sau în 1935[3], şi în ’39 aveam o impresie bună, despre el era o opinie bună la şcoala Gusti. Se considera că era uşor deosebit de Gusti, dar era apreciat, mai ales Traian Herseni îl aprecia foarte bine. Şi atunci citisem Sociologia generală a lui, şi l-am întâlnit la Piatra Neamţ când eu eram directorul de studii al şcolii Serviciului Social de acolo. O lună dura şcoala asta, şi a venit în vizită, în inspecţie, să zicem aşa, în calitatea sa de ministru al învăţământului. Fusese probabil în mai multe locuri, în orice caz, a venit la Piatra Neamţ. Acolo directorul şcolii a spus că are un director de studii sociolog ş.a.m.d., şi ar dori să vorbească cu mine, şi să arăt ce am realizat noi cercetări de teren. Şi am avut sentimentul întâi că nu era arogant, era modest, al doilea, considera şi pe cel cu care vorbea, al treilea, era interesat de experienţa Serviciului Social pe care îl conducea Gusti. Mie mi-a plăcut conversaţia cu el, m-am întors în biroul de lucru, în cabinetul de lucru, parcă reconfortat. Mi-aduc aminte ca acu’ că mi-a lăsat o impresie deosebită. Era cald, aşa… ministru, ministru, dar nu era aferat pentru treaba aceasta. Era totuşi om de catedră, om de ştiinţă când a intrat acolo. M-a întrebat câteva probleme şi, întâmplător, ştiind din tratatul lui de sociologie generală, am căutat şi eu să-l întâmpin cu câteva informaţii din cartea sa, fără să spun că sunt din cartea sa, ca să-i fac o plăcere.

– M-a interesat această întâmplare, fiindcă se ştie diferenţa de opinii ştiinţifice dintre Gusti şi Petre Andrei, dar care n-a ajuns într-o formă polemică.

– Nu, nu. Adică, Petre Andrei a urmat lui Gusti la scurt timp la catedra de la Iaşi. El a luat un doctorat, şi nu ştiu dacă în doctorat n-a pus numai membri de comisie de acolo, şi asta l-a afectat pe Dimitrie Gusti. Se aştepta ca să îl pună şi pe el în comisia de doctorat sau în comisia de concurs universitar, cu el singur candidat dealtfel. Dar au fost şi fotografiaţi, şi în general Gusti ne-a vorbit frumos de el la cursuri când expunea. Adică numai de bine, nu ne dădea de înţeles…. Mai repede îl înţepa pe Traian Herseni că, uite, el a plecat, a ţinut lecţia de deschidere, şi până să se-ntoarcă să ţină lecţia de închidere în vară, Traian Herseni a ţinut un curs şi l-a şi litografiat, l-a tipărit fascicolă de fascicolă, încât la sfârşitul anului a fost legat ca o carte, Istoria sociologiei. Şi altă dată nu ştiu cum, Istoria sociologiei româneşti. Adică folosea orice prilej Herseni ca să materializeze în scris. Avea un talent de a scrie foarte cursiv, şi să materializeze, să finalizeze. Şi pe el îl înţepa, noi ziceam că din invidie, în sfârşit, atuncea…

– Într-adevăr Traian Herseni – eu am văzut asta după anii ’60 – a publicat cât n-a publicat întreaga Şcoală…

– Da, da, a publicat enorm. Unele, fiindcă îl cunosc foarte bine, şi fiindcă am scris totdeauna foarte bine despre Herseni, pot să-mi permit să spun că unele sunt republicări, adică se gândea la o carte, şi până atunci publica, nu integral, dar ideile succesive, în revista „Familia” de la Oradea după 23 August, în alte reviste iar aşa, în alte reviste de sociologie, şi apoi, ori că le dezvolta, ori că le reproducea într-o carte, căreia îi mai făcea o introducere şi o concluzie teoretică, acelea fiind materialele. Scria enorm, a publicat enorm. Cred că la cinci sute de titluri, dacă nu o mie de titluri de articole, articolaşe, recenzii, cărţi, studii.

– Eu la cărţi m-am referit. Dacă cineva ar face acest efort de a vedea şi ce a publicat în presă, cred că ar trebui să vadă de la îndrumătorul cultural care se numeşte Cântarea României, până la nu ştiu ce altă revistă, era peste tot. Cineva mi-a povestit că avea o tehnică de a scrie… Putea să gândească lucrarea în întreg, pe urmă să adauge reperele, trimiterile bibliografice etc. Probabil era şi foarte muncitor.

– Era un creier foarte organizat şi foarte cult. Nu s-a dus unul la el să nu-l întrebe… Cel mai mult la el s-a dus Coriolan Gheţie şi Cornel Irimie, el i-a scris chiar teza de doctorat a lui Cornel Irimie, Relaţiile sociale în Ţara Oltului. Şi Cornel Irimie de la Bruckental a recunoscut odată de faţă cu Traian Herseni şi faţă de alţii, în semn de omagiu faţă de Herseni: „Dealtfel, dom’ profesor mi-a scris şi teza mea de doctorat”. Şi în general, aşa, şi la monografia asta este o introducere de psihologie socială despre Mărgineni, şi iscăleşte Traian Herseni, Cornel Irimie, fiindcă este iniţiatorul monografiei, şi ca să fie prezent… Adică, asta nu l-a jenat pe Herseni, şi a adăugat acolo o virgulă, Cornel Irimie. El era capabil să lase, să dea altora. Oricum, scria repede, şi avea o informaţie nemaipomenită.

– Cred că şi memorie.

– Da, o memorie foarte bună, şi ştia, în domeniul ăsta a scris cutare, cutare, şi întindea mâna, şi dădea cartea de acolo sau de acolo din acei munţi de cărţi pe are le avea acasă. I-am spus doamnei Paula Herseni…

– Mai trăieşte dânsa?

– Trăieşte şi fiică-sa, Oana Herseni, dar trăieşte şi Paula, şi i-am spus că veţi întreba la telefon, pentru că ea mi-a scăpat mie, am impresia că şi dânsul, nu ştiu cine ne-a întrebat întrebările astea, ori eu le-am făcut, că era vorba că eu scot un volum de amintiri ale elevilor puţin mai tineri despre Gusti la Editura Pedagogică, şi acolo am găsit un doctor în sociologie de la Iaşi, şi i-am spus: „domnule, o să vă rugăm să ne scrieţi prefaţa”. El era directorul institutului pedagogic, nu-i mai ştiu numele, nu mai auzisem de el, şi o să vă rugăm să scrieţi dumneavoastră o prefaţă la lucrarea aceasta, iar eu semnam cu Dunăre, Caramelea, semnam coordonarea. Dar de fapt eu mă ocupam, dar ca să fim doi, să mai fie încă unul, aşa, să nu fie numai unul, că te mai sfătuieşti cu celălalt, şi un  sfat este foarte important. Şi omul acela ce-a făcut, ce n-a făcut, că după vreun an de zile – se împlineau 80 de ani sau 100 de ani de nu ştiu ce cu Gusti – a apărut volumul acela condus de Stahl, şi ne vine un răspuns de la direcţia învăţământului preşcolar că n-au hârtie, că le trebuie pentru manuale şi abecedare. Dar ăsta-i un răspuns? Şi atuncea eu am făcut astea pentru a le aduna, şi au făcut şi alţii vreo câţiva, alţii n-au făcut încă, Herseni a făcut înainte de a-mi da, zice: „eu păstrez copia”, şi a trimis originalul la revista „Transilvania”, pentru că ne-au anunţat că nu publică, şi atuncea ne-am gândit fiecare ce-om face. Şi Herseni s-a gândit s-o dea la revista „Transilvania”. Doamna Paula Herseni acum vreo două săptămâni mi-a spus că o să le scrie ălora, că ei spuneau că într-un număr nu se poate publica odată tot. Are nişte răspunsuri despre cum l-a cunoscut pe Gusti, excepţionale. Cum nimeni nu ştie cum l-a cunoscut pe Gusti, şi el a avut bune şi rele, mai ales bune cu Gusti, dar va să zică, el a descris o treabă, şi de aceea vă spuneam, spuneam eu doamnei Paula că, uite, o să vină un doctor Rostás la dumneavoastră, o să vină din partea mea, vă rog să îl faceţi să ajungă la textul acela. Vă dau numărul ei de telefon. Câtă energie şi… Chiar acum i-am dat secretarei de redacţie numărul ei, s-o caute şi să vină să-şi ia bănuţii de acolo… Asociaţie de idei: expresia „bănuţi” am învăţat-o de la József Faragó. El e un mare iubitor de dinari, de arginţi.

– N-am ştiut. Are colecţie?

– Nu, domnule, iubitor de bani!

– A, de bani valabili! /râde/

– Bănuţi buni, bănuţi buni, iar eu, căci el are şi eu n-am, mie mi-e scârbă de ei.

– Fiindcă data trecută mi-aţi pomenit doar în treacăt de Serviciul Social, aş vrea să vorbim despre acesta, şi pe urmă ar mai fi şi alte probleme. Legea Serviciului Social a ieşit în ’39,  în primăvară, şi la sfârşitul verii a şi fost…

– Da, cred că la 1 august, sau aşa ceva[4].

– Dumneavoastră atunci aţi terminat facultatea.

– Nu, asta era în ’39, eram deja doctorand.

– Şi aţi rămas ca doctorand la…

– Da, am ţinut legătura cu Gusti, şi eram de drept socotit în Institutul de Cercetări Sociale al României, devenit Institutul de Ştiinţe Sociale a României, ca să n-aibă relaţia cu terenul după desfiinţările acestea, fostul Institut Social Român. Şi de acolo am fost folosit aici, dar imediat, să zicem 1 iulie, am fost la Cezieni-Romanaţi, am plecat de la Piatra Neamţ, am plecat la Cezieni-Romanaţi, unde conduceam împreună cu Dumitru Papadopol o echipă de cercetări propriu-zisă, nu rezultând din Serviciul Social.

– Asta aş vrea eu să clarific, fiindcă nu înţeleg un lucru: Serviciul Social era un minister, nu se ocupa de cercetări, ci de ce?

– El se ocupa de culturalizarea satelor, în sensul că-şi forma nişte echipe, cămine culturale în fiecare comună, probabil dacă nu sat, comună, apoi se făceau echipe studenţeşti, înţelegând prin astea şi echipe de normalişti,  de seminarişti, de doctori în medicină, agronomie etc., care urmau să meargă să facă practică şase luni de zile, sau făceau până atuncea o lună, două, trei vara, în care lucrau la făcut fântâni, la făcut şcoli, la făcut dispensare, la lucrat în dispensar, dacă era medic ş.a.m.d. Un număr de luni să facă un serviciu satului, şi să înveţe ce e satul, ce nevoi are satul, ce e viaţa la sat, ca atunci când ajunge cumva într-o altă funcţie să înceapă să reflecteze şi asupra acestor probleme. Deci, era un serviciu cultural, social, sanitar care urmărea problemele acestea în lumea satelor. Şi în lumea mahalalelor de oraş, dar mai ales în lumea satelor. Şi organul lor de execuţie era „Căminul cultural”, şi bineînţeles direcţia generală a Fundaţiilor Culturale Regale „Principele Carol” şi aşa mai departe.

– În perioada de o lună, cât aţi stat la Piatra Neamţ, care a fost programul, ce trebuia să faceţi?

– Era o teorie şi o tehnică a cercetărilor sociologice pe teren. După aceea o tematică sociologică aplicată la domeniul rural. Deci, un număr de lecţii de sociologie rurală, sociologie istorică, sociologie geografică, sociologia relaţiilor sociale, a proceselor sociale. Mai erau şi alte cursuri care le făcea, să zicem, un agronom, un medic veterinar, alte ramuri de-acestea care puteau să aibă de-a face cu viaţa socială, dacă am zis medici, sanitari… Deci acelea erau, dar erau mai puţine, şi se tipăreau lucrări. Multe cărţi nu ştiu dacă or mai fi, cărţi, un fel de abecedare, un fel de manuale, care tratau alimentaţia la sat, sănătatea la sat, sănătatea copilului, bucătăria la sat, respectiv Metoda cercetărilor pe teren, era un caieţel, o carte mică tipărită de Anton Golopenţia, care sintetiza metoda sociologică şi teoria sociologică pe teren, dar mai ales metoda şi bibliografia – pe ţinuturi, că aşa era atunci împărţită ţara, în ţinuturi. Pentru ca să fie la îndemâna cursanţilor care, pe urmă, ajungea în sate, să aplice şi să nu citească volumele acelea groase. Dealtfel, volumul ăla gros a apărut în ’40, dar celălalt în ’34, Traian Herseni, teoria şi Stahl tehnica cercetării sociologice. Şi atunci se predau cursuri. Şi mai apelam la cadre de intelectuali locali.

– La curs, la şcoală cine participa?

– Participau ăştia care erau absolvenţi de ceva rotund, de facultatea de medicină, sanitar-veterinară. Numai terminaţi erau la Serviciul Social, la şcoala Serviciului Social erau numai oameni terminaţi, inclusiv învăţători, cu şcoală normală, seminarişti, preoţi, înainte de a căpăta un serviciu. Nu căpătau serviciu, dacă nu urmau această şcoală, această cercetare pe teren în cadrul acestei şcoli, şi după aceea o practică de cinci luni din cele şase la care era obligat după facultate.

– Nu primeau de la stat, dar la particulari puteau să-şi găsească.

– Nu, nu primeau de la stat, statul nu le dădea serviciu, prin lege. El putea fi numit, dar suspendat şase luni de zile, până făcea această treabă. Acesta era un stagiu obligatoriu care ar fi realizat în decurs de zece-douăzeci de ani de zile, dacă se aplica, câteva generaţii, zece generaţii de oameni care ştiau problemele satului. La interpretare puteau să apară interpretări uşor diferite. Să zicem: extrema stângă, stânga, centru, centru-stânga, centru-dreapta… puteau să apară luări de poziţii personale, dar, în esenţă, ăştia toţi se realizau cu o cunoaştere a problemelor principale ale satului, şi un pic de dragoste faţă de problemele satului. Aceasta era marea reuşită.

– Adică, oricum, fie că era o optică sau alta…

– Dar optica, nu, fiindcă ăştia nu erau nici unul, nici măcar Miron Constantinescu care, dintre noi era singurul om politic, adică era utecist, ştiam că este, dar totuşi, în  problemele acestea el îşi vedea de cercetare şi de ştiinţă, nu făcea politică cu ţăranii. El era la… mai era un alt judeţ unde mai avea Moldova încă o şcoală a Serviciului Social. Erau vreo cinci în toată România. Zic astea ca nuanţe, că noi credeam că suntem intelectuali deja, deşi eram proaspăt absolvenţi de facultate. Şi comentam între noi tot felul de idei, şi aveam idei, şi aveam opinii. De aceea spun, puteau să aibă unele opinii, dar ideea esenţială era să cunoască satul, şi să lucreze pentru nevoile satului. Am fi creat noi atunci, în douăzeci de ani, zic eu, zece generaţii de oameni foarte apropiaţi de nevoile satului. Şi oraşul nu era neglijat. Greşit s-a spus de nişte înguşti că Gusti a ocolit oraşul. Nu l-a ocolit. A avut şi chestionar pentru cercetare monografică a industriilor, dar întâi trebuie să faci şcoală, şi o şcoală mai uşor se făcea la sat, fenomenul sătesc era totuşi mai simplu, abia începuse, zece ani de cercetare a făcut… În perspectivă, dacă ajungea la douăzeci de ani, avea şi monografii de centre industriale. Am făcut Arta populară din Valea Jiului, a făcut Traian Herseni monografia de la fabrica aceea de lângă Făgăraş, Victoria… Au făcut şi alţii, şi Miron Constantinescu, şi alţii. Şi veneau şi cadre didactice, ori de la Iaşi, şi ţineau câte o prelegere, ori din oraşul Piatra Neamţ. Avădanei, a ajuns prorector de la Iaşi, în anii noştri Avădeanei, ţin bine minte că îl chema aşa, era atunci profesor la şcoala normală, profesor strălucit, unul Mereuţă, a venit în costum naţional tot timpul, şi cea mai faimoasă personalitate care a fost aşa… care mi-a făcut o impresie deosebită, a fost preotul Constantin Mătasă, nu ştiu dacă zic bine, Mătasă, era din Piatra Neamţ, fondatorul muzeului de arheologie din Piatra Neamţ. Făcea săpături arheologice pe barba lui. Avea cunoştinţe, avea facultatea de teologie, cine ştie ce cunoştinţe mai avea, şi a făcut săpături arheologice, şi a creat muzeul. Ne-a ţinut o prelegere, numai una, că noi aveam program ferm, program analitic, şi printre astea mai adăugam o conferinţă alăturea.

– Şi era de parcurs şi o bibliografie în cursul acestei luni?

– Da, o bibliografie a zonei Neamţ, a judeţului Neamţ, adică a ţinutului, nu ştiu cum se numea, ţinutul Galaţi sau ţinutul Bacău. Adică, în administraţia de atunci Piatra Neamţ făcea parte dintr-un judeţ, poate, dar şi dintr-un ţinut mai mare decât judeţul[5], şi era bibliografia ţinutului dată, bibliografia Pietrei Neamţ, a judeţului Neamţ, ca să ajute pe cei care mergeau pe teren. Oamenii aceştia care erau, să zicem, conduşi de mine la cursul de metodologie şi de teorie, ăştia primeau bibliografia pe masă, ca să o consulte, şi câteva zile au citit şi au discutat cu mine, şi apoi am mers pe teren.

– Au fost şi ieşiri pe teren în perioada aceasta?

– În satul Gârcina Neamţ. A ieşit o monografie de vreo treizeci de pagini text şi vreo trei sute de fotografii. În cutia care a dus materialele acestea, în contextul dizolvării Serviciului Social, nu s-a mai dat de urma ei, dacă n-a furat-o cineva intenţionat. N-am auzit pe nimeni să o fi citit publicată, chiar sub altă semnătură. O singură copie o am dată la muzeul din Piatra Neamţ, acum, de doi ani, s-o publice odată, când or avea hârtie, într-un volum al anuarului muzeului. Deci, a ieşit şi o carte, şi s-a discutat. Ăştia ţineau referate, dintre ei care erau mai luminaţi, şi erau dintre ei foarte luminaţi, citeau referatele lor, expuneau rezultatele de pe teren acolo. Un popă cu preoteasă foarte vrednică ne făcea plăcinte moldoveneşti, atunci am auzit vorba asta, şi aveam după metodologia şcolii Gusti în fiecare seară, discuţii: cine ce a cercetat, cine ce a remarcat, ce observaţii are, o sugestie pentru altul din ceilalţi. Şi pe urmă au început să-şi dea referatele care trebuiau topite în această lucrare sintetică, şi ei puteau să şi publice separat.

– Un exemplar tot trebuie să existe.

– Este unul la muzeul Piatra Neamţ, la secţia de etnografie, la Elena Florescu, care este şefa secţiei de etnografie la actualul complex muzeal din Piatra Neamţ. Fără ilustraţii – dacă s-a pierdut, am avut numai textul. Ce era interesant, că era unul Constantinescu nu mai ştiu cum, care a făcut fotografii care tăiate cu foarfeca în aşa fel, încât aşezate, racordate, erau vederea satului Gârcina Neamţ, în verticală, în orizontală, nu mai spun ce alte fragmente de casă şi câte, încât se putea, încă numai din fotografie, şi învăţai multe. S-a lucrat cu pasiune, cu competenţă, desene, coloane de statistici, grafice.

– Nu degeaba există în SUA o disciplină în cadrul antropologiei Visual Anthropology, adică o fotografie bine făcută spune multe, ne mai vorbind  de film.

– Dar aveam fotografii foarte bune, un fotograf, Constantinescu, care a pus mult suflet. Au venit războaie, revoluţii, două războaie, două-trei-patru revoluţii, adică s-au succedat, schimbarea din Ministerul Naţionalităţilor, unde m-am simţit excepţional, m-a luat că-s bun patriot şi să mă sacrifice la Ministerul Agriculturii, şi până la urmă chiar m-am sacrificat din cauza lui Pătrăşcanu, săracu’. Am intrat la Cluj, foarte bine acolo, dar acolo eram într-un centru universitar serios, şi eu lucram la un sfert din pregătirea mea profesională, nu la sută la sută. Are sociologia noastră şi etnografie şi folclor, antropogeografie, dar aici trebuia să am numai etnografie, şi încă muzeografie! Şi încă sub presiunea unor foruri politice şi administrative, care credeau că noi putem face imediat reprezentarea, oglindirea socialismului într-o expoziţie etnografică. Şi eu am şi publicat vreo două studii în domeniul ăsta, şi am spus: probleme de tranziţie putem avea, probleme noi încă nu, ornamente, de pildă, sau un obicei la oricare popor s-a conturat în sute de ani. Când o vedeţi astăzi frumoasă, armonioasă, şi vedeţi că cromatica maghiară nu se suprapune cu cromatica română, cromatica română nu se suprapune cu cea slavă, păi ăsta a fost un proces intern, întâi, etnocultural, etnoartistic, şi apoi un proces de contact din nevoia de diferenţiere cu vecinul, aşa că chestia asta s-a realizat în sute de ani. Şi oamenii naivi, inculţi probabil, nu răuvoitori, dar inculţi, neinformaţi şi grăbiţi! Grăbiţi să ajungă şi ei, fiindcă dacă realizau repede, îi promovau repede, şi atuncea ajungeau mai sus, unde nu aveau nici o responsabilitate de cum se realizează. Toate treburile astea îmi cereau o mare încordare, şi iată, am început câteva lucruri, şi nu le-am finalizat.

– La Piatra Neamţ cum se desfăşura programul? Avea şcoala vreun ritual, cum au taberele?

– N-aveam ritual. Aveam, de pildă, masa să zicem, la ora şapte, la ora opt, la nouă fără câteva minute era o lecţie, dacă era Metodologia cercetărilor de teren, aia avea o oră de curs şi o oră de seminar după el, sau erau vreo două ore de curs, două ore de seminar, două ore de bibliografie, adică erau unul după altul, şi urma seminarul, ca oamenii să întrebe, şi să primească lămuriri. Deci, era ca la universitate, cursul şi seminarul, numai că în primele două săptămâni domina jumătatea de zi, dimineaţa era ocupată la Piatra Neamţ, după-amiezile ieşirile pe teren, după care, în după-amiezile celelalte, numai o oră, două pe zi dimineaţa, apoi seara după cină, când ne întorceam de pe teren, că după-amiezile erau sigur pe teren toate, dar şi dimineţile au fost pe teren după 15 zile. Deci, era un curs seminar, oarecum aşa, bine adunat în timp, dar se ştia că asta făceam, nimic altceva, şi pe teren numai probleme de teoria şi tehnica cercetării în perioada aceasta. Nu era altceva. Nu era ca să injecteze bolnavii sau să repare şcoli sau… nimic. Nu era nici o muncă fizică, era numai muncă teoretică, metodologică, istorico-informativă geografică locală. Am avut acolo şi un profesor care era tot din Piatra Neamţ, chiar acum nu vrea să-mi vină numele în minte, l-am văzut mai târziu prin bibliografii pe aici, în lucrările mari de geografie de după 23 August, care ne vorbea de meteorologie. Avea el aparatură acolo, şi condiţiile climaterice ale zonei valabile pentru cutare cultură, pentru alte culturi, pentru ce soiuri de vite făceau ei, adică oamenii făceau ştiinţă, dar cu gândul ca să fie mâine ca o îndrumare pentru unde vor pleca, fiindcă nu puteau rămâne toţi în judeţul Neamţ. Când plecau, plecau undeva în ţară.

– Nu ştiu în ce măsură aţi avut ocazia să observaţi pe cursanţii dumneavoastră…

– Puneau la întrebări, domnule!

– Tocmai la aceasta mă gândeam: care era atmosfera în timpul acestei luni, adică ei simţeau nevoia acestei şcoli, sau o considerau doar un lucru obligatoriu, impus de putere…

– Nu, nu, nu. Era o participare parcă voluntară, fără nici o încercare de falsificare. Era pasiune! Între cursanţi – că nu mai erau studenţi, terminaseră – între cursanţi erau, îmi aduc bine aminte, măcar două etnii, erau români, unguri nu-mi aduc aminte, parcă era un german, şvab era el, şi erau câţiva evrei, foarte isteţi, foarte mintoşi, puneau foarte multe întrebări, şi era foarte interesant, au manifestat o pasiune, o dragoste pentru problemele ţărăneşti româneşti. Îmi pare rău că nu-i ţin minte. Ce-or mai fi făcând? Unul, mi-aduc aminte şi acum, atâta mă întreba, atâta mă întreba…

– Erau în majoritate tineri de la oraş?

– Ăştia erau orăşeni, evreii, dar şi ceilalţi erau amestecaţi, dar erau destul de mulţi de la oraş, fiindcă în general orăşenii făceau cursul, dar erau şi orăşeni, şi săteni… Era pasiune! Întrebau, şi întrebau. Şi întrebau serios, şi puneau a doua întrebare, a treia întrebare, era mai mare dragul la seminar faţă de curs. De acolo se iscau aceste întrebări şi din nedumeriri bibliografice.

– Am întrebat, fiindcă la noi dacă cineva este trimis la reciclare…

– E incomparabil. Era, nu vreau să folosesc expresia lui Simion Mehedinţi sau a lui Gusti, „apostolat”, nu spun sentimentul acesta, nu ştiu ce-i ăla apostolat sau eroism… Pe front eroismul, durează prima oră de război efectiv, după care faceţi tehnică şi autoapărare şi cam atât, nu faci mare lucru, eroismul durează puţin. Şi pasiunea asta, “apostolatul”, după care începi să faci fiindcă, gata, ai luat serviciul ăsta, şi mergi aicea. Pasiunea vine pentru că nu poţi să treacă ziua fără să fi făcut ceva, dar nu mai este apostolatul acela religios, sau dogmatic politic, nu. De-acuma erau dornici să facă această muncă, şi era pasionant că descopereau pe teren fenomene pe care ei nu le cunoscuseră niciodată. Ei, ţărani, fii de ţărani unii, şi mai ales orăşenii erau miraţi că descopereau o serie întreagă de obiceiuri, de credinţe pe care, dintr-una, dintr-alta ei le credeau dispărute, sau nu le găseau nici o semnificaţie. Şi atunci încercam să răspundem, iar când nu puteam, chemam pe arheologul, preotul Mătasă, sau pe acel Mereuţă, sau pe acel Avădanei, localnici, care fiind localnici, trăiţi, crescuţi acolo, mai aveau nişe amintiri, să zicem aşa, etnologice.

– Cred că acest ”apostolat” are un iz mai mult iluminist. În sensul că învăţătorul sau preotul de la ţară se sacrifică pentru ridicarea comunităţii…

– Nu, eu am acordat foarte multă seriozitate iluminismului în lucrările mele, în câteva… Vreau să vă spun că erau pasionaţi, şi problemele erau, şi presa. Era o revistă, nu ştiu dacă îi zicea „Curierul Serviciului Social”, erau reportaje frumoase acolo, şi cărţile care se scriau, care trebuiau să le consulte pe ramură când mergeau să facă peste o lună practică cu Serviciul Social, pe teren. Erau scrise cu mult suflet, cu cursivitate, cu neplictiseală, chiar dacă vorbea de scrierea bucatelor, de îngrijirea bolnavilor, totdeauna apăreau între ele nişte propoziţii care, ca şi această carte a lui Bulei despre Bucureşti, antrenantă, şi oamenii erau proaspăt absolvenţi de facultăţi… Pentru acest lucru, pot să spun, că un asemenea Serviciu Social, fără nici o dogmă evidentă care să-l dirijeze, fără să fie dirijat în mod vizibil dogmatic, şi acolo era o dogmă, era şcoala Serviciului Social, teoria sociologică a lui Gusti, sociologia românească, sociologia satului. Era şi aia un fel de dogmă, un fel de sistem ştiinţific care te dirija să vezi într-o anumită direcţie şi concentrat într-un anumit fel fenomenul. Dar, va să zică, dacă s-ar face la noi un serviciu social, în care de la şeful suprem al serviciului social, să zicem ministrul serviciului social şi până la directorul fundaţiilor care l-ar controla direct, şi până la cadre didactice să nu lase impresia că fac politică, că fac numai sociologie, ar juca un rol nemaipomenit. S-ar putea duce să ia serviciul cu juma’ de leafă după o lună de serviciu social, de-acesta, de şcoală. Nu-i mai interesa salariul, ei ştiau că acolo au mai multe treburi de făcut, când se duc ca învăţător, ca preot la sat, nu ca să adune colive sau nu ştiu ce, găini, ca învăţător, medic, ci căpătau prin cunoaşterea multor probleme, multor probleme dramatice, dureroase, chiar îngrijorătoare, fiindcă erau boli multe la ţară, era râie, era tuberculoză, era sifilis. Să nu credeţi, a satul, nevinovatul… Nu, adus de soldaţi care, în fine, au fost soldaţi, era, vedeaţi cum zice: „asta e sifilitică”, dar nimeni nu se ferea de ea. Iată, oamenii începeau să aibă o participare ştiinţifică, cunoaştere, practică socială…

– Dumneavoastră aţi plecat de acolo când s-a desfiinţat Serviciul Social, sau mai devreme?

– Când s-a terminat şcoala Serviciului Social, şi acum trebuia să plecăm fiecare, ei la satele respective, cursanţii, şi noi, unii la dispoziţia direcţiei generale a Fundaţiilor Culturale Regale, ca să-i trimită la un cămin cultural, sau altul, unde găseau aceşti cursanţi de-acum la practică, aşa-zişii comandanţi ai Serviciului Social, asta era o formulă, iar cei câţiva, câte unul la fiecare şcoală, aşa-zişii cercetători, mergeam la echipe de cercetare. Şi numai după ce am ajuns la Cezieni-Romanaţi, a ajuns ordinul de dizolvare a Serviciului Social. Nu i-a zis „dizolvare”, i-a zis mai elegant „suspendare”, ca şi cum deocamdată e suspendat, se va reveni[6]. Era alt cuvânt, şi mai bun decât ăsta, există aşa, în legislaţie un termen, şi atuncea Institutul Social Român care se numea… a căpătat un nume imediat, în loc să se numească Institutul de Cercetări Sociale, cum s-a numit până aseară, prin desfiinţarea Serviciului Social, suspendarea Serviciului Social, Institutul a căpătat denumirea de Institutul de Ştiinţe Sociale. Adică i-a luat obligativitatea de relaţii cu terenul, să facă studii de bibliotecă, de ştiinţe sociale. Şi aşa mi-am găsit la Cezieni-Romanaţi, unde Dumitru Papadopol şi cu mine conduceam echipa.

– El mai trăieşte?

– De întrebat la Craiova. Era mai în vârstă ca mine cu zece ani cel puţin, poate să mai trăiască. Şi am auzit de unul care era conferenţiar pe vremea aceea, un geograf, că a scris o carte în ’72, Popescu-Spineni, şi că e un om de vreo 80 de ani şi că trăieşte bine, şi îşi vinde apartamentul aici, şi îşi cumpără în judeţul de naştere, sau cam aşa ceva, că se mută acolo, pleacă. Iată, pot să mai fie minuni! Ei, şi deci cercetarea de aici, din Romanaţi era o cercetare a Institutului, dar oarecum decurgea din fondul financiar lărgit care îl căpăta de la Serviciul Social. Ministerul fiind desfiinţat, eu atunci am fost trecut, pentru că eram membru cercetător în Institutul Social, m-a trecut în echipa de cercetători Dâmbovnic-Argeş, condusă de Golopenţia şi Mihai Pop. Adică lucrurile continuau pentru… tot mai restrâns, într-o lună de zile s-a tot restrâns, până am rămas numai cadrele acestea.

– La Cezieni-Romanaţi cam cât aţi putut să staţi?

– A, nu, acolo s-a stat o săptămână sau două. Dacă ne-a ajuns desfiinţarea… Dumitru Papadopol era un om fricos. Eu, de pildă, am propus să stăm înainte cât mai avem, că aveam nişte bani la noi. Dar, se vede că totuşi el semna de bani, şi s-a temut omul. A zis, dacă-i suspendat, hai să ne suspendăm, şi pe urmă mai venim… Şi n-am mai venit de atunci niciodată. Dar, ajuns la Bucureşti m-a anunţat de Dâmbovnic-Argeş, iar acolo a fost o cercetare model gustiană, cu informaţii bibliografice, dezbatere, cu cercetări pe teren, raportare în fiecare seară, ce rezultate avem, cu informări reciproce despre ţărani informatori pentru o problemă sau alta, acolo, şi la cel târziu douăzeci de zile am început să prezentăm aşa-zisele noastre articole, despre probleme. Şi la treizeci de zile Oarja Argeş era făcută de noi. Pe mine m-a concentrat ca susţinător de familie trei luni, m-a încurcat, dacă mă lăsa, mai stăteam încă o lună. A mai durat o lună într-un alt sat. Nevastă-mea a fost şi în celălalt sat.

– Atunci aţi făcut cercetarea cu fântânile?

– Atunci cu fântânile acelea, da. Şi apoi redactări, expuneri, dezbateri frumoase seara, mâncam împreună, totdeauna acasă la oameni, în sfârşit, cunoşteam oamenii…

– Aţi mai fost de atunci la familia la care aţi locuit?

– Am mai fost o singură dată, însă acolo a fost multă transformare, fiindcă era un sat cu jumătate… nu, nu, greşesc, în carte spune exact, vreo 40-50 de chiaburi. Chiar eu i-am analizat pe chiaburi, dar ei nu se ascundeau că sunt chiaburi, nu era o ruşine, din contră. După părerea mea, astăzi, cântărit la cap mult mai bine decât după 23 August, pot să spun că erau cei mai vrednici ţărani, cei mai economi ţărani. Nu se îndurau să mănânce, creşteau gâşte şi nu mâncau gâşte, mâncau mujdei de usturoi cu mămăligă sau cu pâine, şi gâştele le vindeau. Şi făceau bani, şi iar cumpărau pământ, şi făceau case, şi cumpărau mobilă, şi făceau bani, şi iar cumpărau pământ. Dădeau băieţii la şcoli. Deci, erau nişte ţărani foarte dinamici, după părerea mea, hai să nu zici despre ei… să-i aduci la starea de fruntaşi, proletari agricoli, deci fără pământ, ţărani săraci, ţărani mijlocaşi, ţărani în categoria socială făcută de mine, categorisirea asta: ţărani fruntaşi, şi, în sfârşit, peste ei, chiaburii.  Erau patruzeci. Nu puteai să te mai duci la ei acum, că acolo a fost o mare răsculare omenească, ăştia toţi au fost răsculăciţi. Dar îmi promite mereu un cumnat de-al nevesti-mi care-i chiar din Oarja, îmi promite să mă duc o dată acolo.

– Satului îi spunea Oarja?

– Oarja, cred că-i zicea chiar comuna Oarja, că erau mai multe sate, Stănislăveşti, nu ştiu ce, deci avea cel puţin încă trei sate în el. Toate le-am străbătut, casă cu casă, adică.  Era o cercetare pasionantă, mai ales nevastă-mea s-a chinuit… Eu mi-am făcut lista la primărie cu cei mai bogaţi, de la unul la altul am făcut lista mea de 45 de chiaburi, şi m-am dus la ei. Nevastă-mea s-a dus în toate gospodăriile, fiecare în parte. Erau dezbateri frumoase, şi ce notă nouă avea această echipă? Această notă nouă a dat-o Golopenţia, dar a dat-o mai repede Mihai Pop, fiindcă el a stat mai mult cu noi. De comun acord cu Golopenţia, modernitatea cercetării, ideea modernizării satului. Adică, noi credeam că prin cercetarea noastră vom putea pune la îndemâna autorităţilor o carte care să poată să le sugereze cum să facă demersuri de modernizare a economiei satului, a mijloacelor economice ale satului, şi era aşa-zisa metodă americană. Adică, Mihai Pop şi noi spuneam, poate că Gheorghe Reteganu care a stat mai mult, el poate să spună ce înţelegea Mihai Pop prin acest americanism, pe care trebuia să-l avem în vedere când cercetam…

– În orice caz, atunci modelul american constituia un progres imens faţă de orice zonă est-europeană.

– Sigur. Şi, deci, era noutatea aceasta, monografia noastră trebuia să fie utilă în mâna unor prefecţi şi pretori de plasă inteligenţi şi culţi, numiţi cu rost la locul unde erau numiţi. Ăia puteau să administreze de nu ştiu câte ori mai bine plasa Dâmbovnic-Argeş, că aceasta o vizam noi.

– Aceasta a fost o chestie nouă, că aţi luat o plasă întreagă, şi nu un sat.

– O plasă, şi nu o zonă etnografică, care se studiază mai corect. Nu o zonă etnografică, antropogeografică, etnografică, istorică, am luat o zonă administrativă, plasa, tocmai pentru a-i oferi pretorului de plasă, subprefectului de plasă, de a-i oferi, şi noi să vedem ce realizează o conducere de plasă luminată. Că mi se pare că Gusti a cerut să se schimbe subprefectul de plasă, în vederea primirii rezultatelor noastre, adică să ajungem să le dăm o plasă model, plasa Dâmbovnic-Argeş.

– A fost vreo diferenţă sub raportul desfăşurării cercetării, faţă de Drăguş, unde aţi fost cu Herseni cu un an înainte?

– Acolo, la Drăguş-Făgăraş cercetarea era foarte multilaterală, erau, să spun aşa, abordate cel puţin vreo treizeci de aspecte, pe când aici nu s-au abordat problemele de obiceiuri, probleme de folclor, într-o oarecare măsură, dar nu… Aici şi socialul, în sensul de relaţii sociale, procese sociale, structuri sociale, cam aici, aici călăream, cu gândul să fim de folos cu materiale ştiinţifice preluate obiectiv de pe teren, transpuse obiectiv în text, dar spre utilitatea politico-economică socială a plăşii. Adică, era o cercetare parţială, mai succintă şi operativă. Deci, noi ne puteam dovedi, asta era teoria lui Anton Golopenţia, să ne dovedim utilitatea faţă de nevoile statului. În mintea noastră el era un creier care putea să fie ministru de stat al administraţiei româneşti, al internelor, dar în sensul de administraţie. Om excepţional, doctoratul în sociologia statului l-a luat în Germania, nu pot să spun acum oraşul[7], se poate vedea din istorii. Deci, el pornea de la ideea asta, şi prin aceasta Institutul Social Român, sau cum se numea el acum, căpăta o justificare, o legitimitate şi practică pentru câte eforturi se făceau… Asta nu vă împiedica să adunaţi din câte un capitol din douăzeci de asemenea monografii de plasă, dacă s-ar fi făcut, de plasă model, şi să faceţi o lucrare de teorie generală pe ţară.

– După terminarea, suspendarea Serviciului Social, abrogarea legii şi desfiinţarea practic, mutarea documentaţiei de acolo, cercetarea de teren a rămas suspendată.

– S-a mutat în echipele clasice. Adică, echipa Drăguş, echipa Nerej de-acuma îşi publicase cartea, Drăguş, din cauza războiului a publicat Traian Herseni volum de volum, fără să mai spună că el e redactor responsabil, a publicat vreo şapte volume despre Drăguş, Făgăraş. Stahl a fost cel mai norocos, a publicat trei volume Nerej în franţuzeşte, un lucru foarte mare, şi Herseni trebuia să publice Drăguş în engleză, şi a publicat în română, ceea ce înseamnă aproape mai nimic pentru circulaţie. Ion Conea a publicat la un an după ’39, în ’40 Clopotiva, un sat din Haţeg, în două volume, dar e o monografie uşor poetică. Uşor, cum ar fi un antropogeograf, care, călărind atâţia munţi, vede prin văgăuni ce înseamnă această văgăună, ce înseamnă această cumpănă de ape, acest curs de pârâu, şi îi dădea funcţiile lui şi cu ajutorul sentimentelor, estetic, măcar. Şi atunci s-a continuat Drăguşul, dar au început concentrările, concentrările masive. Nerejul s-a suspendat, Dâmbovnicul s-a suspendat, aproximativ la vreo lună jumate în satul următor, al cărui nume în acest moment îmi scapă. Am fost vreo câteva zile în el, şi nu ştiu de ce, mai mult ca să predau, şi să mă duc la armată, şi apoi după trei luni mi-au dat drumul.

– Şi atunci unde v-aţi plasat?

– La Oficiul de studii al Institutului Central de Statistică, adică golopenţiştii ăştia toţi, şi Corbea, şi Tudor Stoianovici, şi Roman Moldovanu, aproape toţi am trecut imediat la Oficiul de studii al Institutului Central de Statistică…. Şi Reteganu, de exemplu… A, ăsta nu era acolo, şi Serafim, el era la alt etaj, la alt serviciu condus de Stahl. Şi Stahl a luat serviciu.

– N-a mai rămas la facultate?

– Era, dar pe vremea aceea la facultate oamenii aveau, să zicem, un seminar de două ore pe săptămână, să zicem, o consultaţie de două ori pe săptămână, şi nimeni nu-l întreba de cumul, mai lua încă un serviciu, serviciu tot de ramură, iar dincolo, serviciul ăla nu-l zdrobea pe un Stahl, adică nu-l obliga să facă ce nu trebuie. El dirija, conducea, era  un om foarte meticulos, este, cred, şi astăzi, adică era acolo, şi el, şi Golopenţia. Traian Herseni n-a venit acolo, el a rămas la institutul lui Gusti, de ştiinţe sociale, dar era profesor, şi l-a numit profesor la facultatea de drept din Cluj, de sociologie naţională.

– A ajuns la Cluj?

– A ajuns juridic la facultatea de drept, dar practic cred să fi fost în total săptămâni, pentru că îl concentra într-una. Era la geniu, şi nu ştiu de ce era nevoie de treaba asta. Poate dacă era la infanterie… Pur şi simplu şi din cauza asta a acceptat o chestie care şi-a dat seama într-o oarecare măsură că îi va aduce un necaz, fiindcă el nu credea că vor bate nemţii. Nu credea! A fost director al culturii în Transnistria, asta înseamnă ministrul culturii în Transnistria. Şi de ce a acceptat, ca să scape de concentrare, şi concentrat pe loc, că era o ţară autonomă Transnistria, condusă de noi, dar urmând să fie preluată de nemţi, dacă nemţii băteau. Şi nu s-a dus pe la facultatea lui nouă care s-a mutat între timp la Sibiu. Nu ştiu, că uite, despre asta s-a nimerit să… m-am jenat să-l întreb, că mă gândeam că e o chestie dureroasă pentru el, şi m-am jenat ca să-l întreb dacă a funcţionat. Dar, am văzut că H. H. Stahl, în articolul despre el, despre Traian Herseni, când a murit Herseni, vorbeşte că a fost profesor la Cluj de sociologie naţională. Nici pe nevastă-sa n-am avut curajul s-o întreb.

– Dacă eu o întreb, spune?

– Sigur că spune. La mine era altceva. Va să zică, eu între timp mă căpătuisem, eram şef de curs universitar adjunct, fără sprijinul lui Gusti, fără sprijinul lui Traian Herseni, al lui Stahl, ajunsesem la Cluj cu concurs universitar public… Şi ei toţi erau la pământ atunci, adică n-am mai îndrăznit.

– Se pare că el a făcut o greşeală. Când a fost secretar general la minister, acolo.

– De aceea a acceptat el Transnistria, ca să scape de concentrare, dar concentrările le făcea, fiindcă a fost secretar general în minister sub Antonescu-Sima. Deci, fiind această situaţie, el, acum trebuia să plătească, şi plătea prin concentrări, fiindcă eu nu ştiu dacă a făcut răutăţi la adresa unor oameni. Fiindcă, de pildă, de la Tudor Vianu personal – de la care am o dedicaţie excepţională, o carte, un dicţionar de maxime, o dedicaţie cum n-am mai văzut eu de cuprinzătoare, ca o biografie – l-am întrebat, dacă a suferit ceva de pe vremea lui Traian Herseni. Şi spune că nu, Herseni l-a prevenit că nu i se va întâmpla nimic, şi că e socotit de el, de Herseni „mai român decât mulţi români”. Fiindcă i se punea în cârcă că el ar fi fost un sfert sau jumătate evreu… Şi Gaster Moses a fost evreu, dar nu-l dau pe douăzeci de intelectuali români. Şi H. H. Stahl este o chestie destul de complexă, cu normanzi, naţionalitatea lui normandă, dar…

– Jumătate francez, jumătate neamţ.

– Dar nu îl dau pe acest jumătate-jumătate pe zece sau douăzeci de intelectuali români, buni români, nu cu „r” dublu în faţă, dar români buni. Nu, nu-l dau. Stahl a făcut pentru fenomenul românesc, pentru cunoaşterea românească foarte mult, faţă de alţii care au făcut puţin. Şi, deci, cu Vianu eu m-am întâlnit când eram universitar clujean, a venit la Cluj, m-a căutat, a stat, a ţinut el o conferinţă la Universitate în sala mare, apoi am povestit după treaba aceasta, şi am mers la Năsăud, când s-a reinaugurat sau i s-a redat numele de liceu „Coşbuc” unui liceu de acolo, şi s-a inaugurat bustul Coşbuc – nu ştiu dacă l-a repus sau l-a făcut atunci prima oară… Şi el povestea cu mine, care eram fostul lui student, şi, mai ales, eu doream să-l aud pe el că vorbeşte, că eu eram în provincie acuma, în Cluj, şi pentru mine el reprezenta mai multe lucruri: profesorul de la Universitate, intelectualul mare, şi eu ziceam şi un mare român, fără multe „r”-uri în faţă, şi atuncea îl mai întrebam… Mi-a vorbit foarte frumos despre Octavian Goga, de Coşbuc… Adică şi ce a publicat el în cărţile lui de democraţie artistică, democraţie socială… încât şi el, n-a suferit nimic. Ei, ce-a făcut Herseni, dacă a lovit pe cineva, va fi lovit cum lovesc în regimurile dictatoriale oamenii care au funcţii, şi care au acceptat funcţii, şi primesc directivă. Nu ştiu, dacă ştiţi, acuma nici nu m-ar mai interesa, şi ştiu, fiindcă el a murit, şi nu vreau să ştiu nimic de rău de oameni care au fost, fiindcă el a publicat după douăzeci de ani, după 1950, după 1960, nu ştiu cum să spun mai bine, a publicat atât de mult în ştiinţa românească marxistă, încât iar aş putea să spun că toţi sociologii oficiali de după 23 August, după 1968, n-au publicat esenţial şi marxist ca el.

[1] este vorba de Congesul al V-lea al PCR, decembrie 1931, Moscova

[2] “A fost un triumf al lui Dunăre – notează Gusti la 14 martie 1949 – dar el (Dunăre) spune că şi al meu. La plecare … l-am îmbrăţişat. Altă emoţie adâncă şi curată. A fost o zi fericită!” (O. Bădina – O. Neamţu, Dimitrie Gusti. Viaţă şi personalitate, Ed. Tineretului, Bucureşti, p. 163)

[3] Petre Andrei, Sociologie generală, Scrisul Românesc, Craiova, 1936

[4] 13 octombire 1938

[5] ţinutul Prut

[6] Legea Serviciului Social a fost suspendată la 13 octombrie 1939

[7] Leipzig

Din acelasi volum:

• “Vedeam ca nu suntem o generatie destul de serios ancorata la ceea ce ne astepta” [Nicolae Dunare, “Parcurs intrerupt”, partea I]
• „La un moment dat eu m-am suparat foc” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea I]
• “Nu ne-a interesat acest Serviciu Social” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea a II-a]
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]
• Elevii monografistilor

The post „Acolo nu faci propaganda, nici politica, nici morala, nici religioasa” [Nicolae Dunare, “Parcurs intrerupt”, partea a-II-a] appeared first on Cooperativa G.

Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional

The Enciclopaedia as a power strategy.
A snap-shot of a precarious domination and an unfinnished project: Vulcănescu and the national character

Ionut Butoi, Universitatea Bucuresti

Revista Transilvania, nr. 10-11, 2014

Abstract: In this article I will analyze the Encyclopaedia seen as a manifestation of Gustian School’s domination within the scientific and cultural field of the interwar period. Given the type of power strategy used by D. Gusti and by monographists, as well as the context, this dominance has not morphed, however, in a cultural hegemony, meaning that it has not structured the intellectual world, nor has generated major narratives of interwar’s Romania. I will also show the key role played by Mircea Vulcănescu in ensuring full control on the writing of Encyclopaedia’s volumes by the Gustian School in coordinating the 3rd and 4th volumes dedicated to the national economy and, last but not least, his role in the development of important studies in the economy of the cultural challenges pursued by the monographists.

Keywords: Mircea Vulcănescu, Gustian School, Encyclopaedia of Romania, national character, scientific field

Semnificaţia Enciclopediei „gustiste”: o poziţie dominantă, dar precară

In mod obişnuit, enciclopediile, mai cu seamă cele vechi, sunt utile mai ales pentru a avea o fotografie „la minut” a momentului epistemologic din cadrul unei societăţi. În cazul de faţă, însă, privesc Enciclopedia ca un moment relevant pentru influenţa şi poziţia pe care ajunsese să o aibă Şcoala Gustiană în câmpul ştiinţific-cultural românesc interbelic. Enciclopedia ca rezultat al unei strategii de putere1 ne arată, astfel, o anume evoluţie a luptei Şcolii Gustiene pentru legitimitate ştiinţifică, pentru obţinerea unei poziţii dominante în procesul de producţie academică, de gestionare a unor teme cheie în economia câmpurilor culturale şi politice interbelice (cum ar fi „specificul naţional”), pentru acces la resurse simbolice şi materiale, şi la „sfântul graal” al intelectualilor din toate timpurile: alianţa cu puterea politică. Precizez că prin această viziune propusă aici nu reduc Şcoala la o grupare în căutare de putere, nici nu consider că aceasta manufactura o simplă mitologie în funcţie de acest obiectiv sau pentru a servi scopurile unei elite politice.

Este evident că majoritatea celor din Şcoala Gustiană, în frunte cu D. Gusti, voiau să facă „ştiinţă”, după toate criteriile de validare a producţiilor ştiinţifice ale vremii. A căuta să ai influenţă în lumea academică şi chiar să influenţezi oamenii politici, mai cu seamă când e vorba de ştiinţe sociale, nu este o acuzaţie. Pe scurt, nu demitizez nici Şcoala şi nici Enciclopedia prin cercetarea de faţă, ci doar propun o discuţie şi din acest punct de vedere. Şi, nu în ultimul rând, a vorbi de poziţie dominantă în câmpul ştiinţific românesc din interbelic nu trebuie să ducă la o supraestimare a influenţei reale pe care o exercita Şcoala Gustiană, atât în ceea ce priveşte naraţiunile discursive cât şi în privinţa puterii efective (resurse, legături politice, instituţionale). Raportat la contextul acestui caz, putem urmări cum Şcoala acumulează un capital ştiinţific şi social tot mai important, în ciuda crizelor interne care pot da aparenţa unei slăbiri a monografiei2, pe parcursul întregului deceniu al patrulea interbelic.

Strategia lui D. Gusti de pătrundere, influenţare şi dominare a câmpului ştiinţific s-a manifestat, de la bun început, într-un mod complex: pe de o parte, aducând laolaltă, sub aceeaşi umbrelă, personalităţi diverse, deja afirmate în domeniile respective, pe de altă parte captând tineri de certă vocaţie în acţiuni prin care a deschis „fronturi” de cercetare şi intervenţie în zone sensibile pentru România Mare: tineretul studenţesc3 şi satele. Putem numi, din raţiuni analitice, ultimul palier, ca fiind cel monografic propriu-zis, pe când primul este generalist, propunându-şi să furnizeze un cadru pentru expertiză în domeniul reformelor politice şi sociale4. Privită retrospectiv, acumularea de capital ştiinţific şi social arată spectaculos: Şcoala Gustiană reuşeşte să devină tot mai relevantă prin contribuţiile publicate, face trecerea de la cercetare monografică la acţiune socială, reuşeşte organizarea unui Congres Internaţional de Sociologie la Bucureşti (1939) şi instituirea Serviciului Social (1939), iar D. Gusti ocupă poziţii importante de decizie politică şi socială: ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932-1933), director al Fundaţiilor Culturale Regale (din 1934), coordonator al Pavilioanelor Româneşti de la Expoziţiile Universale de la Paris (1937) şi New York (1939), şi al proiectului Enciclopediei Române.

Totuşi, această imagine poate să fie înşelătoare, dând impresia unei agende foarte clare urmărite consecvent, sistematic, de Gusti şi Şcoala Gustiană şi a unei abilităţi organizaţionale impecabile. Nu este cazul. Sunt dese sincopele şi inconsecvenţele. Institutul Social Român, de pildă, este departe de a funcţiona conform intenţiei fondatorului său, neputând să fie mai mult decât un cadrul de dezbatere.5 Seminarul de Sociologie, deşi a generat activitatea celebrelor campanii monografice, nu a beneficiat niciodată de un Institut propriu-zis de cercetare, aşa cum ar fi vrut unii dintre membrii Şcolii.6 Chiar precedentul Enciclopediei este greu de fixat. Este Enciclopedia o încununare a monografismului gustian, aşa cum ar părea dacă ne luăm după cadrul conceptual după care s-a încercat ordonarea materialului, sau este o expresie a coordonării „umbrelă” al cărei precedent se regăseşte în ISR? La prima vedere, s-ar înscrie evident pe linia proiectelor ISR, însă, în fond, chiar şi campaniile monografice, strict sociologie am zice, inclusiv în etapa în care erau organizate doar pentru cercetare, erau, totodată, ocazii de cooptare a unor personalităţi culturale şi academice care intrau, astfel, în arealul de influenţă al lui Gusti. Prezenţa unor Francisc Rainer şi Nicolae Cornăţeanu, de pildă, nu îi transforma pe aceştia în „monografişti”, nici nu îi includea în cercul restrâns al „bătrânilor monografiei” (după denumirea folosită de H.H. Stahl) care coordonau metodologia, chestionarele, echipele de pe teren. Cei doi, mai sus pomeniţi, conduceau, de altfel, propriile institute de cercetare în domeniile de specializare. În cazul Cornăţeanu, contradicţiile de viziune economică şi chiar de culegere şi interpretare a datelor erau evidente şi, totuşi, colaborarea a fost păstrată.7

Asistăm, astfel, la rezultatele unei strategii soft8 dusă de Gusti de impunere atât în câmpul ştiinţific, cât şi în cel cultural-public în sens larg, ale cărei principii constau în promovarea unei „revoluţii” la nivel conceptual, metodologic (sociologia monografică), a unei viziuni, aparent, agresive de afirmare prin comunicare publică spectaculoasă (conferinţe, proiecţii cinematografice, campanii în presa scrisă), intenţii de reformă radicală socială (ridicarea satului) şi a manierei de a se face politică (decizii luate pe baza cercetărilor pe teren), transpusă, însă, în practică, prin cooptarea şi asocierea cu personalităţi deja afirmate în lumea ştiinţifică şi culturală, precum şi cu actori politici şi instituţionali. Radicalitatea viziunii, a concepţiei, dar şi a practicii ştiinţifice, aşadar, care conturează o identitate fermă a gustienilor, până acolo încât se auto-percep ca Şcoală sociologică, este dublată de o atitudine „ecumenică”, de deschidere optimă către alţi actori relevanţi ai câmpului, care sunt incluşi nu doar în proiectele mai generale de tip ISR, ci inclusiv în cele de specialitate, monografice, având posibilitatea de a-şi păstra doctrina şi agenda ştiinţifică proprie cât timp acceptau cadrul (foarte) general monografic.

Văzută astfel, traiectoria Şcolii Gustiene devine explicabilă mai degrabă prin contextul structural politic al României interbelice decât printr-o alianţă punctuală Gusti-Carol, sociolog-rege. Faptul că Şcoala a avut o „decolare” instituţională începând cu numirea lui D. Gusti în fruntea Fundaţiilor Regale de către regele Carol al II-lea nu ţine exclusiv de planurile politice ale acestuia din urmă, ci şi de structurarea accesului la resursele simbolice şi materiale din perioada interbelică. Proiectul gustian necesita fonduri consistente pentru a fi pus în aplicare, care nu ar fi putut fi asigurate decât fie în urma unui consens general politic, fie în urma unei decizii din partea unui actor politic în măsură să aibă o astfel de putere. Cum nici măcar D. Gusti nu avea îndeajuns capital social pentru a genera un astfel de consens (nici măcar în interiorul Partidului Ţărănesc de care a fost apropiat nu a existat o astfel de susţinere), soluţia „regală” a fost singura care-i deschidea drumul implementării agendei sale.

Enciclopedia este, astfel, rezultatul unei evoluţii sinuoase, deşi persistente, care acumulează capitalul ştiinţific al monografiei, capacitatea de a întruni în acelaşi cadru mari nume ale culturii româneşti şi de a finanţa proiecte generoase. Reflectă o postură dominantă care conţine, totodată, o sumă de vulnerabilităţi date de context, dar şi de strategia descrisă mai sus: proiect cu amprentă clară gustistă, care începe cu articolul-manifest al lui D. Gusti, „Ştiinţa naţiunii”, şi care ar fi trebuit să se finalizeze cu o altă contribuţie a aceluiaşi despre „Destinele culturii româneşti”, dar înglobând contribuţii ale unor personalităţi care cu concepţii puternic conturate şi distincte, ca Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, care au viziuni contradictorii (vezi contribuţia din acest număr semnată de Alina Juravle despre articolele semnate de H.H. Stahl şi C. Garofild) sau care, pur şi simplu, nu au nimic în comun cu Şcoala Gustiană. De asemenea, după cum vom vedea, sunt vulnerabilităţi şi în ceea ce priveşte ordonarea materialului după schema monografistă a lui Gusti, aceasta trebuind adaptată pentru a fi utilizabilă; nu lipsesc nici dificultăţile şi conflictele administrative. O altă vulnerabilitate este evidentă şi din faptul că unele contribuţii ale membrilor importanţi sunt impromptu, cauzate în mod vădit de situaţii rezolvate prin soluţii improvizate.

Toate aceste împrejurări „sabotează” regimul epistemic9 conturat de către Şcoala Gustiană. Dominaţia lor nu s-a repercutat structural, nu a ordonat câmpul ştiinţific şi nu a generat naraţiunile majore ale României interbelice. Cu toate acestea, monografiştii, cu Gusti în frunte, caută să-şi maximizeze agenda şi să-şi afirme, într-un cadru gestionat chiar de ei, propriile lor priorităţi şi mize epistemice şi culturale. Iar unul din cei care au avut un rol cheie în gestionarea Enciclopediei a fost Mircea Vulcănescu. Pe lângă îndeplinirea rolului principal în organizarea administrativă a Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, după cum o arată arhivele republicate şi în acest număr, a contribuţiei importante, dar cu totul inedite despre primul război mondial din primul volum, al coordonării volumelor III şi IV despre economia naţională, Vulcănescu ar fi participat şi la ultimul volum care era legat de „piatra filosofală” a demersului epistemic monografist pe dimensiunea culturală a „ştiinţei naţiunii”: conturarea profilului cultural românesc sau a ceea ce mai e numit
„specificul naţional”.

O falsă absenţă

Despre Mircea Vulcănescu – membru de seamă al Şcolii Gustiene, există o percepţie vagă asupra rolului tot mai discret pe care l-ar fi avut în ultima parte a istoriei acesteia. La percepţie a contribuit şi faptul că Vulcănescu nu agrea munca de „educare” a ţărănimii pe care o presupunea acţiunea socială a echipelor studenţeşti coordonate prin intermediul Fundaţiilor Regale de către Gusti, secondat de alţi membri ai Şcolii. Dezacordul era, totuşi, mai degrabă de nuanţă decât unul radical. Un asemenea punct de vedere împărtăşea, de pildă, şi H.H. Stahl, care accentua, în 1939, într-un text despre misiunea Serviciului Social, faptul că „ţinta întâia este aceea de a învăţa noi de la sat ceea ce este demn de învăţat”, iar, apoi, următoarea sarcină stabilită echipelor de sociolog era „a da şi a munci şi noi la rândul nostru (…) pentru a şterge laturile urâte şi neplăcute ale vieţii satelor” (sbl. m.)10, ceea ce nu l-a împiedicat, totuşi, să participe activ atât la coordonarea echipelor cât şi a Serviciului Social.

O evaluare similară făcea Vulcănescu misiunii echipelor studenţeşti trimise la sate încă din 1934: „ar fi bine de lămurit că dacă, în ceea ce priveşte partea materială a vieţii rurale, studenţii pot să ajute pe ţărani, în ceea ce priveşte cultura satelor – împotriva a ceea ce se crede îndeobşte – studenţii nu au decât de învăţat de la sate” (sbl. M.V.).11 Motivul real al faptului că Vulcănescu nu s-a implicat la fel de direct în proiectele, să spunem, de „rutină” ale Şcolii (coordonarea echipelor de studenţi, pregătirea Serviciului Social, sarcini editoriale legate de aceste misiuni sau de revistele Şcolii) este mult mai banal: era acaparat de funcţiile sale administrativ-tehnocrate (director la Datoria Publică, la Vămi etc.). Într-adevăr, dintre toţi membrii importanţi ai Şcolii (Stahl, Herseni, Golopenţia), Vulcănescu este singurul care are o carieră substanţială (în sensul solicitărilor şi responsabilităţilor presupuse) şi paralelă cu sociologia sau cercetarea ştiinţifică în sens larg.

Apartenenţa lui Vulcănescu la Şcoala Gustiană inclusiv în această perioadă târzie a deceniului 4 interbelic este confirmată, însă, prin participarea sa la două dintre marile proiecte ale lui Gusti: Enciclopedia României şi Congresul Internaţional de Sociologie. Dintre acestea, contribuţia mai consistentă a avut-o în organizarea şi coordonarea Enciclopediei.

Asigurând controlul asupra redactării Enciclopediei

Formal, Vulcănescu a fost doar unul din gustiştii aflaţi în comitetele desemnate cu organizarea administrativă şi coordonarea editorială a Enciclopediei, având în plus calitatea de „administrator delegat”. În mod real, însă, a fost omul cheie care a asigurat faptul că proiectul rămâne unul sub controlul Şcolii. Lucrul se explică şi prin faptul că, tipic pentru el, D. Gusti refuză să-şi asume responsabilităţi executive ale proiectului, rămânând doar o autoritate formală, de prestigiu, a Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României (ASPER). În chestiunile de organizare şi cele administrative, delega pe alţii să se ocupe. Aşa a fost cazul şi aici. După cum se poate constata din procesele verbale care se regăsesc în Arhiva Vulcănescu şi care sunt republicate şi în acest număr, Vulcănescu a avut de gestionat o serie de conflicte interne între Comitetul de Gestiune şi cel de Redacţie al Enciclopediei României, în urma cărora s-a ajuns la soluţia înfiinţării ASPER şi a alegerii lui Gusti ca preşedinte al Asociaţiei ca o garanţie în plus asupra păstrării controlului asupra redactării Enciclopediei.

O sursa a conflictelor era legată de un aspect mai puţin cunoscut: drepturile asupra titlului Enciclopediei aparţineau lui Virgiliu Leonte, pe care-l înscrisese în „registrul mărcilor de fabrică”, obţinând, de asemenea, încă din 1936, o finanţare asigurată de Ministerul Finanţelor pentru plata tiparului de către Monitorul Oficial (conform Procesului Verbal din 1 aprilie 1937). Contestarea sa de către Comitetul de Gestiune pe motivul că îi lipsea prestanţa culturală necesară, dar şi autoritatea morală, din cauza implicării în procese juridice, necesare pentru a participa la elaborarea Enciclopediei, duce la o criză de autoritate care cerea o soluţionare grabnică. Una din soluţiile avansate de Comitetul de Gestiune (care era responsabil de buget şi cheltuieli) a fost aceea de impunere a unei persoane fără „pată”, dar străine de proiect, la conducerea Enciclopediei, lucru respins categoric de Comitetul de Redacţie (din care făceau parte, printre alţii, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Mitu Georgescu, N. St. Georgescu-Roegen). Motivele: printr-o astfel de soluţie s-ar fi atentat la libertatea ştiinţifică a Comitetului de Redacţie şi s-ar fi produs o anomalie profundă, de vreme ce primul volum din Enciclopedie era deja încheiat, iar coordonarea celui de-al doilea era avansată. Comitetul de Redacţie propune, în schimb, ca Enciclopedia să treacă sub conducerea lui D. Gusti şi chiar ca aceasta să fie elaborată în colaborare cu Institutul Social Român.

Cum prezenţa lui V. Leonte era necesară din cauza celor menţionate mai sus (un alt motiv ipotetic al păstrării sale de către gustişti poate fi lipsa de apetenţă a acestuia de a interfera cu aspectele redacţionale ale Enciclopediei12), conflictul a fost rezolvat printr-o nouă propunere a Comitetului de Redacţie: înfiinţarea Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, al cărei statut a fost propus de către Mircea Vulcănescu (procesul verbal din 3 iunie 1937). Preşedinte al ASPER devenea D. Gusti, care conducea şi Comitetul de Direcţie, Mircea Vulcănescu era delegat din partea Comitetului de Redacţie iar Virgiliu Leonte director al Asociaţiei (vezi Statutul ASPER). Se observă proporţia mai mare de gustişti prezenţi ca membri fondatori ai ASPER, lista completă a acestora fiind următoarea: ing. Arcadian N., Botta Dan, ing. Bujoiu loan, ing. Bunescu Al., pr. Căciulă Olimp dr. Codarcea Al., prof. Constantinescu Gh. K., prof. Cornăţeanu N., Constantin Alex., R. Cresin, dr. Dragomir Gr. I. Paul, Enescu Const., Flondor Const., Georgescu Dim., dr. Georgescu-Roegen N., ing. Gigurtu loan, prof. Giurescu C. Const., dr. Golopenţia Anton, prof. Gusti Dimitrie, dr. Herseni Traian, Ionescu Lazăr, dr. Leonte Virgiliu, dr. Manuilă Sabin, Miasnicof Igor, prof. Mihăilescu Vintilă, dr. Mihoc Gh., prof. Moisil Const., av. Murgăşanu N., ing. Orghidan Const., dr. Oromolu Florin, ing. Rainu A., dr. Stahl H. H., prof. Sofronie Gh., dr. Sterian Paul, ing. Vardala Ion şi Vulcănescu Mircea.

Toată această scurtă istorie, care conţine puncte ce se cer, în continuare, elucidate, demonstrează odată în plus precaritatea dominaţiei Şcolii Gustiene. Proiectul Enciclopediei nu a fost de la bun început unul care să aibă vreun patent garantat gustist sau care să aibă finanţarea asigurată, cu toată apropierea lui Gusti de Regele Carol şi cu toata greutatea implicării unor funcţionari destul de înalţi ca Vulcănescu. Toate aceste lucruri au fost negociate din mers, căutându-se asigurarea independenţei ştiinţifice şi, totodată, a spinoasei probleme a asigurării fondurilor necesare unei publicaţii de asemenea amploare şi exigenţă (inclusiv din punct de vedere strict tehnic). Iar aici un rol important l-a avut Vulcănescu, ce a profitat de experienţa sa administrativă pentru a pune Enciclopedia sub autoritatea lui Gusti şi a ASPER, asociaţie dominată de monografişti.

Principala contribuţie editorială. Scriind despre primul război mondial cu gândul la următorul

„Om bun la toate”, cea mai importantă contribuţie editorială a lui Vulcănescu în volumele Enciclopediei care au apucat să fie publicate este într-atât de inedită încât nu are precedent în preocupările sale ştiinţifice şi publicistice.

„Răsboiul pentru întregirea neamului”13 este o scriere istorică ce analizează primul război mondial ce poate fi încadrată, mai degrabă, la istorie militară. Studiul apare în ultimul capitol (12) al primului volum al Enciclopediei, intitulat „Statul”. În acest ultim capitol se făcea o sinteză istorică a „vieţii politice” a provinciilor istorice de până la unire şi a României întregite de după. În total, şapte contribuţii ce însumează aprox. 210 pagini, a lui Vulcănescu fiind cea mai întinsă (53 pagini) deşi avea un subiect clar circumscris, spre deosebire de ceilalţi autori.14 Motivul pentru care Vulcănescu a scris acest studiu nu se regăseşte în documentele de arhivă parcurse până în prezent. Pot avansa însă unele ipoteze. Însuşi faptul că primul război mondial este un subiect aparte, la un capitol ce tratează viaţa politică, adică istoria elitelor conducătoare româneşti şi o redare (în unele cazuri, ditirambică) a prezentului politic, este semnificativ şi se datorează faptului că România Mare în sine era un rezultat al acestui război. Prin urmare, subiectul trebuia tratat de cineva care înţelegea această importanţă şi putea trata în mod complex, atât desfăşurarea operaţiunilor militare propriu-zise, cât şi contextele politice interne şi internaţionale.

Având în vedere şi scopul „epistemic” mai larg al gustiştilor şi importanţa episodului istoric, textul propune şi un model de identitate şi acţiune colectivă, prin care sunt fixate anumite trăsături ce ar caracteriza naţiunea, de vreme ce „răsboiul este, pentru orice popor o grea încercare şi cu prilejul lui ies la iveală toate însuşirile bune, dar şi toate scăderile lui”15. Şi, în fine, o ultima valenţă a scrierii ţine de o dimensiune proiectiv-pedagogică: modelul identitar respectiv nu este doar o concluzie a unui trecut recent, ci un standard şi un model de acţiune de avut în vedere de către elitele politice pentru provocările similare din viitor (în 1937 contextul european era deja destul de tulbure şi perspectivele neliniştitoare). Având în vedere, aşadar, toate aceste mize ale studiului dedicat primului război, cel mai probabil, Comitetul de Redacţie a apelat la soluţia cea mai comodă: a desemnat unul din membri pentru redactarea studiului, pentru a fi sigur că va fi realizat conform obiectivelor şi standardelor propuse.

Studiul în sine, riguros, scris într-un ritm alert, este documentat, compact şi complex totodată: pe lângă descrierea principalelor evenimente şi evoluţii ale fronturilor de război, analiza strategiilor folosite de Statul Major român (cu grafice, hărţi, date detaliate despre efectivele trupelor), cuprinde atât contextul politic intern al perioadei dinaintea intrării în război, diferitele curente ale opiniei publice, poziţionarea actorilor politici principali, cât şi împrejurările externe relevante (impactul revoluţiilor bolşevice din Rusia şi Ungaria). Reţin aici mai ales „lecţiile” pe care Vulcănescu le subliniază şi care au acea valenţă proiectiv-pedagogică de care aminteam.

O primă miză majoră a acestei contribuţii era demonstrarea legitimităţii „întregirii neamului” prin importanţa decisivă pe care ar fi avut-o intrarea României în război: „În ochii comandamentului militar al puterilor centrale, frontul românesc devenea deci teatrul principal de operaţii al răsboiului mondial şi din această pricină, el suspendă orice iniţiativă pe alte fronturi. Se lămureşte astfel, rolul esenţial jucat de România în istoria răsboiului mondial. La limita eforturilor impuse aliaţilor de răsboiul de uzură, intervenţia României a descongestionat celelalte fronturi, atrăgând asupra ei totalitatea rezervelor inamicului. (…) se poate spune că intervenţia şi jertfa României au fost, într’un fel, hotărîtoare asupra soartei răsboiului mondial. (sbl. MV)”16 Ceea ce nu înseamnă că avem o istorie encomiastică sau mitologizantă în faţa ochilor noştri. Analiza lui Vulcănescu scoate în evidenţă deficienţele strategiei şi deciziile greşite ale liderilor Armatei Române, plasând responsabilitatea înfrângerilor mai degrabă pe seama elitelor române decât pe seama superiorităţii adversarului.

În ceea ce priveşte politica externă, comentând decizia elitei României antebelice de a accepta „pacea” oferită de Puterile Centrale, el nu o descrie drept o înfrângere sau o simplă acceptare a înfrângerii, ci ca o alegere corespunzătoare tradiţiei „milenare” româneşti de a accepta, provizoriu, starea de lucruri, fără a abandona, însă, obiectivul principal. Aşadar, o strategie care constă în conservarea structurilor statale şi instituţiilor fundamentale, chiar cu preţul unor mari cedări, pentru a aştepta un moment oportun în care decidenţii/decidentul poate să întoarcă situaţia în favoarea sa. Conform lui Vulcănescu, Regele Ferdinand a fost cel care şi-a asumat, „singur”, această decizie: „Regele singur, rezolvă conflictul în sensul milenar al istoriei ţării sale. Armata nu va părăsi pământul strămoşesc, nici nu se va risipi în nefiinţă, compromiţând existenţa mai departe a statului legal. Ţara se va pleca sub vremuri. Dar o va face de nevoie, fără să-şi trădeze nădejdea zilei de mâine. Ea va lupta să-şi păstreze armata întreagă, rezervându-şi prin ea, posibilităţile ceasului de apoi.” (sbl. MV)17 Celelalte variante, anume rezistenţa indiferent de consecinţe sau evacuarea teritoriului şi funcţionarea în exil, ar fi presupus acceptarea dizolvării statale. Semnificativ este şi modul în care Vulcănescu defineşte ameninţările şi adversarii geopolitici ai României. Analiza este de tip geopolitic, factorul ideologic contând mai puţin.

Germania este o putere care are drept scop crearea unei zone tampon faţă de Rusia. Merită reţinut acest punct de vedere nu doar ca interpretarea deciziilor istorice din primul război mondial făcută de un intelectual, ci şi ca viziunea unui expert-funcţionar care vedea, în momentul scrierii textului, cum alianţele occidentale ale ţării sale se dovedesc a fi tot mai lipsite de conţinut, iar România Mare se afla, din ce în ce mai mult, izolată între puteri revizioniste care contestau tocmai rezultatele primului război mondial. De asemenea, merită corelat cu propriile motivaţii ulterioare ale lui Vulcănescu de a participa atât la negocierile prin care se puneau în practică cedarea Ardealului de Vest în urma Diktatului de la Viena, cât şi a Cadrilaterului, dar şi a deciziei sale de a accepta participarea, din postura de subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe, la guvernarea Antonescu.

Un alt lucru care atrage atenţia este rolul „păturii rurale” atât în efortul de război al României cât şi în structurarea vieţii sociale. Greul războiului a fost dus de ţărănime, prin urmare consolidarea internă a ţării nu putea fi concepută decât prin îmbunătăţirea statutului social şi politic al acesteia: „Bine condus, echipat şi antrenat, soldatul român a dovedit că poate fi opus cu succes celor mai buni soldaţi ai lumii. Şi din acest punct de vedere, trecerea echilibrului social al României pe seama păturii rurale, prin cele două reforme: împroprietărirea şi votul universal, reprezintă o întărire a naţiunii, mai ales dacă ne gândim că pătura ţărănească, e pătura românească dominantă omogen, în toate provinciile.”18 „Echilibrul social” şi reformele potrivite pentru „ridicarea” ţărănimii, rezolvarea problemelor ce ţineau de productivitatea agriculturii şi suprapopularea din mediul rural erau teme care-l preocupau în cel mai înalt grad pe Vulcănescu, precum şi pe ceilalţi gustişti, iar, în perspectiva unui nou război, necesitatea unor decizii majore, similare reformei agrare de după primul război, erau de avut în vedere.

În fine, există şi câteva consideraţii făcute asupra elitei conducătoare a României Vechi, care ar fi fost „mai puţin rezistentă moraliceşte, mai puţin prevăzătoare şi mai influenţabilă”, însă, totuşi, reuşind „să-şi subordoneze aspiraţiile individuale, aspiraţiunilor colective, făcând front în jurul ideii de ţară, renunţând la drepturile şi privilegiile al căror sacrificiu era menit să asigure fericirea patriei şi trecându-şi mâna unii altora, în clipe grele, numai pentru ca neamul să nu rămână nici o clipă descoperit în faţa împrejurărilor”.19 Asupra rolului jucat de rege Vulcănescu nu mai revine în partea de concluzii.

Coordonarea volumelor economice. Argument pentru defunctul Institut de Cercetări Sociale

O altă contribuţie majoră a lui Vulcănescu20 a fost coordonarea volumelor III şi IV ale Enciclopediei, care aveau rolul prezentării unei „sinteze a economiei naţionale”, după cum se afirmă chiar în introducerea volumului III: „Planul general de lucru şi planul special al chestiunilor propuse spre tratare colaboratorilor au fost hotărâte de Comitetul de redacţie în urma proiectelor întocmite de d-l Mircea Vulcănescu, directorul Datoriei Publice şi administrator delegat al Enciclopediei.”21 Surprinde, într-o oarecare măsură, faptul că Vulcănescu nu a avut o contribuţie proprie la vreunul din aceste volume, având în vedere propria sa specializare. Însă coordonarea unui material atât de vast în împrejurările istorice atât de complicate era o misiune îndeajuns de solicitantă. Imprimarea volumului III începe în septembrie 1938, tipărirea fiind finalizată în decembrie 1939, pe când volumul al IV-lea, dat la imprimat în septembrie 1939, este tipărit abia în 1943.

Ambele volume reflectă schimbările politice care au avut loc, dar şi pe cele economice şi de politică internaţională, precum şi impactul lor atât asupra autorilor şi colaboratorilor solicitaţi, cât şi asupra eventualului public, lucru subliniat şi în introducerea citată: „Volumele III şi IV ale Enciclopediei României apar cu oarecare întârziere. Au contribuit la aceasta două feluri de împrejurări. În primul rând, starea de turburare generală prin care a trecut ţara noastră şi lumea întreagă, în ultimii doi ani, n’a rămas fără urmări asupra lucrărilor Enciclopediei. Încordarea firească a spiritelor către preocupările fiecărui ceas ameninţa să’ntunece seninătatea necesară unei opere de sinteză, cum este Enciclopedia. Apoi, turburarea îndeletnicirilor normale ale oamenilor, concentrarea îndelungată a colaboratorilor, a personalului redacţional permanent şi a lucrătorilor au întârziat atât predarea articolelor cât şi tipărirea lor. De asemeni, din cauza schimbării perspectivelor, o bună parte din materialul adunat mai de mult a devenit inutilizabil şi a trebuit refăcut în întregime.”22

Ca şi în celelalte volume, amprenta gustistă se face resimţită nu asupra conţinutului propriu-zis al contribuţiilor, ci asupra cadrului teoretic în care sunt ordonate materialele şi, de asemenea, într-un mod explicitat de această dată, printr-un model integrat şi centralizat de culegere a datelor de la diferite institute. În volumele economice mare parte din datele statistice necesare au provenit din institute autonome, cum ar fi Institutul de Cercetări Agronomice, Zootehnic, Economic Românesc, al Oficiilor de Studii al BNR, de Conjunctură, ş.a.m.d. Un rol esenţial l-a avut, evident, şi Institutul Central de Statistică. O asemenea culegere coordonată şi integrată de date este promovată drept un argument pentru viabilitatea Institutului de Cercetări Sociale, moştenitorul vechiului ISR şi proiectul lui Gusti, deja trecut pe linie moartă la data publicării vol. III: „Volumele III şi IV ale Enciclopediei României sunt astfel un exemplu modest, dar elocvent, de ceea ce se poate aştepta de la colaborarea institutelor ştiinţifice româneşti, în vederea cercetărilor de ansamblu asupra vieţii sociale, colaborare ce se părea că va putea fi realizată prin federalizarea lor în cadrul fostului Institut de Cercetări Sociale al României.”23

Serviciul Social şi, odată cu acesta, Institutul de Cercetări Sociale, fuseseră desfiinţate în octombrie 1939, ceea ce arată că textul introducerii a fost scris după acest moment, undeva foarte aproape de data finală a tiparului. Sublinierea experienţei benefice a federalizării institutelor arată că gustiştii nu renunţaseră la proiect, având de gând să folosească experienţa Enciclopediei pentru a-l resuscita, eventual, în împrejurări mai favorabile.

Reclamat drept model, cadrul teoretic gustian a dat bătăi de cap celor care au organizat materialul Enciclopediilor economice, după cum aflăm în acelaşi text introductiv. Aplicarea rigidă a schemei cadre-manifestări risca să aibă un efect derutant asupra cititorilor şi să fragmenteze informaţia. Astfel, dacă, iniţial, cele două volume trebuiau să corespundă simplu distincţiei „cadre” (volumul III cuprinzând „condiţiile vieţii economice româneşti, sau cadrele ei: Natura, omul şi munca lui, zestrea economică, trecutul, legile şi tendinţele care o condiţionează şi o încadrează”) şi „manifestări” (volumul IV cuprinzând „Producţia, Circulaţia, Distribuţia şi Consumaţia, fiecare cu subîmpărţirile lor: agricultură, creşterea vitelor, industria extractivă, industria de transformare, transportul, comerţul, maneta, creditul; finanţele, veniturile publice şi private, alimentarea, îmbrăcămintea, locuinţa”), s-a ajuns, în final, la o altă ordonare pentru evitarea situaţiei în care prezentarea diferitelor industrii şi ramuri economice din volumul IV ar fi fost incomplete din cauza faptului că legislaţia aferentă şi politicile statului în materie s-ar fi găsit în volumul anterior. Astfel, criteriului „logic” de asamblare a contribuţiilor i-a fost adăugat criteriul „utilitar” de organizare a informaţiei astfel încât să fie înlesnită consultarea lor de către cititori.24

În fine, adaug faptul că textul introductiv al volumelor economice, care poartă o semnătură colectivă („Comitetul de Redacţie”), este, cel puţin în cea mai mare parte a sa, un text creat de Vulcănescu. Ciornele găsite în Arhiva familiei Vulcănescu atestă acest lucru, care este, însă, vizibil şi pentru cel familiarizat cu unii termeni specifici acestuia (Enciclopediile constituie o „icoană” a „vieţii economice”, adică o imagine unitară şi, totodată, o viziune integratoare) sau cu raportul dintre „tehnic” şi „economic” pentru ilustrarea caracterului specific al acţiunii economice.25

Între specificul naţional şi sinteza românesc-european. Volumele „culturii naţionale”

Având în vedere că, după cum am arătat, volumul al IV-lea a fost tipărit abia în 1943, nu este de mirare ca ultimele două volume al Enciclopediei, destinate „Culturii naţionale”, nu au mai fost finalizate. Cu toate acestea, au rămas numeroase schiţe şi planuri alternative ale cuprinsului, unele îndeajuns de detaliate astfel încât să se poată reconstitui măcar în linii mari pe ce colaboratori ar fi contat coordonatorii Enciclopediei şi ce direcţie ar fi vrut să imprime. Pentru studiul de faţă mă voi rezuma doar la a arăta care ar fi fost contribuţia lui Vulcănescu.

Trebuie subliniată importanţa strategică a acestui volum în economia generală a proiectului enciclopedic analizat aici. Definirea trăsăturilor specifice naţionale, identificarea unor structuri sau, am spune astăzi, patternuri culturale autohtone, era un proiect de câştigat încă, cu toate că percepţia generală de astăzi este că elitele României interbelice au fost „naţionaliste” şi, prin urmare, au reprodus o ideologie gata făcută centrată în jurul imaginii ţăranului român. În realitate, dacă ne apropiem de perioada interbelică fără preconcepţii, vom descoperi că, sub spectrul larg al unor termeni ca „naţionalism”, „poporului român”, „ţăranul” sau „satul românesc”, există o serie de discursuri, viziuni, curente care se diferenţiază atât prin conţinutul teoretic, cât şi prin mizele, proiectele de ţară propuse şi interesele sociale reprezentate.26 Este de mirare că în cercetările care au constituit „canonul” de receptare a perioadei interbelice nu se face această diferenţiere între orizontul larg de concepte şi semnificaţii dominante care furnizau „gramatica” limbajului politic, ştiinţific şi cultural al perioadei şi articulările concrete în viziuni, programe politice, ştiinţifice etc.

Această obtuzitate intelectuală duce la o uniformizare supărătoare şi la reducerea oricărei probleme a trecutului recent românesc la factorul „ideologie” sau, chiar mai rău, la procese de intenţie, puneri la index şi condamnări inchizitoriale (naţionaliştii sunt exemplele „rele”, democraţii, liberalii şi socialiştii – nu şi comuniştii – sunt exemplele „bune”). În opinia mea, pe lângă factorul ideologic, cel puţin la fel de importante sunt şi cel geopolitic şi social, care condiţionează acţiunea umană – individuală şi colectivă – în istorie, constituind contextul fără de care nu putem înţelege sincronic niciun eveniment din trecut, darămite să-l mai şi explicăm. În plus, nici măcar „ideologia” nu este analizată în mod adecvat, de pildă cu instrumentele istoriei conceptuale, ci, de prea multe ori, doar pe baza unor stereotipii despre efectele negative ale „naţionalismului” şi „etnicismului”. Nu în ultimul rând, se trece cu vederea faptul că actorul social acţionează strategic şi raţional (în sensul „slab” al termenului), viziunea unor actori sociali mânaţi de forţele oarbe ale fanatismului fiind nerealistă dacă extindem la o întreagă biografie sau o perioadă istorică mai extinsă.

Un exemplu viu al acestei obtuzităţi este dificultatea înţelegerii mizei „specificului naţional” pentru România interbelică. Dincolo de obiectivul asumat al elitei politice şi intelectuale dominante de a unifica cultural o Românie mult lărgită faţă de Vechiul Regat, problema era reală şi legitimă atât politic cât şi ştiinţific şi nu era deloc aşa simplă precum pare astăzi, dacă avem în vedere că era o societate care se construia din mers şi care avea o populaţie rurală majoritară, într-o epocă istorică dominată oricum de astfel de preocupări identitare. Era relativ simplu să afirmi că specificul naţional este legat substanţial de „ţăranul român”, însă ce era acesta, de fapt? De asemenea, dacă, de la Maiorescu încoace, „formele fără fond” au făcut carieră şi au generat multiple curente tradiţionaliste, o problemă greu de rezolvat era descrierea adecvată a acestui „fond”. Era uşor să critici „imitaţia” şi „importul”, însă mult mai greu să defineşti propriu-zis ce este fondul cultural dincolo de o frazeologia standard.

De aceea, nu este nimic surprinzător că această temă era deschisă, actuală şi genera mize de putere în interbelic, atât în sensul strict politic, cât şi în cel mai difuz, de strategii de poziţionare şi dominare a diferitelor câmpuri sociale. Discursurile „specificităţii” conţineau nu doar preocuparea „etnică” (şi aceasta necesitând nuanţare în funcţie de semnificaţia dată etnicului), ci o viziune integrală despre ordinea socială (apropo de ţărănime şi rolul său politic) şi organizarea economică, tipul de regim politic adecvat şi rolul geopolitic al României.

Şcoala Gustiană a participat activ la acest proces şi membrii săi au căutat să articuleze un anume discurs al specificităţii. Nu doar apropierea lui Gusti de Regele Carol al II-lea şi nu doar existenţa unor membri „conservatori” sau „naţionalişti” ai Şcolii explică preocuparea cu „specificul naţional”, ci condiţionarea dată de structura epistemică descrisă mai sus, strategiile actorilor care au compus Şcoala şi miza de putere (în sens larg) a acestei teme. În orice caz, în privinţa „specificului naţional”, între reacţionarul Vulcănescu şi socialistul Stahl nu există diferenţe, dacă tot am pomenit de importanţa factorului „ideologie”. Decenii mai târziu, Stahl relua, în introducerea de la celebrele sale Eseuri critice, exact temele specifice lui Vulcănescu şi celorlalţi: între oraşe şi sate există o diferenţă majoră de natură culturală. Specificul naţional se regăseşte la sate şi, pentru a se putea vorbi despre o cultură autohtonă, trebuie să fie studiată şi prelucrată ştiinţific, atât sociologic, cât şi cu instrumentele filosofiei culturii. Reproşurile sale la adresa lui Lucian Blaga şi Mircea Eliade nu ţin de obiectivul demersurilor întreprinse de aceştia, de faptul că erau în căutarea unui tipar cultural autohtone, ci de faptul că nu se bazau pe datele empirice, pe munca ştiinţifică de teren.27

Ultimele volume ale Enciclopediei ar fi trebuit, prin urmare, să reprezinte piesa de greutate a întregului proiect şi o ocazie de afirmare a demersului monografist de decantare a „specificului naţional”. În scurta notă explicativă existentă în materialul de arhivă republicat aici, ce însoţeşte schiţele multiple ale ultimelor volume, cultura naţională este plasată în contextul regional extins al Sud-Estului European: „Studiul iniţial urmează să nu se mărginească la geografia României – ca în volumul I – ci să îmbrăţişeze geografia întregului Sud-Est, minus Grecia propriu-zisă, ca manifestând aceleaşi forme de cultură, transmise bulgarilor şi iugoslavilor, de autohtonii romanici, ei înşişi transmiţând patrimoniul cultural al tracilor. Numai aşa putem îmbrăţişa, într-o unitate, cultura daco-macedo-megleno şi istro-română şi explica unitatea culturală a Sud-Estului.” Cultura populară este denumită „cultura reală” şi este diferenţiată de cea urbană, „mimetică”: „Am numit cultura populară „cultura reala”, fiind aceea care pleacă de la lucruri şi fiind, prin esenţă, temeiul vieţii spirituale a unui popor, şi pe cealaltă „cultura ideală”, întrucât pleacă de la „idei” şi poate fi – e cazul unei ţări pe care o cunoaştem cu toţii – rezultatul unui mimetism perfect.” Nota se încheie cu constatarea că unele contribuţii la aceste volume se vor baza pe studii deja publicate.

Cum era de aşteptat, concentrarea de monografişti se regăseşte mai cu seamă în secţiunile destinate Culturii ţărăneşti, dar nu numai: Anton Golopenţia, H. H. Stahl, Mihai Pop, T. Herseni, I. Conea, Ştefania Golopenţia, C. Brăiloiu, P. Ştefănucă, la care se adăugau Mitu Georgescu, Fr. Rainer, (chiar şi Mărgărita Vulcănescu) ş.a. Aşa cum am menţionat mai sus, D. Gusti se află în toate schiţele trecut cu o contribuţie de final despre ”Destinele culturii româneşti”. Este remarcabilă însă şi concentrarea de personalităţi din alte domenii care ar fi trebuit să contribuie în alte capitole ale volumelor: N. Iorga, C. Giurescu, Gh. Brătianu, Lucian Blaga, Dumitru Stăinoaie, Simion Mehedinţi, pentru a cita doar câţiva. Această dublă concentrare – monografişti şi elite academice – este un argument în sine pentru importanţa pe care ar fi trebuit să o aibă volumele culturii naţionale, un exemplu concret al strategiei de dominare prin cooptare tipică Şcolii Gustiene.

Mircea Vulcănescu se află trecut în variantele de lucru ale volumelor cu mai multe contribuţii. Într-una din ele, pe care o regăsim în variantele de lucru publicate de Sanda Golopenţia în numărul de faţă, Vulcănescu este trecut la volumul V, „Creaţia culturală”, capitolul II, „Specificul culturii româneşti”, care are, drept subpuncte, „Elemente; Structuri; Forme şi stiluri”, alături de Lucian Blaga. În alte variante diferite Vulcănescu este menţionat cu o contribuţie de această dată cu titlu: „Spre sinteza dintre românesc şi european, ţărănesc tradiţional şi orăşenesc modern”, ce ar fi trebuit să facă parte din Capitolul „Creaţia cultă românească” din volumul V (vezi articolul Sandei Golopenţia şi Arhiva Vulcănescu republicată). Într-o variantă singulară este menţionat cu contribuţia „Stilul popular românesc”, tot în cadrul volumului V. În fine, în mai multe variante este trecut cu contribuţia „Etica” pentru ultimul volum, al VI-lea, la capitolul „Formele culturii ideale”.

Dintre toate aceste variante, cele mai importante, care aveau o greutate anume în economia ideatică a ultimelor volume, sunt preconizatele sale contribuţii la „specificul culturii româneşti” şi despre „sinteza dintre românesc şi european”. Chiar dacă ultimele volume ale Enciclopediei nu au mai fost publicate niciodată, totuşi Vulcănescu a avut, în perioada anilor ‘40, preocupări accentuate pe temele pe care ar fi trebuit să contribuie în cadrul proiectului. Există mai multe cercetări pe teme „româneşti” care au culminat cu „Dimensiunea românească a existenţei” (1943), o incercare de „desluşire a profilului unei mentalităţi colective” printr-o investigare a aceea ce Vulcănescu considera că „preexistă activităţii gânditorilor, şi anume: configuraţia limbii şi structura simbolurilor expresive cu circulaţie generală în poporul românesc”.28 Astfel, deşi Dimensiunea a fost receptată mai ales ca o tentativă de creare a unei metafizici româneşti, ea se înscrie vizibil în această căutare a specificului naţional dintr-o perspectivă aflată la graniţa între ştiinţele sociale şi filosofia culturii.29

Ce voiau să obţină gustiştii şi Vulcănescu prin „ocuparea” temei „specificului naţional”?30 Fără a putea dezvolta aici, putem schiţa un răspuns având în vedere producţiile unor membri importanţi, ca Vulcănescu, Stahl, Neamţu, Golopenţia, precum şi programul lui Gusti însuşi31. O identitate naţională unificatoare era necesară pentru contracararea riscului identităţilor locale centrifuge care ar fi atârnat greu în cazul unor presiuni externe şi ar fi furnizat ideea unei misiuni „universale” pe care naţiunea română ar fi trebuit să o îndeplinească. O viziune unitară ar fi limitat cultura şi politicile „mimetice”, pe care nu doar naţionaliştii „esenţialişti” le repudiau, ci şi oameni ca Gusti sau Stahl, pentru că le considerau inadecvate unor realităţi sociale specifice – deci ar fi însemnat şi un mod nou de a face politică şi de a guverna societatea. În sfârşit, o astfel de viziune ar fi corespuns unei ordini sociale şi economice care să aibă în centru ţărănimea – aşa cum era descrisă ea prin metodele monografice (cu un accent economic pus pe „gospodăria ţărănească” şi „obştea” sătească, dar şi pe preferinţa unor modele cooperatiste faţă de cele capitaliste). Şi, în fine, ar fi presupus o gestionare adecvată a „sintezei dintre românesc şi european, ţărănesc şi rural”. Principalul argument pe care Şcoala îl propunea în favoarea proiectului lor de definire a „specificului naţional” era faptul că metoda lor era „ştiinţifică”. Într-atât de ştiinţifică încât să producă chiar o „Enciclopedie naţională”.

Observaţii de final

Datorită unei strategii de afirmare specifice, bazată pe promovarea agresivă a „monografiştilor” în paralel cu cooptarea „ecumenică” a altor „competitori” din sfera academică, membrii Şcolii Gustiene dobândesc o influenţă majoră care se materializează prin două mari proiecte: editarea Enciclopediei României şi organizarea Congresului Internaţional de Sociologie. O dublă confirmare, naţională şi internaţională. Enciclopedia reprezintă un exemplu al modului în care dominaţia gustiştilor se concretizează. Succesul acestei Enciclopedii este, paradoxal, şi ceea ce diluează, sabotează transformarea dominaţiei situaţionale a gustiştilor într-o hegemonie culturală.32 Fără cooptarea unora dintre cei mai importanţi intelectuali ai epocii, ca N. Iorga, C. Rădulescu-Motru şi mulţi alţii, Enciclopedia nu ar fi avut aceeaşi greutate. Totodată, tocmai pentru ca au fost incluşi în proiect atâtea personalităţi deja afirmate şi conturate, producţiile monografiste se diluează între contribuţii de altă sorginte intelectuală. Am mai arătat că rolul lui Vulcănescu a fost unul cheie, acesta având misiunea de a asigura controlul Şcolii Gustiene asupra redactării Enciclopediei, coordonând volumele dedicate economiei naţionale şi având sarcina, în privinţa proiectatelor volume destinate culturii naţionale, de a contribui cu texte pe tema cheie a „specificului naţional”. Definirea acestui specific era o chestiune de importanţă majoră în contextul cultural şi politic interbelic, iar Şcoala Gustiană căuta să-şi impună propria sa variantă, considerată superioară prin prisma ştiinţificităţii sale. Faptul că acest proiect nu a putut fi dus până la capăt din cauza contextului (izbucnirea războiului) este încă o cauză a dominaţiei precare a monografiştilor.

Note:

1. Bourdieu, Pierre, „Le champ scientifique”, în Actes de la recherche en sciences sociales. Vol. 2, nr. 2-3, iunie 1976, pp. 88-104.
2. Rostás, Zoltán, „Criză şi/sau tranziţie la şcoala gustiană – 1932-1934. Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia”, în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 3-12.
3. Pentru acţiunea sistematică a Şcolii Gustiene în Universitatea interbelică vezi volumul recent apărut: Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2014.
4. Zoltán Rostás numeşte ISR-ul o „instituţie umbrelă”, evidenţiind caracterul eclectic al dezbaterilor ţinute în acest cadru, menit, totuşi, să instituţionalizeze „expertiza ştiinţifică premergătoare deciziei politice”, în Atelierul Gustian, Ed. Tritonic, 2005, p. 21. Antonio Momoc, în
schimb, pune accentul mai degrabă pe intenţia lui Gusti de a face din ISR un „incubator al omului politic interbelic”. Momoc consideră că scopul lui Gusti a fost de „profesionalizare a clasei politice cu ajutorul specialiştilor participanţi la prelegerile ISR”. Citat din Momoc, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice, Ed. Curtea Veche, 2012, p. 131.
5. Zoltán Rostás, în Atelierul gustian…, p. 23-24, arată „discrepanţa” între scopurile şi statutul declarat al ISR şi realitatea organizaţională.
6. Mircea Vulcănescu pleda pentru un „institut de sociologie aplicată sau de sociologie concretă, nu în genul Institutului Social”, făcând şi diverse schiţe în acest sens. În Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950), vol. III (Radu
Crutzescu – Sabin Manuilă), Ed. Enciclopedică, 2012, p. 353.
7. Am arătat în studiul „Mircea Vulcănescu şi satul românesc interbelic”, publicat în Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. VIII, Mircea Vulcănescu, Ed. Academiei Române, 2012, pp. 196-229.
8. Prin strategie „soft” înţeleg aici faptul că Şcoala nu a impus propria „doctrină” colaboratorilor şi personalităţilor cu care a făcut alianţe. Privită formal, şi nu în conţinut, strategia gustiană de afirmare nu este „soft”, ci chiar agresivă.
9. Vezi discuţia iniţiată de Ion Matei Costinescu, „The Nation as Epistemic Regime: On the Bucharest Sociological School, State Consolidation and Interethnic Relations”, în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 70-77, precum şi contribuţia aceluiaşi autor din acest număr al revistei Transilvania.
10. H.H. Stahl, apud Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, Ed. Curtea Veche, 2009, pp. 232-233.
11. Mircea Vulcănescu, Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români?, Ed. Compania, 2004, p. 131.
12. În cele din urmă, Virgiliu Leontie va fi exclus din postul de director al ASPER din cauza unor nereguli financiare, fiind înlocuit cu Dan Botta (în introducerea vol. III se afirmă chiar că prezenta lui Leontie a constituit unul din motivele întârzierii apariţiei volumelor III şi IV ale Enciclopediei).
13. Mircea Vulcănescu, „Răsboiul pentru întregirea neamului”, în Enciclopedia României, Vol. I, 1938, pp. 883-936.
14. Celelalte contribuţii din Capitolul 12 sunt: „Viaţa politică a românilor din Ardeal şi Bucovina”, de Ioan Georgescu, pp. 759-807; „Viaţa politică a Ţării Româneşti şi a Moldovei”, de I.C. Filitti, pp. 808-862; „Viaţa politică a României sub Carol I”, de Mihail Polihroniade, pp.
863-882; „Viaţa politică a României sub Ferdinand I”, de C. Enescu, pp. 937-969; ”Domnia regelui Carol al II-lea”, de Cezar Petrescu, pp. 970-978; „România în viaţa internaţională”, de George Sofronie, pp. 979-1004.
15. Mircea Vulcănescu, „Răsboiul pentru…”, op.cit., p. 935.
16. Idem, p. 889.
17. Idem, p. 929.
18. Idem, p. 935.
19. Ibidem.
20. Vulcănescu a mai avut o contribuţie şi în volumul II al Enciclopediei, „Ţara Românească”, elaborând capitolul „Înfăţişarea socială” din cadrul monografiilor judeţelor Alba şi Mehedinţi: pp. 21-22, respectiv pp. 278-279 din Enciclopedia României, vol. II.
21 În „Sinteza economiei naţionale”, p. VI, Enciclopedia României, 1939, Vol. III.
22. Idem, p. VIII.
23. Idem, p. VII.
24. Idem, p. VI.
25. Consideraţii asupra raportului între activitatea tehnică şi cea economică făcuse Vulcănescu în textul său „Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat”, publicat în 1932 în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, citat aici din Mircea Vulcănescu, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, pp. 730-733.
26 Vezi şi modul în care analizează K. Verdery chestiunea „specificului naţional” din perioada interbelică în „National ideology and national character in interwar Romania”, din Ivo Banac, Katherine Verdery (ed.), National character and national ideology in interwar Eastern Europe, New Haven, 1995, îndeosebi partea introductivă, pp. 103-107.
27. H.H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească, Ed. Minerva, 1983, pp. 5-15.
28. Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenţei”, în Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, pp. 1010-1011.
29. Există o componentă abstractă a Dimensiunii care explică de ce a fost receptată mai degrabă ca o scriere filosofică decât ca una de tip antropologic.
30. Proiectul Şcolii Gustiene ca proiect de ţară este discutat şi de Antonio Momoc în „Engineering a Good Society. The Sociological School of Bucharest National Project for Building Romania”, European Journal of Science and Theology, June 2013, Vol. 9, Supplement 2, pp. 95-104.
31. Dietmar Müller consideră că ţărănimea era importantă pentru Gusti atât pentru că ea trebuia să constituie baza şi să furnizeze principiile organizării economiei României Mari, cât şi pentru studierea şi revelarea esenţei românităţii. Totuşi, adaugă autorul, legat de identitatea
naţională, „Gusti este în această privinţă un reprezentant tipic al viziunii centriste, oficiale a multor intelectuali şi politicieni din perioada interbelică: definiţia politică a naţiunii române înţeleasă ca o naţiune cetăţenească fără coloratură etnică sau religioasă, aşa cum era prevăzută de Constituţia din 1923.” Citat din „Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică: Institutul Social Român şi Asociaţia de Politică Socială”, în Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 27. Cercetătorul citat consideră, însă, în mod greşit, că sociologia urbană era „neglijată” din considerente de ideologie de D. Gusti.
32. Prin folosirea termenului nu spun că Şcoala Gustiană a avut rolul de a fabrica un consens social care să menţină elita României Mari la putere. Dimpotrivă, consider că demersul Şcolii Gustiene este unul din rarele proiecte ale intelectualilor prin care aceştia au căutat să-şi câştige un
rol ascendent faţă de politic.

Bibliography:

Bourdieu, Pierre (1976), « Le champ scientifique » [“The scientific field”], în Actes de la recherche en sciences sociales. Vol. 2, nr. 2-3, pp. 88-104;
Costinescu, Ion Matei, (2013), “The Nation as Epistemic Regime: On the Bucharest Sociological School, State Consolidation, and Interethnic Relations”, Sfera Politicii, no. 175, pp. 70-76;
Golopenţia, Anton (2012), Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950), vol. III (Radu Crutzescu – Sabin Manuilă)[The Epistolary rhapsody. Letters received and sent by A.G. (1923-1950)], Ed. Enciclopedică;
Momoc, Antonio (2012), Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala Gustiană între carlism şi legionarism [The political traps of the interwar sociology. Gusti’s School between King Karl II and the legionaries], Ed. Curtea Veche;
Momoc, Antonio (2013), “Engineering a Good Society. The Sociological School of Bucharest National Project for Building Romania”, European Journal of Science and Theology, June 2013, Vol. 9, Supplement 2
Müller, Dietmar (2013), „Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică: Institutul Social Român şi Asociaţia de Politică Socială” [The Institutionalization of Social Sciences in Interwar Romania: The Romanian Institute of Social Sciences and the Asocciation
of Social Politics], în Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013
Stahl, H.H. (1983), Eseuri critice despre cultura populară românească [Critical essays on the Romanian popular culture], Ed. Minerva;
Rostás, Zoltán (2013), „Criză şi/sau tranziţie la şcoala gustiană – 1932-1934. Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia” [“Crisis and/or transition within the Gusti School – 1932-1934. From Anton Golopenţia’s correspondence point of view”], în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 3-12;
Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian [The Gustian Workshop], Ed. Tritonic;
Rostás, Zoltán (2009), Strada Latină nr. 8 [Latin Street no. 8], Ed. Curtea Veche;
Verdery, Katherine (1995), “National ideology and national character in interwar Romania”, în Banac, Ivo şi Verdery, K. (ed.), National character and national ideology in interwar Eastern Europe, New Haven, National character and national ideology in interwar Eastern Europe, New Haven;
Vulcănescu, Mircea (1938), „Răsboiul pentru întregirea neamului” [The War for unifying the nation], în Enciclopedia României, Vol. I, pp. 883-936;
Vulcănescu, Mircea (1939), „Sinteza economiei naţionale” [The synthesis of the national economy], Enciclopedia României, Vol. III, pp. V-VIII;
Vulcănescu, Mircea (2004), Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români? [ The Young Generation. Old crisis in new habits. Who are the Romanian youngsters and what they want?], Ed. Compania;
Vulcănescu, Mircea (2005), Opere I. Dimensiunea românească a existenţei [Works I. The Romanian dimension of existence], Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic;
Vulcănescu, Mircea (2005), Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice [Works II. Spiritual faces. Sociological prolegomena,], Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic.

The post Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominatii precare si un proiect nefinalizat: Vulcanescu si specificul national appeared first on Cooperativa G.

„Federalizarea statelor Europei”
Conferinţa d-lui prof. Dim. Gusti la Institutul social român

Adevărul, Anul 43, No. 14242, marţi 3 iunie 1930, p. 3

În faţa unui auditoriu foarte numeros şi ales, d. prof. Dim. Gusti, preşedintele I. S. R., a încheiat duminică ciclul conferinţelor asupra „Experienţei politice  şi sociale contemporane”, vorbind despre „Federalizarea statelor Europei”.

A fost o prelegere de sinteză, foarte interesantă şi de vie actualitate, aducând în discuţie cele mai de seamă probleme ce preocupă lumea politică contemporană prin largile lor perspective.

Întrebându-se de la început dacă există o Europă şi deci o problemă a Europei, conferenţiarul arată că, chiar dacă  n-ar exista un continent bine delimitat geograficeşte, există un continent uman, o creaţie spirituală, o manifestare splendidă a gândirii şi voinţei oamenilor ce o locuiesc, o cultură şi o civilizaţie proprie. Dovada o face şi discuţia ivită în ultimul timp în jurul aşa ziselor crize ale culturii europene moderne.

Ceea ce înseamnă, de altfel, că Europa devine, prin problemele ce le pune, din subiect obiect al politicii mondiale.

Gusti schiţează cu acest prilej, în linii generale, pe bază de date ştiinţifice şi statistice, problemele ridicate de însăşi existenţa lumii europene şi locul ei în constelaţia mondială.

Întâi situaţia economică a Europei, apoi cea politică, pentru a conchide că dacă Europa nu se organizează pe tărâm economic se va sărăci din ce în ce mai mult până va ajunge asemenea unei ţări colonizate, iar pe tărâm politic va deveni vasala uneia din cele trei mari blocuri albe unificate, pierzând astfel şi primatul civilizaţiei.

Salvarea din penibila situaţie în care se găseşte Europa, bolnavă mai ales din izolarea şi vrăjmăşia statelor ce o compun, nu va putea veni decât din unirea statelor europene într-o federaţiune necesară şi posibilă.

Ca o exemplificare, conferenţiarul aminteşte toate încercările în acest sens de la Alexandru cel Mare până la Napoleon. Ideea unităţii Europei are rădăcini profunde în istoria umanităţii, e o idee forţă care agită spiritele de veacuri.

După o analiză sugestivă a principiului federalist, care este o conciliere între principiul autorităţii şi acela al libertăţii şi după o expunere a realizărilor în acest sens ce se întâlnesc în Elveţia, Marea Britanie şi Rusia sovietică, d. Gusti s-a ocupat, făcând o critică documentată şi obiectivă, atât a acţiunii generoase şi poate de aceea cam fanteziste a lui Coudenhove-Kalergi, cât şi a memorandului Briand, realist şi înţelept, el fiind în acelaşi timp nu numai un plan sistematic, dar şi o metodă admirabilă, care are nevoie, spre a fi aplicat, de o solidaritate conştientă şi de o conştiinţă a solidarităţii statelor europene.

În încheiere, conferenţiarul a evidenţiat printr-o frumoasă imagine plastică necesitatea unei securităţi psihologice, condiţie indispensabilă a unei acţiuni serioase de federalizare europeană.

A se vedea si:

• Problema federatiei statelor europene (1935)

The post „Federalizarea statelor Europei”. Conferinta d-lui prof. Dim. Gusti la Institutul Social Roman appeared first on Cooperativa G.

CALEIDOSCOPUL VIEŢII INTELECTUALE. Litere, ştiinţe, artă Experienţa politică

Victor Godeanu
Adevărul, Anul 43, No. 14262, joi 26 iunie 1930, p. 2

Rândurile acestea le-am înţeles ca o încheiere şi concluzie asupra conferinţelor ţinute anul acesta la Institutul social român.

S-au expus douăzeci şi cinci de prelegeri, sinteze ale regimurilor politico-sociale, încercate după război: fascism, dictatură militară, republicanism, democraţie, dictatură proletară şi federalism internaţional. Aplicate la diversele state, conferinţele au avut şi importanţa unor breviarii de istorie politică.

Din această cercetare a experimentării politice şi sociale contemporane a lipsit – voit, desigur – analizarea situaţie din România. Atitudinea spirituală de eleganţă şi imparţialitate a iniţiatorului conferinţelor, d. prof. Dim. Gusti, şi-a menţinut această rezervă. Fiindcă, oricine şi oricum ar fi făcut-o, şi-ar asuma reproşul preferinţelor politice, cu certitudine.
Din concepţia purtătorilor de cuvânt al feluritelor sisteme de guvernare, am reţinut caracteristicile următoare: toţi admit că politica astăzi nu poate fi decât naţională şi deci de mase. În jurul acestor premise centrale, se alătură atâtea alte idei, fapte şi deducţii felurite. Mai mult, toţi consideră regimurile de mână tare ca fenomene trecătoare, iar stagnarea progreselor democraţiei, în întindere, ca momentană.

Aşadar, problema reconstrucţiei societăţii contemporane are la bază tot teoria democraţiei, a liberei guvernări, pentru situaţia normală. Şi concepţiile guvernărilor „tari” (dictatură, fascism) sunt admise numai provizoriu până la normalizare. Vă rog să reţineţi importanţa: democraţia e o stare de spirit chiar la cei ce o ironizează, dispreţuiesc şi nu o admit ca o stare a societăţii.

Fapt este că trecutul istoric e impregnat de autoritarism (tiranie echivalent cu dictatură). În imobilitatea lui nu putem rămâne. Oricum, e mai bine şi mai cuminte de a înţelege şi urma curentul irezistibil şi ireversibil al democraţiei, chiar cu un entuziasm mai relativ.

A mărturisi o credinţă inebranlabilă în regimul democratic, după experimentarea făcută, e dificil. El s-a născut sub influenţa unor principii şi sub impulsiunea nemulţumirii contra vechilor regimuri, renăscute în altă formă şi denumire.

S-ar putea ca şi democraţia să fie luată de altă mişcare largă şi puternică analogă ei. Nu e definitivă, nici perfectă – ca orice creaţiune omenească. Totuşi, graţie ei au luat naştere statele naţionale şi în atmosfera ei de libertate apar energiile.

Aici, însă, este şi slăbiciune: sub fermentarea ideilor noi, concepţiunea de libertate declină în faţa celei de egalitate economică realizată prin grija şi sub autoritatea statului.

CALEIDOSCOPUL VIEŢII INTELECTUALE. Litere, ştiinţe, arte Adunarea generală a Institutului social român

Adevărul, Anul 43, No. 14265, 29 iunie 1930, p. 2

Duminică dimineaţă s-a ţinut adunarea generală a Institutului social român.

ASISTENŢA

Au participat numeroşi membri, intre care d-nii: Gusti, preşedintele Institutului, Em. Miclescu, C. Argentoianu, I. Răducanu, Andrei Rădulescu, T. Ficşinescu, I. Mirescu, I. Simionescu, Anibal Teodorescu, M. Djuvara, Al. Costin, G. Ionescu-Siseşti, Savel Rădulescu, E. Decuseară, Al. Oteteleşeanu (…)

ŞEDINŢA

D. A. Costin, secretar general, a făcut darea de seamă a activităţii Institutului, pe anul expirat, iar d. inginer Ficşinescu a făcut raportul situaţiei financiare.

DISCURSUL PREŞEDINTELUI

A luat apoi cuvântul d. Dim. Gusti, preşedintele Institutului, făcând o largă expunere asupra rolului ce-l îndeplineşte în viaţa noastră instituţia ce conduce.

În primul rând desfăşoară o largă activitate pentru cunoaşterea ţării. În acest scop secţiunea sociologică şi monografică face în fiecare an cercetări ştiinţifice, adunând un imens material privitor la viaţa satelor româneşti din diferite părţi ale ţării. Este păcat numai că deocamdată mijloacele nu permit tipărirea volumelor pregătite. Ar fi însă foarte interesant dacă s-ar alcătui un muzeu unic din toate muzeele organizate de secţiunea monografică.

În al doilea rând, institutul se ocupă de viaţa internaţională. Pentru aceasta se organizează anual cicluri de conferinţe, cât şi lucrări în secţii. Anul viitor conferinţele se vor grupa în jurul ideii de federalizare a Europei.

PROIECTE

În legătură cu aceasta, d. Gusti propune înfiinţarea unei şcoli româneşti politice la Geneva, pentru studierea vieţii politice a celor mai perfecte democraţii.

Institutul se gândeşte să creeze un oficiu central de documentare, care ar fi un admirabil instrument de lucru, îndeosebi pentru marile probleme internaţionale şi româneşti.
Dar mijloacele de realizare de care dispune institutul sun foarte mici. Subvenţia statului a fost redusă la jumătate. Întregul buget este absorbit numai de tipărirea arhivei şi de procurarea publicaţiilor ştiinţifice necesare sălii de lectură.

A urmat o lungă discuţie la care au luat parte d-nii Argentoianu, Răducanu, Djuvara, Anibal Teodorescu, făcând diferite propuneri.

Adunarea a aprobat apoi planul de activitate pentru anul viitor şi a hotărât să se intervină pentru acordarea unei mai largi subvenţii din partea statului şi pentru dobândirea unui pavilion din parcul Carol, unde să se înfiinţeze muzeul sociologic al ţării.

The post Institutul Social Roman: bilant, tematici, proiecte (1930) appeared first on Cooperativa G.

Sindicatele muncitoreşti şi Organizaţia internaţională a muncii
Conferinţa d-lui deputat I. I. Mirescu

Dimineaţa, Anul XXVI, No. 8418, duminică 1 iunie 1930, p.11

În ciclul de comunicări organizat de secţia de politică socială a Institutului social române pentru sărbătorirea a zece ani de existenţă şi activitate ai B. I. M., a vorbit ieri d. I. I. Mirescu, deputat, despre „Sindicatele muncitoreşti şi O. I. M.”.

Conferenţiarul a căutat să arate că Organizaţia internaţională a muncii nu este spontană a autorilor tratatelor de pace şi nici o binevoitoare şi înţelegătoare concesie capitalistă, ci este rezultatul luptelor neîntrerupte duse de clasa muncitoare pentru apărarea şi recunoaşterea drepturilor sale.

Dacă reprezentanţii muncitorimii s-au întâlnit cu acei a patronilor în adoptarea unor anumite reforme sociale, apoi spiritul şi motivele ce i-au îndreptat în aceeaşi direcţie sunt cu totul diferite. Pe când pentru clasa capitalistă progresistă reforma este un scop, pentru muncitorime ea este numai un mijloc.

Ca să evidenţieze partea hotărâtoare a muncitorimii în crearea O. I. M., conferenţiarul aminteşte întreaga acţiune dusă de lumea muncitoare în acest scop, Owen şi sfârşind cu conferinţa internaţională de la Berna (1919).

Încheind, deputatul muncitorimii aduce elogii neobositului luptător şi creator care este directorul B. I. M. d. Albert Thomas şi spune că lumea muncitoare va fi totdeauna alături e instituţia pe care el o conduce.

ADUNAREA GENERALĂ A INSTITUTULUI SOCIAL ROMÂN
Expunerea d-lui prof. Gusti. Discuţii şi propuneri

Dimineaţa, Anul XXVI, No. 8446, duminică 29 iunie 1930, p. 3

Institutul social român a ţinut adunarea generală anuală, duminică 22 iunie a.c. la ora 10 dimineaţa la sediul său din localul Academiei comerciale. Au participat numeroşi membri, printre care d-nii: prof. Gusti, preşedintele Institutului, Eugen Miclescu, C. Argentoianu, I. Răducanu, Andrei Rădulescu, T. Ficşinescu, I. Mirescu, I. Simionescu, Anibal Teodorescu, M. Djuvara, Al. Costin, G. Ionescu – Siseşti, Savel Rădulescu, E. Decusara, Al. Oteteleşeanu, Şerban Voinea, C. Petrescu, dr. Banu, Const. Georgescu, Tudor Vianu, St. Mihăilescu, dr. Manoilă, George Tistu, T. Acsente, Em. Poulopol, Barbu Solacu, doamnele: Calipso Botez, Michaela Catargi, Alice Voinescu, Ghelmegeanu, Veturia M. Marcovici, d-ra E. Cerchez etc,

ACTIVITATEA ŞI ROLUL INSTITUŢIEI

După darea de seamă asupra activităţii Institutului în anul încheiat, făcută de d. secretar general Al. Costin şi după ce adunarea a aprobat raportul situaţiei financiare, făcut de d. ing. Ficşinescu, d. prof. Gusti face o expunere a rolului ce îndeplineşte în viaţa noastră publică şi intelectuală Institutului social.

D. Gusti subliniază tripla sa misiune:

1. Activitatea pentru cunoaşterea ţării prin cercetările ştiinţifice făcute în fiecare an de secţiunea sociologică monografică, care a adunat un material imens privitor la viaţa satelor româneşti din diferitele regiuni ale ţării (peste 15.000 fişe, muzee, filme documentare, etc.), material care ar putea fi de nespus folos dacă mijloacele ar permite tipărirea volumelor pregătite. D. preşedinte arată cât de utilă ar fi adunarea tuturor muzeelor organizate de secţiunea monografică într-un muzeu unic, care ar ilustra viaţa săteanului din toate regiunile ţării şi propune organizarea lui într-un pavilion din Parcul Carol.

2. Cercetarea vieţii internaţionale, atât în ciclurile de conferinţe ale institutului, cât şi în lucrările secţiunii. Pentru anul viitor, conferinţele se vor grupa în jurul ideii de federalizare a Europei în cadrul internaţionalismului constructiv. D. prof. Gusti propune înfiinţarea unei şcoli româneşti politice la Geneva, unde să meargă în fiecare an tineri cu studiile superioare terminate şi să studieze viaţa politică a celor mai perfecte democraţii, lucrând, de asemenea, în bibliotecile Societăţii Naţiunilor, B. I. M. –ului, urmând cursurile Academiei genoveze de studii internaţionale, facultăţii de ştiinţe sociale etc.

3. În legătură cu aceste două preocupări, Institutul este menit să creeze un Oficiu central de documentare care să cuprindă publicaţiuni şi dosare organizate asupra tuturor problemelor vieţii româneşti şi vieţii internaţionale. Acest Oficiu de documentare va fi îndeosebi pentru marile probleme internaţionale care apar un admirabil instrument de lucru pentru afirmarea gândirii noastre naţionale.

Încheind, d. prof. Gusti a arătat că mijloacele de realizare de care dispune Institutul sunt foarte comprimate, subvenţia statului a fost redusă la jumătate şi că numai tipărirea „Arhivei pentru ştiinţa socială” şi ţinerea la curent a sălii de lectură cu publicaţiile ştiinţifice absorb bugetul actual. Publicarea ciclurilor de conferinţe şi a altor volume ar trebui să fie întreruptă, biblioteca neţinută la curent etc.

DISCUŢII ŞI PROPUNERI

Au făcut propuneri d-nii: C. Argentoianu, I. Rădulescu, M. Djuvara, Anibal Teodorescu, Savel Rădulescu, d-na Ghelmegeanu şi alţii, după care adunarea a aprobat planul de activitate viitoare. Adunarea a cerut, de asemenea, să se revină asupra reducerii subvenţiei acordate Institutului social, care face operă atât de utilă şi să se intervină pentru dobândirea pavilioanelor din Parcul Carol, necesar muzeului sociologic al ţării, să i se acorde mijloace pentru crearea şcolii de la Geneva, menită să furnizeze ţării o pleiadă de intelectuali pregătiţi pentru problemele internaţionale şi pentru organizarea vieţii noastre politice, altfel decât în trecut.

Vezi si:

• Institutul Social Roman: bilant, tematici, proiecte (1930)
• Organizatia internationala a muncii si viata economica (1930)

The post Sindicatele muncitoresti si Organizatia Internationala a Muncii; Adunarea Generala a Institutului Social Roman (1930) appeared first on Cooperativa G.

Inaugurarea institutului pentru cultura şi fermentarea tutunului

Clădirile instituţie construite după planurile arhitect Lucian Teodosiu

UNIVERSUL Anul XLVIII Nr. 148 Miercuri 2 Iulie 1930, p. 5

Duminică s’a inaugurat institutul pentru cultura şi fermentaţia tutunului, construit la Băneasa şi care e menit să raţionalizeze această cultură pe baze ştiinţifice pentru obţinerea celor mai bune calităţi de tutun.

La această solemnitate au participat şi reprezentanţi ai regiilor şi instituţiilor similare din alte ţări străine. Din Italia d-nii: Michell Bennicosa, inspector tehnic al culturii tutunului, Cav. Urf. dr. Manolio Donadoni, directorul institutului experimental Scafiti; din Cehoslovacia: d. Miroslav Dik, directorul culturii, ing. Karel; din Iugoslavia d-nii: Mita Dimitrievici, Iovan Alexandrovici, Adragutin Vulitscievici, Petre Premujici, Rudolf Garnic; din Austria: d. M. Guidel Strasser; Grecia: d. Arghirudis; Ungaria: d-ra Bitte Rossa; Amsterdam: dr. Kremer, cum şi un delegat al regiei din Bruxelles.

În numeroasa asistenţă am remarcat pe d-nii: D. Gusti, preşedintele casei autonome a monopolurilor; C. Stoicescu, Chiriacescu, Ioachimescu, Cancicov, g-ral Râmniceanu, Şt. Stănescu, I. Lapedatu, I. Banciu, prof. Şt. Minovici, M. Chiriţescu-Arva, V. Păsăreanu, ing. Pretorian, arhitect Lucian Teodosiu, ing. Radu Teodoru, Gh. Moisiu, Gh. Păun, ş. a.
După ce pr. Şerpe a oficiat un serviciu divin, în hall-ul institutului, asistenţa a trecut în sala de conferinţe.

CUVÂNTAREA D-LUI PROF. D. GUSTI

D. prof. D. GUSTI a spus că institutul experimental, care se inaugurează este menit a deveni unul din cele mai importante elemente componente ale vastei organizaţii, care este Cassa autonomă a monopolurilor regatului României.

Cassa autonomă, creiază din necesităţi de Stat, pentru a da o garanţie efectivă purtătorilor de bonuri de împrumut şi pentru a da tezaurului Statului însemnate resurse, are menirea, ca întrebuinţând şi profitând de autonomia, ce-i este acordată prin legea ei constitutivă, să reîntinerească, să modernizeze şi să raţionalizeze instituţia exploatării monopolurilor României, pentru a putea face să reziste la comparaţia cu oricare altă instituţie similară străină.

A creia cele mai bune condiţii de desvoltare a materiei prime de calitate, care ese tutunul; a produce prin întreprinderi industriale cât mai bine utilate şi prin metode de fabricaţie cât mai perfecţionate, cu un preţ de cost al produsului cât mai scoborît; a reînoi materialul tehnic pentru a-l menţine la înălţimea progresului zilei; a activa vânzarea internă printr’o publicitate abilă a unor produse prezentate atrăgător şi prin scurtarea drumului de circulaţie dela producător la consumator; a intensifica exportul prin toate mijloacele moderne comerciale; a interesa pe toţi participanţii producţiei şi circulaţie fabricatelor – funcţionari, lucrători şi cultivatori–la opera comună prin o politică social-culturală de solidarizare a lor cu instituţia, iată directivele de care se inspiră consiliul de administraţie a Cassei autonome.

Ajutaţi de un personal de elită, care nu precupeţeşte devotamentul şi munca, s’au înfăptuit multe lucruri până acum; foarte multe rămân însă a fi înfăptuite în viitor.

În această ordine de idei, consiliul de administraţie este stăpânit de sentimentul unei înalte satisfacţii azi, când inaugurează oficial activitatea institutului experiemental.

Cercetările pur ştiinţifice ale institutului vor avea cele mai fericite repercursiuni practice asupra întregului organism al Cassei autonome: asupra industriei fabricării de ţigarete superioare, asupra comerţului de export şi asupra activităţii agricole, în regiunile unde se cultivă tutunul.

Dacă de aceste rezultate ştiinţifice va beneficia Cassa autonomă, în acelaş timp de ele vor profita cultivatorii de tutun, cari, având posibilitatea a cultiva tutun de calitae superioară, aceeaş suprafaţă de pământ va da o rentabilitate mai mare decât până acum.

Îmbunătăţirea culturei tutunului nu se poate înfăptui decât prin cooperare strânsă între administraţie şi cultivatori. De aceea institutul va urmări pe lângă scopul primordial ştiinţific, unul pedagogic.

Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, ca şi acelea ale experienţei practice vor fi puse la dispoziţia miilor de cultivatori prin cursuri teoretice şi practice, ce se vor organiza la institut, ori în afară de el şi prin publicaţii.

Mai mult încă, pentru a încadra şi mai bine pe cultivator (ori, în altă direcţie, pe lucrător) în lumea scopurilor urmărite de Cassa autonomă şi pentru a face din fiecare cultivator (şi lucrător) un colaborator conştient la rosturile instituţiei, s’a plănuit o întreagă organizare social-culturală prin întemeieri de cooperative, biblioteci (s’au înfiinţat până azi 800) premii, ş. a. m. d.– care au menirea a dirigui şi stimula activitatea agricolă a săteanului.

Aceste institut este o creaţie veche. În numele consiliului de administraţie a Cassei autonome aduc toate omagiile foştilor miniştri de finanţe, d-lor Vintilă Brătianu, Ion Lapedatu, M. Popovici, ca şi foştilor membri ai consiliilor de administraţie ale vechei regii, sub al căror regim s’au întocmit planurile de înfiinţare a institutului şi s’au continuat apoi lucrările de executare.

IMPORTANŢA CULTURII TUTUNULUI

D. ing. V. PĂSĂREANU, directorul culturii şi fermentării tutunului, a înfăţişat în chip documentat, realizările obţinute în cultura tutunului bazată pe nouile metode ştiinţfiice.
În ţara noastră, se cultivă tutun pe o întindere de circa 30–35 mii ha, de 80–90 mii familii.
Se produc anual 20–26 milioane kg. tutun, în valoare de 700–800 milioane lei.
Casa autonomă a regiei a instituit un fond special, în valoare de 80–90 mil. pentru ameliorarea culturii tutunului în vederea obţinerii celor mai bune calităţi.
În acest scop, pe lângă activitatea institutului de exprimentare se desfăşoară un întreg program de acţiune.

ORGANIZAREA INSTITUTULUI

D. prof. M. CHIIRIŢESCU-ARVA a vorbit despre organizarea institutului, dând interesante lămuriri asupra laboratoarelor şi asupra rolului lor în desvoltaea culturii tutunului.
D. prof. POPOVICI-LUPA a adus salutul Academiei de agricultură, iar d. STOIANOVICI a vorbi în numele cultivatorilor de tutun.

CUVÂNTUL DELEGAŢILOR STRĂINI

Au vorbit apoi d-nii: DIMITRIEVICI, diin partea Serbiei, M. BENNICOSA din partea Italiei, dr. KAREL din partea Cehoslovaciei, GUIDEL STRASSER, din partea Austriei, d-ra BITTE ROSSA din partea Ungariei şi d. ARGHIRUDIS din partea Greciei, aducând României salutul ţărilor respective şi felicitând călduros pe organizatorii celui mai modern institut pentru cultura tutunului.

VIZITAREA INSTITUTULUI

După solemnitate, asistenţa şi delegaţii străioni au vizitat institutl şi laboratorul pentru fermentaţia tutunului.
Străinii au rămas încântaţi de admirabila organizare a institutului, înzestrat cu cel mai modern utilaj. Palatul institutului, o minunată realizare arhitectonică, datorită concepţiei originale a d-lui arhitect Lucian Teodosiu, a atras în mod deosebit atenţia delegaţilor străini.

*

După vizitarea laboratoarelor, s’a servit oaspeţilor o gustare.

CUM VA FI SĂRBĂTORITĂ ZIUA COOPERAŢIEI
Programul întocmit de Oficiul naţional al cooperaţiei române

Dimineaţa, Anul XXVI, No. 8451, vineri 4 iulie 1930, p. 7

În fiecare an se sărbătoreşte Ziua Cooperaţiei. În această zi aleasă de Alianţa cooperativă internaţională se fac serbări cu caracter cooperatist în întreaga lume. Totodată se desfăşoară cu intensitate propaganda în favoarea cooperaţiei.
Anul acesta sărbătoarea cooperaţiei are loc duminică 6 iulie.
Oficiul naţional al cooperaţiei române a luat toate măsurile ca această zi să fie sărbătorită în întreaga ţară.

În acest scop a dat unităţilor cooperative o circulară, însoţită de un program tip cu lămuriri asupra modului cum se poate desfăşura serbarea.

SERBAREA DIN CAPITALĂ

La Bucureşti, unităţile mari (Uniunea şi Federala), precum şi cele mici, sub îndrumarea Oficiului şi a secţiunii regionale respective, vor face serbarea împreună în palatul funcţionarilor publici în orele de dimineaţă, iar după amiază, fiecare cooperativă îşi va desfăşura programul la sediul ei.

În acea zi vor vorbi la radio d. Gusti despre „Spiritul cooperativ” şi d. T. C. Ionescu -. Paşcani despre „Tovărăşiile în viaţa satelor”.

CONFERENŢIARI

La serbarea de la Ploieşti va vorbi d. I. Răducanu, la Orhei d. Mladenatz, directorul general al Oficiului, la Novaci – Gorj d. G. Dumitrescu – Bumbeşti, membru în consiliul general al cooperaţiei.

PROGRAMUL SERBĂRILOR

Oficiul naţional al cooperaţiei române a trimis tuturor unităţilor cooperatiste din ţară programul după care să organizeze sărbătorirea zilei Cooperaţiei.
Acest program prevede următoarele:

1. Întruniri la care se vor arăta foloasele şi rezultatele cooperaţiei, urmate de:
2. Serbări câmpeneşti populare;
3. Procesiuni cu placate cooperatiste;
4. În aceste procesiuni, care alegorice din domeniul cooperaţiei;
5. Pavoazarea localurilor (faţadelor şi vitrinelor) cooperativelor de toate felurile;
6. Seara, reprezentaţii cinematografice (filme cooperatiste), eventual şezători şi teatru cooperatist;
7. În şcoale, câte o mică cuvântarea asupra cooperaţiei; şcoalele vor lua parte la procesiuni;
8. Mici expoziţii cooperatiste;
9. La Bucureşti, expoziţia cărţii şi a presei cooperatiste;
10. Numere speciale din publicaţiile cooperatiste, consacrate zilei;
11. Articole ocazionale în presa zilnică;
12. Schimb de vizite cooperatiste, excursii;
13. Placate, de preferinţă ilustrate, cu scurte îndemnuri cooperatiste;
14. Distribuirea de foi volante cu expunerea pe scurt a foloaselor cooperativizării;
15. Distribuirea unei insigne a cooperaţiei române;
16. La orele 8 seara se va asculta la radio conferinţa d-lui profesor universitar D. Gusti, preşedintele consiliului general al cooperaţiei.

X

Ziua cooperaţiei va fi sărbătorită în 40 de ţări grupate în Alianţa cooperativă internaţională.
România, care face parte şi ea din „Alianţa cooperativă”, va sărbători această zi, după cum am anunţat mai sus, duminică 6 iulie; celelalte ţări vor sărbători Ziua Cooperaţiei sâmbătă, 5 iulie.

În vederea sărbătoririi Zilei Cooperaţiei, Alianţa cooperativă internaţională, al cărei sediu central e la Londra, a lansat un manifest către cooperatorii din întreaga lume. În acest manifest se relevă avantagiile aduse colectivităţii de către cooperare şi se dă imbold cooperatorilor să activeze mai departe pe tărâmul cooperaţiei.

The post Ziua Cooperatiei; Inaugurarea Institutul Tutunului pentru Casa Monopolurilor appeared first on Cooperativa G.

Monografia satului Runcu. Cum lucrează seminarul de sociologie al d-lui prof. Dim. Gusti

Dimineaţa, Anul XXVI, No. 8494, vineri 15 august 1930, p. 3 

Victor Godeanu

În fiecare an o parte din studenţii seminarului de sociologie de pe lângă facultatea de litere din Bucureşti cercetează câte unul din satele noastre – după iniţiativa şi sub conducerea neîntrecutului profesor de sociologie Dim. Gusti.

O activitate studenţească de vacanţă mai cu rost şi mai rodnică nu ne închipuim.

Gândiţi-vă puţin: celula naturală a organizaţiunii sociale este satul, către care s-au îndreptat de mai multă vreme atâtea atenţii de vorbă şi electorale, de care se vorbeşte cât se ştie de mult. Satul românesc nu e cunoscut şi de aceea vor fi zadarnice toate măsurile ticluite de toţi doctorii în organizaţie şi legiferare.

E limpede: ca să faci un lucru ori să-l schimbi, trebuie să-l cunoşti.

Acelaşi raţionament elementar se pune pentru toate problemele privitoare la satul nostru, fie ele economice, politice, administrative, culturale etc.

O cercetare metodică şi analitică fac acum studenţii seminarului de sociologie cu maestru lor, asupra satului Runcu din Gorj. E a şaptea monografie, după Goicea Mică din Dolj, Ruşeţu din Brăila, Nereju din Putna, Fundul Moldovei din Câmpulungul bucovinesc şi Drăguşu din Făgăraş.

SOCIOLOGIA SATULUI

Atât metoda cât şi obiectul monografierii satului tip constituie elemente precise de operă ştiinţifică: o sociologie aplicată asupra satului. Toate domeniile de viaţă sătească sunt examinate prin echipe de studenţi, apoi întreg materialul documentar, enorm, clasat pe dosare şi fişe, va fi centralizat ca pe baza lui să se încheie monografia sintetică.

De pildă, monografiştii privesc obiectul cercetării, satul, din patru unghiuri de vedere: cosmologic, biologic, psihologic şi istoric.

În partea cosmologicului se face constatarea a ceea ce este şi se caută explicarea de ce e aşa, cu raportări la cauzalitate şi condiţionare. În cadrul biologic, monografiştii aduc veritabile revelări în privinţa rasei şi mai ales a stadiului boalelor.

Cât despre cadrul psihologic, avem de a face cu sufletul colectiv al satului în mentalitatea lui generală, de opinie publică, mentalitate moralo-religioasă, mentalitate economică, juridică, politică, profesională şi culturală.

Ultimul cadru, cel istoric, cuprinde obscurul tărâm al reconstituirii istorice, din informaţii documentare, din cele verbale şi legende, precum şi studierea regimului proprietăţii (vom avea o monografie unică asupra răzăşiei şi devălmăşiei, datorită d-lui Stahl).

Pe lângă aceste înfăţişări, se urmăresc şi se iscodesc manifestările vieţii economice, spirituale şi politico-administrative.

Sper că am făcut pe cititor să sesizeze vastitatea cercetărilor, ce însemnătate are fiecare problemă şi că până acum a fost exagerată pretenţia de cunoaştere a vieţii săteşti.

Dificultăţile analizării pier în faţa metodei şi entuziasmului cu care fiecare din cei 60 de monografişti îşi vede de lucrul lui, însemnând observaţiile şi particularităţile, cu aplecare şi drag.

Cu ce plăcere aş însemna numele fiecăruia din grupele d-lor: Cornăţeanu, Vulcănescu, Brăiloiu, Stahl, Herseni, dr. Roşianu, Mac Constantinescu, Georgescu, dar înşiruirea ar fi seacă. E o întrecere de muncă şi apropiere de săteni care se observă la şedinţele zilnice, când se comunică rezultatele, se face controlul şi consideraţii ştiinţifice de d. Gusti.

X

Altă latură a prezenţei studentelor şi studenţilor monografişti la sate e propaganda ce o fac. Desigur, înfiinţarea unei biblioteci este pe primul plan. Ea se face cu un fast deosebit şi ia proporţiile de eveniment pentru săteni.

Şezătoarea ce are loc, premierea de costume naţionale, producţiile de jocuri şi cântece şi cu deosebire nunta, toate organizate de monografişti, merită articole speciale.

Este o încântare să priveşti delicateţea şi sârguinţa studenţilor cari notează discret desfăşurarea vieţii rurale în obiceiurile, decenţa şi rudimentul specific.

Un aport deosebit de util îl dă asistenţa sanitară a mediciniştilor în tratarea bolnavilor, semnalarea maladiilor endemice şi tarelor degeneratoare.

Din expediţia monografică actuală, runcanii au aflat şi profit de ordin economic: solul pietros şi abundenţa apelor cu sistemul de irigaţie sunt condiţii foarte prielnice pentru cultura tutunului. Din iniţiativa şi sprijinul profesorului Gusti  (evident, în urma cercetărilor unui expert), la Runcu va începe cultura tutunului şi rodul muncii se va înzeci. Tot astfel va fi reorganizată şi întărită cooperativa sătească, în primul rând banca populară.

Faima monografierii săteşti – operă unică de sociologie aplicată – a atras atenţia universitarilor străini. Marţi, 12 august, erau anunţaţi şi aşteptaţi în Runcu douăzeci de studenţi din Leipzig şi Breslau, cu profesorul de sociologie Ibsen.

La Runcu, în Gorj

De la Târgu – Jiului te poţi îndrepta spre munte pe trei căi principale: spre răsărit pe şoseaua către Novaci, înspre Vâlcea şi Olt; spre nord, în inima muntelui şi pe valea Jiului, către Lainici şi dincolo la Lupeni, Pietroşani; şi, în fine, spre apus, în rând cu munţii, către Tismana, Baia de Aramă şi prin Mehedinţi.

Am luat drumul Tismanei, călătorind într-o trăsurică pusă la îndemână de primarul Târgu – Jiului, prietenul Manofescu. Şoseaua se întinde printre porumbişte măruntă şi săracă, de-a dreptul către munţi suri şi golaşi. Mai cu deal, mai cu vale, după ce urci printr-o pădure tăiată ajungi în Bârsăneşti – sat cu case mărunţele de lemn, curţi umbrite de nuci şi cireşi sau peri uriaşi. Lumea-i la fân sau pe câmp, la lucru.

Căldura e în toiu şi se lasă mai puternic.

După răsuflatul cailor într-un popas scurt, o luăm iar înainte şi apoi abatem pe o şoseluţă la dreapta din calea spre Tismana.

Intrăm în Răchiţele şi – iată-ne în Runc.

Nucii din bătături sunt mai măreţi şi în vecinătatea lor casele par mai pipernicite. Puţintel mai în fund porneşte şi se ridică spinarea muntelui, în faţă, la dreapta şi la stânga.

Întâlnim un copil degenerat şi o fată guşată (ULTIMUL RÂND DE PE COLOANĂ ESTE ŞTERS) .

De o parte şi de alta a şoselei numai pomi, iar în cele două şanţuri curge apă limpede, ca de izvor. Parcă nu mai e cald.

Runcu se întinde de-a lungul Sohodului în două şiruri pe cele două şosele cu case de lemn acoperite cu şindrilă, alături câte un şopron, vreun pătul sau un leau de vite; în ogradă câteva orătănii, grădina cu pruni mai în fund – peri, cireşi ori nuci în curtea împrejmuită cu pietre puse una peste alta.

Mergi înainte hămăit arar de câte un câine.

Cine nu cunoaşte înfăţişarea unui astfel de sat de munte din vechiul regat, de la Mehedinţi până spre Vrancea? Sate sărace şi totuşi aşa de pitoreşti prin aşezarea lor şi pometurile ce năpădesc locuinţele…

Runcu Buzeştilor

Un lucru mă nedumerea. Zărisem, venind, rânduri verzi, dese şi drepte sub marginea muntelui despădurit, ce aduceau cu viile. Am întrebat şi mi s-a răspuns că sunt în adevăr vii, unele vii vechi, „româneşti”, mare parte vii altoite, „mericane”.

Şi mai are altceva propriu Runcu. Apele lui sunt folosite nu numai pentru mori, ferestraie şi piuă; ele sunt duse în jgheaburi săpate pe marginea drumurilor şi, pe rând, îndreptate în grădinile cu zarzavat şi ogoarele cu cereale ale runcanilor. Un adevărat sistem de irigaţie pentru culturi: porumb, grâu, secară, cânepă, cartofi (gulani), varză etc.

Pe lângă agricultură şi viticultură, în satul Runcu poţi găsi exploatarea varului şi lemnului pe scară întinsă, tot aşa prunăritul, şi la munte sus creşterea vitelor. Am zice o economie complexă şi variată.

Împrejurările acestea fac ca o parte din populaţia satului să fie înstărită, cu gospodării ridicate, case şi vite bune, un trai mai omenesc, la nivelul gospodarilor chiaburi din alte regiuni.

Era să uit altă particularitate a Runcului: două izvoare de apă foarte bogată, Gâlciomiţa şi Jeleşul. Fiecare formează câte un pârâu ieşind de sub stâncă, rece şi limpede şi de îndată sunt folosite pentru mori cu câte trei şi patru alergători.

Negreşit că eşti iscodit să ştii ceva despre trecutul satului. Vei afla că el stă din vremea lui Mihai Viteazul, care l-a dăruit celui mai vajnic dintre Buzeşti, lui Preda, iar locuitorii  erau clăcaşi pe moşia Buzescului şi partea ce mai rămăsese însuşi Domnitorului, adică Doamnei Florica.

„Şi iarăşi a dăruit Domnia mea lui Preda Buzescul – stă scris în hrisovul domnesc al lui Mihai Viteazul – moşia Runcul ca să-i fie ohavnică lui şi urmaşilor lui, împreună cu satul Răchiţele cu cele 29 de sălaşe ale lui, împreună şi cu satul Bâlţişoara şi cu Slătioarele”.

Iar dintr-o scrisoare a Doamnei Florica către acelaşi Buzescu se menţionează asemenea ca mărturie pasagiul în care îl întreabă „cum merg prunii şi dacă s-au copt porumbii”.

Numai aceste mărturii scrise, cu legendele vagi, formează trecutul nebulos. Ceea ce se ştie sigur este că în veacul trecut satul era de clăcaşi pe moşie boierească.

Dau clăcaşii dajdie şi din stratul de ceapă, după vorba unui bătrân.

Exproprierea din 64 a adus emanciparea runcanilor, oameni harnici, foarte harnici şi înzestraţi cu inventivitate. Astăzi nu mai există moşie boierească: pământul şi munţii sunt ale lor, împărţite pe dramuri, după moşi, dar nu mai ajunge.

Locuitorii păstrează mereu portul, au duh îndrăcit, surplusul de populaţie pleacă după muncă şi pâine în ţară.

Ceea ce bântuie Runcu e dobânda şi cumplitele boli: sifilisul (45 la sută) şi guşa.

X

Lucrurile acestea le-am aflat de la minunata expediţie ştiinţifică întreprinsă de studenţii seminarului de sociologie, etică şi politică de pe lângă facultatea de litere din Bucureşti, organizaţi şi conduşi de excelentul profesor de sociologie Dim. Gusti.

Monografia satului Runcu din Gorj. Sărbătorirea profesorului de sociologie Dim. Gusti, Decanul facultăţii de filosofie din Bucureşti

 Dimineaţa, Anul XXVI, No. 8497, luni 18 august 1930, p. 3

G. Popescu

Tg. – Jiu, 16 – După cum se ştie, studenţii seminarului de sociologie de pe lângă facultatea de litere din Bucureşti au făcut, – din iniţiativa şi sub conducerea profesorului de sociologie Dim. Gusti, – o cercetare metodică şi analitică asupra satului Runcu din Gorj.

Această societate de studii etnografice, al cărei ţel a fost examinarea vieţii săteşti în toate domeniile ei, şi-a strâns întreg materialul documentar pe baza căruia se va încheia monografia sintetică.

În cercetările lor, monografiştii au privit viaţa locală a satului din patru unghiuri de vederi: cosmologic, biologic, psihologic şi istoric.

Şi manifestările vieţii economice, spirituale şi politico-administrative au fost obiectul unei cercetări amănunţite din partea monografiştilor.

Rezultatele constatate şi analizate în această direcţiune de cei 60 de monografişti s-au făcut sub controlul şi consideraţiunea ştiinţifică a profesorului Gusti.

Nici propaganda culturală prin înfiinţări de biblioteci, organizări de şezători n-a fost neglijată.

Asistenţa sanitară s-a făcut pe o scară întinsă în această regiune unde sifilisul înregistrează 45 la sută cazuri.

Sub raportul economic, datorită sprijinului şi iniţiativei profesorului Gusti, la Runcu va începe să se cultive tutunul; iar cooperativele săteşti şi banca populară vor fi reorganizate.

Importanţa monografierii săteşti, – operă unică de sociologie aplicată – a atras atenţia universitarilor străini.

Astfel, zilele acestea, au sosit la Runcu un grup de douăzeci şi cinci de studenţi şi profesori din Leipzig şi Breslau, în frunte cu profesorul Ibsen, care au asistat la încheierea lucrărilor sociologice de acolo.

Profesorul Gusti a ţinut două şedinţe cu care prilej a expus oaspeţilor nemţi cercetările şi studiile făcute în monografia Runcului.

Studenţii germani au rămas profund surprinşi de rezultatele constatărilor făcute de monografişti.

În prima zi şi a doua au vizitat satul Runcu şi li s-au dat amănunte în ceea ce priveşte viaţa locală.

Seara s-a organizat o horă la care au participat şi oaspeţii studenţi, vădit impresionaţi de jocul ritmic al populaţiunii noastre.

De la Runcu, studenţii germani au vizitat pitorescul defileu al Jiului, bazinul minier al Petroşanilor, bisericile Lainici, Crasna, Polovragi şi Tismana.

E locul să arătăm că datorită harnicului şi simpaticului prefect al judeţului Gorj, d. maior Petre Petrescu, tabăra monografiştilor de la Runcu şi grupul studenţilor germani s-a bucurat de toată solicitudinea din partea d-sale şi n-a fost neglijat nici un amănunt cu şederea oaspeţilor în mijlocul ospitalierului popor gorjenesc să fie cât mai agreabilă, dând astfel ocaziune studenţilor străini să plece cu o impresie frumoasă.

La înapoierea din excursiune, prefectura judeţului a dat, în onoarea profesorului Gusti şi în cinstea studenţilor germani, un banchet în saloanele cercului militar.

CUVÂNTAREA PREFECTULUI

D. maior Petre Petrescu, prefectul judeţului, luând cuvântul a mulţumit profesorului Gusti şi colaboratorilor săi care, prin studierea în amănunt a monografiei Runcului, ne pune la îndemână calea şi mijloacele de cunoaştere a judeţului nostru.

Ne mândrim că s-a putut constata cu acest prilej românismul integral al acestui pitoresc colţ de ţară, cât şi puterea extraordinară de asimilare a străinilor ce se aşează printre noi.

Monografiştii, dându-şi perfect seama că studiul monografic al unei regiuni este temelia organizării ştiinţifice a acţiunii economice şi morale din întregul ţinut – din întreaga ţară, ne-au făcut o cinste alegând Runcu pentru studiul monografic.

Adresându-se apoi studenţilor germani, spune că-i sărbătorim azi cu sinceră şi conştientă prietenie, deşi amintirile războiului trecut sunt proaspete în memoria locuitorilor acestui ţinut, pentru uriaşa şi spornica muncă intelectulă şi industrială de care este capabilă această naţie, după cum am admirat la ei arzătoarea iubire de patrie de care au dat dovadă în crâncenul război.

Avem credinţa că între ţara noastră şi Germania nu va mai exista în viitor putinţa de conflict, ci numai de comunitate de interese ce normal există între o  ţară eminamente agricolă şi alta eminamente industrială – ambele riverane canalului visat de economiştii zilelor trecute: Rin – Dunăre.

Încheie cu speranţa că studenţii întorşi la ei în ţară vor fi cei mai hotărâţi luptători pentru apropierea economică a acestor două ţări şi le mulţumeşte pentru osteneala ce şi-au dat de a cunoaşte şi munca ştiinţifică a renumiţilor noştri dascăli, cât şi pitorescul regiunilor străbătute.

DISCURSUL D-LUI GUSTI

Dim Gusti, profesor de sociologie, după ce arată munca depusă de monografişti pentru studierea Runcului, spune că prin aceste cercetări analitice nu se face numai ştiinţă pură.

Monografia este o bună doctrină etică şi politică. Tocmai azi când se vorbeşte de decadenţa partidelor politice şi se evidenţiază guvernele de dictatură, eu, continuă d. Gusti, găsesc partidele politice necesare, indispensabile, dar partidele care nu-şi împlinesc menirea mor şi atunci avem guverne de concentrare.

Statul nu merge paralel cu ceea ce numim noi naţiune, care azi este necunoscută. Împotriva acestei exagerări a statului noi reacţionăm. Sunt anumite legi care nu se potrivesc deloc cu firea românească. Oamenii politici trebuie să-şi schimbe concepţia de legiferare.

Noi nu facem metodă de guvernare. Monografia o facem pentru cunoaşterea acestei ţări ca să punem la dispoziţie materialul documentar de care se simte nevoie în opera de educaţie a caracterului. Încheie, apoi, mulţumind prefectului de Gorj pentru sprijinul dat şi închină pentru rege şi prosperitatea judeţul Gorj.

ALTE DISCURSURI

D. dr. Helmut Klocke, profesor din Leipzig, arată că a rămas profund surprins de vastul material documentar monografic strâns de monografişti sub conducerea sociologului Gusti. Încheie aducând, în numele studenţilor germani, mulţumiri călduroase prefectului de Gorj pentru primirea cordială făcută şi profesorului Gusti pentru explicaţiunile date despre monografia României.

D. dr. Haznaş, în numele Ligii culturale, arată că mişcarea profesorului Gusti a determinat curente sănătoase în ţară pe care partidele politice nu le-au înţeles. E un merit căci prin această străduinţă se cunoaşte viaţa intimă a satelor, lucru pe care oamenii politici de azi nu-l fac. Monografie însemnează a pătrunde în intimitate nevoile mulţimii, a le întruchipa cu nevoile generale ale ţării.

D. H. Stahl, asistent universitar Bucureşti, stăruie asupra importanţei monografiei săteşti.

D. G. Ciorogariu, student, în numele studenţilor din Gorj salută pe studenţii germani.

Au urmat după aceea dansuri naţionale.

Din selecta asistenţă notez pe d-nii maior P. Petrescu, prefect, D. Manofescu, primar, Gusti, profesor, col. Chiliman, col, Dediu, maior Niculescu, maior Trestioreanu, dr. Haznaş, (…), H. H. Stahl, Bucureşti, Mac Constantinescu, pictor, Bucureşti, Mircea Vulcănescu, Bucureşti (…).

O zi printre monografiştii de la Runcu

Dimineaţa, Anul XXVI, No. 8500, joi 21 august 1930, p. 3 

Tg.-Jiu, 18. – Monografiştii de la Runcu, sub conducerea distinsului profesor sociolog d. Dim. Gusti, şi-au încheiat zilele acestea lucrările de monografie ale satului Runcu, săvârşite în curs de o lună.

Studenţii germani, în număr de 25, veniţi să asiste la documentata expunere a profesorului Gusti asupra cercetărilor analitice făcute în studiul monografiei Runcului, au rămas profund surprinşi de vastul material strâns.

În cele două zile cât au stat, oaspeţilor străini li s-a dat posibilitatea de către prefectul judeţului, d. maior P. Petrescu, să cunoască în amănunt regiunile de seamă ale judeţului nostru, precum şi monumentele istorice.

Au vizitat astfel Valea Jiului şi bazinul minier al Petroşanilor şi bisericile Polovragi, Crasna, Tismana şi Lainici.

La sosirea în Rg.-Jiu, atât monografiştii nemţi cât şi monografiştii români, au depus câte o coroană de flori la mormintele eroilor, în prezenţa autorităţilor civile şi militare.

După aceea au vizitat grădina oraşului, ştrandul şi instituţiile de seamă ale oraşului nostru.

La Tismana, unde s-a sărbătorit hramul bisericii, studenţii germani au avut ocaziunea să vină în contact cu elementul pur de la sate, să admire frumuseţea portului naţional, jocurile româneşti, pitoresc al văilor şi munţilor.

D. Dim. Gusti, profesor sociolog, le-a dat pretutindeni lămuririle şi explicaţiunile necesare.

Seara, la Runcu, s-a ţinut o şedinţă solemnă de despărţire a monografiştilor români de studenţii germani.

După masă a avut loc în curtea şcoalei primare hore naţionale la care a participat întreg satul.

Studenţii nemţi s-au produs cu cântece.

A doua zi, oaspeţii străini au părăsit oraşul nostru.

D. Dim. Gusti a plecat, de asemenea, la Bucureşti.

Zilele acestea vor părăsi Runcul şi restul monografiştilor rămaşi să-şi complete parte din studiile lor monografice.

Am stat o zi printre monografişti.

D. profesor Gusti mi-a arătat vastul material documentar, strâns în 14 volume, cuprinzând mii de fişe.

The post Monografia satului Runcu. Cum lucrează seminarul de sociologie appeared first on Cooperativa G.

The post Sesiune comemorativă Dimitrie Gusti (1880-1955) appeared first on Cooperativa G.

A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în guvernul ţărănist?

Zoltán Rostás
Universitatea din Bucureşti

Sociologie Românească, nr. 1-2/ 2014

Abstract: This paper, aiming to clarify the Professor Gusti’s position within the government between 1932 and 1933, tries to gather necessary arguments against the belief which emerged in the fifties and still valid until present days, that Dimitrie Gusti was promoted in the government of the Peasantry Party because he was a good specialist and technician, and not because his political choice towards Peasantry Party. Besides the significant antecedents which prove the permanent and powerful connection with the elite of the Peasantry Party since the beginning of the 20s, he also had an interest in the villages. The Professor’s political behavior during governing might be described by loyalty and dedication in order to fulfill the governing programme of the party. More than that, Dimitrie Gusti, even in 1934, when the National Peasantry Party was in opposition, he claimed the accuracy of its political programme and participated in the conception of the Party’s new programme. The clarification of the professor’s position within the Peasantry Party government period is suitable especially for the analysis of his ideological position, which still arises perfectly justified debates. This analysis is legitimate not only for clearing the Professor’s position, but also for the National Peasantry Party.

Keywords: Dimitrie Gusti; monographic sociology; National Peasantry Party; political behavior; the rehabilitation of sociology.
Cuvinte‑cheie: Dimitrie Gusti; sociologie monografică; Partidul Naţional Ţărănesc; comportament politic; reabilitarea sociologiei.

Moto: „Căci discuţiile pătimaşe m‑au lăsat totdeauna indiferent şi n‑am găsit că este folositor şi nici oportun a le întreţine, oricât putea să fie de mare decepţia celor cari doreau contrariul” (Gusti, 1934).

Contestarea implicării sociologului în practica politică nu este de dată recentă, dar maniera şi gravitatea implicării au cunoscut, de la o epocă la alta, de la un istoric la altul, interes şi intensitate foarte diferite. Lăsând, deocamdată, la o parte dezbaterile de etică privind participarea sociologului contemporan în procese politice şi militare (căci aceasta nu intră în atenţia prezentului studiu), ne concentrăm asupra unor demersuri de istorie a sociologiei, când autorii contemporani se referă la angajamentul unor sociologi din perioada interbelică. Din cercetările noastre, aceste demersuri reflectă semnificativ valorile politice impuse sau asumate ale istoricilor sociologiei. Bineînţeles, nici un cercetător nu poate „scăpa” de cultura şi ideologia în care a devenit investigatorul trecutului sociologiei, dar credem că înţelegerea sine ira et studio a contextului şi a antecedentelor implicării politice a sociologului ar reduce simţitor configurarea unei imagini distorsionate despre figura autorului sau faptul ştiinţific analizat.

Un ministru exemplar

Istoria sociologiei româneşti nu duce lipsă de sociologi cu angajamente politice în perioada interbelică, dar, cu siguranţă, cel mai controversat a devenit profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Iată de ce, în acest articol, încerc să aduc o claritate mai mare într‑o problemă ce ţine de angajarea politică a profesorului Dimitrie Gusti în perioada ministeriatului din 1932‑33, cel mai dezbătut în ultimele decenii. După cum se ştie, după demiterea din iunie 1932 a guvernului de „tehnicieni” al lui Nicolae Iorga de către regele Carol al II‑lea, a fost chemat la guvernare Partidul Naţional Ţărănesc. Prima sarcină a noului guvern a fost să pregătească alegeri parlamentare, ca ţara să fie guvernată de un cabinet politic legitim. Experimentul cu guvernul de tehnicieni a fost catalogat ca un eşec.

În cabinetul format de Alexandru Vaida Voievod a fost invitat, în fruntea Departamentului Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, sociologul Dimitrie Gusti, care nu deţinuse, până atunci, niciodată funcţii ministeriale. Gusti şi‑a păstrat funcţia de ministru în toate guvernele ţărăniste, – după mai multe remanieri, inclusiv după alternanţa prim‑miniştilor – din 4 iunie 1932 până în noiembrie 1933. În această perioadă, profesorul a fost un membru plenar al guvernului, în sensul în care nu s‑a baricadat în proiectele sale legate de departament, ci a participat în activitatea întregului guvern. Nu o dată a susţinut propuneri guvernamentale care nu au fost legate de departamentul său. Nu am găsit nici critici de la vechi ţărănişti cu privire la activitatea lui, nu s‑a pus problema remanierii sale – afară de zvonul schimbării sale cu profesorul Petre Andrei din vara anului 1932 (Golopenţia, 2010, 63) – deşi anii crizei economice mondiale au fost însoţiţi de permanentizarea crizei politice din România, prin urmare şi guvernarea a fost extrem de agitată.

În ciuda acestui parcurs ministerial necontestat într‑un guvern ţărănist, începând din anii 60 s‑a încetăţenit părerea că Gusti nu a fost ţărănist fiindcă n‑avea carnet de membru PNŢ, ci că ar fi fost un expert independent, un tehnocrat. Clarificarea acestei probleme s‑ar putea să apară, pentru unii, ca pur formală, dar, după mine, înţelegerea istoriei acestei apartenenţe ne aduce mai aproape de înţelegerea comportamentului politic al fondatorului de şcoală sociologică.

În lămurirea acestei probleme mă voi concentra, în primul rând, pe perioada ultimei guvernări ţărăniste şi a efectelor ei asupra carierei lui Gusti, anume pe 1932‑34. Consider că analiza comportamentului lui Gusti nu se poate lămuri decât prin analiza acţiunilor efective şi simbolice ale lui din acea perioadă şi nu a declaraţiilor sale ulterioare şi a interpretărilor făcute pe baza acestor declaraţii. (Aceste declaraţii desigur că sunt importante, dar nu pentru începutul anilor 30, ci pentru contextul de privaţiuni din anii 50, ceea ce trebuie să fie subiectul altui studiu.) Prin urmare, în cele ce urmează, vom prezenta activitatea lui Gusti după depunerea jurământului în faţa regelui Carol al II‑lea.

Într‑adevăr, Gusti nu a devenit ministru ca un ţărănist sadea, urcând pe treptele ierarhiei de partid, participând la campanii electorale, luptând făţiş cu liberalii, cu averescanii, cu iorghiştii etc. şi, în final, ajungând şi ministru. Şi totuşi, acţiunile lui Gusti din primele zile ale mandatului au fost vizibil de mare folos partidului. A început o mulţime de consultări cu federaţii profesionale ai căror membri fuseseră afectaţi de criza economică, a participat la şedinţa Consiliului Interuniversitar şi a avut o întâlnire cu scriitorii distinşi cu premiul naţional în vederea relansării acestei iniţiative abandonate de câţiva ani şi, mai ales, a început vizitele la şcolile din Bucureşti.

Apoi, s‑a deplasat în provincie la inspecţia şcolilor, a participat la cursuri de perfecţionare a inspectorilor de la Piteşti şi la cea a învăţătorilor de la Braşov. Dar, această activitate de informare şi de îndrumare ad hoc nu avea numai un singur aspect, cel de obţinere de date sau de rezolvare a pro‑ blemelor. Vizitele şi întâlnirile au fost pregătite, anunţate şi, de multe ori, comentate în presa cotidiană. Această strategie de promovare a muncii sale avea un deziderat politic clar: ilustra că în noul guvern ţărănist şcoala de toate gradele şi intelectualitatea, de la învăţător la marii creatori de artă şi ştiinţă, vor avea un sprijin eficient şi competent. După decepţia generală a guvernului de tehnicieni al lui Iorga a fost necesară trezirea din letargie a electoratului bugetar legat de educaţie. Aşa se explică faptul că Gusti, în toiul verii, în plină vacanţă a elevilor, făcea vizite la şcoli, semnalând că acest domeniu vitregit sub guvernarea Iorga – şcoala şi cultura – are nevoie de reforme necesare şi posibile.

Să nu uităm faptul că Gusti, în ultimii ani ai studiilor sale de la Berlin, s‑a ocupat pătrunzător de natura şi rostul presei. După mutarea sa în Bucureşti, prin lansarea şi menţinerea Institutului Social Român în centrul atenţiei elitei, a demonstrat că ştie să folosească presa.

E posibil ca cineva să spună că Gusti a făcut promovare pentru el, pentru şcoala sa sociologică, pentru proiectele sale ministeriale. Se poate accepta o atare ipoteză, dacă nu ar fi participat nemijlocit la campania electorală sau ar fi optat pentru statutul de deputat sau senator independent. Dar nu a fost deloc neutru, ci a intrat în lupta electorală în judeţul Ilfov alături de lideri ţărănişti redutabili ca Ion Mihalache şi Virgil Madgearu, ei candidând pentru Cameră, Dimitrie Gusti la Senat (vezi cotidianul Universul, nr.183, miercuri 6 iulie 1932, p.7). În această calitate, pe lângă publicitate pentru activitatea ministerială, a procedat la fel ca alţi candidaţi, a ţinut discursuri electorale, a participat la manifestări stradale. Merită să redăm un eveniment la care a participat Gusti, tocmai fiindcă a fost caracteristic epocii interbelice.

Este vorba de o întâlnire electorală obişnuită a PNŢ în sala Eforie din Capitală, relatată de presă în ziua de 12 iulie 1932. Primul discurs a fost ţinut de Gusti, concentrându‑se asupra problemelor departamentului său în condiţiile crizei, arătând că „mult se vorbeşte despre o politică financiară bancară, pe atât de puţin de o politică şcolară”. Şi, de aici, criza specifică a şcolii care, cu toată „obligativitatea învăţământului, analfabetismul creşte în aşa mod, că avem anual 300.000 de copii care nu merg la şcoală”. Şi, în continuare, a înşirat şi alte puncte vulnerabile ale activităţii culturale la sate („deşi au cooperative şi biblioteci, nu ştiu ce face cu ele”) sau cea a şomajului intelectual ca rezultat al crizei universitare. Cum Gusti nu ataca pe nimeni, nu au avut loc incidente în timpul alocuţiunii. Însă Virgil Madgearu, secretarul general al partidului, „a atacat partidul liberal, acuzându‑l că a favorizat dezvoltarea industriei mari în detrimentul micii industrii” şi, de aici, s‑a produs un eveniment neprevăzut.

„În timpul cuvântării secretarului general, la un moment dat cineva din sală a strigat „Foc!”. „Afară”. S‑a produs panică mare; lumea din sală a început să fugă speriată, spre ieşire. Cu greu s‑a putut restabili liniştea. Parte din cetăţeni n‑au mai intrat în sală. După întrunire, naţional‑ţărăniştii plecând de la Eforie au făcut o manifestaţie la ziarele Adevărul şi Dimineaţa” (Universul, 1932, 3).

Chiar şi din analiza acestei campanii electorale putem decela şi ataşamentul lui Gusti faţă de politica ţărănistă, dar şi faptul că în această nouă postură nu şi‑a schimbat stilul de acţiune şi argumentare pe care le‑a practicat la adunările suprapartinice de la Institutul Social Român. Şi mai adăugăm un detaliu de logică politică şi electorală. După un an de guvernare dezastruoasă a unui guvern asumat de tehnicieni al lui Iorga, după ce presa a înfierat acest tip de guvernare, prestigiul miniştrilor şi guvernelor de tehnicieni a scăzut vertiginos, astfel că cea mai mare gafă a lui Dimitrie Gusti ar fi fost să se angajeze în bătălia electorală ca tehnician.

După cum se ştie, alegerile au fost câştigate de PNŢ, iar Gusti a ocupat un fotoliu de senator al puterii ţărăniste pe lângă cel de ministru. Activismul lui nu a devenit mai cumpătat după terminarea campaniei electorale, ba dimpotrivă.

De‑a lungul întregului mandat s‑a preocupat de situaţia acelor categorii de cadre didactice care, în perioada ministeriatului lui Iorga, au fost nedreptăţite. Fiind profesor universitar şi decan din 1929 până la ocuparea funcţiei de ministru, cunoscând de la sursă situaţia studenţilor şi a licenţiaţilor, s‑a implicat în ameliorarea situaţiei lor. Pentru că ministerul său cuprindea şi departamentele cultelor şi artelor, Gusti nu ezită să intre în dezbatere cu lumea clerului şi a literaturii şi artei, nelăsând aceste sectoare exclusiv pe seama directorilor generali din departamentele de specialitate. A aprecia eficienţa ministerială a lui Gusti cu numărul dezbaterilor şi întâlnirilor cu reprezentanţii acestor sectoare ar fi o exagerare, dar presa a consemnat 70 de întâlniri cu asociaţiile învăţătorilor, profesorilor secundari şi licenţiaţilor, aproape 30 de întâlniri pe probleme universitare şi studenţeşti1, peste 20 de întâlniri cu reprezentanţii diferitelor culte din România, aproape 50 de întâlniri cu reprezentanţii asociaţiilor culturale, ale artiştilor plastici şi instituţiilor muzicale şi, bineînţeles, cu scriitori şi dramaturgi.

În condiţiile crizei economice mondiale care a afectat şi România şi a măsurilor de austeritate, Gusti a reuşit să amelioreze situaţia celor oropsiţi din sistemul său, ba chiar să împiedice desfiinţarea unor instituţii de cultură şi să iniţieze altele noi. Este suficient să amintim instituirea premiilor pentru tinerii scriitori sau Luna cărţii (strămoşul actualelor Bookfest şi Gaudeamus din Capitală). Dar, implicarea lui Gusti nu se rezuma la sarcinile ministerului său, ci participa la întâlniri protocolare, la solemnităţi cronofage, dezbateri parlamentare stresante, sensibil mai des decât ceilalţi membri ai guvernului în număr de aproape 50 de ocazii. Nu avem voie să evităm nici misiunea sa externă din Italia, prilejuită de inaugurarea Şcolii Române de la Roma, ocazie cu care Gusti nu s‑a întâlnit numai cu omologul său Francesco Ercole, ministrul educaţiei naţionale, ci şi cu prim‑ministrul Benitto Mussolini, cu regele Victor Emanuel al III‑lea al Italiei şi cu Papa Pius al XI‑lea. Este necesară aprofundarea acestei vizite de aproape două săptămâni în Italia a ministrului Gusti într‑o cercetare de sine stătătoare.

Pe lângă sarcina de a asana problemele create de guvernarea precedentă, Gusti a iniţiat o serie de acţiuni de inovare, dincolo de iniţiative legislative fundamentate meticulos, de cercetări pe sistemul de învăţământ cuprinse în volumul Un an la Ministerul instrucţiei, artelor şi cultelor, editat în 1934, după un an de la terminarea mandatului. Această activitate febrilă de reformare, oferită de funcţia de ministru, a avut o singură consecinţă neprevăzută (deşi previzibilă): monografiştii, membrii Şcolii Sociologice de la Bucureşti, cei cu care de şapte ani, încă din 1925, pătrundea în realitatea rurală, dintr‑o dată şi pe bună dreptate se considerau abandonaţi în ceea ce priveşte îndrumarea directă a lucrărilor monografice de către profesor. Gusti nu a uitat misiunea sa primordială, cea de cercetare a realităţii cu ajutorul tinerilor formaţi de el. Îi ajuta pe monografişti prin burse de studii în străinătate, prin finanţarea taberei de redactare de la Făgăraş care oferea şi posibilităţi de cercetări suplimentare de teren la Drăguş, dar lipsa lui din mijlocul lor producea o senzaţie de criză denumită ulterior de Stahl „criza monografiei” (Rostás, 2013). Dar acum a avut şansa de a practica politica – o altă pasiune a sa pe lângă cercetarea de teren – şi încerca să realizeze cât mai mult din idealurile sale reformatoare. Şi, fiindcă, în linii mari, ideile sale coincideau cu cele ale Partidului Naţional Ţărănesc, şi fiindcă partidul l‑a sprijinit, a fost solidar cu acesta până la demisia prezentată de Vaida Voievod în noiembrie 1933 regelui.

Ţărănist şi fără minister

După alegerile din noiembrie 1933, Gusti pierzând funcţia de ministru şi locul din Senat, am putea să ne gândim că s‑a distanţat de PNŢ, mai ales că de la 1 decembrie 1933 Carol al II‑lea l‑a numit în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. Nicidecum, pentru că la şedinţa de fixare a candidaţilor organizaţiei Ilfov al PNŢ, prezidată de Virgil Madgearu, Gusti a ajuns în capul listei pentru Senat. După cum se ştie, PNŢ a pierdut alegerile2. Dar, gestul lui Gusti de a aduna şi de a publica documentele mandatului de ministru în impunătorul volum „Un an la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor” din 1934, denotă convingerea că munca sa în acel guvern a produs documente utile pentru oricine ar urma la ministerul instrucţiei.

Merită să insistăm pe studiul introductiv al acestui volum, intitulat modest „Cuvânt înainte”, fiindcă sintetizează nu numai concepţia sa sociologică, ci şi ataşamentul faţă de valorile politice ale guvernării ţărăniste, aspect ce ne interesează în acest studiu. Deşi pregătirea acestui volum a fost începută în timpul mandatului de ministru, dovedind faptul că reformele au nevoie de studii ştiinţifice aprofundate, Gusti a sesizat, în lunile ce au urmat demisiei guvernului Vaida, că mun‑ ca echipei sale pentru pregătirea reformelor din învăţământ nu este luată în seamă, prin urmare unul dintre scopurile publicării volumului este „…împrăştierea unui fel de conjuraţie a tăcerii, ce pare că s‑a creat în jurul ideilor şi studiilor de reformă şcolară şi culturală, aşa cum reies ele din anteproiectele de lege prelucrate în 1932‑33, idei şi studii care, sub o formă sau alta, au fost şi sunt utilizate fie în discuţii publice şi parlamentare, fie în opera legislativă” (Gusti, 1934, VI). Profesorul, se pare, neobişnuit cu maniera neca‑ valerească din politica interbelică, trist şi iritat, nota în prefaţă:

„În Parlamentul actual, din care nu fac parte, în lipsa mea, s‑au auzit din diferite lagăre obiecţii şi chiar învinuiri, cu totul nejustificate, la care nu am crezut că este nevoie să răspund polemic şi personal, rezervând însă, fără grabă, că volumul de faţă să dea el răspunsul şi să informeze pe toţi cei de bună credinţă, şi numai pe aceştia, asupra adevărului” (Gusti, 1934, VI).

Vorbind în prefaţă despre acest volum care cuprinde doctrina şi opera legislativă a ministerului său, Gusti afirma limpede ataşamentul său la valorile ţărănismului şi, din acest motiv, vom cita integral pasajul respectiv:

„El răsfrânge prin urmare ideologia unui parid, a partidului naţional‑ţărănesc. În «Manifestul Program» al partidului naţional‑ţărănesc din 27 Iunie 1932 capitolul referitor la şcoală a fost astfel formulat: «Cetăţeni, partidul naţional‑ţărănesc se va strădui cu toate jertfele să înfăptuiască o şcoală potrivită cu nevoile de astăzi ale ţării. Învăţământul primar va fi întărit şi va căpăta un caracter practic, fiind strâns legat de viaţa locală, aşa ca să pregătească pe copii pentru nevoile vieţii şi mediului în care trăiesc. Se va căuta prin toate mijloacele să se reducă numărul neştiutorilor de carte. Se vor înfiinţa şcoli superioare ţărăneşti pentru pregătirea conducătorilor fireşti ai satelor şi pentru ridicarea vieţii săteşti. Învăţământul secundar va fi îngrădit şi îmbunătăţit, pentru ca absolvenţii lui să poată fi numaidecât folositori societăţii şi să nu tindă toţi spre Universităţi. Învăţământul profesional va fi dezvoltat şi îndreptat după cerinţele vieţii sociale şi economice. Se va încuraja dezvoltarea învăţământului particular sub controlul statului.

Universităţile vor fi înălţate atât în puterea de creaţie cât şi în puterea lor de înrâurire socială. Pe lângă şcoală, partidul naţional‑ţărănesc va urmări cu toate mijloacele dezvoltarea educaţiei poporului prin conlucrarea tuturor serviciilor de stat cu marile societăţi culturale ale ţării. Partidul naţional‑ţărănesc va căuta din toate puterile să dea îndărăt Bisericii marele ei rost de mângâiere sufletească şi de călăuzire în cele bune ale credincioşilor, iar slujitorilor ei, trecerea şi sfinţenia de care trebuie să se bucure, pentru aşezarea pe stâlpi de încredere şi de da‑ tini sănătoase a vieţii naţionale»” (Gusti, 1934, VI‑VII).

Este deosebit de semnificativ că, în 1934, în condiţiile activităţii de opoziţie a partidului, Gusti – în cadrul Cercului de Studii al Partidu‑ lui Naţional Ţărănesc – participă la dezbaterile elitei intelectuale a acestei formaţiuni. Îl regăsim într‑un volum de proiecte scrise de 20 de personalităţi ale PNŢ, ca Mihail Ralea, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Ioan Răducanu, Ernest Ene, Petre Andrei, D. R. Ioaniţescu, Grigore Gafencu şi alţii, fiecare ocupându‑se de câte un domeniu în care se consacrase deja. Profesorul Gusti scrie despre perspectivele şi necesitatea organizării culturii, continuând ideile promovate în timpul ministeriatului şi cuprinse în volumul prezentat mai sus. Prin urmare, Gusti, în anii amintiţi, a avut un comportament ce trăda nu nu‑ mai consecvenţă ideologică, dar şi de membru de partid (Rapoartele…, 1934).

Trecutul ţărănist al unui sociolog neutru

Se poate pune întrebarea dacă această regăsire în PNŢ avea antecedente. Formal, nu. Nu am văzut până acum niciun document care să ateste calitatea de membru al Partidului Ţărănesc sau al Partidului Naţional Ţărănesc. Dar, dacă nu ne cramponăm de carnetul de membru, ci urmărim implicarea (mai mult sau mai puţin discretă) a lui Gusti în politică, aflăm de la Keith Hitchins, în a sa Românie 1866‑1947, la capitolul Partide, că Partidul Ţărănesc, condus iniţial de lideri provenind din funcţionari bancari şi cooperatişti, deja la începutul anilor 20 avea să devină popular şi printre intelectuali datorită angajamentului său pentru „democraţie politică şi reforme sociale”:

„Printre aceştia se remarcau în mod deosebit Dimitrie Gusti, binecunoscutul antropolog social, şi membrii Institutului Social Român, pe care îl fondase acesta la Bucureşti în 1921; Virgil Madgearu, un economist care avea să devină un teoretician de frunte al ţărănismului, şi romancierul Cezar Petrescu, care a devenit colaborator la organele oficiale ale partidului, Ţară Nouă (1919‑1921) şi Aurora (1921‑1926)” (Hitchins, 2013, 428).

Dacă în această perioadă activitatea ţărănistă a lui Gusti nu era vizibilă, ca fondator al Asociaţiei pentru Ştiinţă şi Reforma Socială, transformat ulterior în Institutul Social Român, foarte repede a devenit cunoscut în mediul intelectual politic al Capitalei. Dar, este cunoscut faptul că Virgil Madgearu, un vechi prieten încă din studiile din Germania, l‑a secondat pe Gusti la realizarea Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială în aprilie 1918 şi la demararea revistei Asociaţiei, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reforma Socială. Este clar că interesul pentru sat, pentru problema ţărănească, era identică la cei doi, dar temperamental şi vocaţional Gusti s‑a orientat către promovarea gândirii ştiinţifice în politică, spre cercetarea realităţii rurale, pe când Madgearu spre organizare şi acţiune politică. Deci, nu este întâmplător faptul că Gusti ajunge preşedinte la Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, la Oficiul Naţional al Cooperaţiei, la Societatea de Radiodifuziune, tocmai după ce ţărăniştii ajung la putere şi, în fine, şi ministru.

În acest sens, memoriile lui Mihail Manoilescu, scrise în anul 1944, constituie un document mai mult decât interesant. Inginer şi economist cunoscut, cu o carieră politică sinuoasă în perioada interbelică, evocă perioada şi pe Gusti dintr‑un al punct de vedere, cel al admiratorului Institutului Social Român.

„Ca oricare instituţie de seamă – scrie Manoilescu – şi Institutul nostru a avut la originea lui un om. Gusti era un animator; un dinamic şi simpatic animator. De aceea el n‑a lansat un curent, ci a aranjat o frumoasă vitrină intelectuală în care cu delicateţa lui captivantă, a reuşit să strângă pe cele mai de seamă personalităţi intelectuale în devenire, pe care le avea ţara la sfârşitul războiului. Răutăcioşii spuneau despre Gusti că are darul să descopere şi să atragă la Institut pe viitorii miniştri! Dar această glumă era de fapt un omagiu; fiindcă nu este un mic merit să încurajezi la vreme pe oamenii care ascund în ei virtualităţi mari. Eu am început a lucra din 1919 şi am rămas acolo veşnic activ şi plin de iniţiativă, în epoca eroică a institutului care s‑a sfârşit o dată cu intrarea lui Gusti în Partidul Ţărănesc. Gusti nu putea face o greşeală mai mare decât aceea de a se înscrie într‑un partid, oricare ar fi fost el. Marea lui virtute şi tot farmecul lui era neutralitatea, de aceea tocmai în ziua când – după expresia consacrată – „s‑a colorat”, el şi‑a pierdut culoarea lui proprie şi nota lui unică care îl făceau să împlinească o adevărată funcţiune naţională” (Manoilescu, 1993, 49‑50).

Din descrierea nostalgiei pentru perioada neutralităţi lui Gusti, reiese însă clar antipatia lui Manoilescu pentru Madgearu şi partidul pe care îl reprezenta:

„Ceea ce făcea frumuseţea şedinţelor de comitet e că, tocmai ca şi la Junimea, ele se ţineau pe rând, acasă la fiecare membru, într‑o atmosferă de intimitate, în care doar ieşirile lui Madgearu stricau nota generală. Dar este drept să recunosc că la Institut, chiar şi impetuosul Madgearu a lăsat multă vreme politica la o parte, până la ziua fatală când a atras pe Gusti în partidul lui şi cu aceasta a distrus casa în care ne simţeam aşa de bine cu toţii…” (Manoilescu, 1993, 50).

Este limpede că şi memoriile lui Manoilescu dovedesc că influenţa lui Madgearu a fost un factor pentru ca Gusti să accepte demnităţi politice până la intrarea în guvern. Dar, tot aşa de clar este că Manoilescu nu a realizat că neutralitatea lui nu însemna dezinteres pentru problematica ţărănească, ci dimpotrivă. Altfel formulat: Gusti spera ca ideile sale de reformă să le realizeze intrând într‑un guvern care este de acord cu el. Aşadar, Gusti, deşi era încredinţat de necesitatea păstrării Institutului Social Român ca for ştiinţific suprapartinic, totodată, ca simpatizant, ajuta la clarificări ideologice fără să se implice în viaţa propriu‑zisă de partid.

Cert este că în istoria Partidul Naţional Ţărănesc nu am găsit până acum documente privind activitatea de partid a lui Dimitrie Gusti, dar activitatea de organizator al conferinţelor Institutului Social Român şi al cercetărilor monografice a fost consemnată din belşug. De altfel, stilul lui Dimitrie Gusti de a păstra relaţii bune cu reprezentanţii tuturor partidelor importante era cunoscut şi recunoscut chiar şi de adversari. Acest stil, precum şi capacitatea sa managerială dovedită, l‑a calificat pentru posturile pe care le‑a ocupat după înscăunarea guvernului PNŢ, pe lângă, evident, garanţia de fidelitate bazată pe simpatii faţă de mişcarea ţărănistă.

Este semnificativ că Gusti nici ca ministru, nici măcar în campania electorală, nu a folosit expresii jignitoare la adresa adversarilor, fie persoane, fie partide. Ba mai mult, a organizat şi întâlnirea consultativă cu predecesorii săi în fruntea departamentului său al instrucţiei. Dar, dincolo de acest stil personal, Gusti a intrat în politică din convingere, după expresia lui Manoilescu, în timpul guvernărilor ţărăniste.

Totuşi este ciudat că s‑a ajuns la această convingere cvasigenerală că Gusti nu a fost decât un tehnocrat, un tehnician în guvernarea Partidului Naţional Ţărănesc din 1932‑33. Parcurgând studiile despre activitatea lui Gusti apărute după terminarea mandatului, nimeni nu a afirmat sau sugerat că Gusti ar fi făcut notă discordantă în Guvernul PNŢ, că ar fi fost membru sau nu. La 25 de ani de la începerea carierei universitare au apărut studii consistente despre activitatea sa multilaterală, semnate de colaboratori ca Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Octavian Neamţu, Ion Zamfirescu, Traian Herseni, Gheorghe Vlădescu‑Răcoasa şi o serie de oameni politici, dar nimeni nu a făcut nici o aluzie la un statut aparte al lui Gusti în cadrul guvernării ţărăniste.

După război, în perioada de efort de supravieţuire a sociologiei, nici Gusti, nici alţii nu au abordat perioada ministeriatului. Profesorul s‑a referit public şi pozitiv numai la Legea Serviciului Social şi la importanţa şi beneficiile Congresului Internaţional de Sociologie (chiar dacă acesta, din cauza izbucnirii războiului, nu a avut loc).

Diminuarea explicabilă a angajării ţărăniste

După 1948, adică după expulzarea sociologiei din universitate şi din rândul ştiinţelor sociale, după schimbarea Academiei Române în Academia Republicii Populare Române, în care Gusti nu a mai fost pomenit timp de aproape zece ani, nu s‑a vorbit despre Gusti decât ca reprezentant al sociologiei burgheze şi cu alte calificative ale epocii, mai dure sau mai neutre.

Evaluarea publică a activităţii lui Gusti a început, de fapt, în contextul mai larg al revalorificării moştenirii culturale de la începutul anilor 60 iniţiat de autorităţile culturale ale partidului comunist. În studiile de reabilitare a lui Gusti şi a şcolii sale s‑a pus şi problema prezentării activităţii sale politice. În acest context, apare, pentru prima dată, ideea că Gusti ar fi devenit membru în guvernele ţărăniste din cauza prestigiului său, în condiţiile în care nici măcar membru al PNŢ nu a fost. Cunoscătorii perioadei respective îşi dau seama că autorii, Ovidiu Bădina, un tânăr cercetător cu studii la Moscova şi Octavian Neamţu, un colaborator fidel al profesorului Gusti începând din 1934, dacă doreau să apară cartea, trebuia să „cozmetizeze” trecutul şi să ofere o imagine credibilă forurilor ideologice şi cenzurii. Aceasta presupune posedarea unei tehnici specifice cercetătorului din regimul comunist de a da o interpretare acceptabilă unor fapte din trecut, de natură să determine pe cenzori să admită pasajul problematic. Astfel, pentru a avea o comparaţie cu motivele anterior schiţate privind numirea lui Gusti în cele trei funcţii publice, iată interpretarea autorilor:

„Însărcinările încredinţate lui Gusti în perioada 1920‑1930 – Societatea de Radiodifuziune, Casa Autonomă a Monopolurilor, Oficiul Naţional al Cooperaţiei –corespundeau pregătirii sale sociologice, statistice, economice şi juridice dobândite în anii de studiu şi dezvoltată creator prin activitatea constructivă pe care o desfăşura de un deceniu în ţară. Posturile de radiodifuziune reprezentau în programul de politica culturii elaborate de Gusti unul dintre cele mai eficace instrumente de difuzare a culturii naţionale. El contribuie la construirea unui program naţional de emisiune şi concepe Universitatea Radio” (Bădina‑Neamţu, 1967, 89‑90).

Cosmetizarea ia amploare şi mai mare când trebuia explicată intrarea în guvernul ţărănist. Este sugerată ideea că nu ar fi fost convins de necesitatea acestui pas şi, pe parcurs, ar fi avut numai necazuri:

„Nu a primit să fie ministru pentru vreo deşartă ambiţie, ci pentru că avea de realizat un program de reforme în învăţământul pu‑ blic. Împrejurările în care a acceptat să intre în guvernul naţional‑ţărănist prezidat de Al. Vaida‑Voievod şi rolul jucat de N. Titulescu în decizia luată sînt cunoscute din relatările lui G. Vlădescu‑Răcoasa. Gusti a avut multe ezitări. Documentul intitulat « Să candidez», prin care fratele său Anastase îi arată motivele care ar justifica intrarea sa în guvern, ca să‑şi realizeze concepţia proprie în politică culturii, oglindeş‑ te numeroasele considerente pe care le opuse‑ se Dimitrie în discuţiile cu fratele său. Într‑un an şi patru luni, în acea perioadă de guvernare, el a făcut parte din patru guverne, ceea ce i‑a stânjenit mult activitatea. De altfel, crizele de guvern l‑au găsit de fiecare dată departe de Bu‑ cureşti, uneori chiar şi departe de ţară, la Roma, sau în Germania, în misiuni oficiale…” (Bădina‑Neamţu, 1967, 90‑91).

După această pregătire a atmosferei ministe‑ riatului, autorii citează chiar mărturia lui Gusti, fără să specifice data scrierii acesteia:

„Despre aceasta scrie Gusti mai tîrziu: «Mi s‑a propus să fac parte dintr‑un guvern ţărănesc, deşi nu eram membru al partidului ţărănesc, oferindu-mi‑se întîi Ministerul de Externe, şi apoi, după ce am refuzat, să primesc Ministerul Instrucţiei, al Cultelor şi Artelor. Ezitarea mea a durat cîteva zile»; «…Acela care m‑a determinat să înlătur ezitarea mea de două zile de a intra în guvern a fost N. Titulescu, cu care eram în raporturi de prietenie, îndemnându‑mă să primesc propunerea mai ales că, fiind în guvern, aş putea să‑l ajut în politică sa de apropriere a României de Uniunea Sovietică, o politică care, cum se ştie, în acea vreme era considerată ca foarte îndrăzneaţă»” (Bădina‑Neamţu, 1967, 91).

Am citat acest aliniat nu pentru a învinui sau a demasca pe autorii volumului, ci pentru a explica din ce motiv au prezentat astfel ministeriatul lui Gusti. În primul rând, trebuie să subliniez că, până la urmă, orice istorie, chiar cele cu pre‑ tenţii ştiinţifice, sunt construcţii despre trecut, iar nu trecutul însuşi. Mai departe, în contextul dominaţiei ideologice a Partidului Muncitoresc Român (după 1965 – Partidul Comunist Român) „revalorificarea moştenirii culturale” de la începutul anilor 60 numai pentru intelectualul naiv a constituit un act de dreapta, în fapt, această hotărâre era o manevră de a găsi o nouă legitimare a partidului unic. Or, această lărgire a bazei de legitimare nu a însemnat şi reabilitarea sistemului politic interbelic, nici a partidelor istorice şi, prin urmare, nici a guvernelor lor. Nu se putea realiza nici măcar o descriere obiectivă a partidelor politice, a rolului personalităţilor, a contextului internaţional, cu atât mai mult a naţional‑ţărăniştilor, care au fost mai stigmatizaţi ca naţional‑liberalii. Se înţelege de ce a fost necesară pentru autori o prezentare deformată (ca să nu spun ilară) a implicării lui Gusti în Guvernul PNŢ. S‑a invocat exagerat şi un moment minor cu Nicolae Titulescu tocmai pentru faptul că cunoscutul ministru de externe a fost partizanul restabilirii relaţiilor diplomatice cu Sovietele, deci memoria lui, pe bună dreptate, a fost venerată.

Se pune problema sursei la care s‑a făcut apel pentru a afirma că Gusti a fost mai mult un specialist, un tehnician într‑un guvern de politicieni. Aceasta a fost chiar Gusti. Dar, imediat trebuie să punem întrebarea: când, în ce context a negat apartenenţa la Partidul Naţional‑Ţărănesc? Răspunsul este edificator pentru cei care cunosc ce importanţă a avut pentru un intelectual un trecut politic necomunist după al Doilea Război Mondial. Ovidiu Bădina, în volumul VII al OPERELOR editat după revoluţie, în 1993, strânge într‑un capitol – semnificativ intitulat „Materiale eliminate din D. Gusti, OPERE, Vol. VI” – memoriile adresate de Gusti autorităţilor de partid şi de stat centrale între 1946 şi 1954. Într‑o vreme când toată elita intelectuală a fost mai mult sau mai puţin culpabilizată – mulţi dintre ei arestaţi şi condamnaţi – pentru colaborare cu regimul de înainte de 23 august 1944, era firesc ca fiecare om să caute „circumstanţe atenuante” în trecutul său. Este, deci, de înţeles de ce Gusti a insistat pe acest amănunt, de a nu fi membru formal al PNŢ. Merită să cităm aici aceste fragmente din memoriile scri‑ se după 1948 şi pentru a exemplifica discursul de autoapărare al intelectualului ameninţat în libertatea sa:

„Nu am făcut parte din clubul partidelor liberale, conservatoare ori ţărăniste, fiind din fericire, pe de o parte, străin de orice veleităţi de parvenire şi apoi, ca un observator al vieţii publice româneşti, dându‑mi seama de valoarea lor reală. Totuşi, în 1932, mi s‑a propus să fac parte dintr‑un guvern ţărănesc, deşi nu eram membru al partidului ţărănesc, oferindu‑mi‑se întâi Ministerul de Externe, şi apoi după ce am refuzat să primesc, Ministerul de Instrucţie, al Cultelor şi Artelor” (Gusti, 1993, 80).

La recomandarea prim‑ministrului Dr. Petru Groza, Gusti detaliază mult memoriul anterior, iar la chestiunea participării la guvernarea ţărănistă nu schimbă esenţial ci mai adaugă o frază:

„Am făcut parte într‑un an şi 4 luni din patru guverne, – totdeauna criza ministerială găsindu‑mă departe de Bucureşti – ceea ce, desigur a stânjenit mult activitatea mea, lăsând totuşi studii şi proiecte de legi, care au putut forma un volum de 1562 pagini, apărut în 1934” (Gusti, 1993, 87).

În 1950, după ce nu a primit pensia timp de patru luni şi după ce a fost evacuat din propria casă, Gusti adresează un memoriu mai scurt ministrului de interne Teohari Georgescu, în care la cele cunoscute adaugă:

„Am făcut parte din guvernele din 1932‑33 ca specialist, ca tehnician, şi nu ca om politic…” (Gusti, 1993, 97).

Într‑o variantă ulterioară, nedatată, aduce o nuanţă, tot de natură să se delimiteze de politica ţărănistă:

„În 1932 mi s‑a propus să fac parte dintr‑un guvern de alegeri, în calitatea exclusivă de om de ştiinţă şi de tehnician, şi nu ca membru al partidului ce făcea guvernul şi din care nu făceam parte” (Gusti, 1993, 99).

Ultima scrisoare – adresată în septembrie 1954, de data aceasta chiar fostului său student, Miron Constantinescu, important lider al partidului – publicată de Bădina, nu aduce formulări noi în privinţa statutului său în guvernele amintite, dar reaminteşte de faptele sale de după 23 august 1944, care arătau o profundă înţelegere a situaţiei nou create. Până la urmă, această ultimă scrisoare este un strigăt disperat al unui profesor în vârstă, marginalizat şi bolnav, în continuare, urmărit, ameninţat, chiar şi după moartea lui Stalin:

„…Vă rog stăruitor, din toată inima, în calitatea d‑voastră oficială de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de membru al C.C. al P.M.R., interveniţi energic să fiu lăsat în pace să‑mi duc suferinţele nestingherit – arătaţi, vă rog, că mă cunoaşteţi de când aţi luat licenţa, apoi aţi pregătit doctoratul şi aţi activat în sate, prin comunicări şi studii în plin regim dictatorial, la Universitate şi pe teren.
Vă rog să luaţi în considerare vârsta mea înaintată, bolile mele mai ales inima şi nervii, cu toate formele, şi spuneţi‑le tuturor pe care‑i interesează umila mea persoană, spuneţi‑le, vă rog, Adevărul. Să fiu şters odată pentru totdeauna de pe lista celor căutaţi cu vine; ajung opt ani de erori continue şi de viaţa mea zbuciumată şi chinuită. Vă mulţumesc!” D. Gusti (Gusti, 1993, 103).

În asemenea împrejurări politice, orice om caută să‑şi diminueze importanţa rolului său pentru care a fost urmărit, mai ales dacă argumentele sale aveau, formal, acoperire.

Aceeaşi strategie au folosit şi autorii citaţi mai sus, Bădina şi Neamţu, pentru a evita pericolul refuzului cenzurii privind prezentarea operei sociologice a lui Dimitrie Gusti şi a şcolii sale. Cum regimul comunist a rămas ferm în condamnarea guvernelor interbelice, s‑a perpetuat ideea că Gusti nu ar fi fost de acord cu ideologia PNŢ şi că ar fi fost mai mult tehnocrat în guvernul din 1932‑1933.

S‑ar putea să se considere că această perpetu‑ are nu ar avea mare importanţă. Noi, în schimb, credem că nu înscrierea formală, ci acceptarea unui program guvernamental şi solidaritatea cu guvernul contează. Gusti nu a fost singurul ne‑membru de partid în structurile guvernamentale nici înainte, nici după al Doilea Război Mondial. Mult mai importantă este însă consecinţa ideologică a implicării lui Gusti în această guvernare din 1932‑33. Dar lămurirea problemei „ism”‑ului prin care poate fi caracterizată activitatea ministrului Gusti încă nu este încheiată mulţumitor şi nu este sarcina acestui studiu de a da ipoteze ideologice. Tot aşa, nu putem să abordăm consecinţele reale ale ministeriatului asupra activităţii şcolii sociologice de la Bucureşti, dar, în tot cazul, ipoteza „crizei monografiei” – după cum am mai semnalat – nu poate fi susţinută.

Concluzii

Această lucrare, având ca scop clarificarea poziţiei profesorului în cadrul guvernului din 1932‑33, a adunat argumente necesare pentru a demonstra netemeinicia credinţei înfiripate în anii 50 şi perpetuate până în prezent, conform căreia Dimitrie Gusti ar fi fost promovat în guvernul ţărănist datorită prestigiului său de specialist, de tehnician şi nicidecum ca ţărănist.

Pe lângă antecedentele semnificative care demon‑ strează legăturile puternice şi permanente cu elita Partidului Ţărănesc încă de la mijlocul anilor 20, de asemenea interesul pentru lumea satelor şi tot comportamentul politic al profesorului din timpul guvernării putea să fie caracterizat prin loialitate şi abnegaţie pentru a duce la bun sfârşit programul de guvernare al partidului.

Mai mult decât atât, Dimitrie Gusti, chiar şi în 1934, când PNŢ lupta în opoziţie, a invocat justeţea programului de guvernare ţărănist şi a participat la elaborarea noului program al partidului. Clarificarea statutului profesorului în cadrul guvernului ţărănist este oportună mai ales pentru analizarea poziţionării sale ideologice, care ridică în continuare controverse justificate. Aceste investigaţii merită să fie continuate pentru că nu numai poziţia lui Dimitrie Gusti, dar nici cea a Partidului Naţional Ţărănesc nu este mulţumitor lămurită.

Note

1. În privinţa problemelor studenţeşti din epoca interbelică vezi Butoi, I. (2011) Când produce şcoala revoluţionari? O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice, Revista de Pedagogie, 4, 115‑124, precum şi Sdrobiş, D. (2014) Învăţământul superior în România interbelică: de la „supraaglomerarea universităţilor” la „şomaj intelectual”, Sfera Politicii, 175, 24‑35.
2. CNSAS D 009835, p. 106‑107 Proces verbal din 4 decembrie 1933 a organizaţiei Ilfov.

Bibliografie

Bădina, O. şi Neamţu, O. (1967) Dimitrie Gusti. Viaţa şi personalitatea, Colecţia „Oameni de Seamă”. Bucureşti: Tineretului.
Golopenţia, A. (2010) Rapsodia epistolară: scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932‑1950) Volumul II (Ştefania Cristescu‑Golopenţia) Schimb de scrisori: Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu‑Golopenţia, (Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza, Întroducere şi note de Sanda Golopenţia). Bucureşti: Enciclopedică.
Gusti, D. (1934) Un an de activitate la ministerul instrucţiei cultelor şi artelor, 1932‑1933.
Gusti, D. (1993) OPERE, vol. VII (Texte stabilite, note, documente şi mărturii de prof. univ. dr. Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu). Bucureşti: Academiei Române.
Hitchins, K. (2013) România 1966 ‑ 1947, Ediţia a IV‑a (Traducere din limba engleză de George G. Potra şi Delia Răzdolescu). Bucureşti: Humanitas.
Manoilescu, M. (1993) Memorii, vol. I, Colecţia Biblioteca Băncii Naţionale (Coord. Mugur Isărescu, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indice de Valeriu Dinu). Bucureşti: Enciclopedică.
Momoc, A. (2012) Capcanele istorice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Bucureşti: Curtea Veche.
Rapoartele comisiunii de întocmire a programului (1934) Partidul Naţional‑Ţărănesc, Cercul de Studii al Partidului Naţional‑Ţărănesc.
Rostás, Z. (2003) Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti: Tritonic.
Rostás, Z. (2013) Criză şi/sau tranziţie în şcoala gustiană ‑ 1932‑1934. Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia, Sfera politicii, XXI, 3, 175, mai‑iun.

Vezi si contributia:

• Criza si/sau tranzitie la Scoala Gustiana – 1932-1934

The post A fost Dimitrie Gusti (doar) tehnician în guvernul ţărănist? appeared first on Cooperativa G.

Enciclopedia României şi Şcoala Gustiană de Sociologie

The Encyclopaedia of Romania and Sociological Gusti’s School

Zoltán ROSTÁS

The Encyclopaedia of Romania, scheduled for publication in six volumes, of which only four were eventually published because of the beginning of World War II, represented an outstanding intellectual exploit, which wouldn’t have been accomplished without the contribution of the Sociological School of Bucharest, led by Dimitrie Gusti. The process of elaborating the conception of the encyclopaedia and organizing the collaborators’ work unfolded in the context of political tensions at home and abroad, which eventually lead to the beginning of World War II. This project was facilitated by the fact that Gusti’s school had reached maturity and was given the honor of organizing the 14th International Congress of Sociology, in Bucharest, precisely in 1939. The four volumes published from 1938 onwards and the documents of the two unfinished volumes bear witness of the Gustian School’s capacity to orient and mobilize the interwar Romanian intelligentsia for an essentially interdisciplinary work, a natural perspective for the monographic sociological framework. This introductory study, as well as the following analyses of the different aspects of this encyclopaedia, aims to bring light on several aspects of the Romanian interbellum which have been frequently omitted in the post-Decembrist intellectual discourse.

Keywords: The Encyclopaedia of Romania, Sociological School of Bucharest, political crises, International Congress of Sociology

Alăturarea acestor sintagme poate părea forţată. Poate părea exces de zel din partea autorului acestor rânduri introductive încercarea de a demonstra că şi această monumentală operă, ca şi alte realizări remarcabile interbelice, se datorează profesorului Dimitrie Gusti şi Şcolii sale sociologice. Departe de noi aceste intenţii. Dar este cert că în discursul intelectual postdecembrist nici Enciclopedia realizată în anii ‘30 ai secolului trecut, nici Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti nu sunt obiecte de dezbatere. Şi mai puţină lume realizează că cele două momente sunt foarte legate.

În acest număr dublu încercăm să arătăm ce semnificaţie a avut asumarea, de către colaboratorii lui Gusti, a conceperii şi organizării procesului de coordonare şi editare a Enciclopediei, şi să evaluăm câteva fenomene interbelice tratate în unele din contribuţii. Mi se pare esenţial ca, în aceste rânduri introductive, să arăt contextul anilor ‘30 în care a fost demarată seria de volume ale Enciclopediei României.

Ideea realizării Enciclopediei într-o perioadă relativ scurtă de timp nu poate să fie înţeleasă decât dacă ţinem cont de atmosfera politicii internaţionale din a doua jumătate a anilor ‘30. În contextul întăririi vizibile a forţelor care contestau nu numai sistemul democraţiei liberale, dar mai ales, al tratatelor de la Paris şi al hotarelor stabilite de ţările Antantei victorioase, România resimţea tot mai acut slăbirea garanţiilor puterilor occidentale. Din acest motiv, acţiunile de legitimare a României Mari au început sa ia amploare. În şirul manifestărilor de acest gen, în loc de frunte îl ocupau expoziţiile din străinătate şi din ţară, dar, mai ales, expoziţiile internaţionale de la Paris şi New York, care trebuiau să demonstreze legitimitatea configuraţiei ţării de după Primul Război Mondial.

Judecând după interesul cercurilor politice şi economice, după ecourile de presă şi după numărul de vizitatori, România avea numai de câştigat în urma acestora. Cum enciclopediile îndeplineau şi ele rolul de mijloace de legitimare, în epocă, nu este de mirare că se alocau fonduri semnificative pentru realizarea rapidă a acestora. Este suficient să recitim Cuvîntul Înainte al lui Gusti pentru a ne convinge de adevărul acestei afirmaţii. Până la urmă, nu este întâmplător faptul că marile expoziţii şi Enciclopedia au fost coordonate de Dimitrie Gusti, care asigura seriozitate şi în selecţia colaboratorilor şi, prin aceasta, suportul ştiinţific necesar realizării obiectivelor – fie legate de expoziţie, fie de Enciclopedie.

Dacă privim procesul de realizarea al Enciclopediei din punctul de vedere al programelor derulate de Şcoala Gustiană, situaţia nu e nici aici liniştitoare. O parte a grupului de monografişti au fost angajaţi în activitatea cu echipele regale, o alta în monografii, iar din 1937 începe şi pregatirea celui de al 14-lea Congres Internaţional de Sociologie, care, pentru Şcoală, însemna mult mai mult decât organizarea unui eveniment. Însemna relansarea cercetărilor monografice pentru a demonstra, cu lucrări consistente, valoarea euristică a sociologiei monografice. Pentru acest lucru, nu au fost deschise noi „şantiere”, ci au fost aprofundate şi lărgite semnificativ cele vechi – Nerejul şi Drăguşul – sub coordonarea lui Henri H. Stahl şi Traian Herseni.

Dar, oricum, chiar dacă pregătirea congresului internaţional era o sarcină nobilă şi benefică, era, totodată, şi cronofagă. Din punct de vedere tehnic-logistic, derularea programelor paralele a fost înlesnită de o împrejurare politică foarte importantă şi, în acelaşi timp, şi controversată: instaurarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea în 1938. În timpul acestui regim, a fost promulgată Legea Serviciului Social propusă de Gusti. Această lege a facilitat infiinţarea unui sistem instituţional de cercetare şi intervenţie socială bine dotat, care a făcut posibilă accelerarea şi a cercetării, şi a publicării lucrărilor pentru congres, dar şi elaborarea Enciclopediei. Această şansă nu a eliminat însă problema supraaglomerării cu sarcini a membrilor importanţi ai şcolii.

Gusti, în calitate de comisar general, trebuia să aibă grijă zilnic de mersul organizarii pavilionului românesc de la New York şi de implementarea Legii Seviciului Social, Stahl lucra pe teren, redacta volumele consacrate Nerejului, era director în Seviciul Social, iar Herseni conducea cerecetarea Drăguşului, lărgită la Ţara Făgăraşului şi era şi director al cercetării. Golopenţia coordona echipe regale studenţeşti, era directorul publicaţiilor noii instituţii şi avea în grijă revista Sociologie Românească. Toţi aveau şi sarcini didactice la catedra lui Gusti de sociologie, etică şi politică. În aceste condiţii, Mircea Vulcănescu, care era înalt funcţionar al statului, trebuia să-şi asume rolul de coordonare a Enciclopedie, având şi sprijinul efectiv al celorlalţi gustişti.

În ciuda multiplicării sarcinilor, în ciuda atmosferei din ce în ce mai apăsătoare din cauza ameniţării cu război, munca a fost continuată chiar şi atunci când nu exista garanţia că volumele ar putea să vadă lumina tiparului. Ar fi interesant să se iniţieze un program de cercetare de psihologie istorică pentru a înţelege resorturile a ceea ce Stahl afirma legat de acest aspect: „munca a devenit pur şi simplu un viciu”. Dar, rostul acestui număr dublu de revistă este să evalueze contribuţia Şcolii gustiene în realizarea Enciclopediei şi să testeze contribuţia unor autori la analiza unor fenomene interbelice. Autorii nu pun întrebarea simplistă ce rămâne valabil din ce a fost publicat, ci analizeaza articolele ţinând cont de contextul în care au fost elaborate.

Daca ar fi clasificăm articolele, în acest număr dublu publicăm studii care încearcă să definească natura şi sensul proiectului enciclopedic, studii care abordează contribuţia şcolii la conceperea şi elaborarea volumelor, precum şi studii care tratează punctual un fenomen interbelic prin prisma analizei unui articol.

În prima serie se impune să atragem atenţi asupra studiului lui Ionuţ Butoi intitulat „Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional”. Autorul abordează Enciclopedia ca moment definitoriu pentru poziţia de cvasi-dominare a Şcolii Gustiene în câmpul cultural românesc. Articolul clarifică şi rolul concret pe care l-a avut Vulcănescu în coordonarea şi editarea volumelor apărute, precum şi rolul atribuit pe care l-ar fi avut în editarea volumelor nepublicate. Autorul subliniază că o temă „strategică” pentru Şcoala Gustiană era tocmai „specificul naţional”, care ar fi trebuit atins tocmai în ultimele volume – cele care nu au mai fost tipărite.

Arhiva personală a lui Anton Golopenţia stă la baza studiului Sandei Golopenţia, eminentă profesoară a Universităţii Brown din SUA. Cunoscută şi prin excelenta ediţie critică a operelor părinţilor săi, autoarea documentează, în articolul „Planuri şi proiecte pentru volumul V al Enciclopediei României”, contribuţia lui Anton Golopenţia la realizarea Enciclopediei. Însă nu doar atât – căci aduce clarificări asupra planurilor editoriale pentru unul din ultimele volume ale Enciclopediei.

Studiul profesoarei Maria Larionescu de la Universitatea din Bucureşti, „Monografia gustiană a Naţiunii, model al Enciclopediei României” se apropie de subiectul cercetării chiar din perspectiva teoriei gustiene a sociologiei naţiunii. Astfel, proiectul este analizat chiar din perspectiva care l-a generat, urmărindu-se relaţia dintre sistemul teoretic gustian şi Enciclopedie.

Matei Costinescu îşi continuă interesantele sale analize ale regimului epistemic aşa cum se întrevede prin Şcoala Gustiană, focalizând, de această dată, asupra Enciclopediei. În studiul „The Shrewd Ecumenicism of the Encyclopaedia of Romania: Biopolitics, Ethnic Cooperativism, and the Peasant State”, Costinescu explorează proiectul dintr-o perspectivă biopolitică. Transformarea ţăranului în cetăţan activ este o tematică analizată în contribuţiile pentru Enciclopedie semnate de Rădulescu-Motru şi Gromoslav Mladenatz.

Alina Juravle, în studiul „Henri H. Stahl, Constantin Garoflid şi «chestiunea rurală» în preajma anului 1938”, pleacă de la analiza unui faimos articol al lui Stahl, comparându-l cu cel lui Garoflid. Având în vedere că cele două contribuţii sunt, în esenţă, divergente, deşi au un conţinut tematic comun şi fac parte din acelaşi proiect, Juravle face o lungă incursiune în problema agrară aşa cum era ea pusă în epocă.

A doua categorie de articole evaluează câte un articol punându-l în contextul istoric în care a fost produs. Astfel, istoricul Alexandru Mironov, pornind de la contribuţia pentru Enciclopedie semnată de Trancu-Iaşi, dezbate, în studiul „Grigore Trancu-Iaşi şi «protecţia muncii naţionale». Politica socială interbelică între naţionalism şi combaterea şomajului” o temă puţin cunoscută. Într-adevăr, politica socială din perioada interbelică este un domeniu ce trebuie explorat în adâncime şi sper că acest articol e doar un bun început.

Dragoş Sdrobiş, desenând portretul scriitorului şi gazetarului Cezar Petrescu, prezintă, de fapt, în studiul „Enciclopedia României ca mecanism de propagandă politică. Cezar Petrescu despre «mântuitorul» României”, tipul intelectualului devotat necondiţionat regelui Carol al II-lea.

Bogdan Popa, în studiul intitulat „Straja Ţării în «Enciclopedia României»”, pleacă de la articolul din Enciclopedie dedicat instituţiei Străjeriei pentru a aşeza în context această latură a politicii pentru tineri elaborată sub dictatura regală.

În fine, adaug faptul că aceste studii sunt abia începutul unei analize serioase a fenomenului Enciclopediei României.

The post Enciclopedia României şi Şcoala Gustiană de Sociologie appeared first on Cooperativa G.

ÎNTÂLNIREA CU ANTON GOLOPENȚIA

Sanda Golopenția

Prof.Em., Brown University

Întâlniri punctuale, prin amintiri

            La început, ca pentru cei mai mulți dintre noi, părinții sunt un dat. Creștem alături de ei, ocrotiți, privindu-i și învățând, n-am putea spune mai târziu ce, cum n-am știut, când îi vedeam, la ce ne uităm. Care a fost prima clipă în care i-am perceput e greu de stabilit. Scena emblematică, pe care mi-am însușit-o din povestirile mamei, e cea în care, la cutremurul din 9/10 noiembrie 1940 (aveam 8 luni) s-au aplecat amândoi deasupra mea, zid viu de apărare. Un tropism personal, e întuneric, plouă, suntem în mișcare, cu din când în când opriri, sub o prelată (nu știu că așa se cheamă) aruncată peste noi în chip de cuvertură, tata și cu mine. Din scrisorile bunicii aflu că lucrurile se petreceau în 1943, când tata m-a dus la Bozovici, cu un camion aparținând probabil Institutului de Statistică. Nu știu decât că era, ca și mine, ghemuit sub acoperitoarea grea și bună în zgomotul monoton a picuratului. Aveam trei ani.

Apoi anii trec, chipurile, vorbele și faptele celor din jur pătrund la adâncimi diferite în noi. Nu am cum gândi la ce a fost cu o zi sau cu ani înainte, abia țin pasul cu toate câte sunt. Până la 9 ani spre 10, nu intru în jocul amintirilor. Ele s-au depus totuși, dacă mă concentrez, apar. Știu că am fost în evacuare cu toții la Naipu–Vlașca, împreună cu funcționari ai Institutului de Statistică, în 1944; că tata mă ducea la grădiniță și apoi la școală undeva în spatele Bisericii Albe, poposind pe la un anticar și dispărând apoi la slujbă, cum dispărea și mama plecând la școală; că tata se întorcea scurt la prânz, mâncam cu toții, apoi el se întindea 5 sau 10 minute și pleca din nou la Institutul de Statistică, de unde revenea seara târziu; că uneori împreună cu mama, alteori singur, ne lua spre Grădina Botanică, ducându-ne la o cărare în pantă printre pini sau la balta cu melci.

La 16 ianuarie 1950 tata dispare de acasă. Nu știm unde se află sau de ce, nici noi copiii, nici mama sau bunica. Trăim tăcut, fără el, luni care s-au topit în neant. Dar îmi amintesc ziua în care, fără s-o știu și fără să știu ce e moartea, am simțit durerea sfârșitului tatălui meu. Cred că era durerea lui, iradiind către noi toți, cu care s-a întâmplat atunci ca eu să intru în rezonanță. O jale fără cuvinte care s-o poată conține, exprima sau transmite. O numesc „amintirea” morții tatei, comprimând întâmplarea oarbă, rău înțeleasă de copilul care eram atunci, cu elucidarea ei ulterioară. Am povestit faptele de un 1 ianuarie 1987, într-o revistă a exilului românesc, le-am reluat în Cartea plecării:

O zi în 1951. Toamnă. În casa în care nu vin oaspeți e forfotă. Mama și bunica au făcut pregătiri de cu seară. Dimineața devreme a apărut fratele tatei. Patul din sârmă împletită cu tăblii albe de metal, împodobite cu siluete albastre de copii cârni, a fost demontat și așezat în spatele unui dulap. În el dormise până atunci fratele meu.

Mă uit a despărțire prietenoasă la patul din lemn de nuc, galben auriu, pe care îl primisem de la bunicul din Timișoara în anul când m-am dus întâi la școală. Bunicul îl pusese pe tren, tăblie de tăblie și scândură de scândură, toate frumos învelite. Iar noi, acasă, ne strânsesem atenți în jurul mormanului de pachete pe când tata asambla și înșuruba pe îndelete, cu plăcere. Fusese un dar măreț, de care eram încă uluită și mândră. Înțeleg fără să mi se spună că de acum înainte patul acela iese din stăpânirea mea. Că voi dormi pe divan alături de mama.

Tata lipsește de acasă de mai bine de un an. E la spital, undeva pe lângă Timișoara, mi se răspunde când întreb. Mama doarme singură pe divanul pe care e atâta loc. Eu am crescut și împung cu creștetul și cu tălpile în tăbliile lucioase. Fratele meu, să nu mai vorbim. Și el se războiește în lung și în lat cu zăbrele și tăblii care sună la fiecare mișcare. Mama, bunica și fratele mamei recapitulează monoton. Oricum ai lua-o, e singura soluție. Mezinul va avea loc de cârmiș în patul de nuc. Mai târziu va trebui cumpărat un pat pentru cea mare. Dar acum, asta e.

Ascult încețoșat. În schimbările care se plănuiesc, un lucru, pe care îl pândesc încordat, rămâne nespus. Unde va dormi tata la întoarcerea de la spital? Cei trei par a-l fi uitat cu desăvârșire tot măsurând și socotind. Cum e cu putință să-l uite mamă, soție, frate? Cum de nimeni nu se gândește și la locul lui de odihnă? Izbucnesc dureros, deznădăjduit, le strig în tăcerea care se adâncește, privindu-i în ochii care nu clipesc, tot ce mă uluiește în meticulozitatea lor nepăsătoare. Apoi părăsesc încăperea și petrec restul zilei plângând gemut, întretăiat, trădarea la care voi fi părtaș.

A doua zi dimineața, suna la ușă un necunoscut. Aducea veste că tata murise cu o zi înainte în închisoare. („Lupta”, 1 ianuarie 1987; CP 18)

            De acum îl voi întâlni pe tata doar în amintire. Întâlnirile punctuale, prin amintiri, survin însă la ceasul lor. Mecanismele memoriei sunt puse în mișcare de amănunte care ne scapă. În timp, prin repetarea aceluiași detaliu sau prin detalii care funcționează similar, unele amintiri intră în zestrea lucrurilor știute, a amintirilor autonome. Amintiri de acest fel, convocabile la simpla dorință de a-l reîntâlni în gând, nu am multe despre tatăl meu. Am povestit unele dintre ele în Viața noastră cea de toate zilele, aleg câteva:

Mergeam împreună pe jos la școală. Erau anii în care mâncam mămăligă. Mămăligă cu marmeladă dimineața. Mămăligă cu mâncare de cartofi sau de fasole la prânz. Mămăligă prăjită în untură sau mămăliguță cu lapte, seara. Mămăliga care rămânea de pe o zi pe alta era împachetată de bunica, în fiecare dimineață, pentru noi. O duceam la castori și căprioare, în Cișmigiu, nu departe de ieșirea spre Conservator. Castorii se lăsau greu văzuți, roboteau pe după lemne și zăbrele într-un soi de insuliță. Le aruncam boțuri de mămăligă, când el, când eu, și ne uitam, să vedem cum le ajung. La căprioare mirosea iute, de la vulpile vecine. Întindeam palma cu mămăligă rece, botul lor o prelua delicat, tata privea. (VN 38)

Ca să ajungem în Cișmigiu, traversam podul Elefterie, lăsând pe dreapta Dâmbovița. Pe cheiul Dâmboviței, mai exact pe panta care ducea la apa nămoloasă, creșteau maci, dicutam numărul probabil de petale, pentru mine tot ce era floare avea cinci petale pe puțin, patru spunea tata, cinci stăruiam convinsă. Îmi amintesc cum l-am văzut o dată sărind ușor peste gardul de metal și luând-o în fugă la vale, s-a și împiedicat, după un mac care se zărea rotund și continuu și trebuia cu siguranță să aibă o sumedenie de petale. S-a întors triumfător, erau patru, suprapuse cocoloș, de atunci știu că macul obișnuit, nebătut, are patru petale. (VN 38)

În casă se gătea la două lămpi de gaz. Mașina de gătit din fontă, cu cuptor, intra în funcție mai rar, lemne erau puține și trebuiau cruțate. / Îmi amintesc că într-un rând, era toamnă și întunecat, tata ne-a spus că, dat fiind că nu se dădeau decât cinci litri de gaz de persoană, o să mergem toți trei la găzăria de lângă ANEF, ca să luăm 15. / Am în mână un bidon dreptunghiular legat cu sfoară. Sfoara intră în carne la fel cu mânerele din metal. Stăm la coadă toți trei în tăcere. Simțul meu conspirativ mă îndeamnă să nu vorbesc, să nu privesc, nici la tata, nici la Dănuț. Să nu se afle că suntem împreună. Altfel nu numai că nu o să primim gaz, dar o să avem de pătimit, nu mi-e clar cum. Parcă neînțelegând miza și riscul, tata zâmbește. Ne întoarcem spre casă și, abia după ce am traversat pe latura cea mare Podul Elefterie, mă liniștesc și accept să mi se ia din mână bidonul cu vina.” (VN 107–107)

În 1949, când tata nu mai avea slujbă, plimbările duminicale au devenit regulate. Tata lucra acum acasă, cu bucata, „pentru Planificare” și era plătit cu bancnote noi, neîndoite. Atunci a introdus ideea articolelor, achitate dacă erau acceptate. După plimbări, scriam despre ce văzusem și pricepusem. Dacă cele scrise aveau noimă, articolul era achiziționat și autorul primea un onorar din banii cei frumoși. În căutare de efecte speciale, îmi amintesc că am început odată un text în genul „Soarele era de trei sulițe”. Tata a zâmbit și mi-a primit articolul. (VN 44–45)

Timpul trecea. Tata survenea de acum în viețile noastre prin prieteni și cunoscuți care nu-l uitau. Unii veneau de sărbători, cu bomboane sau câte un dar. Alții ne aruncau o privire bună în care se citea amintirea lui. Ne întâlneam cu amintirea lor despre el. Unul singur a fost nelipsit, cu noi duminică de duminică, ani în șir, în casa noastră însingurată. Ion Negru, avocat, care lucrase la Institutul de Statistică, ne adoptase. Făceam plimbări duminicale, cum le făcusem cu tata, ne citea amintiri din copilăria lui la Toracul Mare, în Banatul iugoslav. Ducea la talcioc, odată cu lucrurile pe care le vindea pentru el, lucruri de ale noastre, puține, câte erau. Mama se sfătuia cu el în ce ne privea pe noi copiii. Nu am știut niciodată dacă a făcut-o din imbold propriu sau dacă tata, care s-a știut, cum spune într-o declarație, „în anticameră la închisoare” l-a rugat să ne poarte de grijă. Mama și domnul Negru mi-au arătat cum să fac fișe bibliografice cu articolele publicate de tata în „Sociologie românească”. Să fi avut 12 ani.

Când am terminat școala a apărut, dornică să-mi stea în ajutor, Christina Galitzi Brătescu. Aveam diplomă de merit și puteam intra fără examen la orice facultate. Facultatea de filologie, limba română, Facultatea de franceză și cea de engleză erau opțiunile între care șovăiam. Christina Galitzi m-a primit de trei ori pe săptămână o vară întreagă în camera unică în care trăiau, mâncau și dormeau, ea și soțul ei. Îmi vorbea, cu o voce guturală cum nu mai auzisem nici la profesoara de engleză de la liceul Lazăr, Shelly Klugh, despre „New Deal”, mi-a dat să citesc și să învăț poezia „If—” de Rudyard Kipling. Mulți ani mai târziu aveam să descopăr povestea acestei poezii, în care sfaturile unui tată către fiul său se împletesc cu condamnarea duplicității administrației coloniale britanice față de Leander Starr Jameson în 1895[1]. Nu mai aveam cui să pun întrebarea, cred însă că în insistența cu care Christina Galitzi a împins poezia lui Kipling în viața mea se ascundea și gândul la abandonarea tatălui meu de către oameni care-i cunoscuseră munca și nu au încercat să-l salveze.

Mai târziu, când am fost la un pas de a fi dată afară din facultate, Mihai Pop a imaginat, alături de mine, răspunsuri pe care să le dau la Cadre. „Anton Golopenția a avut în subordine, la Institutul de Statistică, jumătate din guvernul României” era unul dintre ele. Nu l-am dat, firește.

 Întâlnire cu Anton Golopenția în dosarul Pătrășcanu

            Pătrunderea în Arhivele S.R.I. a marcat momentul adult al întâlnirii cu tatăl meu. Aveam de acum mai mulți ani decât cei la care murise Anton Golopenția. Parcurgând volumele care-l priveau din amplul dosar 40.002 al anchetei Pătrășcanu am aflat detalii despre urmărirea de 129 zile al cărui obiect îl constituise; despre cotidianul interogării și al declarațiilor scrise în stare de arest; despre părți din viața și munca lui, care îmi erau necunoscute.

Fusese pus sub urmărire între 15 aprilie și 14 mai 1948 în urma faptului că se întâlnise, la rugămintea acestuia, cu un coleg, Nicolae Betea, care se pregătea să plece din țară și despre care știa că este urmărit. A.G. era pe atunci, după demisia lui Sabin Manuila, director general delegat al Institutului Central de Statistică. În aceeași perioadă, refuzând să aplice politica de cadre care i se recomanda și să concedieze colaboratorii de primă mână ai I.C.S., A.G. se găsește din ce în ce mai des pe poziții opuse față de cele ale organului superior, Comisia de Stat a Planificăriii, condusă de Miron Constantinescu. Citez sumar două pasaje din corespondența confiscată a lui A.G. cu acesta din urmă, primul datând din 29.3, al doilea din 1.4.1948:

În privința personalului: destulă dificultate la cumpănitul valorii profesionale și a valorii politice. Dintre propunerile de chemare în funcția de director, au rămas să-ți fie supuse cazurile D-lui Alexe, care îndeplinește de ani de zile funcția de șef al secției Recensăminte de populație și al Doamnei Ing. Liliana Rădulescu-Georgescu. În cazul Alexe au intervenit luări de atitudine afective, care sunt justificate acum prin sisteme întregi de argumente. Pentru bunul mers al lucrurilor, cred că ar fi neapărat necesar să nu se țină seama de aceste afecte travestite. Și oamenii mari pot ajunge să se complacă să fie teribili, dacă văd că li se împlinesc toate voile, întemeiate sau nu. Au fost împlinite prea multe până acum. Nu mai departe decât cu prilejul propunerilor pentru chemările în funcții superioare și prin hotărârea care a perfectat comprimarea a doi funcționari pricepuți, scoși vara trecută pentru motive subiective. (UC 444)

Am înțeles cu mâhnire că tactica ce se urmează de cei ce te informează asupra Institutului este următoarea: se spune că eu, cel despre care se știe că mă bucur de prețuirea ta, aș fi un om de înțeles, dacă nu m-aș lăsa influențat de D-l Dr D.C. Georgescu. Nu-mi place să-i acuz pe cei cu care trăiesc și lucrez, chiar și când sunt foarte decepționat. Nu voi spune nici acum nimic despre cei ce încearcă să-ți influențeze judecata. / Dreptatea mă silește însă să amintesc că D-l Dr Georgescu nu poartă vina judecăților și atitudinilor mele. Și că, pe de altă parte, are meritul de a fi fost pilonul atât al inventarierii cât și al recensământului (UC 447–448)

La 3 august 1948, un Referat secret asupra Institutului Central de Statistică se încheia astfel (rețin primul și ultimul punct al concluziei):

Din cercetări, cât și din informațiile culese, reiese că o bună parte din funcționarii Institutului l-au apreciat mult pe Manuila și au rămas devotați acestuia și liniei pe care el o urma. Ei socotesc ca urmaș al lui Manuila pe Golopenția acordându-i aceeași stimă și încredere. / […] Angajările de personal în cadrul Institutului se fac cu multă ușurință, fără o prealabilă cercetare a atitudinii lor politice sau a mediului pe care îl frecventează, ceea ce a dus la transformarea Institutului într-o pepinieră de elemente nesănătoase, care nici pe linie de Partid nu sunt acolo suficient supravegheate […] (UC 469–470)

Urmărirea lui A.G. se reia între 5 octombrie 1949 și 16 ianuarie 1950. Spe deosebire de prima, care avusese loc doar în timpul zilei și în care referirea la A. Golopenția se făcuse prin inițiale, în cea de a doua, urmărirea se efectuează timp de 24 ore din 24, A.G. plimbă după el prin București nu mai puțin de 24 urmăritori, iar în note se recurge la un nume de cod: Galop, determinat probabil deopotrivă de rezonanța numelui de familie și de plăcerea și viteza mersului la tatăl meu. La 7 septembrie, A.G. e forțat să-și dea demisia.

Urmăritorii semnalează că A.G. merge „fără a se controla”, învață să-l caute, atunci când îl pierd, fie la Biblioteca Academiei, „la o masă unde de preferință se așează, complet străin de ceea ce se petrece în jurul său” (VN 125), fie la „anticării”, știu, după cum e îmbrăcat, care îi e destinația — I.C.S. dacă e în balonzaid cu pălărie, cumpărături, reparații de îmbrăcăminte sau încălțăminte, plimbări cu copiii, dacă poartă vindiac și bască —, îi pipăie pachetele în tramvai, scot din cutiile poștale scrisorile pe care le expediază, notează, pe apucate, convorbirile avute cu oameni întâlniți pe stradă („După ce se desparte de al doilea individ, ‘Galop’ continuă drumul cu al treilea individ mergând pe jos fiind auzit când discuta despre unele chestiuni privitoare la penicilină”, sau „Galop a mai pronunțat cuvintele de Tulcea și Galata”, VN 134), îi critică vizita de „numai 10 minute” a expoziției „U.R.S.S. în lupta pentru pace” („Mai mult trece în revistă cele expuse decât să pară că-l interesează”, VN 185), îi notează reacțiile la filme, așezându-se lângă el. Alții înregistrează convorbirile telefonice din casă până în ziua arestării inclusiv.

Redactate sumar, cronometrând detaliile cotidiene ale vieții tatei, notele de filaj, mi-au reactivat amintiri amorțite. Fără s-o știe, cei care îl urmăriseră pe A.G. și, făcând-o, ne smântâniseră și nouă zilele, funcționaseră aidoma unor cronicari ai familiei. Am publicat ansamblul notelor, în Viața noastră cea de toate zilele, citez doar una care, așa cum e, narată bolovănos birocratic, mi-a pricinuit o vagă, târzie bucurie:

9 octomvrie 1949/ La ora 13,15 Galop iese de acasă cu cei doi copii ai săi având cu el și o coșniță mică și merge în Strada Isvor de unde ia tramvaiul Nr. 8 până la Piața 28 Martie iar de aici iau tramvaiul Nr. 18 din care coboară la capătul liniei Dudești–Cioplea și merg pe jos până aproape de comuna Cățelu unde se întâlnește cu un țăran anume Marin Ruse din comuna Cățelu, care tocmai vrea să intre în via sa, situată la circa 1.500 m pe dreapta șoselei Cățelu, mai încolo de fabrica de Fulmicoton (I.C.E.P.S.). Marin Ruse, Galop și cei doi copii — băiat și fată — care au câte 5–7 ani, intră în vie și culeg struguri, ora fiind 15,30. / La ora 16,30 Galop și copii lui și cu coșnița cu circa două kgr struguri în ea, via fiind culeasă au luat și ei ce au mai rămas, apoi merg în comuna Dudești Cioplea de unde cumpără struguri de la un fructar, apoi ia tramvaiul Nr. 18 din care coboară la Podul Șerban Vodă, iau apoi greșit tramvaiul Nr. 7 din care coboară după o stație și merg la stația Calea Rahovei de unde iau tramvaiul Nr. 8 și merg până la stația Stadionul Republicei unde coboară și merge spre casă […]. / Semnează Z. N. Teliceanu, M. Cernescu, I. Cotoran, C. Niculiță și M. Mohănescu.

Așa era. Mersesem, văzusem bucăți de ciorchini rămași jos, aproape de pământ.  În carte, le-am răspuns urmăritorilor de serviciu, pentru acel, relativ cumsecade, „au luat și ei ce au mai rămas”:

Mijește, nebulos, o brumă de înțelegere. Urmăritorii asistaseră la o măruntă încercare de a da sens zilelor și copilăriei, cu ghinioanele ei, minuscule în raport cu ce ni se pregătea. Un om cu doi copii s-a dus să culeagă struguri și să le arate cum cresc și unde, via era culeasă, peste cei câțiva ciorchini pe care îi găsiseră totuși au mai cumpărat unii ca să nu se întoarcă acasă cu coșul aproape gol, au luat tramvaiul greșit, au coborât și s-au repus pe direcție, mai trecuse o duminică, arestarea se apropia. / Noi, oricum, ne-am plimbat, am cules un pic, am cumpărat un pic. Dar ei, urmăritorii, unde erau, de unde ne priveau, cât se canoneau schimbând tramvaie și direcții? (VN 101–102)

            Urmărindu-l pe jos sau cu mașina de la ieșirea din casă, agenții au marcat, în ultima etapă a filajului, multe din plimbările noastre. Citez un pasaj din Viața noastră cea de toate zilele, în care recapitulez ce am aflat citindu-le notele:

În lunile octombrie și noiembrie 1949, începând cu 9.10 și terminând cu 27.11, am mers în fiecare duminică la plimbare cu tata. Fie că între timp am crescut amândoi, fie că tata are mai mult timp, pentru noi, de data aceasta nu ne limităm la grădina de lângă Facultatea de Drept, la Grădina Botanică sau la Cișmigiu, ca în anii anteriori. PLimbările se lungesc, câștigă în îndrăzneală și inedit. Tata ne arată Bucureștiul, cu împrejurimile lui, încercând să ne deprindă cu modul în care orașul poate fi parcurs în lung și în lat cu mijloace de locomoție la îndemâna oricui. Plecăm de obicei imediat după masa de prânz și mergem, cu tramvaie pe care le greșim uneori, cu autobuze și pe jos până în comuna Cățelu, la Străulești sau Dămăroaia, la pădurea Băneasa, la lacul și satul Fundeni, la lacul Pescăruș, la lacul Tei, în Parcul Libertății și la Mitropolie, la Mogoșoaia. Luăm cu noi un coș cu merinde […] / A.G. a vorbit despre plimbările acestea, făcute parcă prevăzând că ne va lăsa orfani, spunea într-o declarație. Voia să ne lase amintiri. Prin filatori, amintirile acestea se precizează peste ce îmi rămăsese în minte. De plimbat, probabil că tata voia să se plimbe el însuși, limpezind gânduri, ieșind din apăsări.” (VN 234–235)

            Întâlnirea frontală cu Anton Golopenția a reprezentat-o însă lectura declarațiilor scrise de el în timpul anchetei. A început înainte de a le vedea, când, ca rezultat la un memoriu adrest senatorului Constantin Ticu-Dumitrescu, Președinte al Asociației foștilor deținuți politici, am primit, în 1996, cu o întârziere de 46 de ani două scrisori testament: una adresată fratelui meu și mie și una adresată mamei, care murise între timp. A.G. le scrisese la 8 respectiv 9 iunie 1950, într-un moment în care, după toate probabilitățile, urma să se producă o schimbare în locul și tipul de încarcerare.

În scrisoarea adresată copiilor care eram atunci, tata scria între altele (citez începutul și sfârșitul mesajului):

Sanda și Dănuț, dragii mei, / Îmi pare foarte rău că trebuie să stau în închisoare și că nu sunt alături de voi acasă. Ar fi trebuit să ieșim împreună măcar duminecile, să vedem cum dă frunza în pădure, cum crește grâul și porumbul, la câmp. […] Sper că veți pleca la țară cu mămica. La Hodac sau altundeva. Vedeți de petreceți bine. Căutați să profitați de soare, umblați desculți câteva ceasuri pe zi. Bronzați-vă, jucați-vă lângă râu. Nu stați prin casă și la umbră, decât în ceasurile de prânz. Dimineața, scularea cât mai devreme, spălare serioasă, gimnastică și în soare. Fiți cu ochii deschiși la cele din jurul vostru: vorbiți cu colegii voștri copii de țărani, vedeți cum se muncește pământul. Rugați-o pe mămica să vă lase să plecați câteodată cu gazdele, să vedeți cum se cosește fânul, cum se seceră grâul, se prășește porumbul. Iar când plouă, scrieți în compoziții sau scrisori ce ați văzut. / Sanda, tu s-o rogi pe mămica să-ți dea de cetit literatură românească și cât mai multe poezii poporane. Pe ultimul raft pe polița din mijloc la stânga e o geografie și o geologie a Republicii; uită-te prin ele. Tot în camera cu cărți, pe dulapul negru sau pe masă, e Istoria românilor de clasa [a] X[-a]. Uită-te prin ea, la fel. În genere, uită-te prin cărțile mele. / Vă sărut pe amândoi și vă doresc o vacanță plăcută (UC 248–249)

Îndemnul din penultima frază a orientat viața mea până în ziua de astăzi. M-am uitat prin cărțile și manuscrisele lui Anton Golopenția.

Cum se poate scrie despre cele 184 declarații scrise de tatăl meu? Despre țăcănitul întrebărilor, adresate, de cele mai multe ori, la persoana a doua singular? Despre răstimpurile de tăcere, în care nu putem ști dacă A.G. se află în continuare la Malmaison, unde fusese dus inițial, sau a fost mutat în alt loc? Despre grija cu care își redactează declarațiile tatăl meu? Despre modul în care încearcă să ajute altora, în închisoare fiind? Citez din declarația despre D. Gusti:

Faptul că împrejurările nu-i îngăduiesc să dea urmare invitațiilor la diferite Congrese internaționale, pe care le primește, constituie unul din motivele lui speciale de mâhnire. În vara trecută a prezentat Președinției (d-lui Președinte P. Groza) invitația personală, pe care a primit-o de la UNESCO, să participe la un Congres de sociologi de la Oslo și cele două reveniri stăruitoare, care i-au mai sosit, de vreme ce el a păstrat tăcerea. N-a primit autorizația de a participa. Prevede că nu se va putea duce nici vara aceasta la Roma, unde se va ține Congresul internațional de Sociologie, care fusese convocat la București pentru data de 1 sept[embrie] 1939 și amânat din cauza războiului. Prof. Gini, statistician și sociolog, organizatorul acestui Congres, i-a trimis mai multe scrisori, prin intermediul Prof. Manzoni de la Institutul Italian de cultură, spre a-i cere asentimentul și a-i comunica pregătirile. (UC 182)

Cum să scriu pe scurt despre felul în care începe, la un moment dat, înțelegând că nu va ieși viu din închisoare, să insereze în declarații, detalii care, speră, se vor conserva astfel? Despre asfixie și nebunia celulei? Despre agonia zilelor petrecute fără acces la o carte? Despre intrarea treptată în tăcere și obișnuirea cu gândul morții? Despre marile necunoscute care rămân, între altele întrebarea dacă a fost sau nu trimis la Canal în vara 1951? Despre stilul interogării? Am vorbit pe larg despre toate acestea în introducerea la volumul Anton Golopenția, Ultima carte, cuprinzând textul integral al declarațiilor în anchetă ale lui A.G., corespondența confiscată, și declarații conexe ale altor martori reținuți pentru informații în procesul Pătrășcanu, sau ale anchetatorilor la reconsiderarea procesului Pătrășcanu în anul 1967, și în volumul Viața noastră cea de toate zilele, în care am racordat notele celor 129 zile de filaj la care a fost supus A. Golopenția la propriile mele amintiri, la scrisori sau declarații ale lui sau ale altora.

A.G. a fost arestat — fără mandat de arestare, mandatele au fost redactate retroactiv în 1954 — la 16 ianuarie 1950, de la Biblioteca Academiei. Arestarea e de pus în legătură cu momentul arestării unui alt fost funcționar I.C.S., Mihail Levente, care făcuse parte din Oficiul de Studii și din echipa de identificare a românilor de la est de Bug condusă de Golopenția între 1942 și 1944. Ajuns la conducerea Controlului Economic în 1948, Levente fusese denunțat că a încercat să scoată din arhiva institutului lucrările pe care le efectuase la est de Bug. Prin Levente, se deschide pentru A.G. tema de anchetă privind cercetările efectuate în Ucraina (la care participaseră N. Betea, C. Pavel, A. Rațiu, sau Ștefan Popescu) într-un moment în care ancheta este condusă de consilieri sovietici. Prin Betea și prietenii acestuia, Pavel și Rațiu, membri ai Oficiului de Studii al I.C.S. de sub direcția lui A.G. și devotați lui Lucrețiu Pătrășcanu, A.G. este racordat la „grupul Pătrășcanu”. După șase săptămâni ancheta părea pe sfârșite, lui A.G., aflat la izolare, punându-i-se însă insistent întrebarea-tip dacă mai are ceva de declarat. Atunci, la 1 martie 1950, A.G. declară Sugestiile pentru programul de guvernare al regimului viitor, pe care le redactase în octombrie 1949 și le abandonase ulterior precum și întâlnirile cu foști prieteni prilejuite de Conferința de Pace de la Paris. Din acest moment el va fi tratat ca dușman al poporului. Regimul de detenție și anchetă devine unul de exterminare, torturii morale adăugându-i-se tortura fizică. După o perioadă de anchetă dură care durează până la 14.4.1950, A.G. e supus la un regim de izolare de șase luni, până la 27.10.1950. În acest răstimp, nemaifiind expus presiunii destructive a interogatoriilor, A.G. se reface interior și scrie cereri și memorii adresate anchetatorului, anchetatorului șef, Procurorului General, lui Miron Constantinescu precum și cele două scrisori de care am amintit. Între 27.10 și 14.11.1950, el răspunde la întrebări privind participarea ca expert statistic la Conferința de Pace de la Paris și întâlnirile cu Brutus Coste, Titu Rădulescu-Pogoneanu, E. Ionesco etc. Între 14.11.1950 și 3.4.1951, timp de trei luni și jumătate, A.G. e trecut din nou pe linie moartă. Nu știm care îi este locul de detenție. De la 3.4. la 26.5.1951 ancheta se reia pe temele cunoscute, încheindu-se cu o ultimă declarație privindu-l pe Mihail Levente. După 26.5.1951 A.G. dispare din nou timp de aproape trei luni, până la 18 august, când e internat la spitalul închisorii Văcărești. Va muri la 9 septembrie 1951, de TBC fibro-cazeos netratat. Despre moartea lui au dat declarații medici ai închisorii și Securității și a scris, într-un text memorialistic rămas în manuscris, intitulat Amintirile unui băiat de viitor, Constantin Lalu (1910–1988).

La 12.9.1951, medicul primar de la spitalul Penitenciarului Văcărești M. Popescu redactează următorul referat:

La adresa dvoastră Nr. 56.231–12.IX.1951 vă facem cunoscut următoarele: deținutul Golopența Anton a fost internat în Spitalul nostru în ziua de 14.VIII.1951. Diagnosticul la internare a fost T.B.C. fibro-cazeos extensiv bilateral — cavernă gigantă vârf stg.: TBC intestinal — stare precachetică. / A fost spitalizat până la 9.IX.1951 când, în urma leziunilor irecuperabile, a sucombat. / În toată perioada internării a făcut tratament tonic masiv, vitaminoterapie, supr[a]alimentație, însă cu toate eforturile noastre terapeutice care își mai găseau indicația, din cauza stării grave avansate cu care a fost internat, nu a mai putut fi remontat (UC 578–579)

În referatul său, Dr. Kahane, de la Direcțiunea Generală a Securității Statului preciza:

În legătură cu tratamentul făcut lui Golopenția Anton la Spitalul Văcărești considerăm că a fost insuficient. / Trebuia neapărat cercat un tratament cu antibiotice: streptomicină sau P.A.S., deși starea lui era foarte gravă și nu mai era speranță. / Medicii de la Văcărești erau datori să ne anunțe urgent de această stare, ceea ce nu au făcut. (UC 579)

În volumul rămas nepublicat al lui Constantin Lalu, fost salariat al Institutului Central de Statistică, personajul narator îi reproșează unui fost coleg de Institut ajuns în poziții importante în anii 1948–1950 faptul că nu a intervenit spre a i se face dreptate lui A.G. și vorbește despre o accidentare a acestuia la Canal. Citez pasajul:

Omul meu (e vorba de Bucur Șchiopu, numit în text Ciungu) a ajuns mare, stătea într-un fotoliu de mare dregător al țării. […] / Cel care l-a ocrotit pe el mai mult în timpul războiului și care l-a scăpat de a-i rămâne oasele prin câmpiile rusești a fost trimis la Canal, pe vremea aceea tulbure, plină de abuzuri. Nici unul din cei ocrotiți de el n-a spus o vorbă, nu ca să-l apere, să-l protejeze, că nu avea nevoie de apărare. Trebuia să spună, oricare din ei, adevărul despre acest om, să nu fie luat, cum erau luați pe vremuri recruții cu arcanul, și omul ar fi fost scutit de umilirile și chinurile la care a fost supus aici cu tot felul de interogatorii de care nu putea scăpa, nefiind omul care să mintă, dacă nu știa ceva, numai ca să bage pe cineva la apă, ca și chinurile morale și fizice de la Canal. Până la urmă lucrurile s-ar fi lămurit, dar tragedia s-a produs, a murit înainte de a se face lumină. / […] El a lucrat sub un mal de nisip care s-a dărâmat pe el și, cu tot ajutorul, inclusiv transportul la București, a murit. / Eu am auzit despre treaba asta târziu. (Amintirile unui băiat de viitor, ms. 54–55)

1. În legătură cu cele 19 luni de detenție a lui A.G., primul lucru, care se cere subliniat este că A.G. nu a fost un apropiat al lui L. Pătrășcanu, față de care a avut rezerve determinate de atitudinea acestuia față de Basarabia și de colectivizare, de „atitudinea prea politică a cărților lui; formulările uneori brutale ale cuvântărilor și comentariilor la legi (discursuri la Palatul de Justiție, explicarea reformei Justiției)”, de violența cu care-și exercitase mandatul de ministru al Justiției. În declarația din 11.4.1950b vorbind despre Pătrășcanu, A.G. scria:

Am fost dus la el de Ing. Silber în iunie–începutul lui iulie 1944. Am acceptat să ajut schimbarea politică [de la 23 August] și să lucrez atunci la Radiodifuziune, cum mi s-a spus. Înainte de plecare d. Pătrășcanu mi-a spus că a auzit despre mine de la prieteni și că socotește că ar fi cazul să mă alătur partidului comunist. I-am spus că nu mă pot înscrie. La întrebarea de ce, am răspuns că mă ține departe problema Basarabiei și temerea că partidul comunist va aplica în țară reformele sovietice precum colectivizarea, fără a ține în seamă condițiile diferite de la noi, vechimea proprietății individuale, și consecința ar putea fi pierderi de vieți, pe care n-aș vrea să le fi cauzat și eu. (UC 185)

În declarația din 26.1.1950, vorbind despre ultima întâlnire a lui A.G. cu Betea, la care participase și în timpul căreia acesta îl rugase pe A.G. să-i sugereze lui Pătrășcanu fuga din țară, C. Pavel povestește:

[A.G.] A spus că dânsul nu vrea să fie socotit ca făcând parte din tagma lui Pătrășcanu, că dânsului Pătrășcanu ca om îi este foarte simpatic, dar că nu împărtășește câtuși de puțin punctul de vedere politic al acestuia, că Pătrășcanu este un idealist, că prin structura lui psihologică va fi întotdeauna un izolat și că este o greșeală să credem că soarta României depinde de existența sau neexistența unui om. Că soarta României va fi hotărâtă de factorii internaționali și că cel mai bun lucru este ca fiecare să-și vadă de munca sa cu cinste, cu corectitudine și să dea fiecare ce poate în sectorul său de activitate. Că intelectualii din România s-au obișnuit să se preocupe prea mult de probleme mari internaționale și că neglijează munca măruntă zi de zi și că fără această muncă măruntă nu poate fi conceput nici un fel de progres în România. (UC 526)

A.G. a menționat în anchetă și încercarea — rămasă fără urmări — de a-l convinge pe L. Pătrășcanu să dispună reexaminarea cazurilor Mircea Vulcănescu și Petre Nemoianu:

I-am vorbit, cu prilejul uneia din audiențele în interes de serviciu, despre fostul meu coleg de asistență la catedra de Sociologie Mircea Vulcănescu și despre fostul Președinte al Cercului Bănățenilor din București Petre Nemoianu. Ambii au fost Subsecretari de Stat sub regimul Antonescu. Am atras atenția asupra faptului că cel dintâi, fost multă vreme Directorul Oficiului de Studii al Ministerului de Finanțe, a fost de fapt un referent de oficiu de studii cu grad de subsecretar, că al doilea are o atitudine pozitivă față de Uniunea Sovietică în lucrările lui bazate pe experiența din vara 1939 sau 1938, când prezidase o delegație economică trimisă la Moscova. Și rugam să se cerceteze cazurile lor. (UC 286–287)

Spre sfârșitul Introducerii la Anton Golopenția, Ultima carte, scriam, în anul 2001:

Dintre toți cei suprimați în procesul Pătrășcanu, A.G. e, din multe puncte de vedere, figura cea mai tragică întrucât, neaderând la viziunea lui Pătrășcanu și neacceptând să fie implicat în declarații politice cu privire la acesta, A.G. a declarat sinucigaș gesturi (scrierea [celor] opt pagini de Sugestii, a câtorva recomandări, întâlnirea la Paris a unor vechi prieteni rămași în străinătate) despre care a crezut că vor fi de natură să delimiteze „vinile” lui personale, dacă de vini era nevoie. /  În Sinteza cuprinsă în volumul 174 al Dos. 40.002 […] anchetatorii citează câteva rânduri luate dintr-o declarație ca un oftat a lui N. Betea [din 14.4.1951]: „Încă ceva ce-mi este mai greu de spus decât toate celelalte, pentru că este vorba de omul care m-a ajutat cel mai mult în viață, în toate felurile. Este vorba de d-l Anton Golopenția, care știa de intenția plecării cu avionul, fără să mă îndemne la ea, retrăgându-se în sine, însă spunea ‘că mă joc cu focul’. N-a participat în nici un fel la organizarea acțiunii, neobosindu-se însă să-mi spună că dacă ajung în străinătate trebuie să am un singur gând: studiu[l]” (Sanda Golopenția, Introducere, in UC CX)

2. A.G. a arătat în anchetă că se separase în anii de însingurare de după război, și de colegi pe care îi aprecia de la I.C.S. datorită convingerii lui că instituțiile de documentare a statului nu au dreptul de a politiza, sabota sau falsifica informarea. La 31 ianuarie 1950, la două săptămâni de la arestare, vorbind despre ultima lui discuție cu Nicolae Georgescu-Roegen, A.G. scrie într-o declarație:

Știam că va încerca să plece și mi-am propus să-i descriu organizarea recensământului general al populației și agricol [din 1948], pentru ca, dacă-l întâlnește cumva pe d-rul Manuila, acesta să afle de la el că lucrăm cu grijă și corect. Am expus cu grijă micile inovații și ameliorări pe care le adusesem cu acest prilej. […] Georgescu-Roegen a făcut o observație care m-a mâhnit și de pe urma căreia convorbirea a ajuns la sfârșit. A spus că dacă recensământul va avea drept consecință măsuri administrative grele pentru țară: expropriere urbană, colectivizare, nu vom purta și noi răspunderea? I-am răspuns că ne facem meseria și trebuie s-o facem bine. I-am mai spus ceva de felul următor: brutarii fac pâine oricând și oricine ar fi la putere. Atmosfera se tulburase și n-am mai continuat, a plecat. / N-am pomenit de plecarea lui și nici el nu mi-a pomenit-o. (UC 33–34)

Acuzat că a cerut rapoarte negative tendențioase despre instituțiile sovietice în cercetarea monografică de la Valea-Hoțului, A.G. enunță ca regulă principală a meseriei sale obligația de a reda faptele așa cum sunt. Citez întrebarea și răspunsul:

1. Într-o declarație, D-ta vorbești că dispoziția de a da în rapoarte lucruri neexacte nu poate fi a D-tale, căci aceasta ar fi împotriva însăși concepției D-tale de viață, spune-mi ce concepție de viață ai D-ta? / M-am referit la regula principală a meseriei mele de organ de documentare, care consistă în redarea faptelor așa cum sunt. Judecata și deciziunea asupra situației n-ar putea fi luată de autoritățile care cer documentarea dacă li s-ar prezenta nu faptele așa cum sunt ci ceea ce se crede că le face plăcere, faptele deformate într-un fel oarecare. Îmi cunosc meseria și socotesc că în momentul când aș contraveni acestei reguli nu mai sunt capabil să o exercit, nu mai sunt demn de încredere. În consecință, sunt sigur că n-am dat vreodată o dispoziție care să tindă la denaturarea faptelor, ci totdeauna dispoziția ca să se caute redarea adevărului, a faptelor așa cum sunt. (UC 57)

Pentru a înțelege răspunsul dat lui Georgescu-Roegen și afirmația privind regula de bază a unui organ de documentare a statului cum era Institutul de Statistică, e necesar să vedem cum s-a construit Anton Golopenția ca sociolog și statistician.

După anii de formare în preajma Prof. Gusti (1930–1933), ca asistent, monografist și șef de cabinet la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, A.G. pleacă la sfârșitul anului 1933 la studii în Germania cu o bursă Rockefeller și obține în 1936 doctoratul în Filosofie și Științe Sociale la Universitatea din Leipzig, sub conducerea Prof. Hans Freyer. Perioada de lecturi masive și de expunere largă la tineretul est-european venit la studii în Germania, la tineretul vest-european, francez și german participând la reuniunile clubului Sohlberg, sau la cercetarea internațională a situației tineretului în epocă (în care A.G. e impresionat îndeosebi de Gardiner) rodește întâi un Îndreptar pentru tineret, scris în paralel cu teza și rămas în manuscris, conținând, între altele, o definire a cărturarului ca îndrumător, „profet în care capătă glas realitatea”. „Avem destui scriitori, n-avem îndrumători”, scrie A.G. Nu întâmplător, el optase pentru termenul de cărturar, iar nu pentru cel de intelectual. Delimitarea între cele două funcții, care se întrepătrund dar nu coincid, ar fi utilă pentru clarificări prezente necesare. Pentru moment, mă limitez la a insista asupra rolului pe care îl are de jucat cărturarul în viziunea lui A.G. De la început, remarcăm o surdină, cărturarul nefiind asociat cu idealuri sau programe și nediferind esențial de oamenii atenți la real și la semeni din jurul său:

Cărturarul nu e chemat să traseze „idealuri”. Chiar dacă a avut o intuiție justă și a cerut ceva necesar, la un moment anume „idealul” devine inadecvat. Cărturarul nu e nici măcar chemat să stabilească programele pe care oamenii de acțiune să le înfăptuiască. În acest caz, teoria compromisului necesar, a compromiterii necesare a programului, de îndată ce intră în zona omului de acțiune, e neîncetat necesară. / De fapt, cărturarul-îndrumător (nu interpretul, pedagogul…) e chemat să vadă, să tălmăcească, să familiarizeze oamenii cu situațiile noi, să le facă cu putință reacțiuni și comportări adecvate, tuturor, și oamenilor de acțiune într-o oarecare măsură. Ceva nou și neașteptat se găsește în reacțiunea oricăruia din oamenii într-un fel mai deosebiți, adică înzestrați cu o comprehensiune mai adâncă.

Și, mai departe: „Există numai o cărturărie îndrumătoare, tot așa de prinsă în cursul vremii, tot așa de supusă lui, ca oamenii de faptă, ca ultimul muncitor, al cărui răspuns la existența lui e că muncește pentru a-și crește copiii și a-și ține gospodăria.” Cărturarul este, cum spusese Fichte despre savant, „omul cel mai înalt adevărat” dar nu are cum își revendica postura de lider sau expert. El este un explorator, „ochi și gând” al poporului său.

Îndreptar-ul, teza de doctorat în forma ei finală — intitulată Informarea conducerii statului și sociologia tradițională[2]  — și articolul Rostul actual al sociologiei, scris în aceeași perioadă, sunt texte fondatoare ale concepției despre viață și știință a lui Anton Golopenția. Teza și articolul sunt o continuare, pe terenul sociologiei, a Îndreptar-ului.

În cadrul tezei de doctorat, vorbind despre funcția de observare și informare a conducerii de stat care-i revine în mod esențial sociologului, A.G. scria, în termeni care ne amintesc de funcția de îndrumare a cărturarului, explorată în Îndreptar:

Activitățile informative pot fi comparate cu omul cu binoclu care scrutează orizontul pentru cârmaci, pentru conducătorul care hotărăște. La fel ca și acest om, activitățile informative pătrund de fiecare dată în necunoscut, la nevoie aparatul informațional se situează, la fel ca și conducătorii, deasupra direcției din care s-a pornit. În acest sens, ca ajutoare ale conducerii statale, cei care realizează lucrarea hotărâtoare în activitatea de observare se află într-o relație tot atât de originară cu destinul unui popor ca și conducătorii săi. Fichte a dezvoltat și această idee în prelegerea sa despre esența savantului. (A.G., Opere I, p. 59)

Bine condusă, beneficiind de instrumentele elaborate în teoria pură, sociologia esențială, concentrată pe observare, se încorporează, de cele mai multe ori neștiut, realității sociale la a cărei modelare contribuie:

În timp ce rezultatele elaborate în cadrul teoriei pure sunt relativ supranaționale, rezultatele muncii de observare sunt legate de statul și de grupul conducător pentru care au fost elaborate. Rezultatele din teoria pură sunt, într-un fel, un scop în sine, sunt publicate în lucrări, în timp ce cele mai importante rezultate ale muncii de observare și-au atins scopul atunci când sunt luate în considerație, sub formă de memoriu sau informație confidențială, de aparatul de conducere. Ca atare, ele intră în componența proceselor, în timp ce rezultatele muncii din teoria pură continuă să existe ca obiectivări ale spiritului. (Opere I, p. 62–63)

În articolul despre Rostul actual al sociologiei, A.G. revenea la orientarea conducerii de stat de către sociologi; observând nemijlocit și continuu realitatea prezentă și confruntând-o cu teoria sociologică și experiențele trecute, aceștia pot ajunge la degajarea unor tendințe, prilejuri propice de acțiune sau, dimpotrivă, primejdii de evitat:

Științele despre viața de stat sunt așadar în vremea aceasta, întâi de toate, orientări ale conducătorilor unui stat cu privire la deznodământul probabil al fiecăreia din situațiile în care ajunge succesiv statul respectiv. Ca atare, ele trebuie să capete continuitatea și rapiditatea informațiilor meteorologice. Informațiile pe care le servesc ele se perimează nu mai puțin repede decât acestea din urmă. (A.G., Opere I, p. 75)

Extinsă de la orientarea de către cărturari a tineretului la orientarea, prin informare, de către sociolog a conducerii de stat, ideea aceasta este una din ideile forță ale întregii activități a lui A.G. În răstimpul de 13 luni (1947–1948) în care a girat conducerea Institutului Central de Statistică, el și-a pus întreaga putere de muncă în slujba culegerii și „prelucrării de date hotărâte de guvern”. Într-o declarație autobiografică scrisă din proprie inițiativă la 8.6.1950 b, A.G. scria:

În intervalul pomenit au fost executate, respectând termenele mai scurte decât se obișnuia și dând rezultate provizorii mai ample decât se obișnuia: inventarierea întreprinderilor mari și mijlocii de la 15 oct[ombrie] 1947, recensământul general agricol și al populației de la 25 ian[uarie] 1948, cercetarea bugetelor a 6.000 familii de salariați începând de la 1 iulie 1948, prelucrarea în decurs de trei săptămâni a unui eșantion de 20% din buletinele de recensământ agricol. A fost organizată Conferința ministerială pentru reorganizarea Statisticii de la 18 oct[ombrie] 1947 și introdus registrul agricol din iarna 1947/48, elaborat un sistem complex de estimare a recoltei probabile de cereale. Au fost pregătite: recensământul întreprinderilor industriale din toamna 1948 și un recensământ al mâinii de lucru încă neexecutat. În 1947/48, prin aceste lucrări, Institutul Central de Statistică s-a întrecut pe sine însuși și multe institute de Statistică străine. (UC 239)

3. A.G. a crezut cu simplitate fermă în datoria de a gândi perspectivele pe termen lung ale țării, în care se înscria, pentru el, debolșevizarea României în jurul anului 2000.

Textul Sugestiilor pentru programul de guvernare al regimului viitor scrise în anul 1949 poate fi comparat cu Îndreptar-ul pentru tineret. Revin ideile privind suprapopularea agricolă, neglijarea cronică a țărănimii, perspectiva socială a economiei, problema naționalităților. Sugestiile inovau însă prin adresarea către un destinatar încă inexistent politic și de neconceput pentru anchetatori, trasând linii de forță ale viitorului post-comunist, pe care evoluția ulterioară le-a confirmat:

Pacea americană va avea cerințe, pe care statele mici vor trebui să le accepte de voie sau de nevoie. Guvernele care le vor prevedea și-și vor acomoda din vreme programele la ele vor obține avantagii pentru popoarele lor și vor evita crize interne. / Cerințele respective pot desigur fi mai bine desprinse de cei ce se găsesc în Occident decât de cei de acasă. / Notăm trăsăturile mari care se pot percepe și de aci: 1) cale liberă investițiunilor americano-europene; 2) stabilitate internă prin punerea vieții interne pe temelia unei democrații efective; 3) simplificarea hărții dacă nu politice cel puțin economice, realizarea de federații cu țările vecine, după o prealabilă normalizare a relațiilor. (UC, p. 89)

Secțiuni privind politica de investiții, reconstrucția intelectuală și morală, conservarea unor deprinderi utile din regimul comunist prezentau posibilități atent cumpănite despre care ar fi interesant de văzut în ce măsură s-au realizat în cei 25 ani trecuți de la 1989. Aș aminti doar două idei, dovedind forța predictivă a bunei observări sociologice nu numai în raport cu evoluții generale, ci și cu dezvoltări specifice. Ele privesc protecția bunurilor de stat și efectuarea rapidă a debolșevizării, cu care România se confruntă încă în zilele noastre. A.G. scrisese:

Subzistă riscul ca distrugerile și prădăciunile să ia dimensiuni excepționale în momentul viitoarei prăbușiri. De data aceasta nu vor lipsi nici justificările. De vreme ce mai totul a ajuns să aparțină Statului, a distruge și a prăda industria, transporturile, serviciile publice, agricultura, se va pretinde și va apare [ca] „răbufnirea furiei poporului”, „răzbunarea umilințelor” etc. (UC, p. 97)

Experiența denazificării din Germania poate furniza desigur numeroase indicații utile. / Notăm cu titlul de sugestie procedeul următor. Distincție între șefi și simpli înscriși. Obligativitatea depunerii din primele zile a unei declarații asupra activității politice în cadrul instituțiilor, întreprinderilor, corporațiilor. În cazul șefilor, arestare, judecare și executarea pedepsei. În cazul simplilor membri, completarea unei declarații îndată după constituirea autorităților, condamnare în bloc la câteva tipuri de pedepse (după data înscrierii, funcții deținute) a căror executare ar fi socotită suspendată, până la o primă infracțiune politică. Chiar neexecutată, condamnarea ar pune oarecare frâu oportuniștilor ținându-i departe în primii ani. […] Astfel s-ar putea trece la ordinea zilei după puține săptămâni și s-ar evita provizoratul care a durat ani în Germania. (UC, p. 98)

În 1989, A.G. murise în închisoare, nejudecat și necondamnat, de aproape 50 de ani, iar textul Sugestii-lor se afla încă în Arhivele S.R.I. El a apărut abia în anul 2001 în volumul A. Golopenția, Ultima carte.

A.G. a propus, în închisoare fiind, proiecte la care să lucreze în folosul țării spre a nu sta degeaba: Propunere cu privire la redactarea a două lucrări documentare privitoare la regimul naționalităților și la situația învățământului în R.P.R. (UC 169–174), Propuneri pentru un plan de dezvoltare și de înzestrare a serviciilor publice ale administrațiilor locale (UC 174–181). În dosarul de filaj apar de asemenea proiecte elaborate de el pentru Comisia de Stat a Planificării, pe care le-am publicat în anul 2009 în volumul Sanda Golopenția, Viața noastră cea de toate zilele: Notă cu privire la împărțirea în patru regiuni economice a teritoriului țării (VN 385–389), Notă cu privire la cercetarea economică și socială a regiunii învecinate cu Canalul proiectat Dunăre–Mare (VN 389–392), Notă cu privire la culegerea documentării în vederea planurilor de promovare a regiunilor nevoiașe și înapoiate (VN 392–394), Notă despre pregătirea documentării statistice pentru planificarea în materie de reducere a analfabetismului și de învățământ primar obligatoriu (VN 394–396), Notă despre pregătirea documentării pentru planificarea sănătății și a instrucției publice (VN 396–400), Notă despre documentarea în vederea revizuirii și completării listei localităților urbane (VN 400–402).

4. Poate tocmai pentru că, de 20 de ani, din 1930 până în 1950, muncise fără vacanțe la Seminarul de Sociologie, la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor ca șef de cabinet al lui D. Gusti, în Germania la studii, asigurând, ca redactor (șef) apariția revistei „Sociologie românească”, conducând (alături de D.C. Georgescu) seria de volume 60 de sate românești și alături de Mihai Pop elaborarea lucrării Dâmbovnicul, o plasă din județul Argeș, conducând de asemenea Direcția Planificării și Publicațiilor în cadrul Institutului Social Român, iar din 1940 Oficiul de Studii la I.C.S., participând în calitate de expert statistic la Arbitrajul de la Viena și la Conferința de Pace de la Paris, conducând în timpul războiului echipa de identificare a românilor de la est de Bug, și girând, cu realizările menționate mai sus, conducerea I.C.S., A.G. a fost cu deosebire vulnerabil la acuzația că ar fi dușman al poporului, care i s-a adus. Nefiind un politician, obișnuit să lovească și să fie lovit, neașteptând, în schimbul muncii sale recompense materiale sau sociale, el trăise cu sentimentul interior al utilității pentru țară a ce face. Mulțumirea aceasta elementară, minată sistematic de către anchetatori, s-a concentrat să și-o refacă în primele două luni de izolare. Ce va fi fost după aceea, când A.G., convins de zădărnicia memoriilor și auto-analizelor pe care nu le citește nimeni, a intrat treptat în tăcere și moarte nu știm.

Providence, 2 august 2015   

[1] Secretarul Colonial Joseph Chamberlain a susținut din umbră și apoi a sabotat raidul condus de scoțianul Dr. Leander Starr Jameson împotriva guvernului din Transvaal la 29 decembrie 1895. Ca rezultat, Jameson fusese închis timp de un an și jumătate.

[2] Traducere în limba română, apărută în anul 2002 în Opere I (p. 3–67), a tezei în limba germană a lui A.G., intitulată Die Information der Staatsführung und die überlieferte Soziologie, susținută la 27 noiembrie 1936 la Universitatea din Leipzig și tipărită la Brașov (Buchdruckerei Johann Götts Sohn, 1936).

*Nota: O variantă preliminară a textului de față a fost susținut de Sanda Golopenția în cadrul conferinței comemorative Martor 7. Anton Golopenția, organizată de Departamentul Cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale (Paris, 19 septembrie 2015). La Conferință au mai fost prezenți și  Zoltán Rostás, ce a susținut comunicarea ”Anton Golopenţia, un sociolog lucid in vremuri tulburi”, și Ionuț Butoi, cu comunicarea ”Anton Golopenţia printre tineri, pentru tineri”.

 

 

The post Întâlnirea cu Anton Golopenția appeared first on Cooperativa G.

AL XIV-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE SOCIOLOGIE

(BUCUREȘTI 1939–ROMA 1950) – partea I

Prof. Em. Sanda Golopenția

Brown University

Departe de a nu fi avut loc, Congresul care urma să se desfășoare la București în august–septembrie 1939 sub egida Institutului Internațional de Sociologie (I.I.S.) și a fost amânat pentru aprilie 1940 iar ulterior sine die, s-a ținut, în fapt, în anul 1950, la Roma, fără participarea românească de rigoare, care fusese blocată de regimul comunist. Documente aparținând arhivei personale a lui Anton Golopenția, precum și declarații ale lui Golopenția în cursul anchetei Pătrășcanu pe care le-am reprodus în volumul Ultima carte, ne permit să înțelegem dinăuntru

(a) activitatea direcțiilor din Institutul de Cercetări Sociale al României (I.C.S.R.) pentru pregătirea Congresului;

(b) publicațiile prevăzute și realizate pentru Congresul bucureștean;

(c) eforturile întreprinse de D. Gusti și, din închisoare, de A. Golopenția, pentru a obține participarea Profesorului la Congresul de la Roma și

(d) continuitatea dintre pregătirea Congresului bucureștean, prelungită în anii războiului și dincolo de el, și pregătirea Congresului de la Roma, cu sugestii de comunicare între cele două comitete organizatoare.

Cum materialul inedit privind comunicările românești pentru Congres formează obiectul unui studiu aparte, nu îl vom discuta în paginile de față.

Date importante privind Congresul plănuit la București apar și în volumul I din Actes du XIVe Congrès international de sociologie publicat la Roma în anul 1953. Le vom comenta în ultima parte a articolului de față, în care vom prezenta și o scurtă comparație între cele două congrese.

Institutul Internațional de Sociologie

Fondat în anul 1893 de René Worms, Institutul Internațional de Sociologie este cea mai veche asociație sociologică actuală care poate fi definită printr-o existență continuă. El a fost sărbătorit la 100 de ani în cadrul celui de al XXXI-lea Congres I.I.S. (Paris 1993), având tema „Cent ans de sociologies: rétrospective et prospective” și la 120 de ani prin al 41-lea Congres Internațional de Sociologie de la Uppsala (2013), a cărui temă era „Sociology in Its Global Contexts: International Institute of Sociology at 120”.

Principala manifestare a Institutului o reprezintă Congresele internaționale pe care le organizează, cu o periodicitate variind între doi și trei ani, la început în Franța și treptat, cu colaborări locale, în alte centre europene. Până la Congresul al XIII-lea de la Paris (2–5 septembrie 1937), congresele poartă numele de „Congrès de l’Institut international de sociologie” precedat de numărul de ordine. Din acest moment se trece la denominația „Număr de ordine + Congrès international de sociologie”.

În concepția lui René Worms, congresele I.I.S., care prilejuiau un număr relativ restrâns de comunicări ale membrilor, urmăreau discutarea exhaustivă a unei teme date folosind ca metodă observația, experimentul, clasificarea și inducția. Teme de congrese fuseseră, de exemplu, „Materialismul economic și istoric” (Congresul IV, Paris, 1900), „Relația dintre sociologie și psihologie” (Congresul V, Paris 1903), „Lupta de clasă” (Congresul VI, Londra 1906), „Solidaritatea socială în timp și spațiu” (Congresul VII, Berna 1909), „Progresul social” (Congresul VIII, Roma 1912).

I.I.S. este o organizație electivă concepută inițial sub formă de academie, numărând 100 membri activi și 200 membri asociați, aleși printre sociologii recunoscuți ai lumii. Până în anii 1930 numai membrii (activi sau asociați) putea prezenta comunicări în cadrul congreselor I..I.S. sau publica articole în „Revue internationale de sociologie” (R.I.S.). Asistența la congrese era însă mult mai largă, ele atrăgând figuri culturale și politice proeminente pe plan internațional. Cu încurajarea I.I.S., societăți sociologice naționale iau ființă la Paris, Geneva, Palermo, Bruxelles, Londra, în Statele Unite și în Ungaria.

În Franța, I.I.S. ocupă o poziție de outsider în raport cu establishmentul durkheimian. Worms, Tarde, Gaston Richard, G.-L. Duprat (care fusese studentul lui Durkheim) sunt în fapt anti-durkheimieni convinși. Revista „Revue internationale de sociologie” (RIS) a Institutului rivalizează cu revista durkheimiană „L’Année sociologique”. Alături de ea se impun „Annales de l’Institut international de sociologie” (1895–1995[1]).

Observații interesante privind marginalizarea lui Worms, care continuă în istoria sociologiei până în zilele noastre, apar în Mosbach-Natanson (2008 și 2014). Conform autorului, opțiunile lui Worms în materie de teorie (adeziunea, cel puțin inițială, la o teorie organică a societății care pierdea teren la sfârșitul secolului XIX), cadru instituțional (Worms a perdat sociologie la Facultățile de Drept din Paris și Caen) și scara activității sociologice (prioritar internațională, doar 10 din cei 100 de membri ai I.I.S. fiind francezi) contrastează cu cele ale durkheimienilor, care funcționează în cadrul instituțional oferit de Facultățile franceze de Litere din Bordeaux, Toulouse, Paris (unde sociologia devine parte a licenței de Filozofie) și pledează pentru o „naționalizare” a sociologiei, prezentată de Durkheim ca stiință  eminamente franceză. Trebuie notat însă că, încă de la Congresul III al I.I.S., în care fusese pusă în discuție și criticată de Tarde teoria organică a societății, Worms va pune o surdină organicismului, declarând că analogia fusese exagerată[2].

Fertil într-o primă etapă, internaționalismul sociologic al lui Worms dusese la crearea unor asociații naționale de sociologie care se vor dezvolta însă la început în vas închis nerevenind la preocupări internaționale decât după un număr de ani. Astfel, în ciuda faptului că o serie de idei depășite caracterizează atât prestația lui Worms cât și pe cea a lui Durkheim, istoria sociologiei continuă, în mare măsură, să ignore aportul instituțional și teoretic al lui Worms (care a susținut, între altele, spre deosebire de durkheimieni, că sociologia este o știință a societăților moderne dezvoltate și nu a societăților primitive, idee comun acceptată astăzi). Au jucat, în canonizarea lui Durkheim, față de intrarea în penumbră a lui Worms și faptul că cel de al doilea a dat prioritate carierei de înalt funcționar în administrația franceză (cariera universitară ocupând al doilea loc în viața lui și universitarii fiind relativ slab reprezentați în Societatea de sociologie afiliată I.I.S. de la Paris[3]).

În istoria științei, așa cum se practică astăzi, activitatea exterioară universității (care rămâne factor central de consacrare) tinde să fie încă relativ neglijată. Astfel, inițiativele instituționale ale lui Worms (care crease prima revistă academică de sociologie — RIS în 1893, prima societate academică de sociologie — I.I.S. în 1894, cu corespondentul ei local — Société sociologique de Paris în 1895, și inițiase o serie importantă de publicații sociologice — „Bibliothèque sociologique internationale” la Giard & Brière în 1896, în care au apărut peste 50 de volume) este minimizată, iari mobilizarea internațională a sociologilor epocii, pe care a încercat-o și pe care G.-L. Duprat a continuat-o îndrăzneț, își așteaptă încă cercetătorii.

Condus de Worms (1893–1925), Gaston Richard (1925–1930), G.-L. Duprat (1930–1937), care asigură pe rând funcția cheie de secretar-general, I.I.S. cunoaște în 1937 un moment de ruptură discretă, prin transferul conducerii de la G.-L. Duprat la E. Lasbax, hotărât în cadrul adunării generale din cadrul Congresului Internațional de Sociologie de la Paris. Lasbax conducea și revista RIS a Institutului.

Numit secretar general al I.I.S. în anul 1933, Duprat ar fi trebuit să asigure această funcție până în anul 1943. Vocația lui de sociolog și capacitățile lui de organizare erau redutabile. Încă din 1930, ca profesor de sociologie la Universitatea din Geneva, Duprat propusese însă crearea unei Federații internaționale a tuturor asociațiilor care studiază fenomene naționale în mod științific. În anul 1933, la Congresul de la Geneva organizat de Duprat în jurul temei „Previziunea sociologică”, proiectul este adoptat, luând ființă astfel organismul numit Fédération internationale des sociétés et instituts de sociologie (Fédération I.S.I.S.). La Federație aderă, din 1933, Institute of Sociology (Londra), Société de Sociologie Masaryk (Praga), Institutul Social Român (România), Deutsche Gesellschaft für Soziologie (Germania), Institutul Solvay de Sociologie (Bruxelles), societățile de sociologie din Paris și Geneva, secția italiană a I.I.S., Societatea de sociologie din Zagreb, societățiile de sociologie din Budapesta și din Polonia, precum și grupuri de sociologi din Iran, India, Japonia, Olanda, America de Sud, Bulgaria[4].

În concepția lui Duprat, I.I.S. era nucleul, organul permanent al Federației I.S.I.S., care trecea în fapt pe primul plan. Nu mai era vorba de un organism de tip academic, ci de o rețea de instituții în al cărei focar se situa I.I.S. Cele 100 de locuri de membri titulari și 200 de locuri de membri asociați erau distribuite în cadrul Federației, după proporția pe care o reprezentau asociațiile federate. La Congresul din 1935 de la Bruxelles, în care s-a discutat cooperarea intelectuală în studiile sociologice, proporția aceasta era de 35% pentru America; câte 10% pentru asociațiile din Anglia, Germania, Franța și Italia; și 25% pentru toate celelalte țări[5]. După cum se vede, proporția sociologilor americani crescuse considerabil. Duprat sublinia însă faptul că nici o „școală” națională nu avea să prevaleze, știința sociologică neidentificându-se cu o țară anume[6]. Ca rezultat, în anunțul celui de al XIII-lea Congres (Paris, 1937) I.I.S. apărea pe locul al doilea între instituțiile organizatoare, care erau deci: Fédération internationale des Sociétés et Instituts de Sociologie și Institut International de Sociologie.

Federația era condusă de un birou compus dintr-un Secretar general și un Cenzor și trezorier aleși pe zece ani, dintr-un Președinte și trei Vice-președinți aleși pe rând dintre reprezentanții asociațiilor federate și funcționând pe timp de un an și din câte un corespondent național pentru fiecare țară, care avea drept de deliberare în toate deciziile importante (corespondentul național pentru România era G. Vlădescu-Răcoasa). Secretarul general era reprezentantul statutar al Federației I.S.I.S. și al I.I.S. în toate împrejurările.

Accentuării importanței administrative a Secretarului general și extinderii domeniului în care ea se exercita, i se adăuga, pe plan strict științific, funcția de raportor general pe care Duprat a asumat-o și exercitat-o în mod exemplar dar ultra-vizibil, analizând toate comunicările trimise dinainte de participanții la congresele de la Geneva 1933, Bruxelles 1935 (cu tema „Forme elementare ale vieții sociale”’) și Paris 1937 (cu tema „Echilibrul social”) și publicând cu regularitate ample rapoarte generale. Faptul nu a fost perceput pozitiv de unii dintre membrii I.I.S.

Încă de la Paris, reacția care se profila, neexprimată public, era aceea de a reveni la primatul I.I.S. și la modalitățile worms-iene de organizare. Nu știm cât din această stare de fapt urma să facă obiectul adunării generale a I.I.S. la Congresul de la București. Congresul de la Roma a făcut-o, după cum vom vedea, pe deplin evidentă.

Continuitatea activității I.I.S. a cunoscut, pe plan mai larg, două momente de criză datorate celor două războaie mondiale ale secolului XX. Din cauza izbucnirii Primului Război Mondial și a dificultăților perioadei postbelice, Congresul prevăzut pentru 1915 nu a putut avea loc. Un interval de 15 ani s-a interpus astfel între congresul VIII de la Roma din 1912 și congresul IX de la Paris din 1927. Al doilea moment de criză este cel pricinuit de al II-lea Război Mondial când, între Congresul gata să înceapă la București în 1939 și congresul tiz care s-a desfășurat la Roma în 1950 s-a interpus un răstimp de 11 ani. Faptul de a fi avut loc după un lung interval inactiv a creat atât pentru Congresul din 1927, cât și pentru cel din 1950 (în cazul căruia se adăuga o criză internă de viziune a instituției tutelare), o misiune suplimentară: aceea de refacere a continuității și de reafirmare a I.I.S. Într-un fel, aceste două congrese prezintă și ele, după cum vom vedea, elemente structurale comune.

Pregătirea Congresului

Informații privind organizarea la București a celui de al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie apar cu regularitate în revista „Sociologie românească”, de obicei sub rubricile Însemnări sau Fapte, vești, publicații, începând din anul 1937[7]. Ele constituie un jurnal de bord al Congresului bucureștean. Le putem subdiviza în: A. Antecedente; B. Propuneri românești; C. Început de organizare; D. Rolul I.C.S.R.; E. Amânarea Congresului și continuarea pregătirilor.

A. Antecedente. În „Sociologie românească”, nr. 2–3/1937, la rubrica Însemnări, e publicată, în traducere românească, o scrisoare a Prof. René Maunier, președinte al Comitetului de organizare al celui de al XIII-lea Congres I.I.S. de la Paris (1937), către D. Gusti, prin care acesta din urmă e invitat să facă parte din Comitetul de onoare al Congresului. Cităm o parte a acestei scrisori:

8 martie 1937/ Domnule Președinte,/ Am fi foarte mândri și foarte fericiți, dacă ați vrea să ne îngăduiți să vă înscriem în Comitetul de onoare al viitorului Congres./ Veți fi singura personalitate străină între membrii acestui comitet. Relațiile numeroase care vă leagă de sociologia franceză, importanța lucrărilor dvs. îndreptățesc dorința noastră de a vă vedea numele în rândul celor care patronează lucrările noastre (p. 144).

La congres, organizat de I.I.S. și Federația I.S.I.S. (în această ordine) în cadrul Expoziției Universale de la Paris, România participă cu patru rapoarte datorate lui D. Gusti (Paralelismul sociologic), H.H. Stahl (Momente de echilibru în istoria satului românesc), Tr. Herseni (Echilibrul social al satului românesc actual) și G. Vlădescu-Răcoasa (Echilibre internaționale și un Raport despre sociologia din România)[8].

În numărul 9–10/1937 apare, la aceeași rubrică Fapte, vești…, cu o precizare contextuală interesantă, înștiințarea privind alegerea Bucureștiului ca gazdă a Congresului XIV al I.I.S. și Federației I.S.I.S.: „Alegerea Bucureștiului și nu a New-Yorkului, unde are loc, în 1939, Expoziția mondială (sublinierea noastră, S.G.)[9] se datorește interesului Congresului pentru sociologia românească” (p. 487). Sunt citate de asemenea, ca motivând opțiunea, contribuția bogată a sociologilor din România și prezența profesorului Gusti la Congresul de la Paris. Și se fac precizări cu privire la așteptările generale ale I.I.S. și Federației:

„Tema discuțiilor și a comunicărilor urmează să fie stabilită de comitetul de organizare din București în înțelegere cu Comitetul de direcție al Institutului Internațional și al Federației. S-a cerut ca ea să fie pusă în așa fel încât să intre în cadrul ei o expunere cât mai amănunțită a teoriei și a metodelor de lucru ale Școlii de la București. Chestiunea teoretică ar purta dar, pare-se, asupra cercetărilor sociologice la teren și asupra funcțiunii pe care o pot avea în conducerea națiunii și în precizarea teoriei sociologice. Iar chestiunea concretă va purta, pare-se, asupra înfățișării de rezultate ale unor cercetări la teren în țara proprie sau în străinătate” (p. 488).

B. Propuneri românești. Din nr. 11–12 al „Soc. rom.” II (1937), aflăm că, ales președinte al Congresului din 1939, Gusti face propuneri Institutului Internațional de Sociologie privind modul de organizare și temele abordate. El recomandă lucrul în ședințe plenare și în secții; invitarea tuturor sociologilor români și străini, și nu numai a membrilor I.I.S.; și organizarea de expediții și demonstrații la teren (sublinierile noastre, S.G.). Temele propuse de profesor sunt:

„metodele sociologiei (cu o specială privire a metodei monografice), problema sat–oraș, problema popor–națiune, problema statului, pentru ședințele plenare și problema coordonării științelor sociale în învățământ, a familiei, a claselor, a partidelor și a societății pentru ședințele în secțiuni” (p. 572).

Un alt rând de propuneri, înaintate de Mircea Vulcănescu, cu susținerea lui Vlădescu-Răcoasa, Tr. Herseni, și A. Golopenția, apar în nr. 1–3/1938 al „Soc. rom.” Tema pe care o recomandă Vulcănescu — Où en est la Sociologie? Bilan de la Sociologie mondiale en 1939 — ar putea fi examinată, în viziunea lui, prin trei ședințe plenare:

„1. Conceptions sociologiques contemporaines et leur influence sur les sciences sociales particulières; 2. Les méthodes actuellement employées en sociologie. Leurs visées. Leurs résultats; 3. L’utilisation des résultats de la sociologie par la politique d’état” (p. 102).

Remarcăm, printre propunerile acceptate de I.I.S. ale lui D. Gusti, extinderea dreptului de participare cu comunicări la ne-membri I.I.S., care se va generaliza ulterior în cadrul congreselor I.I.S., și includerea demonstrațiilor la teren, fără precedent în istoria congreselor organizate de I.I.S., despre care ar fi interesant de văzut dacă a fost vreodată reluată în congresele ulterioare ale I.I.S.  Pe planul temelor, celei menționată întâi de D. Gusti — Metodele sociologiei (cu o specială privire a metodei monografice) —, care afișa prea apăsat cercetările românești, i-a fost preferată tema Sat și oraș, de natură să asigure o comunicare mai amplă între congresiști, fără a elimina posibilitatea abordării campaniilor monografice.

C. Început de organizare. Numărul 4–6/1938 (p. 281) al „Soc. rom.” anunță structura Secretariatului Congresului: Secretar general — d-l Vulcan; Secretar pentru participarea română — Tr. Herseni; Secretară pentru participarea anglo-saxonă — Christina Galitzi; Secretar pentru participarea franceză-belgiană-elvețiană — H. H. Stahl; Secretar pentru participarea germană și maghiară — A. Golopenția; Secretar pentru participarea cehă și poloneză — Mihai Pop. Urmau să se ocupe de „Expoziția metodologică” H. H. Stahl și de „Excursia de studii în țară” O. Neamțu. Și se așteaptau sugestiile participanților înainte de fixarea programului definitiv și a datei Congresului.

În „Soc. rom.” 7–9/1938 (p. 410) e publicată, alături de programul Congresului, sub semnăturile lui René Maunier, Profesor la Universitatea din Paris, Președinte al I.I.S. și D. Gusti, Președintele Congresului o invitație (tradusă în limba română) care precizează data Congresului (29 august–14 septembrie 1939), organizat de I.C.S.R. sub Înalta Președinție de Onoare a M.S. Regele Carol al II-lea și programul acestuia. Ședințele plenare sunt centrate pe problema Sat–Oraș, „care interesează în egală măsură sociologii americani și europeni și îngăduie punerea în valoare a lucrărilor Școlii de la București”, temele de discuție pentru ședințele de după masă fiind Tipuri de unități sociale, Predarea sociologiei și a științelor sociale și Organizarea cercetărilor sociale.

Ședința de deschidere urma să aibă loc pe 29 august, ședința administrativă a I.I.S. și ședința de închidere erau programate pe data de 2 septembrie dimineața, fiind urmate în cursul după amiezii de vizite la Muzeul Satului și la „Expoziția sociologică”. Între duminică 4 septembrie și marți 13 septembrie fusese prevăzută o excursie științifică „pentru a cunoaște opera practică și de cercetări a Echipelor, în sate din Muntenia, Basarabia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat și Dobrogea. […] Participanții și membrii familiilor lor vor fi oaspeții Președintelui Congresului, pentru durata excursiei”, transportul, întreținerea etc. fiind „complet gratuite” (p. 410). Termenul de completare a adeziunilor, incluzând titlul și rezumatul comunicării era 1 ianuarie 1939, textul complet al comunicărilor (20 minute, 10 p., în limbile engleză, franceză, germană sau italiană) urmând să fie trimis spre publicare înainte de 15 martie 1939. Legitimațiile eliberate pe baza adeziunii asigurau gratuitatea vizei la Legațiile românești, reduceri de 75% la C.F.R., Serviciul Maritim Român (cu servicii la Alexandria, Jaffa, Pireu, Istambul, Constanța) și Serviciul Danubian Român (Viena—Giurgiu) — transmise agențiilor Cooks, American Express, Wagon Lits etc. —, reduceri similare urmând să fie negociate de Comitetul de organizare și cu alte guverne/companii.

Din „Soc. rom.” 10–12/1938 (p. 410) aflăm că până la 15 decembrie fuseseră trimise 1917 invitații, după cum urmează: 299 în S.U.A., 202 în România, 65 în Italia, 50 în Franța, 43 în Belgia, 35 în Elveția, câte 27 în Germania și Polonia, 17 în Ungaria, câte 16 în Iugoslavia și Cehoslovacia, 12 în Bulgaria și 5 în Grecia. Și fuseseră primite 71 adeziuni, 63 rezumate și peste 70 înscrieri la excursie.

D. Rolul I.C.S.R. De la înființare (legea din 8 octombrie 1938), I.C.S.R., cu sediul la București, filiale regionale și federalizând un număr de 50 de instituții publice și particulare[10], asumă, alături de I.I.S., sarcinile impuse de alegerea Bucureștiului ca gazdă a Congresului Internațional de Sociologie. Rapoartele asupra activității direcțiilor I.C.S.R. publicate în „Soc. rom.” 1–3/1939 (p. 132–136) și 4–6/1939 (p. 332–337) ne permit să întrevedem elemente ale muncii depuse.

La Direcția Documentării, condusă de Christina Galitzi Brătescu, se pregătește pentru Congresul internațional de sociologie, sub conducerea lui N. Georgescu-Tistu, o Bibliografie a satului românesc, se lucrează la o bibliografie — La Sociologie générale — a publicațiilor în materie apărute în întreaga lume în perioada 1937–1938 și activează Comitetul de organizare a Congresului.

La Direcția Cercetărilor se efectuează redactarea definitivă a monografiilor sociologice Nerej (pe baza cercetărilor din 1927 conduse de D. Gusti și a celor din 1938 conduse de H.H. Stahl; redactare în limba franceză), Drăguș (cercetat sub conducerea lui D. Gusti în 1929 și 1932 și sub conducerea lui Traian Herseni în 1938; redactare prevăzută inițial în engleză[11], ulterior optându-se pentru limba română), Clopotiva (cercetată și prelucrată cu echipieri și monografiști, sub conducerea lui I. Conea), a anchetei 60 sate românești (sub conducerea lui A. Golopenția și D. C. Georgescu, pe baza materialului cules de echipele studențești în 1938, lucrarea fiind intitulată inițial Cercetările Echipelor studențești în campania 1938 și prevăzută a avea patru volume, după cum se poate vedea din rapoartele 1, 2 și 4 ale lui A. Golopenția reproduse în Anexă), și a planurilor de lucru și chestionarelor care alcătuiau substanța volumului Îndrumări pentru monografiile sociologice (intitulat la început Plan de lucru și chestionare pentru studiul monografic al realităților sociale).

Alte proiecte, cum sunt redactarea monografiei sociologice a satului Vidra (sub conducerea lui Fl. Florescu), cercetarea a nouă regiuni ale țării (trei regiuni, sub conducerea lui A. Golopenția, respectiv Tr. Herseni și H.H. Stahl, plus șase regiuni cercetate de Regionalele I.C.S.R.), bazate pe munca de teren desfășurată în 1939, vor vedea lumina tiparului ulterior, cum e cazul bunăoară, al cercetării Dâmbovnic, dar urmează să le fie prezentate congresiștilor ca proiecte în lucru în cadrul Expoziției sociologice și/sau al excursiei științifice.

În Direcția Statisticii și Prelucrărilor Tehnice condusă de H.H. Stahl și D.C. Georgescu, se prelucrează sub conducerea celui de al doilea, materialul 60 de sate și se redactează spre tipărire pentru Congres rapoarte privind a) alimentația populației rurale; b) alimentația în satul Drăguș; c) alimentația în satul Nereju și d) morbiditatea în satul Drăguș; e–f) populația satelor Drăguș, Nereju și a satelor cercetate de echipele regale în 1938; g–h) locuința în satul Drăguș, respectiv Nereju; i–j) fertilitatea femeilor din Nereju, respectiv Drăguș[12].

Însfârșit, Direcția Publicațiilor[13], condusă de A. Golopenția editează spre tipărire în vederea Congresului monografiile Nerej, Drăguș, Clopotiva, ancheta 60 de sate (care poartă în această fază titlul Starea de azi a satului românesc[14]), volumul de Îndrumări, Bibliografia satului românesc, precum și revistele „Sociologie românească’”, Archives de Sociologie roumaine”, „Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României” și volumele de comunicări străine sosite la București (Travaux du XIV-e Congrès International de Sociologie), care urmau să fie prezentate la Congres.

Nu mai puțin active sunt unele Institute regionale. La 7 martie 1939, C. Grofșorean, al cărui institut publicase în 1938 monografiile Belinț și Sârbova, îi scria lui Al. Costin în legătură cu campania plănuită pentru vara acelui an:

 „… noi am descăleca cu data de 1 iunie la Reșița, unde am examina exclusiv situația muncitorilor și agricultorilor români. Anume, în Reșița-română trăiesc agricultori, iară în Reșița-montană exclusiv muncitori. Astfel am avea prilegiul [sic!] ca să urmărim raportul între român și mașină și influența directă a industriei asupra elementului de baștină. Iară, concomitent, Centrala ar trimite o echipă mai mică la Câlnic, unde trăiesc exclusiv agricultori români, însă într-o dependență vădită de industria reșițeană. Apoi o altă echipă la Domani și Secul; în ambele comune mici se află exclusiv minieri români, angajații Ștegului. În fine, o echipă la Țerova, tot în apropierea Reșiței (observ că toate aceste sate sunt la o distanță de doi–trei km de la Reșița), unde locuitorii se ocupă pe de o parte cu agricultura, creșterea animalelor, pe de altă parte lucrează în uzină” (A. Golopenția, Rapsodia III, p. 317).

În „Soc. rom.” nr. 1–3/1939 e publicată lista comunicărilor străine (anunțate/*sosite), urmând ca în numărul ulterior să fie publicate „titlurile comunicărilor anunțate de participanții români” (p. 137–141). Tema Sat și oraș înregistrează 69 comunicări, după cum urmează: Belgia 4/*3; Brazilia 3/*2; Bulgaria 4/*3; Cehoslovacia 3; Franța 7/*4; Germania 11/*10; Italia 4/*2; Iugoslavia 21/*1; Olanda 1/*1; Polonia 1/*1; SUA 7/*3; Turcia 1/*1; Ungaria 1; Venezuela 1/*1. Un număr de 26 comunicări apar la tema Grupări sociale: Brazilia 1/*1; Bulgaria 1; Cehoslovacia 4; Elveția 1; Franța 1/*1; Germania 5/*3; India 1/*1; Italia 3/*3; Iugoslavia 3/*1; Polonia 2; S.U.A. 3/*2; Ungaria 1. La tema Metodologie figurează 5 comunicări: Anglia 1; Belgia 1; Brazilia 1/*1; Germania 1/*1; Polonia 1/*1. Predarea sociologiei atrage 7 comunicări: Belgia 1/*1; Cehoslovacia 1; Franța 1; Italia 2/*2; SUA 2/*1. Tema Aplicare regrupează 5 comunicări: Cehoslovacia 1; Germania 2/*2; Italia 1/*1; Polonia 1/*1. Însfârșit, la tema Organizarea cercetărilor sociale apar 2 comunicări: Portugalia 1/*1; Turcia 1/*1.

Tabloul de la p. 137 a aceluiași număr al revistei ne oferă prilejul de a evalua raportul dintre numărul de invitații trimise și cel al adeziunilor primite. Disparitatea maximă se înregistrează pentru SUA (335 invitații trimise, 13 adeziuni), Elveția (34/3), Brazilia (8/1), Anglia (24/5), Belgia (50/12), Olanda (13/4), Iugoslavia (33/12). „Rentabilitatea” invitațiilor sporește în cazul Germaniei (62/45), al Franței (81/31), Italiei (64/27), Greciei (5/2), Poloniei (36/15), Cehoslovaciei (20/12), al Mexicului (8/3) sau Turciei (8/3). Proporția maximă de adeziuni se înregistrează în cazul Bulgariei: 14 formulare trimise și 21 adeziuni primite. La data publicării revistei se înregistrau 224 adeziuni din străinătate (dintre care 29 aparțineau unor membri ai I.I.S.) și 10 asociații sociologice) plus 100 adeziuni românești și 64 comunicări primite (p. 136). România figura cu 1 membru I.I.S. (D. Gusti) și o asociație (I.C.S.R.)

Numărul 4–6/1939 al revistei „Soc. rom.” precizează, sub titlul Congresul Internațional de Sociologie (p. 334–335), că din cei 224 participanți străini 30 erau membri titulari și 11 reprezentau asociații ale Federației I.S.I.S., 114 erau invitați, iar 64 membri ai familiilor acestora. La data de 1 august 1939 se primiseră 75 comunicări străine și 74 comunicări românești: „Aceste comunicări alcătuiesc Raportul preliminar al Congresului, care este sub tipar și care va servi drept bază dezbaterilor Congresului” (p. 334). Conform programului, localul ales pentru ședințele Congresului era Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale. Expoziția sociologică, organizată de H. H. Stahl, și Expoziția internațională a cărții (pregătită sub supravegherea Christinei Tuduri, cu concursul lui Nicolae Georgescu-Tistu, Theodor Ludu și al Dorei Soreanu) urmau să aibă loc în Pavilionul Cărții din Piața Senatului.

În afară de comunicări, publicații și Expoziția sociologică de la București, Congresul urma să ofere participanților străini prilejul de a cunoaște pe viu metodele românești de cercetare și acțiune sociologică. Excursia de 10 zile prevăzută inițial (vezi mai sus) fiind redusă, din cauza împrejurărilor, la numai patru zile, urma să-i ducă pe participanți la Făgăraș. În „Soc. rom.” 4–6/1939 se menționează pregătirile:

La Făgăraș, d. Prof. Herseni, cu echipa compusă din d-nii Gheorghiu, Asaftei, Levcenco și d-șoarele Gâdei, Focșa și Theil, organizează primirea Congresului Internațional de Sociologie. Se lucrează la o broșură[15] cuprinzând în rezumat indicațiuni asupra monografiei satului Drăguș. D-nii: T. Herseni, Ion Ionică, Ion Chelcea, Valer Butura și d-na Ștefania Golopenția pregătesc comunicările pentru Congres. / Pe teren se găsesc răspândite la lucru: echipa istorică, condusă de d-na Marina Lupaș-Vlasiu; ehipa lingvistică a d-lui asistent D. Șandru, cu d-nii Cazan și Tomescu; echipa d-șoarei Eliza Retezeanu pentru relații sociale, cu d-șoarele Julia Dobran și Maria Zamatio. / D. Hans Schaerf studiază comunitatea săsească din Țara Oltului; preotul N. Petrache studiază biserica și viața religioasă. / Mai sunt pe teren d-nii: Ilarion Cocișiu, Ion Frunzetti, Cornel Irimie, Costel Stănescu, Aurel Iacovescu, Ion Halmaghi. / În comunele Cuciulata, Dejani, Lisa, Arpașul-de-Sus, Porumbacul-de-Jos și Cârța sunt echipe de câte 3–4 juriști, cari fac statistică demografică și recensământ. / La judecătoriile din Șercaia și Arpașul-de-Jos, echipele de juriști fac statistică judiciară. / De asemeni, o echipă de agronomi și alta de medici veterinari lucrează în regiune (p. 334).

În același număr al revistei se anunță că o echipă a I.C.S.R. a fost trimisă în vederea Congresului la Dioști, în Oltenia, sub conducerea lui H.H. Stahl (p. 336). Și, într-o notă intitulată D. Profesor D. Gusti, Vicepreședinte al Institutului de Sociologie din Anglia (p. 330), care pare a fi fost inserată în ultimul moment, e strecurată deja informația privind amânarea Congersului: „Institutul de Sociologie din Anglia … a relevat în ultimul număr al revistei sale trimestriale — „The Sociological Review” — opera Institutului de Cercetări Sociale al României și îndeosebi programul vast al cercetărilor monografice, precum și activitatea desfășurată pentru organizarea celui de al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie, care urma să aibă loc la 29 august a.c. și care a fost amânat pentru aprilie 1940” (p. 330). Numărul 4–6 al revistei fusese deci tipărit după 15 august 1939, data deciziei de amânare.

Programul Congresului (comunicări, expoziții, excursii, 29 august–6 septembrie) fusese publicat în „Revue Internationale de Sociologie”, numărul pe noiembrie–decembrie 1938, cu reveniri și suplimentări în numerele din ianuarie–februarie și martie 1939.

E. Amânarea Congresului și continuarea pregătirilor. Toate aceste activități sunt lovite în plin de izbucnirea la 1 septembrie 1939 a celui de al II-lea război mondial prin atacul Germaniei și al U.R.S.S. asupra Poloniei, care aduce după sine amânarea pentru aprilie 1940 și apoi pentru după încheierea păcii a Congresului Internațional de Sociologie de la București; suprimarea Serviciului Social și a I.C.S.R., care depindea de bugetul acestuia; întreruperea activității febrile de tipărire pentru Congres a unora din volumele pregătite, pentru care nu mai există bani; concentrarea, pentru unii dintre colaboratorii apropiați ai lui D. Gusti, în acțiunea de coordonare, sinteză, planificare aflată în curs, între care A. Golopenția sau D.C. Georgescu; rămânerea fără post a celor care lucraseră în cadrul Fundației Regale „Principele Carol”.

În numărul „Soc. rom.” 7–12/1942, la rubrica Însemnări/3. Al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie (p. 668–669) D. Gusti vorbește despre dubla amânare a Congresului: întâi, pentru aprilie 1940 (comunicată printr-o scrisoare-circulară de către cei doi președinți ai institutelor organizatoare la data de 17 august tuturor celor înscriși) și, ulterior, pentru după încheierea păcii. Profesorul menționează 250 participanți din Europa, Asia, America de Nord și de Sud, 80 comunicări străine și 60 comunicări românești, publică sumarele celor 5 volume apărute din Travaux du XIVe Congrès International de Sociologie și făgăduiește publicarea unui „studiu amănunțit” pe marginea lor într-unul din numerele viitoare ale revistei (p. 667). La punctul 4 al Însemnărilor, intitulat Programul de lucru al Seminarului de Sociologie pe 1942 (p. 668–669), Gusti anunță și o lucrare colectivă întreprinsă cu studenții în vederea Congresului:

„Seminarul de Sociologie de pe lângă Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București a avut ca program de activitate cu studenții de specialitate în sociologie pentru licență și doctorat, în anul academic 1942, cercetarea Unităților sociale, în scopul de a prezenta o contribuție proprie Congresului al XIV-lea Internațional de Sociologie” (p. 668).

În același număr, în cadrul materialului Institutul de Științe Sociale. Proiectul de program de activitate al secțiunilor (p. 570–599), Secțiunea sociologică anunță la primul punct al programului:

1. Organizarea celui de al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie
2. Comunicări din țară.
3. Comunicări din străinătate.
4. Discuția critică a acestor comunicări, pentru a stabili poziția Institutului față de problemele dezbătute.
5. Publicarea comunicărilor.
6. Organizarea și conducerea Arhivei Congresului (p. 599).

Comunicările românești, încă nepublicate, treceau acum pe primul plan. Discutarea lor era menită, după toate probabilitățile, să pregătească unul sau mai multe rapoarte generale, după modelul încetățenit de Duprat. Pregătirea Congresului mergea înainte.

            Dacă Bucureștiul nu ar fi fost ales ca gazdă a celui de al XIV-lea Congres internațional de sociologie, avalanșa de publicații majore ale Școlii (cu excepția celor patru volume ale Enciclopediei României, care erau finalizate în 1939[16]) ar mai fi întârziat sau nu s-ar fi produs, date fiind, pe lângă război, atmosfera tulbure a anilor postbelici încă înainte de 1948. Congresul a fost, începând din 1938, preocuparea de căpetenie a lui D. Gusti, a principalilor săi colaboratori și a I.C.S.R. în ansamblu. Nici chiar demararea Serviciului Social nu s-a bucurat de o înrolare atât de largă a forțelor. În vederea Congresului, s-au reluat spre finalizare cercetări monografice anterioare care fuseseră întrerupte odată cu lucrul la Fundație, s-au efectuat monografia Clopotiva, ancheta 60 de sate, volumul de Îndrumări pentru monografiile sociologice, cercetarea plasei Dâmbovnic; s-a constituit în cadrul I.C.S.R. o puternică Direcție a (Planificării și) Publicațiilor. Pentru a prezenta colegilor sociologi participanți la Congres activitatea sociologică din România, comitetul local de organizare condus de D. Gusti a reactualizat, încheind-o prin publicații, etapa campaniilor monografice, a construit Expoziția sociologică pe care o preconizase D. Gusti atunci când plănuise Muzeul Satului și a reflectat la modalitățile prin care putea fi comunicată, pe viu și prin scris, experiența de acțiune și cercetare a Echipelor studențești.

În forma franceză în care a apărut, Cuvântul-înainte (Avant-propos) al lui D. Gusti la volumele publicate ale Congresului atestă hotărârea de a continua publicarea seriei Travaux, în așteptarea unor vremi mai bune, și confirmă o dată mai mult stilul arhitectonic al proiectelor gustiene. Congresul se clădește solid pe tema Sat și oraș (care fusese deja abordată în ciclul de prelegeri al Institutului Social din 1927–1928), va fi folosit spre a face larg cunoscută metoda monografică, urmând ca aceasta să fie comparată cu metodele altor școli, și urmărește să amplifice dezbaterea câtorva probleme cu care se confrunta sociologia momentului: structura optimă a institutelor de cercetare sociologică, formele de instituționalizare universitară a predării Sociologiei și caracterul public, activist al sociologiei (în termenii lui Gusti, Sociologia militans[17]). Cinci dintre volumele de comunicări străine au fost publicate în 1939–1940, conform datelor august 1939 și ulterior aprilie 1940 prevăzute pentru Congres. Ele regrupau un număr de 63 [66][18] comunicări și urmau să fie suplimentate cu alte 4 volume conținând 43 comunicări aflate în șpalturi sau în manuscris[19].

Pregătirea Congresului în documente inedite

O serie de documente aparținând arhivei lui Anton Golopenția pot fi alăturate înștiințărilor apărute în „Soc. rom.” despre care am vorbit. Ele sunt importante (a) pentru că ne familiarizează cu detaliul muncii cotidiene, nemenționabil în revistă și (b) pentru că ne permit să cunoaștem activitatea organizatorilor din perioada de după amânarea Congresului. Am publicat în volumul Școala sociologică de la București. Publicații. Expoziții. Proiecte apărut în revista Transilvania, o serie de patru rapoarte ale Direcției Planificării și Publicațiilor, condusă de A. Golopenția[20], precum și două liste de comunicări românești, pe care le reproducem în Anexa studiului de față.

Din cele patru rapoarte ale Direcției Publicațiilor, Raportul 1, nedatat, a fost scris înainte de 17 august, data primei amânări a Congresului pentru zilele de Paști ale anului 1940. Aflăm din el că volumul lui D. Gusti, La science de la réalité sociale, ca și volumul de Studii de politică socială ale lui Anastase Gusti, fratele decedat de curând al Profesorului, urmau să fie publicate pentru Congresul din 1939. Lucrul nu s-a realizat, volumul lui D. Gusti apărând în anul 1941, la Paris, iar volumul lui A. Gusti fiind îndelung imobilizat de cenzură. Bibliografia satului românesc, în schimb, se afla la cules, în toamna anului 1939 a și apărut, de altfel, o primă broșură (Generalități, cadrul cosmic și biologic, 37 p.), nepusă în comerț, tipărită la Ramuri, Craiova[21]. Raportul semnalează de asemenea munca din umbră, de editare/corectură, a generoșilor I. Measnicov, D.C. Georgescu, Ștefan Popescu, I. Conea pentru ca lucrările Școlii să apară în bune condițiuni la Congres.

În Raportul 2 din 12 noiembrie 1939, redactat probabil de Șt. Popescu în conlucrare la distanță cu A. Golopenția, care se afla în concentrare la Silistra, e menționată o broșură cu rezumate în limba franceză[22] ale materialelor publicate în „Sociologie românească” 1937–1939 (despre care aflăm că avea 64 p.), și e amintit faptul că A. Golopenția lucra la vol. III al celor 60 de sate[23]. Raportul 3 menționează hotărârea de a adăuga broșura cu rezumate în limba franceză la 200 de exemplare[24] din totalul tirajului de 2.500–2.000 al numărului curent din „Sociologie românească” și anunță tirajul plănuit al revistei „Archives” 1–4/1943, care se ridica la 1.000 exemplare. Însfârșit, Raportul 4, din 3 ianuarie 1940, elucidează remarca privind „reorganizarea” revistei „Sociologie românească”, despre care găsim date în corespondența lui A. Golopenția cu Șt. Cristescu, D.C. Georgescu și Ștefan Popescu[25]. Revista, care devenise  organ al I.S.C.R., ca și „Archives”, scos anume pentru Congres, trebuiau reînscrise la tribunal după desființarea I.S.C.R. și amânarea Congresului. Iar D. Gusti, secondat de H.H. Stahl, încercau să folosească prilejul spre a o readuce (și reduce) la formatul Cadre și Manifestări.

Articolul Sanda Golopenția, Comunicări românești pentru al XIV-lea Congres internațional de sociologie[26] introduce în discuție alte două documente inedite — o Listă conținând 83 comunicări anunțate și alta, enumerând 34 raportori care trimiseseră comunicările pentru Congres la data de 25 iulie 1939. Acestea corespund, după cum ne putem da seama acum, materialelor care urmau să apară în „Soc. rom.” 4–6/1939, dar nu au mai fost publicate, dată fiind amânarea Congresului. Alături de numărul 1–4/1943 din „Archives” consacrat publicării unei părți a contribuțiilor românești (18 comunicări, 7 prezentări de institute și 10 sinteze privind cercetarea românească în științele sociale), listele acestea aruncă o lumină nouă asupra modului în care cercetătorii din România s-au pregătit pentru confruntarea cu colegii din alte țări. Dacă însumăm cele 80 comunicări anunțate, 34 comunicări trimise comitetului de organizare și 18 comunicări publicate în „Archives” 1943 și ținem seama de suprapuneri, obținem un total de 122 comunicări cărora le pot fi adăugate cele 17 prezentări și sinteze ajungându-se la cifra maximă de 139 contribuții românești. Dacă ținem seama exclusiv de comunicările trimise (34) și de materialele publicate în „Archives”, obținem un total minim cert de 69 texte românești manuscrise sau tipărite în vederea Congresului.

Perioada 1940–1948

Anii războiului și cei imediat următori sunt marcați de tensiunea dintre efortul de a continua cercetările, pregătind Congresul, cu asumarea de către membrii grupului gustian a unor funcții și proiecte de anvergură pe plan național sau internațional, și o deteriorare progresivă a situației, care devine evidentă în anul 1948.

Războiul aduce după sine misiuni noi. Între 1941 și 1945, A. Golopenția conduce o echipă a Institutului Central de Statistică (I.C.S.) însărcinată cu identificarea românilor de la est de Bug[27]. In 1944–1945, la Hodac, în Valea Gurghiului, el conduce o cercetare a Institutului Social Român în colaborare cu I.C.S în care sunt abordate, printre altele, relațiile locale dintre români și unguri în vederea Conferinței de Pace. Cercetările de la est de Bug și cele, încă nepublicate, de la Hodac, reprezintă ultimele proiecte de anvergură ale Școlii sociologice de la București.

Între 1944 și 1946 Gusti este Președinte al Academiei Române și luptă să reconstruiască un echivalent al I.C.S.R. sub egida acesteia, pe care-l intitulează  Consiliul Național de Cercetări Știintifice[28]. C.N.C.Ș., menit să contribuie prin cercetări la refacerea țării după război, activează intens între 1946–1947. Realizările celor 16 comisii care-l compun au fot prezentate în volumul Gusti și Tr. Săvulescu (1948). Din nefericire, în 1948 regimul comunist va desființa Academia Română și, cu ea, C.N.C.Ș.-ul.

In 1944 Institutul de Științe Sociale al României a aniversat 25 de ani de publicatii și 20 de ani de cercetări monografice[29]. În 1946, Gusti publică o ediție nouă, în două volume, a lucrării sale din 1934 Sociologia militans. Introducere în Sociologia Politică.  Subtitlul e acum Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii. În primul volum, intitulat Cunoaștere, Gusti inserase un amplu nou capitol intitulat Sociologie românească (p. 65–242). În volumul II, două noi capitole (Acțiune culturală și socială  și Sinteza acțiunii culturale și sociale, p. 173–302) recapitulau și interpretau experiența acumulată prin funcționarea echipelor studențești, a I.C.S.R. și a Serviciului Social. În Cuvânt înainte la noua ediție Gusti anunța un al treilea volum care nu a fost publicat. În Cuvânt înainte la prima ediție el menționase un alt volum, intitulat Sociologia cogitans, care era gata de publicare în anul 1934 dar nu a apărut.

În cursul anului 1946, în timp ce delegația română (care-l includea pe A. Golopenția) se afla la Conferința de Pace de la Paris, Gusti călătorește la Paris și New York spre a-și pune experiența sociologică în slujba păcii. El a prezentat rezultatele acestui demers în conferința din 11 iulie 1947 ținută la Academia Română[30]. În conferință, Gusti enumera cele 14 etape care au dus la realizarea ultimului său proiect: fondarea unui Institut Social al Națiunilor în Statele Unite.

Textele elaborate în cursul întâlnirilor de lucru cu Alfred Métraux și Georges Day, ambii înalți funcționari în cadrul Națiunilor Unite, manifestă atitudini diferite cu privire la proiectul gustian, de la disocierea implicită, din considerații bugetare, a lui Métraux („Profesorul Gusti susține..”), la adoptarea activă a inițiativei Gusti de către Day, care urma instrucțiunile lui Laugier. Pe măsură ce întâlnirile se succed, prezentarea proiectului evoluează. Numele instituției propuse trece de la formularea vagă „un Institut internațional pentru cunoașterea națiunilor” (în redactarea cu Métraux) la poate prea puternicul „Institut Social și Economic al Națiunilor Unite” (în redactarea cu Day). În cele din urmă, când Gusti va fi silit să renunțe la colaborarea cu Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite și va recurge la sprijinul colegilor sociologi din universitățile americane, în cea dea a treia și ultimă formă a proiectului numele se modifică din nou, revenindu-se la formula în ecou cu Institutul Social Român — „Institutul Social al Națiunilor”.

Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite pare a fi reprezentat o țintă de sponsorizare/cooperare, nu atât prea înaltă, cât prematură. Alături de colegii universitari de la New York, Gusti a revenit la formula Asociației pentru Știința și Reforma Socială și a I.S.R., utilă ca spațiu lărgit de dezbatere, dar inoperantă ca impuls pentru acțiunea globală instituționalizată a sociologilor, pe care o preconiza.

Comunicarea lui D. Gusti în ședința publică a Academiei Române din 16 aprilie 1948

Pretextul explicit al comunicării acesteia, pe care D. Gusti a intitulat-o Congresul al XIV-lea internațional de sociologie din București e reprezentat de împlinirea a 55 ani de existență a Institutului Internațional de Sociologie. Cum organismul comemorat era organizator, alături de comitetele locale, al congreselor internaționale de sociologie, trecerea se efectuează firesc. Știm acum, grație volumului I din Actele Congresului de la Roma că în anul 1948 Gusti era în corespondență cu Corrado Gini, Vice-președinte al Institutului Internațional de Sociologie, și, conștient de faptul că organizarea în România a Congresului nu mai era posibilă într-un viitor definibil, își dăduse cu greu acceptul de principiu, în cursul lunii februarie, pentru deplasarea eventuală a Congresului la Roma. Înțelegem astfel de ce, la 11 ani de la alegerea Bucureștiului ca sediu al Congresului și la 7 ani de la încheierea publicării materialelor celor mai importante pentru Congres (acest ultim calcul îi aparține lui Gusti, materiale prevăzute pentru Congres au continuat să apară până în anul 1945 inclusiv, altele, semnificative pentru Școala românească de sociologie și după această dată), Profesorul înțelege să insiste cu lux de amănunte recapitulativ asupra mandatului de pregătire a Congresului, a muncii prestate în acest sens și a concepției de ansamblu care i-a stat la bază. Iar formularea „povestea frumoasă și tristă a Congresului internațional de sociologie din București”, care apare în ultima parte a comunicării, dobândește sensuri noi. Ne putem întreba de altfel și dacă Gusti nu a vorbit în acel moment, la Academia Română, unui public cel puțin parțial prevenit.

La 9 ani de la data prevăzută pentru Congresul care nu a avut loc, Gusti evocă efortul de excepție al Secretarului general al Congresului, Christina Brătescu-Galitzi:

„D-sa a desfășurat o activitate prodigioasă. A scris aproape 2.000 de scrisori, a redactat și a trimis informațiile necesare domnilor participanți ai [și doamnelor participante ale] congresului atât în privința comunicărilor lor științifice, cât și în ce prive[ște] reducerile obținute pe toate căile de comunicație, reducerile și reținerea camerelor la hotelurile din București, viza gratuită română, declarația valutelor străine ș.a.m.d. / Pentru a ne face o idee de enorma muncă desfășurată de d-na secretară generală a congresului, este de ajuns să vă comunic că corespondența d-sale a alcătuit 27 clasoare mari, 10 dosare mici și 2 fișiere. / Numai pentru amânarea congresului d-sa a expediat aproape 200 de telegrame și aproape 500 de scrisori-circulare. / Să-mi fie îngăduit a releva activitatea excepțională a d-nei secretare generale a congresului cu deosebire în timpul când eu lipseam din București, fiind în străinătate.” (Gusti, Opere III, p. 99).

Detaliile pregătirilor sunt evocate de un vorbitor care le-a reexaminat recent:

„Biroul a trimis celor 208 participanți din 36 de țări cărțile de membru, precum și certificatele de călătorie cu preț redus de 75% și a reținut pentru ei camere la marile hoteluri din acea vreme din București: Athénée Palace, Lafayette, Stănescu și Union. / S-a înființat un Comitet de doamne pentru soțiile congresiștilor în scopul vizitării muzeelor capitalei” (id., p. 105).

Relevând ansamblul vast de comunicări care urmau să fie prezentate la Congres între 29 august și 2 septembrie 1939, Gusti subliniază caracterul lui de excepție în comparație cu congresele anterioare ale Institutului internațional de Sociologie:

„De unde, bunăoară, la Congresul din Geneva din anul 1930 s-au prezentat 19 comunicări, pentru Congresul din București s-au înregistrat 107 lucrări înaintate numai de sociologi străini, fără a număra contribuțiile românești. / Dintre aceste comunicări străine, 63 au fost tipărite și formează 5 volume cu titlul Les travaux du quatorzième Congrès International de Sociologie, 11 studii se găsesc în șpalturi și 32[31] în manuscrise” (id., p. 103).

Prezentarea pe rând a volumelor se încheie du mențiunea: „Meritul publicării volumelor congresului se datorește d-lui Anton  Golopenția, fost asistent universitar și acum director general al Institutului Central de Statistică” (ibid.).

Dincolo de amploarea sporită a numărului de participanți și de comunicări, partea inovatoare prin excelență a Congresului pregătit la București a constat, afirmă Gusti în 1948, în patru manifestări menite să completeze discuțiile științifice, ilustrând caracterul public și militant al sociologiei. Acestea au fost:

(1) „o Expoziție internațională a cărții sociologice, o bibliografie internațională sociologică, precum și o Expoziție a activității desfășurate în cele 13 congrese sociologice anterioare’”;

(2) „o expoziție sociologică, cu un mic muzeu de artă populară românească” documentând prin audiții muzicale activitatea Arhivei de folclor a compozitorilor români, printr-o hartă ad-hoc costumul popular românesc, prin publicații, reviste, prezentări de monografii, hărți, programe, grafice, statistici, cartograme, fotografii și filmele sociologice Drăguș și Șanț activitatea Institutului Social Român precum și „metoda și rezultatele cercetării sociologice pe teren” a satului Nerej (Vrancea);

(3) „organizarea unei expoziții  științifice în localul Școlii normale din orașul Făgăraș” care să prezinte cercetarea sociologică a unei regiuni (Țara Oltului) efectuată de o echipă de 80 de monografiști și

(4) o excursie științifică de 4 zile (3–6 septembrie) la Dioști (sat model construit de Institutul Social Român), Făgăraș și Drăguș.

Expoziția de sub (1) a fost pregătită de Direcția Documentării Științifice, Bibliotecii, Arhivei monografice și Propagandei „sub supravegherea d-rei Chr. Tuduri, cu concursul d-lui Profesor Georgescu Tistu, d-lui Ludu și d-rei Soreanu”[32], cea de sub (2) fusese organizată de H. H. Stahl și Constantin Ștefănescu, organizarea expoziției de sub (3) îi fusese încredințată lui Traian Herseni împreună cu o echipă „compusă din d-nii Gheorghiu, Asaftei, Levcenco și d-șoarele Gâdei, Focșa și Theil”’[33], iar partea statistică a fiecăreia dintre expoziții fusese asigurată prin „colaborarea prețioasă a d-lui dr. Mitu Georgescu” (Gusti, Opere III, p. 105). Cele patru expoziții figurau sub titlul Expoziție sociologică în Programul Congresului.

Era primul congres internațional de sociologie organizat în sud-estul Europei și cel care — sublinia Gusti în comunicarea sa — urma să dea semnalul unei lărgiri instituționale prin federalizarea asociațiilor și institutelor naționale de sociologie din întreaga lume, a cărei discuție fusese inclusă în ordinea de zi.

Evocarea — în cadrul comunicării la Academia Română de care am vorbit mai sus — a personalităților suprimate de naziști în cursul războiului (între care Marc Bloch, sau M. Halbwachs), care urmau să asigure prin contribuțiile lor la Congres, dezbateri nezădărnicite de ideologiile momentului, sugerează că organizatorii Congresului încercau să asigure discutarea atentă a unora dintre ideile expuse în comunicările lor de câțiva sociologi germani[34].

Gusti își încheia comunicarea subliniind perspectivele deschise de alegerea Bucureștiului ca sediu al Congresului și evocând reacțiile de apreciere trezite de programul pus la punct în vederea desfășurării lui:

„Pentru sociologia românească el însemna o dată însemnată, căci pentru întâia oară, după o jumătate de veac de la înființarea Institutului Internațional de Sociologie, sociologii hotărâseră să nu se mai întâlnească într-o capitală din Europa apuseană, ci într-o capitală din sud-estul Europei. / Toate congresele anterioare celui din București s-au ținut la Paris, Londra, Bruxelles, Berna, Roma ori Geneva. / Pentru Congresul din București s-a făcut totul ca el să reușească. / Unul din colegii mei din străinătate zicea că, după părerea sa, congresul din București ar fi fost, după pregătirile și programul lui, cel mai animat și important din toate cele 13 [anterioare]” (id., p. 106).

Congresul aparținea unui trecut pe care formularea îl prezenta ca definitiv încheiat.

De la București la Roma

În articolul său Beneficiile unui Congres care n-a avut loc, Zóltán Róstás a discutat pregătirea minuțioasă și multiplă a Congresului de la București prin contactele internaționale susținute de-a lungul anilor ale Profesorului și Școlii și prin tipărirea prealabilă a mai mult de jumătate din comunicările străine (cărora le-am adăugat, în Sanda Golopenția 2014 a, un important contingent de comunicări românești), urmată de tot atât de minuțioasa operație de comunicare a amânării, de diversele încercări ale Profesorului de a menține deschisă perspectiva desfășurării Congresului de sociologie de la București. Autorul subliniază pe bună dreptate, reluând argumentarea gustiană, beneficiile acestui Congres care, prin efortul solid de pregătire, a marcat un pas înainte în cercetarea socială din România.

Faptul că majoritatea autorilor români nu și-au văzut publicate lucrările, ca și faptul că, următorul Congres, desfășurat la Roma în 1950, sub conducerea lui Corrado Gini a avut același număr de ordine — al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie — și s-a plasat între aproximativ aceleași date (30 august–2 septembrie) reprezintă cealaltă față a medaliei.

Se aplica situației de după al II-lea Război Mondial modelul celei de după cel dintâi. Într-adevăr, Congresul care ar fi trebuit să aibă loc în anul 1915 neputând fi întrunit din cauza izbucnirii în anul 1914 a războiului, iar anii postbelici stopând o vreme activitatea I.I.S. și înregistrînd, în 1925, moartea lui René Worms, restabilirea continuității congreselor I.I.S. fusese posibilă, cum am văzut mai sus, doar în anul 1927. Intervalul dintre Congresul din 1912 și cel din 1927 durase 15 ani. Dar, războiul izbucnind în 1914, pregătirea congresului prevăzut pentru anul 1915 nu a avut cum fi atât de avansată ca cea a Congresului bucureștean (1939/1940), amânat cu doar două săptămâni înainte de începerea lucrărilor și despărțit, la rândul lui, prin 11/10 ani de Congresul de la Roma.

Dacă adăugăm că, tot în septembrie 1950 a avut loc la Zürich I-ul Congres Mondial de Sociologie e evident că oferta sociologică a momentului a fost consistentă, iar absența de pe scena internațională a specialiștilor din țările est-europene mai puțin resimțită. Nemenținut în amintire nici măcar printr-un număr neatribuit, Congresul plănuit la București și publicațiile lui au rămas în afara circuitului științific ulterior, iar sociologii români nu par a se fi bucurat, în sumbrul an 1950, de vreo acțiune solidară a colegilor lor din străinătate. Trecuseră 11 ani, efectivele de cercetători se schimbaseră în majoritatea țărilor, în România D. Gusti fusese înlăturat din Academie, A. Golopenția, Mircea Vulcănescu și alți membri ai Școlii se aflau în închisoare, strategia solidarizărilor intelectuale înainta cu pași mici.

Așa cum aflăm din volumul Prophets and Patrons al lui Terry N. Clark, în timpul războiului, Corrado Gini, care alătura funcției de Vice-președinte al I.I.S. pe cele de Președinte al Societății italiene de sociologie și Președinte al Facultății de Științe Statistice al Universității din Roma, îl vizitase pe D. Gusti la București și mijlocise transferul la Roma al unor materiale ale Institutului Internațional de Sociologie[35]. Ne putem întreba dacă sub acest nume nu se face referire și la o parte din Arhiva Congresului bucureștean.

Date privind vizita lui Corrado Gini la București apăruseră, fără a se menționa Congresul sau întâlnirea cu Gusti, în nr. 2/1943 al buletinului „Cronicarul Institutului Central de Statistică” (scos de A. Golopenția):

Vizita Prof. Corrado Gini. Președintele Institutului de Științe Sociale Statistice și Actuariale de pe lângă Universitatea din Roma a vizitat România în cursul lunii aprilie 1943. La București, D-sa a ținut la Institutul de Statistică, Actuariat și Calcul al Universității din București, în zilele de 7, 8 și 9 aprilie, trei lecții: „Orientările moderne ale statisticii”, „Schemele teoretice” și „Indicii de semnificații”, iar la Institutul de Științe Sociale al României, în ziua de 6 aprilie, conferința „Războiul și populația”. Conferințele ținute la Universitatea Cluj-Sibiu au tratat următoarele teme: „Popoare tinere și popoare bătrâne”, „Criza clasei de mijloc și politica de populație a regimurilor autoritare” și „Autarhia și grupările economice supranaționale”. În timpul șederii D-sale la București, Prof. Gini a vizitat Institutul nostru luând cunoștință de lucrările secțiilor lui. În ziua de 16 aprilie, Directorul nostru General a organizat o recepție în onoarea D-sale în sala Bibliotecii din Str. Brezoianu, 31. / Lecțiile și conferințele ținute la București și Sibiu vor fi traduse și tipărite. (p. 21)

Invitat insistent de Corrado Gini, D. Gusti nu va putea însă participa la al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie de la Roma și astfel, episodul bucureștean al acestuia va fi deplin înghițit de uitare. Regimul comunist neantiza ani de muncă și reflecție împingând înapoi cercetarea sociologică românească. Citez, dintr-o declarație din aprilie 1950 cu privire la D. Gusti și Congresul de la Roma a lui A. Golopenția, aflat în închisoare:

Faptul că împrejurările nu-i îngăduiesc să dea urmare invitațiilor la diferite Congrese internaționale, pe care le primește, constituie unul din motivele lui speciale de mâhnire. În vara trecută a prezentat Președinției (d-lui Președinte P. Groza) invitația personală, pe care a primit-o de la UNESCO, să participe la un Congres de sociologi de la Oslo[36] și cele două reveniri stăruitoare, care i-au mai sosit, de vreme ce el a păstrat tăcerea. N-a primit autorizația de a participa. Prevede că nu se va putea duce nici vara aceasta la Roma, unde se va ține Congresul internațional de Sociologie, care fusese convocat la București pentru data de 1 septembrie 1939 și amânat din cauza războiului. Prof. Gini, statistician și sociolog, organizatorul acestui Congres, i-a trimis mai multe scrisori, prin intermediul Prof. Manzoni de la Institutul italian de cultură, spre a-i cere asentimentul și a-i comunica pregătirile. Prof. Gusti i-a răspuns pe aceeași cale (A. Golopenția 2001, p. 182).

E probabil că în intenția lui Corrado Gini s-a aflat punerea în lumină, prin prezența lui D. Gusti, a preambulului bucureștean al Congresului de la Roma. „Asentimentul” menționat de A.G. se putea referi, între altele, și la păstrarea aceluiași număr de ordine cu cel al Congresului de la București.

Pornind de la ideea beneficiului unui Congres încă în mare parte ignorat, recuperarea critică a volumelor publicate se impune și e singurul mod responsabil în care munca depusă pentru apariția lor poate fi recunoscută astăzi. La aceasta se adaugă operația necesară de recuperare a documentației Congresului, de la cele „27 dosare mari, 10 dosare mici și 2 fișiere” ale Cristinei Brătescu-Galitzi, la graficele și tabelele statistice ale lui D.C. Georgescu, materialele expozițiilor pregătite la București și Făgăraș de H.H. Stahl, Chr. Tuduri, respectiv Traian Herseni, arhivele lui D. Gusti, H.H. Stahl, D.C. Georgescu, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu (din care materiale privind Congresul au fost publicate în „Revista română de sociologie”, nr. 1–2/2005) și, nu în ultimul rând, arhiva lui Corrado Gini (depusă la Arhivele Naționale ale Statului din Roma) și arhiva Congresului de la Roma.

În sfârșit, cum ambele Congrese poartă același număr și cum între ele se dispune un hiat de 11 ani care amintește, cum spuneam mai sus, de cei 15 ani de război și refacere dintre 1912–1927, cred că se impune compararea congresului pregătit la București cu cel desfășurat la Roma și situarea episodului acestui congres geminat în istoria de ansamblu a congreselor I.I.S.  și a sociologiei în general.

VA URMA

NOTE

[1] „Annales” au apărut între 1895–1931 (nr. 1–16) și, cu mențiunea N.s. (Nouvelle série) între 1990–1995 (nr. 1–6), fiind publicate în franceză în prima perioadă și în engleză în cea de a doua.

[2] Cf. Worms (1921), p. 28.

[3] În fapt, așa cum arată Mosbach-Natanson (2014), activitatea de producție științifică se deplasase în Franța, de la academii și societățile savante ale vechiului regim  la universități, care o integraseră, după model german, în chiar cursul vieții lui Worms (p. 7).

[4] Cf. Duprat (1936), p. 450. Enumerarea pare a respecta ordinea cronologică a aderărilor.

[5] Ibid.

[6] Duprat (1936), p. 451.

[7] Vezi, astfel, „Soc. rom.” II (1937), nr. 2–3, p. 144; nr. 7–8, p. 376; nr. 9–10, p. 487; nr. 11–12, p. 572; III (1938), nr. 1–3, p. 102; nr. 4–6, p. 281; nr. 7–9, p. 410; nr. 10–12, p. 603; IV (1939), nr. 1–3, p. 136–140; nr. 4–6, p. 330, 334–335; IV (1942), nr. 7–12, p. 599, 667.

[8] Notă datorată lui Traian Herseni, apărută la rubrica Fapte, vești, publicații, în „Soc. rom.” II (1937), nr. 7–8, p. 376.

[9] Congresele științifice internaționale au fost multă vreme organizate pe lângă expozițiile universale.

[10] Aceste instituții hotărâseră „federalizarea lor, în cadrul unui plan de cunoaștere a realității românești”  în ședința din 23 iunie 1938 convocată de Institutul Social Român și urmau să fie conduse de o comisie de 57 membri recrutați din cadrul lor conform deciziei din 2 noiembrie 1938 („Soc. rom.” 10–12/1938, p. 602).

[11] Vezi Tr. Herseni (1938), p. 413: „Lucrarea este în curs de redactare și va apare în limba engleză, în vederea Congresului Internațional de la București.”

[12] Datele acestea apar în „Soc. rom.” IV (1939), nr. 4–6, p. 334.

[13] În Direcția Publicațiilor fuseseră detașați comandanții de echipă N. Betea, Miron Constantinescu, Dumitru Corbea-Cobzaru, Theodor I. Mărculescu, C. Pavel, Mircea Tiriung și, ca subdirector, Mihai Pop. Ulterior li se adaugă la serviciul administrativ I. Measnicov, Dumitru Praporgescu, Victor Popescu și Panait Petrini; la serviciul publicațiilor, Constantin Lalu, Axente Sever Popovici, Zoe Olimpia Georgescu și Constanța Boboc. Sunt angajați temporar în vederea Congresului Fr. Lebrun, Raymond Gicart și D-ra Teodoridis (pentru traduceri); N. Păunescu, Mircea Eliade, Nina Façon, Anghel Grama, Sofia Sachelarache (pentru corecturi în limbi străine); N. Economu (pentru corecturi în română); Cleopatra Popescu, Vasile Crinteanu, Aurelia Țopa, Emilia Turcu, Nicolae Ganea (pentru corecturi statistice) și Aristița Demetriad (pentru lucrări de dactilografiere). Vezi Sanda Golopenția (2002), p. LXXXIV.

[14] Vezi „Soc. rom.” IV (1939), nr. 4–6, p. 335.

[15] Broșura aceasta este amintită în corespondența lui A.G. cu Ștefania Cristescu (A. Golopenția, Rapsodia II, scrisoarea 486, p. 516) și D. C. Georgescu (A. Golopenția, Rapsodia III, scrisoarea 7, p. 58).

[16] Vol. IV al Enciclopediei va apărea însă abia în anul 1943.

[17] Vezi Gusti (1934) care va fi reluat într-o formă amplificată în Gusti (1946).

[18] În sumarele publicate Gusti în „Soc. rom.” IV (1942), nr. 7–12, p. 667–668 apar 66 comunicări.

[19] Vezi Gusti ([1948] 1970), p. 103. Ulterior, se va vorbi de 5 alte volume.

[20] Vezi Anton Golopenția (2014).

[21] Broșura e menționată de Caius Jiga (1945), p. 1.

[22] Rezumate în limba franceză apar, sub titlul Résumé, la sfârșitul numărului 1–3/1939 (p. I–XI) al revistei „Soc. rom.”

[23] Lucrul e important, întrucât volumul III din 60 de sate s-a pierdut.

[24] Corespunzînd numărului de participanți străini la Congres avut în vedere de organizatori.

[25] Vezi A. Golopenția, Rapsodia epistolară, vol. II p. 518–519 și 525–526; vol. III, p. 59–60 și 62; vol. IV, p. 303–304.

[26] Vezi Sanda Golopenția (2014 a).

[27] Rezultatele acestei cercetări au apărut în A. Golopenția (2006).

[28] Vezi publicația C.N.C.Ș., Buletinul informativ, științific și administrativ, I, No. 1, 1948.

[29] Au fost publicate cu acest prilej două volume: Institutul de Științe Sociale al României (1944) și Lucia Apolzan (1945).

[30] Vezi Gusti ([1947] 1970).

[31] Însumând 63 + 11 + 32 obținem 106 comunicări.

[32] Vezi Institutul de Cercetări Sociale al României (1939), p. 334.

[33] Vezi nota anterioară.

[34] Cf. Schöttler (1995), care vorbește despre modul în care comunicarea lui Marc Bloch urma să reprezinte o reacție la misticismul social al comunicărilor lui Gunter Ipsen, Max Rumpf sau Kleo Pleyer.

[35] Cf. Terry N. Clark  (1973), p. 228–229.

[36] Despre care vom vorbi mai jos.

Studii pe aceeași temă:

• Comunicari romanesti pentru al XIV-lea Congres International de Sociologie
• Scoala sociologica de la Bucuresti intre apogeu si suprimare
• Beneficiile unui congres care n-a avut loc

• Marc Bloch et le XIVe Congres international de sociologie, Bucarest, aout 1939

Articole din presa timpului:

• Amanarea celui de-al XIV-lea Congres International de Sociologie dela Bucuresti (1939)

The post Al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie: București 1939–Roma 1950 (I) appeared first on Cooperativa G.

AL XIV-LEA CONGRES INTERNAȚIONAL DE SOCIOLOGIE

(BUCUREȘTI 1939–ROMA 1950) – partea a -II-a

vezi prima parte AICI

Prof. Em. Sanda Golopenția

Brown University

Actele Congresului de la Roma

            Publicate în anul 1953, patru volume masive intitulate Actes du XIVe Congrès international de sociologie ne oferă prilejul unor precizări suplimentare privind Congresul de la București. Ne interesează cu precădere datele conținute în volumul I, care prezintă imaginea de ansamblu a Congresului, pornind de la Comitetul de organizare și continuând cu delegații guvernamentali și universitari; discursul de deschidere intitulat Économie et sociologie pronunțat de Corrado Gini, urmat de alocuțiunea Vice-primarului Romei, Giorgio Andreoli; discursurile a nouă dintre delegați; și mai cu seamă procesele verbale ale ședinței de deschidere (30 august); ale ședinței plenare de la 1 septembrie dedicată discursurilor de comemorare a sociologilor dispăruți de la data ultimului Congres — Pietro Bonfante (de F. Maroi), Achille Loria (de G. V. Papi), Giuseppe Salvioli (de A. Giannini), Léon Bourgeois (de A. de Maday), Célestin Bouglé, Djordje Tasic, Maurice Halbwachs, Jean Mosset (de E. Sicard), Joseph Shumpeter (de C. Brinkmann), Edward Benes (de C. Cervinka) și M. Izzet, Prince Sabahaddine (de H. Z. Ülken); ale ședințelor celor trei secții (30 august–2 septembrie); al adunării generale a membrilor Institutului Internațional de Sociologie (2 septembrie) și al ședinței de închidere (2 septembrie).

România nu figurează cu reprezentanți în Comitetul de organizare, în delegațiile guvernamentale sau universitare sau în lucrările celor trei secții. În Raportul moral prezentat în cadrul adunării generale a Institutului Internațional de Sociologie (I.I.S.), care reunea 35 din totalul de 88 membri activi ai Institutului, Corrado Gini, care cumulează în acel moment funcțiile de Președinte al Congresului și locțiitor al Președintelui I.I.S. (în urma îmbolnăvirii lui René Maunier și întrucât Gini era la acea dată cel mai vechi Vice-președinte I.I.S.), oferă însă o serie importantă de informații privind Congresul din 1939, pe care le reproducem aici în forma în care au fost prezentate:

En septembre 1939, le XIV-ème Congrès International de Sociologie aurait dû avoir lieu à Bucarest, sous la présidence du Prof. D. Gusti, ancien ministre de l’Instruction Publique de Roumanie et directeur de l’Institut de Sociologie de l’Université de Bucarest, qui avait organisé ledit congrès, avec un programme et des moyens tout à fait exceptionnels. // Malheureusement, la guerre survenue empêcha les congressistes de se rendre à Bucarest et obligea le Comité d’organisation à renvoyer la réunion, d’abord au printemps de l’année 1940, et ensuite à une date indéterminée. Entre-temps, le Prof. Gusti avait commencé à faire imprimer les travaux du Congrès, dont 5 volumes étaient prêts, lorsqu’au printemps de 1943 le Prof. Gini eut l’occasion de se rendre à Bucarest, tandis que pour les autres volumes, le Prof. Gusti attendait les fonds. L’occupation de la Roumanie devait arrêter ce travail et, enfin, démontrer au Prof. Gusti la difficulté de réunir à Bucarest le Congrès dans un avenir prochain. Dès février 1948, il s’adressa au Prof. Gini, lui faisant part de ses difficultés et, en novembre de la même année, il l’invita officiellement à convoquer à Rome le Congrès, s’empressant de lui envoyer tous les dossiers ainsi que les premières épreuves d’imprimerie de 10 communications. Au contraire, les manuscrits d’autres communications, dont le Prof. Gusti avait aussi annoncé l’envoi, restèrent à l’Institut Social Roumain lorsque celui-ci fut dissous par les autorités, et il fut seulement possible d’obtenir la copie de quelques-unes d’entre elles des auteurs auxquels le Prof. Gini s’adressa. // Le Ministère des Affaires Étrangères ayant préalablement communiqué, en date du 5 août 1948, au Prof. Gini l’autorisation du Gouvernement italien à tenir le Congrès à Rome, et le Bureau de l’Institut International de Sociologie ayant donné le 5 février 1949 son avis favorable à l’unanimité des voix exprimées (on n’avait pas reçu de réponse de la part du Prof. Vladesco Racoassa, alors ambassadeur de Roumanie à Moscou, auquel la lettre n’était probablement pas parvenue), un Comité d’organisation fut constitué sous la présidence du Prof. Gini, qui fixa la date du Congrès pour la première moitié de septembre 1950. Les instituts de culture italiens à l’étranger furent dès lors prévenus de la réunion” (p. 182–183, italicele ne aparțin).

[În septembrie 1939, al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie ar fi trebuit să aibă loc la București, sub președinția Prof. D. Gusti, fost ministru al Instrucției publice din România și director al Institutului de sociologie al Universității din București, care organizase numitul congres cu un program și mijloace cu totul excepționale. // Din nefericire, izbucnirea războiului i-a împiedicat pe congresiști să meargă la București și a obligat Comitetul de organizare să amâne reuniunea, inițial pentru primăvara 1940 și ulterior pentru o dată nedeterminată. Între timp, Prof. Gusti începuse publicarea lucrărilor congresului, cinci volume fiind deja tipărite, iar pentru celelalte Prof. Gusti așteptând fondurile necesare, atunci când, în primăvara 1943, Prof. Gini a avut prilejul de a merge la București. Ocuparea României avea să stopeze această muncă și să demonstreze însfârșit Prof. Gusti dificultatea de a reuni Congresul la București într-un viitor apropiat. Încă din februarie 1948, el s-a adresat Prof. Gini, împărtășindu-i dificultățile, și, în noiembrie al aceluiași an l-a invitat oficial să convoace Congresul la Roma, grăbindu-se să-i trimită toate dosarele precum și șpalturile a 10 comunicări. Spre deosebire de acestea, manuscrisele altor comunicări, a căror trimitere fusese de asemenea anunțată de Prof. Gusti, au rămas la Institutul Social Român, atunci când acesta a fost dizolvat de autorități, și nu ne-a fost posibil decât să obținem copia câtorva dintre ele de la autori, Prof. Gini adresându-li-se în acest sens. // Ministerul Afacerilor Străine comunicând la data de 5 august 1948 Prof. Gini autorizația guvernului italian de a ține congresul la Roma și Biroul Institutului Internațional de Sociologie avizând favorabil în unanimitatea vocilor exprimate la 5 februarie 1949 (nu se primise răspunsul Prof. Vlădescu-Răcoasa, pe atunci ambasador al României la Moscova, căruia e probabil că scrisoarea nu i-a parvenit), s-a constituit un Comitet de organizare sub președinția Prof. Gini, care a fixat data Congresului pentru prima jumătate a lui septembrie 1950. Institutele culturale italiene din străinătate au fost din acest moment prevenite cu privire la această reuniune.]

În formularea „devait … enfin, démontrer au Prof. Gusti la difficulté de réunir à Bucarest le Congrès dans un avenir prochain” [avea să-i demonstreze însfârșit profesorului Gusti dificultatea de a reuni Congresul la București într-un viitor apropiat], adverbul enfin (= însfârșit, în cele din urmă) sugerează o perioadă relativ îndelungată în care D. Gusti a rezistat la propunerea Institutului Internațional de Sociologie reprezentat prin Corrado Gini de a abandona organizarea la București a celui de al XIV-lea Congres internațional de sociologie. În februarie 1948, Profesorul i-a împărtășit însă lui C. Gini greutățile cu care avea de luptat în țară. O lună mai târziu, el prezenta la Academia Română comunicarea dedicată „poveștii frumoase și triste a Congresului”. Cunoscându-i tenacitatea, e de presupus că Gusti făcea, fără speranțe, o ultimă încercare înainte de a preda definitiv ștafeta.

Pentru a înțelege decizia, luată cu greutate, de D. Gusti în perioada care a urmat, e suficient să spicuim doar câteva dintre evenimentele românești de după semnarea Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947), care a marcat începutul războiului rece dintre S.U.A., Marea Britanie și țările occidentale pe de o parte și U.R.S.S. și țările din sfera ei de influență pe de altă parte[1]. Acestea sunt, enumerate în ordine cronologică: inaugurarea la București a Institutului de Studii Româno-Sovietice (iunie 1947); ridicarea imunității parlamentare a deputaților național-țărăniști, interzicerea presei P.N.Ț, și legea de dizolvare a P.N.Ț. (iulie 1947); refuzul de către guvernul român al invitației lansate de guvernele britanic și francez la Conferința de la Paris privind Planul Marshall (iulie 1947); respingerea cererii de admitere a României ca membră O.N.U. de către Consiliul de Securitate al O.N.U. (iulie 1947);  procesul intentat conducătorilor P.N.Ț. (octombrie–noiembrie 1947); înlocuirea miniștrilor aparținând Partidului Național-Liberal—Tătărescu cu membri ai Partidului Comunist Român (P.C.R., noiembrie 1947); abdicarea Regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947); reorganizarea Academiei de Înalte Studii Comerciale (care găzduia Institutul Social Român) sub numele de Institutul de Științe Economice și Planificare (1948); înființarea Institutului „Maxim Gorki”, care urma să pregătească profesori de limba rusă — singura limbă străină obligatorie, predată în școli, începând cu clasa a IV-a, și în universități  până în anul III (1948); Congresul de creare a Poartidului Muncitoresc Român, prin unificarea P.C.R. cu Partidul Social-Democrat (februarie 1948); votarea Constituției R.P.R. (aprilie 1948); reorganizarea Academiei Române, care devine Academia R.P.R., prin retragerea calității de membru a 98 personalități, între care se numără D. Gusti și Constantin Brăiloiu (iunie 1948); reforma învățământului, urmată de un decret care anula contractele tuturor cadrelor didactice, urmând să se efectueze noi angajări pentru anul școlar 1948/1949 (august 1948)[2]; înființarea Direcției Generale a Securității Poporului (august 1948).

În noiembrie, nevoit să renunțe la găzduirea Congresului, Gusti expedia Prof. Gini „invitația” de a organiza la Roma Congresul care nu mai putea avea loc la București și, prin mijlocirea Institutului Italian din București condus de Manzoni (așa cum o sugerează indirect partea finală a textului de mai sus și unele declarații ale lui A. Golopenția publicate în Ultima carte) — „toate dosarele, precum și șpalturile a zece comunicări”. Ne putem întreba dacă trimiterile au inclus dosarele Christinei Galitzi planurile expozițiilor și ale excursiei în țară etc. despre care vorbise, în conferința de la Academie, D. Gusti. Apoi, comunicarea se întrerupe, iar Prof. Gini apelează direct la autori pentru a obține de la aceștia textele comunicărilor care nu putuseră fi transmise de la București, ceea ce sugerează că, în acel moment, înțelegerea dintre D. Gusti și C. Gini viza (re)tipărirea la Roma a comunicărilor trimise la București de către participanții străini.

La capitolul „Diverse” al ordinii de zi a aceleiași adunări, Prof. Gini a pus în discuție — în conformitate probabilă cu cele discutate cu Prof. Gusti — retipărirea celor cinci volume de comunicări apărute la București odată cu Actele Congresului de la Roma:

Le président demande à l’assemblée si elle pense qu’il soit opportun de procéder, en même temps qu’à la publication des actes du Congrès de Rome, à la réimpression des 5 volumes du Congrès de Bucarest, qui ont été déjà publiés, mais dont un nombre très restreint d’exemplaires a été distribué, tandis que les autres ont été saisis par les autorités roumaines et il est difficile d’espérer de les récupérer, tout au moins dans un proche avenir. // Le Prof. Sicard exprime l’avis contraire appuyé sur les considérations suivantes: d’une part, le Congrès n’ayant pas eu lieu, il serait difficile de parler des ‘Actes’ de celui-ci; d’autre part, il suffit de relire les titres des communications annoncées, dans le fascicule spécialement consacré à ces études, pour voir que, depuis 1939, soit plus de dix ans, bien des communications ont été dépassées par les faits comme par les recherches, sans compter les actuelles et diverses divisions idéologiques et autres qui peuvent, dans cette réimpression, gêner les auteurs et l’Institut; enfin, puisque des crédits sont disponibles, il serait beaucoup plus indiqué de les utiliser dans l’édition de la ‘Revue Internationale de Sociologie’, organe traditionnel de l’I.I.S., interrompue depuis plusieurs années, sans cesse demandée des points les plus divers du globe comme de la recherche sociologique, unique en son genre et qui faciliterait largement le développement de l’Institut International de Sociologie. // Le président attire l’attention sur l’importance de la deuxième considération faite par M. Sicard et ajoute que l’initiative de la publication d’une Revue Internationale de Sociologie aurait déjà été prise s’il avait eu des fonds à sa disposition. // Les professeurs Erard et De Maday se déclarent d’accord avec la proposition de M. Sicard et M. de Maday propose à l’assemblée de charger la présidence de prendre l’initiative de la publication de la revue, au cas où elle pourrait assurer les moyens nécessaires. // Les propositions Sicard et De Maday sont acceptées à l’unanimité (ActesRome I, p. 184–185).

[Președintele cere adunării să se pronunțe cu privire la oportunitatea retipăririi, simultan cu publicarea Actelor Congresului de la Roma, a celor 5 volume ale Congresului de la București, care deși publicate, au fost distribuite în număr foarte restrâns, restul exemplarelor fiind confiscate de autoritățile române, și ca atare irecuperabile în viitorul apropiat. // Prof. Sicard se pronunță negativ, invocând argumentele următoare: pe de o parte, întrucât Congresul nu a avut loc, ar fi greu să se vorbească de ‘Actele’ acestuia; pe de altă parte, e suficient să recitești titlurile comunicărilor anunțate în fascicula special consacrată acestor studii  pentru a vedea că, datând din 1939, deci de mai mult de 10 ani, multe comunicări sunt depășite, la nivelul faptelor ca și la cel al cercetării, fără a mai pune la socoteală diversele diviziuni ideologice actuale și nu numai, care i-ar putea jena pe autori în cazul retipăririi; însfârșit, din moment ce sunt disponibile credite, ar fi mai indicată folosirea lor pentru editarea, întreruptă de mai mulți ani, a organului tradițional al Institutului Internațional de Sociologie — „Revue Internationale de Sociologie” — care e cerut din cele mai diferite puncte ale globului, sau pentru cercetarea sociologică, de natură să faciliteze dezvoltarea Institutului Internațional de Sociologie. // Președintele atrage atenția asupra importanței celei de a doua considerații a Prof. Sicard, adaugând că ar fi luat inițiativa de a publica „Revue Internationale de Sociologie” dacă ar fi dispus de fondurile necesare. // Profesorii Erard și De Maday se declară de acord cu propunerea d-lui Sicard și d-l de Maday propune adunării să însărcineze președinția cu inițiativa publicării revistei, în cazul în care ar putea asigura mijloacele necesare.]

După cum se vede, respingerea propunerii s-a făcut, în urma examinării nu a volumelor de comunicări tipărite, ci a listei de communicări anunțate care apăruse cu mult timp înainte în „Revue Internationale de Sociologie” (noiembrie 1938, ianuarie–februarie și martie 1939), așa cum se menținea aceasta în memoria unui singur individ și a presupunerilor acestuia privitoare la conținutul lor.

Însfârșit, în Raportul trezorierului Institutului Internațional de Sociologie apare, la Exercițiul 1939/Cheltuieli mențiunea sumei de 962,37 fr. destinată telegramelor de anulare a Congresului de la București (p. 199). Iar în ședința de închidere, odată cu comunicarea noului birou al I.I.S. (președinte nou ales C. Gini), li se comunica participanților la Congres și lista Președinților de onoare care-i includea, pe lângă cei nou aleși, pe foștii președinți ai Institutului și ai Congreselor precedente: Prof. Pitirim Sorokin, Prof. René Maunier, Prof. Dimitrie Gusti. Întâlnim astfel un tratament contradictoriu: Congresul de la București nu a avut loc și deci comunicările pregătite pentru el nu pot fi publicate; Congresul bucureștean e unul din „congresele trecute” și Președintele lui devine automat Președinte de onoare al I.I.S.

Unul din discursurile reprezentanților guvernamentali ne rezervă și surprize. E vorba de Prof. Hilmi Ziya Ülken, delegat al guvernului Turciei care, după salutul adresat Congresului de la Roma, menționa „participarea”, alături de un alt coleg turc și de delegați norvegieni, la Congresul de la București:

J’avais, il y a onze ans, participé, avec mon collègue le profeseur Findikoglu, au nom de notre Université, au Congrès international de Sociologie de Bucarest, réuni en septembre 1939. Les nouvelles de la déclaration de la guerre ayant mis fin à la réunion de ce Congrès tel qu’il avait été projeté, après une courte session, à laquelle avaient pris part les délégués turcs, norvégiens et roumains, nous sommes, moi et mon collègue, rentrés en Turquie. Une partie des Actes de ce Congrès, et parmi ceux-ci la communication que j’avais faite à cette occasion, a été publiée plus tard” (ActesRome I, p. 97–98).

[Acum 11 ani participasem, împreună cu colegul meu, Profesorul Findikoglu, în numele Universității noastre, la Congresul Internațional de Sociologie de la București, reunit în septembrie 1939. Vestea izbucnirii războiului puunând capăt desfășurării proiectate a congresului, după o scurtă sesiune, la care au participat delegații turci, norvegieni și români, colegul meu și cu mine ne-am înapoiat în Turcia. O parte a Actelor acestui Congres, și printre acestea, comunicarea pe care o făcusem, au fost publicate ulterior.]

Prof. Ülken a reluat afirmația de mai sus în adunarea generală a I.I.S. Trecută prin filtrul consemnării, aceasta a dus, în procesul-verbal, la concluzia că amânarea Congresului de la București s-ar fi datorat faptului că participarea fusese limitată la doi congresiști străini:

Le prof. Ülken, qui en 1939 s’était rendu à Bucarest en vue du Congrès et qui en 1949 a participé à l’assemblée d’Oslo, rappelle d’un autre côté les raisons pour lesquelles le Congrès de Bucarest avait été renvoyé, seulement deux congressistes étrangers — un Norvégien et lui-même — étant intervenus (ActesRome I, p. 186).

[Prof. Ülken, care se deplasase la București în 1939 în vederea Congresului și care a participat în 1949 la adunarea de la Oslo, amintește, pe de altă parte, rațiunile pentru care fusese amânat Congresul de la București — doar doi congresiști străini, un norvegian și el însuși, prezentând intervenții.]

E de presupus că, neprimind anunțul de amânare, au sosit la București la data Congresului câțiva sociologi străini cărora li s-a oferit posibilitatea de a-și susține comunicările în cadrul I.C.S.R.

Congresul de la Roma nu s-a desfășurat în circumstanțe lipsite de tensiuni. Acestea erau atât de natură internă, cât și de natură externă. Pe plan intern, între 1934 și 1937, la inițiativa lui G.-L. Duprat, Institutul Internațional de Sociologie își pierduse vizibilitatea, fiind subsumat Federației Internaționale a Institutelor și Societăților de Sociologie. La Congresul de la Roma se va discuta — și respinge — chiar propunerea ca I.I.S. să fie dizolvat, un nou Institut urmând să fie înființat în locul lui. Procesul-verbal al adunării generale a I.I.S. menționează:

Le Prof. Gini rappelle l’origine de l’Institut International de Sociologie, en expliquant comment certaines règles fixées par les Statuts en harmonie avec la situation initiale ne répondent plus aux conditions actuelles. Il donne ensuite lecture des propositions du Bureau faites conformément à l’article 16 des Statuts actuels en expliquant et illustrant chauque proposition. Le Prof. Gini communique aussi à l’assemblée qu’une proposition plus radicale a été présentée, c’est-à-dire que l’Institut actuel soit dissous et qu’un nouvel Institut soit créé à sa place avec des Statuts nouveaux. Il fait part à l’assemblée d’un certain nombre de considérations faites à ce sujet par M.  A. Ouy. Le Prof. Gini remarque que cette proposition n’est pas, à son avis, en accord avec la disposition de l’article des Statuts concernant l’éventualité de la dissolution de l’Association. Il croit tout de même devoir mettre aux voix ladite proposition. // Mise aux voix, la proposition de la dissolution de l”institut est repoussée à l’unanimité  (ActesRome I, p. 187).

[Prof. Gini reamintește originea Institutului Internațional de Sociologie, arătând că o serie de reguli fixate în Statute conform situației inițiale nu mai corespund condițiilor actuale. El citește apoi propunerile, conforme cu art. 16 al Statutelor actuale ale Biroului, explicându-le și ilustrându-le. Prof Gini comunică adunării și faptul că a fost prezentată o propunere mai radicală, conform căreia, Institutul actual să fie dizolvat, un nou Institut, cu Statute noi, urmând să fie creat în locul lui.  El împărtășește adunării o serie de considerații pe această temă ale d-lui A. Ouy. Prof Gini observă că, în ce-l privește, această propunere nu este în acord cu dispoziția din Statute privind eventualitatea dizolvării Asociației. Socotește însă că numita propunere trebuie pusă la vot. // Pusă la vot, propunerea dizolvării Institutului este respinsă în unanimitate.]

Articolul 16 stipula că dizolvarea I.I.S. nu poate fi pronunțată decât în cadrul unei adunări generale reunind cel puțin jumătate plus unu din membri, prin votul unei majorități de două treimi dintre cei reuniți.

Pe plan extern, în aprilie 1949, C. Gini fusese informat de existența unui Comitet numit de UNESCO pentru crearea unei Asociații Internaționale de Sociologie (I.S.A.), a cărei adunare constitutivă urma să aibă loc la Oslo[3] între 5 și 11 septembrie 1949. Prof. Gini răspunsese semnalând că nici un reprezentant al sociologilor din România, Belgia, Spania, America Latină sau Italia (ordinea îi aparține lui Gini, ActesRome, p. 184) nu fusese contactat dar că, în numele Societății Italiene de Sociologie pe care o prezida, avea să fie prezent la Oslo. În același timp el informa Comitetul cu privire la existența I.I.S., a Federației Internaționale a Institutelor și Societăților de Sociologie cu care acesta colabora și a Congresului de la Roma, propunând ca I.I.S. să devină membru I.S.A., Federația I.S.I.S. să fie absorbită în I.S.A., iar Congresul să se desfășoare sub auspiciile I.S.A. (sau UNESCO) și I.I.S. Propunerile acestea au fost ignorate[4], la fel cu propunerea de la Oslo a lui C. Gini privind armonizarea datei și sediului viitorului Congres I.S.A. cu Congresul deja plănuit la Roma. Cum I.S.A. își fixase Congresul la Zürich începând cu data de 4 septembrie 1950, C. Gini s-a văzut pus în situația de a deplasa data Congresului de la Roma, care a ajuns astfel să cvasi-coincidă peste ani cu cea a Congresului de la București.

După revizuirea statutelor și alegerea unui nou birou avându-l ca Președinte pe Prof. Corrado Gini, și ca vice-președinți pe Prof. G. Bouthoul (Paris), Prof. W. Koppers (Viena) și Prof. W. Ogburn (Chicago) și, printre vice-președinții de onoare, pe Prof. Dimitrie Gusti, I.I.S. se consolidează prin alegerea a 20 de noi membri (între care se numără și H.G. Ülken, cf. ActesRome I, p. 206, care va propune ca cel de al XV-lea Congres să aibă loc la Istambul).  Se ia hotărârea ca sediul I.I.S. să fie în continuare la Paris, marcându-se astfel, subliniază C. Gini,

… la continuité de l’Institut, ainsi que la solidarité du nouveau Bureau avec les Bureaux qui l’ont précédé et qui ont donné à l’Institut International un développement remarquable et une haute renommée scientifique. Il [=C. Gini] désire particulièrement signaler les mérites que René Worms, fondateur et premier secrétaire général de l’Institut, a eu dans l’organisation internationale de la Sociologie (ActesRome I, p. 191–192).

[… continuitatea Institutului, precum și solidaritatea noului Birou cu cele care l-au precedat și care au asigurat Institutului o dezvoltare remarcabilă și un înalt renume științific. El [= C. Gini] dorește să sublinieze în mod deosebit meritele lui René Worms, fondator și prim secretar general al Institutului, în organizarea internațională a sociologiei.]

Chestiunea colaborării I.I.S. cu I.S.A. și UNESCO rămânea deschisă. Față cu propunerea de alegere a aceluiași oraș pentru Congresele următoare ale I.S.A. și I.I.S., C. Gini amintea în adunarea generală a I.I.S., diferențele de vederi ale congresiștilor, încercând să negocieze un compromis. Procesul-verbal menționează:

Il [președintele Gini] doit pourtant communiquer que d’autres membres de l’Institut se sont montrés perplexes ou même contraires à la collaboration avec l’I.S.A., spécialement après avoir connu l’ordre du jour du Congrès de Zürich qui montre clairement que le programme de l’I.S.A. est différent de celui de notre Institut. On a envisagé aussi d’autres formes de collaboration, et en particulier on peut penser que même en n’établissant pas d’accords avec l’I.S.A., on peut arriver à une collaboration avec l’Unesco. Il est vrai que quelques collègues se sont déclarés peu favorables aussi à cette collaboration, mais son avis personnel est qu’elle pourra être acceptée en vue aussi des contributions financières que l’Unesco pourrait donner aux recherches de l’Institut (ActesRome I, p. 193–194).

[El (Preș. Gini) e însă dator să comunice că unii membri ai Institutului s-au arătat perplecși față de colaborarea cu I.S.A.sau chiar opuși ei, în special după ce au luat cunoștință de ordinea de zi a Congresului de la Zûrich, care arată în mod clar că programul I.S.A. este diferit de cel al Institutului nostru. S-au luat în considerare și alte forme de colaborare și putem concepe că, chiar în cazul nestabilirii unor acorduri cu I.S.A., putem ajunge la o colaborare cu Unesco. E adevărat că un număr de colegi s-au declarat puțin favorabili chiar și pentru o asemenea colaborare, dar părerea lui personală este că ea va putea fi acceptată, având în vedere și contribuțiile financiare pe care Unesco le-ar putea acorda cercetărilor din Institut.]

Problema noilor statute ale Federației Internaționale a Institutelor și Societăților de Sociologie, care urma să fie discutată la Congresul de la București, se punea astfel din nou Congresului de la Roma. Ea era complicată în 1950 și de proiecte rivale puternice de instituționalizare a sociologiei venind din lumea anglo-saxonă. La Roma, adunarea I.I.S. va decide prudent ca, pentru moment, Federația I.S.I.S., deși legată de I.I.S., să aibă o organizare independentă de Institut, în așteptarea evoluției viitoare a I.S.A.

            Tot de evoluția viitoare a relațiilor cu I.S.A. și UNESCO depindea și alegerea finală a sediului Congresului următor. Propunerea lui H. Z. Ülken de a ține Congresul al XV-lea la Istambul urma astfel să fie ratificată abia după clarificarea acestora. Fără a intra în detalii, clarificarea nu pare a se fi produs în răstimpul 1950–1952, iar al XV-lea Congres I.I.S. a avut loc la Istambul[5].

Comparație între congresul organizat la București și cel desfășurat la Roma        

            Congresul plănuit pentru 1939 nu a adus la București congresiștii străini (dacă facem abstracție de cei câțiva sociologi turci și norvegieni amintiți mai sus), dar a adus o mare parte a comunicărilor acestora — dintre care mai mult de jumătate au și fost tipărite —, a stimulat pregătirea unor comunicări românești, a unor expoziții sociologice și vizite de lucru la teren care sunt documentate, și avut un program difuzat cu un an înainte (la sfârșitul anului 1938) și reactualizat cu completări în cursul anului 1939 în revista Institutului Internațional de Sociologie. Congresul pregătit la București a inserat astfel în memoria sociologică publicații, un program științific, expoziții și deplasări demonstrative pe teren atent cântărite, prin care și-a câștigat un procent de existență relativ considerabil. În acest sens, o întregire a imaginii celui de al XIV-lea Congres internațional de sociologie prin compararea atentă a celor două congrese identic numerotate se impune celor care se ocupă de istoria sociologiei. Nu pentru a releva meritele mai mari sau mai mici ale uneia sau alteia dintre concepțiile de ansamblu, ci pentru a examina diferențele dintre organizatorii est-europeni antebelici și cei occidentali postbelici ai Congresului[6].

(a) Raportul cu Institutul Internațional de Sociologie. În raport cu I.I.S., diferența dintre cele două congrese pare a fi constat, în primul rând, în faptul că, la București, se continua o serie regulată de congrese (din 1927, 1930, 1933, 1935, 1937) ale unui Institut puternic, pe când la Roma a fost necesară reafirmarea continuității și viabilității acestuia după lunga perioadă de inactivitate pricinuită de al doilea război mondial. Congresul din 1950 se asemăna din acest punct de vedere cu cel din 1927 care, la fel, a trebuit să refacă legăturile dintre sociologi întrerupte în timpul primului război mondial.

În al doilea rând, Congresul de la București marca un moment de extensiune calitativă și cantitativă. Gusti a subliniat în comunicarea sa la Academia Română dedicată Congresului faptul că, pe de o parte, alegerea Bucureștiului reprezenta o premieră, niciunul dintre congresele anterioare ale I.I.S. nefiind organizat în Europa de Răsărit, iar pe de altă parte, numărul comunicărilor anunțate și trimise depășea cu mult cifra obișnuită a congreselor anterioare.

Congresul de la Roma marchează revenirea în făgașul occidental obișnuit al congreselor I.I.S., dar menține și chiar depășește, la nivelul lucrărilor publicate, cifra înaltă a comunicărilor anunțate/trimise sau publicate la București.

În al treilea rând, am văzut că, în cadrul I.I.S., inițiativele lui Duprat, care deplasau centrul de greutate spre Federația I.S.I.S., tratând Institutul ca pe un nucleu al acesteia, creaseră tensiuni interne pe care adunarea membrilor, prilejuită de Congresul de la București, urma să le rezolve. Cu privirea de acum, nu putem să nu remarcăm însă, în ciuda modului poate nu întotdeauna potrivit în care s-a manifestat, clarviziunea lui Duprat care înțelegea, încă înainte de al doilea război mondial, tendința spre mega-instituții internaționale în care să domine federalizarea de organisme naționale. D. Gusti însuși, va merge în această direcție câțiva ani mai târziu, promovând Institutul Social al Națiunilor. Dacă recitim conferința despre Congresul de la București a lui Gusti, remarcăm adeziunea profesorului la federalizarea asociațiilor și institutelor naționale de sociologie din întreaga lume, a cărei discuție fusese inclusă în ordinea de zi.

În cursul anului 1939, Anton Golopenția a prezentat de altfel Profesorului Gusti un referat și un memoriu (publicate în A.G., Rapsodia III, p. 449–451 și reproduse în Anexa la prezentul articol) pentru crearea unei Uniuni a Institutelor de cercetare și acțiune socială din Europa de Răsărit, care să fie constituită și lansată la Congresul de Sociologie de la București[7]. Proiectul acesta, prevăzând „1) o întrunire anuală într-una din țările Europei de Răsărit; 2) schimb regulat de publicații, comunicarea planurilor de lucru; 3) schimb de studenți și de cercetători; 4) publicații comune” (Rapsodia III, p. 451) și oferind liste amănunțite de instituții și personalități mergea în fapt mai departe decât planurile de federalizare ale lui Duprat, prevăzând concret, pentru un spațiu geografic și politic net circumscris, scopul și modalitățile concrete de lucru ale unei alianțe științifice posibile.

În al patrulea rând, spre deosebire de Duprat, ale cărui inițiative de raportor din oficiu la congresele Institutului generaseră nemulțumiri, D. Gusti a definit, cum am văzut mai sus, ca Raport Preliminar al Congresului ansamblul comunicărilor care urmau să fie tipărite în vederea acestuia.

În al cincilea rând, cum atât D. Gusti, cât și alți membri ai Școlii de la București erau deopotrivă interesați de mișcarea durkheimiană și de Institutul Internațional de Sociologie, către care, după ani de ignorare, unii dintre continuatorii lui Durkheim încercau în anii 1930 să construiască punți, participarea la Congresul de la București a sociologilor francezi, departe de a fi restrânsă la membrii I.I.S., a fost extinsă și diversificată, după cum vom arăta mai jos.

Pus într-o situație de complexitate sensibil sporită, C. Gini a gerat-o echilibrat, recomandând revenirea la concepția wormsiană, separarea administrării I.I.S. de cea a Federației I.S.I.S., aderarea la Unesco, dacă nu la I.S.A., și încercând astfel să insereze I.I.S. în noul context postbelic al instituționalizării globale a sociologiei.

Ambele Congrese par deci a fi oferit prilejuri de rezolvare prudentă a diferențelor de opinie dintre membrii I.I.S., provocate de conflicte interne de creștere a Institutului în cazul Congresului de la București și de nevoia ca acesta să supraviețuiască în condiții internaționale radical schimbate în cazul Congresului de la Roma.

(b) Congresiști. Numărul adeziunilor străine trimise la Congresul plănuit la București a fost, conform „Soc. rom.” 1–3/1939 de 224 (Gusti a vorbit la un moment dat de 250), dintre care 29 membri I.I.S. și 10 asociații sociologice; cel al adeziunilor românești era, la aceeași dată, de 100 (dintre care 1 membru I.I.S. și o asociație).

Savoye (1993) subliniază „incontestabila reprezentativitate” de care s-a bucurat Congresul bucureștean în rândurile sociologilor francezi:

            Dans le cas de la France, les principaux courants des sciences sociales, allant des durkheimiens aux leplaysiens, en passant par le groupe des Annales et l’École vidalienne de géographie humaine, sont présents aux côtés des représentants de l’I.I.S. tels que Bastide et Richard (p. 17).

[În cazul Franței, principalele curente din științele sociale, de la durkheimieni la adepții lui Le Play, trecând prin grupul de la Annales și Școala de geografie umană a lui Vidal de la Blache, sunt prezenți (printre cei anunțați, S.G.), alături de reprezentanți ai Institutului Internațional de Sociologie, ca Bastide sau Richard.].

Congresul reunea participanți de marcă precum Carle C. Zimmermann, Florian Znaniecki, Daniel Warnotte, Guillaume Jacquemyns, Corrado Gini, Eugenio Casanova sau D. Gusti. Ca absenți de marcă, Savoye îi menționează în acest context pe Herbert Blumer și Pitirim Sorokin. Autorul îi evidențiază în mod special, printre cei care trimiseseră contribuții pe tema Sat și oraș, pe Roger Bastide (colaborator al RIS), Marc Bloch, Roger Dion, Roger Grand (președinte al Societății de Științe Sociale), M. Halbwachs, Eugraph Kovalevsky și Gaston Richard. Reflecția specială asupra Metodelor sociologice urma să fie alimentată, pe lângă comunicările privind metoda monografică ale lui Gusti, Stahl, Herseni, de contribuții belgiene (Dupréel, De l’observation à la théorie socioogique), engleze (Farquharson, The Investigating Methods of Le Play House) și braziliene (Milliet, Méthode de recherche de la sociologie urbaine: le pâté de maisons). Însfârșit, tema Predării sociologiei și a organizării cercetărilor sociale atrăsese, printre altele, comunicările lui Bouglé și Descamps.

Observațiile lui Savoye contrastează cu remarcile negative ale Prof. Sicard despre care am vorbit mai sus.

Conform proceselor verbale, Congresul de la Roma a avut, în momentul desfășurării, 68 autori de comunicări, 10 comunicări fiind citite sau prezentate in absentia de către un număr de participanți și 85 comunicări de autori absenți care au fost acceptate, prin votul celor prezenți, spre includere în Acte. Votarea s-a efectuat pe baza lecturii de către președintele de ședință a numelor autorilor și a titlurilor comunicărilor.

Dacă luăm în considerație comunicările multiple făcute de același autor, numărul participanților activi se reduce. Astfel, un congresist a prezentat 2 comunicări succesive în secția (1) la data de 31 august și a citit sau expus alte 4 comunicări datorate unor colegi absenți; a prezentat apoi o comunicare pe 31 august plus 3 comunicări succesive pe 2 septembrie la secția (2), acoperind astfel 10 poziții din program. Dacă ținem seama de autorii cu 2, 3, sau mai multe comunicări și facem abstracție de discursurile comemorative, numărul autorilor de comunicări la Congresul de la Roma se reduce la 52.

Printre congresiștii care au prezentat comunicări la Roma regăsim numele unor sociologi care trimiseseră lucrări pe teme diferite și la Congresul de la București. Este cazul lui Corrado Gini, Georges Hostelet, André de Maday, Giuseppe Mazzarella, Karl Valentin Müller, Max Rumpf și Hilmi Ziya Ülken. Alți patru congresiști par a fi prezentat la Roma lucrările pregătite pentru Congresul de la București sau elemente ale acestora cu titlu schimbat. Este cazul sociologilor Arnost Blaha (București — Recherches sur la mentalité de petite ville; Roma, secția 1 — Sociologie de la ville de Brno); Paul Descamps (București, Roma: Recherches monographiques); Roger Grand (București, anunțat — La ville engendrée par le domaine rural; Roma — La ville est fille du village); Arthur J. Todd (București, Roma: The Teaching of the Social Sciences). Mai complicat e cazul comunicărilor care sugerează duble înrudiri (personale și de teme) ale lui Antonin Obrdlik (București — Une étude sur la mobilité sociale dans un village tchécoslovaque. Recherche monographique) și Juliana Obrdlik  (Roma — Social Distance in the Village).

Prin momentul întrunirii lor, în ajun de război respectiv la relativ scurt timp după război, atât congresul de la București, cât și cel de la Roma au fost, în fapt, în criză de congresiști prezenți la lucrări. Pentru contracararea acestei situații, A. Golopenția preconiza, prin Uniunea de care am vorbit, întărirea participării din Europa de Răsărit: „Cum numărul participanților din Occident și America va fi, pare-se, mai prejos de așteptări, inițiativa aceasta îngăduie ridicarea numărului participanților la cifra necesară pentru reușita excepțională dorită Congresului” (A. Golopenția, Rapsodia III, p. 450). La Roma, deschiderea enciclopedică a tematicii și hotărârea de a publica toate comunicările anunțate au fost, cum vom vedea, factori hotărâtori pentru convertirea unui Congres cu relativ puțini participanți într-o conlucrare scrisă masivă la nivelul Actelor.

Spre deosebire de Congresul de la București, Congresul de la Roma s-a bucurat de participarea unui mare număr de asociații și delegații guvernamentale. Activaseră în acest sens, cu eficiență, numeroasele Institute italiene cărora li se ceruse, de la începutul pregătirilor, colaborarea.

(c) Programe. Programul publicat în „Soc. rom.” 1–3/1939 (p. 136–141) anunța câte șase ședințe paralele (câte două ședințe în zilele de 30–31 august și 1 septembrie) pentru fiecare dintre secții. Activitatea secțiilor era încadrată de o ședință de deschidere (29 august), ședința administrativă a I.I.S. și ședința de închidere (2 septembrie). Urma, în după-amiaza zilei de 2 septembrie o vizită la Muzeul Satului și la expozițiile sociologice special pregătite, iar între 3 și 6 septembrie, o excursie sociologică.

Programul Congresului de la Roma, pe care l-am prezentat mai sus, a avut, cu excepția expozițiilor și a excursiei sociologice, același format. Spre deosebire de Congresul bucureștean, după încheierea lucrărilor, congresiștii au avut o întâlnire cu Papa.

(d) Secții. Dacă ne conducem după arhitectura volumelor prevăzute pentru ansamblul Travaux și după repartizarea pe „capitole” a comunicărilor trimise sau anunțate de congresiștii străini, în Congresul Internațional de Sociologie de la București („Soc. rom.” 1–3/1939), secțiile prevăzute pentru Congresul de la București erau următoarele:

1. Sat și oraș. Noțiunile sociologice de sat și oraș (Geneză, tipuri de structură, subunități, relații și interacțiuni, procese, tendințe).
2. Grupări sociale. Concepțiile și cercetările sociologice asupra tipurilor de unități sociale (familie, grupuri de vârstă, sexe, clasă socială, partid, confesiune, națiune etc.).
3. Metodologie. Metode sociologice pentru studiul satului și orașului.
4. Învățământ. Organizarea învățământului sociologiei și al științelor sociale.
5. Aplicare. Contribuția cercetărilor sociologice la organizarea și ameliorarea satului și orașului.
6. Organizare. Organizarea cercetărilor sociale (institute, fundații, cercetători izolați). (p. 136)

Congresul bucureștean opera deci centrat, în bună tradiție I.I.S., cu un sistem restrâns de teme corelate organic, urmărind să asigure dezbaterea de către participanți a modalităților teoretice și descriptive de abordare a unor unități sociale cum erau satul și orașul, dezvoltarea metodologică a sociologiei, predarea ei și aplicabilitatea sociologiei la probleme sociale concrete. Se întrezăreau, dincolo de teme, ca probleme curente generale, problema urbanizării, problema centrală a cercetărilor de teren, problema mega-instituțiilor de cercetare și învățământ care apăruseră peste tot în lume și a rolului pe care ele îl puteau juca în sociologie și, însfârșit, problema sociologiei militante.

Per total, dacă ne conducem după cifrele publicate în „Sociologie românească” 1–3/1939, secția I număra 69 comunicări, secția II — 26, secția III — 5, secția IV — 7 și secția V — 5 comunicări.

Secțiile Congresului de la Roma, în număr de trei, au fost definite enciclopedic prin regrupări relativ arbitrare de discipline:

1. Studii cu caracter demografic, urbanistic, rural, medical, biologic și Varia.
2. Teorii generale și studii economice, tehnice, metodologice și didactice.
3. Studii istorice, arheologice, juridice și politice.

Ele au lucrat în paralel pe durata a câte cinci ședințe (câte una pe 30 august, 1 și 2 septembrie, câte două pe data de 31 august). Unele dintre ședințe s-au caracterizat printr-o prezență activă redusă, explicabilă dacă ne gândim la lungul interval scurs între Congresul anterior și cel de la Roma și la dificultățile inerente perioadei postbelice. În secția I, ședința din 30 august a avut un singur comunicant prezent și două comunicări de colegi absenți (una citită, alta expusă) de un alt congresist; una din ședințele din 31 august a avut 1 congresist care a prezentat două comunicări urmate de două comunicări expuse în absența autorilor de alți doi congresiști. În secția II, cele două întruniri din 31 august au numărat 3 comunicări prezentate, respectiv două comunicări prezentate plus una citită in absentia. În secția III, ședința din 2 septembrie a comportat trei comunicări.

Per total, în secția I au fost prezentate de autori 24 comunicări, citite sau prezentate in absentia alte 6 și a fost votată includerea în Acte fără prezentare a 23 comunicări de autori absenți. În secția II au fost prezentate de autori 19 comunicări, citite in absentia 2 comunicări și votată includerea în Acte a 30 comunicări de autori absenți. În secția III au fost prezentate de autori 25 comunicări, citite in absentia 2 comunicări și votată includerea în Acte a 32 comunicări de autori absenți. În ansamblu au fost deci 163 comunicări prezentate, prezentate in absentia, sau votate a fi incluse în Acte fără prezentare. Procesele verbale ne permit să urmărim și discuțiile pe marginea comunicărilor.

În cadrul secției I, primele două ședințe au înregistrat grupaje importante consacrate sociologiei rurale, iar cea de a treia a inclus comunicări pe tema Sat și Oraș. Ambele teme se situau în continuitate directă cu temele Congresului de la București. Teme noi caracteristice au fost, în ședința din 1 septembrie, cea a Prizonierilor de război din U.R.S.S., Germania și Egipt, iar în ședința din 2 septembrie cea a refugiaților și imigranților. Ambele marcau concentrarea asupra unor aspecte sociale legate de războiul recent încheiat. În secția II, tema Predarea sociologiei și a științelor sociale, continuând, la fel, o opțiune a Congresului de la București, a fost reprezentată în ședința din după-amiaza zilei de 31 august. Teme noi au fost constituite de un grupaj relativ solid de comunicări consacrate sociologiei muncii industriale (31 august dimineața) și de câteva comunicări privind utilizarea literaturii ca document sociologic în cadrul studiilor dedicate spațiului slav (sovietic sau cehoslovac), care au figurat atât în secția I, cât și în secția II. Însfârșit, în secția III, se remarcă un grupaj dedicat sociologiei jocului (în ședința din dimineața zilei de 31 august) și altul dedicat sociologiei statului[8] în ședința din 1 septembrie.

            (e) Comunicări. În „Soc. rom.” 4–6/1939 se anunța primirea de către Comitetul de organizare a 75 comunicări străine și 74 comunicări românești. În conferința despre Congres ținută în anul 1948, Gusti vorbește despre 107 comunicări ale congresiștilor străini, dintre care 63 au fost publicate în volumele Travaux I–V iar alte 44 rămăseseră în șpalt (11 texte) sau în manuscris (32 texte). Cifra comunicărilor românești variază, cum am arătat în articolul Golopenția (2014 b), între o maximă de 139 comunicări anunțate, predate și publicate) și o minimă de 74 texte dintre care 35 au apărut în „Archives” 1943, iar restul fuseseră primite de Comitetul de organizare. Per total și ținând seama de cifra minimă, putem vorbi despre un ansamblu de între 149 (în iunie 1939) și 107 + 74 = 181 comunicări.

Congresul de la Roma a prilejuit, după cum am văzut mai sus, 163 comunicări care au fost publicate în Actes. Extensiunea celor două congrese este deci relativ apropiată.

Un element caracteristic pentru Congresul de la București a fost separarea în publicare a comunicărilor străine, organizate pe secții și publicate parțial, în primul eșalon, de comunicările românești, organizate conform sistemului gustian de Cadre /Manifestări /Relații /Procese și publicate parțial, ulterior. Am discutat în Golopenția (2014 b) avantajele și dezavantajele acestei opțiuni.

Congresul de la Roma a publicat, în schimb împreună și simultan comunicările italiene și comunicările străine, la fel ca în cazul celorlalte congrese ale I.I.S.

(f) Lucrările publicate ale celor două Congrese. Cinci volume de comunicări străine, organizate pe secții, au fost publicate sub titlul Travaux du XIVe Congrès International de Sociologie în vederea Congresului din 1939, a amânării pentru 1940 și a amânării pentru sfârșitul războiului. Volumele I din seriile B. Le Village, C. La Ville și D. Le Village et la Ville se deschid cu un Cuvânt înainte (Avant-propos) de D. Gusti, datat 1.9.1939. Deși contrazisă de evenimente, data amânării inițiale a fost respectată destul de îndeaproape în ce privește tipărirea volumelor I din seria A. Les Unités sociales și II din seria B. Le Village, același Cuvânt înainte gustian purtând acum data 1.6.1940. Publicarea s-a făcut deci la o zi după data prevăzută a începerii Congresului pentru primul lot, la distanță de nouă luni de la data stabilită inițial și de cca două luni de la data întrezărită la 17 august pentru Congresul care nu a avut loc, în cazul lotului al doilea. În ansamblu, volumele Travaux însumează 799 p. de comunicări străine (A.I/169 p.; B.I și II/314 p.; C.I/150 p.  și D.I/166 p.), iar volumul „Archives” 1943 le adaugă 390 p. comunicări românești. Obținem deci un total de 1.189 pagini tipărite și un număr de manuscrise/articole publicate ulterior care se cer redescoperite.

            Actele Congresului de la Roma totalizează 4 volume masive. În raport cu procesele verbale ale ședințelor pe secții au fost operate ușoare remanieri, prin redispunerea unor comunicări în alte secții decât cele în care fuseseră prezentate. Primul volum cuprinde discursul de deschidere, discursurile de comemorare, procesele-verbale ale ședințelor pe secții, ale adunării generale a I.I.S. și ședinței de închidere a lucrărilor. Volumele II–IV sunt consacrate fiecare uneia dintre secțiile Congresului.  Astfel, vol. II publică lucrările secției I — 51 comunicări (905 p.). Vol. III e dedicat secției II cuprinzând 54 comunicări (853 p.), iar vol. IV conține 60 de comunicări (894 p.) ale secției III. E vorba deci de un total de 164 comunicări și 2.552 pagini de lucrări publicate.

Un număr de subcapitole în cadrul celor trei secții publicate continuă lucrările Congresului de la București. Este vorba de subcapitolul II. Le village et la ville [Sat și oraș] din vol. II (22 comunicări, p. 39–396) și de subcapitolul V. Sur l’enseignement de la sociologie [Despre predarea sociologiei] din vol. III (8 comunicări, p. 772–853).

Alte subcapitole răspund prin texte ample preocupărilor momentului. Se încadrează aici subcapitolele IV. Sociologie des camps de prisonniers de guerre [Sociologia lagărelor de prizonieri de război] (8 comunicări, p. 484–674) și V. Sur le problème des réfugiés [Despre problema refugiaților] (6 comunicări, p. 675–802) cuprinse în vol. II. În cel dintâi dintre ele apar, alături de analizele sociologice sau psihologice, impresionante evocări ale vieții de lagăr în U.R.S.S. a celor cca 80.000 prizonieri italieni în primele luni de după captură. Alături de ei sunt evocați prizonieri români, maghiari și germani.

Însfârșit, o serie de teme s-au bucurat de un interes lărgit care le-a conferit vizibilitate. Astfel, în vol. III, în cadrul subcapitolului Probleme metodologice, pornind de la problema spațiilor necunoscute sociologic (spațiul slav, musulman, Africa neagră, spațiul sud-american și asiatic), un număr de 5 comunicări (p. 616–695) au pledat pentru utilizarea documentară a textelor literare ale zonelor respective, în centrul analizelor aflându-se spațiile bulgar, ceh și slovac, rus și sovietic. Iar în vol. IV, subcapitolul Études historiques et sociologiques. C. Les jeux [Studii istorice și sociologice. C. Jocurile] cuprinde 6 comunicări (p. 351–419) și subcapitolul Sociologie et politique conține 9 comunicări (p. 519–637) consacrate temei A. Concept sociologique de l’État [Conceptul sociologic de stat] și 8 comunicări (p. 759–894) dedicate temei C. Sur le problème de l’opinion publique [Despre problema opiniei publice].

(g) Relevanța celor două Congrese pentru sociologia internațională. Într-un articol relativ recent, examinând volumele Travaux I–V, Savoye (1993) vede în Congresul de la București un congres de consacrare a sociologiei empirice, concrete:

[…] il [Congresul] aurait consacré le développement des recherches empiriques (spécialement appliquées aux faits ruraux et urbains), celles-ci venant apporter, selon la formule d’un participant yougoslave, un ‘correctif’ indispensable au subjectivisme parfois trop étroit des constructions sociologiques abstraites (A.V. Makletsov) (p. 16).

[… Congresul] ar fi consacrat dezvoltarea cercetărilor empirice (aplicate în special faptelor rurale și urbane), acestea aducând, în formularea unui participant iugoslav, un ‘corectiv’ indispensabil la subiectivismul uneori prea îngust al construcțiilor sociologice abstracte (A.V. Makletsov).]

Și, mai departe:

Tout était donc ménagé pour donner à la sociologie empirique une consécration internationale qui aurait particulièrement retenti sur la sociologie roumaine. L’histoire en décida autrement (p. 18).

[Totul fusese avut în vedere pentru o consacrare internațională a sociologiei empirice care s-ar fi răsfrânt în mod deosebit asupra sociologiei românești. Istoria a decis altfel.]

Insistența asupra Sociologiei empirice reflecta o tendință efectivă a evoluției sociologiei internaționale, pe care Congresul din 1939 o prelua din mers. Savoye (1993) subliniază faptul:

En dépit de son programme très orienté, on aurait tort de considérer le congrès de Bucarest comme une promotion quelque peu artificielle et forcée de la recherche empirique. Il se proposait d’enregistrer et non pas de créer ex abrupto (pour reprendre les formules de Trotsky) une évolution effectivement à l’oeuvre au sein de la sociologie mondiale depuis une douzaine d’années (p. 19).

[În ciuda programului său foarte precis orientat, am greși considerând congresul de la Buucurești ca pe o promovare întrucâtva artificială și forțată a cercetării empirice. El își propunea să înregistreze, iar nu să creeze ex abrupto (dacă reluăm aici formularea lui Trotsky) o evoluție operând efectiv în cadrul sociologiei mondiale de aproximativ doisprezece ani.]

Pornite la universitățile din Chicago și București, cercetările empirice — arată Savoye — își făceau drum și în Franța, cu toată circumspecția tradiției dominante durkheimiene. El citează în acest sens un număr de poziționări simptomatice, dovedind că, cel puțin la nivel de învățământ, cercetarea sociologică empirică începea să fie acceptată chiar și de establishmentul durkheimian.  Astfel, în 1931, Paul Fauconnet, conferențiar la Institutul francez de sociologie (unde lucrau foști colaboratori ai lui Durkheim ca Mauss, Bouglé, Halbwachs, Simiand) propunea studenților săi „une étude aussi poussée que possible de la société à laquelle ils sont mêlés, de la France contemporaine” [un studiu, extins în măsura posibilului, al societății în care trăiesc, al Franței contemporane], o „etnologie a societății franceze”, care ar fi constat în anchete asupra vieții religioase, monografii de familie după metoda Le Play, sau în crearea de servicii sociale pe lângă tribunale. Fauconnet conchidea arătând că există universități în Statele Unite și în România „où la sociologie est enseignée sous cette forme-là” [unde sociologia se predă în acest mod].

În 1936, Roger Bastide, pornind de la anchetele locale întreprinse de institutori (care studiau sociologia în Școlile Normale din Franța încă din 1920), recomandă, într-un articol publicat în RIS, înființarea unor posturi de șefi de lucrări care să-i inițieze pe studenți în „mânuirea practică a metodei sociologice”. Celor pe care îndrăzneala propunerii risca să-i surprindă, Bastide le adresează argumentul la care recursese și Fauconnet anterior: „Cela n’est pas impossible puisque pratiqué… dans des pays voisins… Ils réconcilieraient la sociologie avec la vie” [Lucrul nu e imposibil…din moment ce e practicat în țări din apropiere. Ei (studenții, S.G.) ar reconcilia sociologia cu viața.].  Articolul lui Bastide se încheia programatic:

Il faut que la sociologie devienne de plus en plus — selon l’heureuse expression de M. P. Descamps — ‘expérimentale’. Il faut donc tourner nos étudiants vers l’observation du monde! Ce sera l’oeuvre de ces Directeurs de travaux, dont je demande la nomination, ces prospecteurs futurs, avec leurs élèves, de la vie sociale française (ap. Savoye 1993, p. 20).

[E necesar ca sociologia să devină din ce în ce mai ‘experimentală’, pentru a recurge la fericita exprimare a d-lui P. Descamps. Trebuie deci să ne îndrumăm studenții spre observarea lumii înconjurătoare. Aceasta va fi opera directorilor de lucrări a căror numire o cer, viitorii prospectori, împreună cu elevii lor, ai vieții sociale franceze.]

În 1937, C. Bouglé recomanda folosirea didactică a anchetelor sociologice, prin împletirea tradiției Le Play cu tradiția Durkheim. El recomanda echilibrul între cercetarea concretă și speculație:

[…] il importe que le souci du détail concret ne fasse pas pencher la balance: substituer la micrologie à la spéculation, ce ne serait pas tout bénéfice. La sociologie s’est justement constituée aussi bien pour lutter contre ceux qui n’attachent de prix qu’aux petits faits particuliers, que contre ceux qui s’évadent dans les spéculations abstraites (ap. Savoye, 1993, n. 14)

[… e important ca preocuparea pentru detaliul concret să nu prevaleze: substituind micrologia speculației nu am obține doar beneficii. Sociologia s-a constituit tocmai pentru a lupta deopotrivă contra celor care nu pun preț decât pe mărunte fapte particulare și a celor care evadează în speculații abstracte.].

Rezervele lui Bouglé se accentuau în comunicarea la Conferința internațională de științe sociale intitulată Monographie et synthèse d’après Le Play a unui colaborator al său[9], Raymond Polin (1938):

[…] de Bucarest à Chicago, les monographies étaient devenues l’instrument favori de toute étude sociologique… La méthode monographique n’engendre-t-elle pas une science sociale complète, incompatible avec toute autre sociologie? (ap. Savoye, 1993, n. 15)

[… de la București la Chicago, monografiile deveniseră instrumentul favorit al studiilor sociologice… Metoda monografică nu e cumva pe cale să genereze o știință socială completă, incompatibilă cu oricare altă sociologie?]

Concluzia la care ajunge Savoye (1993), după trecerea în revistă a poziționărilor franceze din anii 1930 în raport cu sociologia empirică, e de natură să sublinieze miza și rolul posibil al Congresului plănuit la București în evoluția sociologiei mondiale și a sociologiilor naționale:

Cet échantillon de prises de positions — bien que cantonné à la sociologie française — indique que le congrès de Bucarest venait à son heure. L’interrogation qu’il institue sur les recherches empiriques, leurs méthodes et leur enseignement, n’a rien d’artificiel. Elles est l’aboutissement de débats qui traversent les milieux sociologiques durant les années 30 et qui manifestent une évolution en cours de la sociologie, partagée entre ses anciens modèles méthodologiques et théoriques et des pratiques scientifiques nouvelles — à base d’enquêtes de terrain — qui paraissent mieux correspondre à ce que la société attend d’elle (p. 22).

[Acest eșantion al luărilor de poziție — deși limitat la sociologia franceză — arată că congresul de la București răspundea momentului. Interogația pe care o instituia, asupra cercetărilor empirice, a metodelor și a predării lor, nu avea nimic artificial. Ea reprezenta punctul culminant al dezbaterilor din mediile sociologice ale anilor 1930, care manifestau evoluția în curs a sociologiei, împărțită între vechile ei modele metodologice și teoretice și practicile științifice noi — bazate pe anchete de teren — care păreau să corespundă mai bine așteptărilor societății.][10]

După al II-lea Război Mondial, în Franța vor înflori — stimulate de Centre d’Études Sociologiques — cercetările empirice pregătite de dezbaterile interbelice.

Spre deosebire de Congresul plănuit la București, Congresul de la Roma nu s-a definit prin alegerea unei teme centrale, ci, dimpotrivă, a propus congresiștilor un evantai larg de discipline corelate cu sau intersectând sociologia. Opțiunea aceasta pare a fi fost legată de nevoia repornirii motoarelor după îndelunga întrerupere pricinuită de război. Ea constituia și un răspuns la competiția internațională care amenința cu dispariția Institutul Internațional de Sociologie și congresele lui. Antrenarea în lucrările congresului a unui număr masiv de participanți, publicarea relativ rapidă și în excelente condițiuni a Actelor Congresului, mărirea efectivelor I.I.S. prin primiri masive de noi membri sau navigarea prudentă în raport cu I.S.A. și Unesco au fost căile prin care C. Gini a asigurat, într-un moment de cumpănă, supraviețuirea Institutului. Congresul de la Roma a fost un congres de raliere și refacere a forțelor I.I.S.

(h) Congresul de la București a avut o componentă cadru, cu caracter științific și practic, menită să prezinte participanților străini realizările sociologiei românești. Se cuprindeau aici marile lucrări colective care au antrenat, în afara coordonatorilor respectivi, un număr de 89 cercetători: Nerej, un village d’une région archaïque, 3 vol. (1939, 22 cercetători, coord. H.H. Stahl); Clopotiva, un sat din Hațeg (1940, 13 cercetători, coord. Ion Conea); Îndrumări pentru monografiile sociologice (1940, 29 cercetători, coord. D. Gusti și Traian Herseni); 60 sate românești, 4 vol. (1941–1943, 17 cercetători, coord. Anton Golopenția și D.C. Georegscu); Drăguș, un sat din Țara Oltului, 8 volume (1944–1945, 8 cercetători, coord. Traian Herseni).

Alături de volumele-cărți de vizită colective de mai sus, Bibliografia satului românesc (coord. de N. Georgescu-Tistu), din care a apărut doar o primă parte, broșurile cu rezumate în franceză ale campaniilor monografice și ale materialelor publicate în „Sociologie românească”, numărul special în limba franceză al revistei „Arhiva” („Archives” 1–4/1943), expozițiile sociologice detaliind metoda și rezultatele cercetărilor monografice ale Școlii gustiene, excursia prevăzută la Făgăraș și Dioști urmau să-i aducă pe congresiști în contact nemijlocit cu cercetarea monografiștilor și cu acțiunea socială a Echipelor regale.

Amânarea Congresului nu a întrerupt lucrul. În nădejdea ținerii Congresului în 1940 și apoi, după încheierea războiului, s-a continuat publicarea marilor volume pregătite. O vreme, au avut loc dezbateri pe tema comunicărilor trimise și publicate în Travaux, pentru a se stabili atitudinea organizatorilor față de ele (în principiu, față de câteva din comunicările germane care, publicate așa cum fuseseră trimise, se cereau dezbătute serios în cadrul Congresului. În timpul războiului, Prof. Gusti a consacrat un seminar Congresului discutând cu studenții aspecte ale acestuia.

Latura aceasta a Congresului de la București nu a ajuns să fie cunoscută în afara României. Nefocalizată prin realizare, ea au devenit cvasi-invizibilă chiar și în România, unde sociologia a dispărut ca disciplină timp de aproape 20 de ani (între sfârșitul anilor 1940 și sfârșitul anilor 1960).

Elemente izolate de activism social, mai ales în mediu urban sau la nivel internațional, au apărut însă și la Roma, în cadrul unora dintre intervenții.

*

            Al XIV-lea Congres internațional de sociologie a fost un congres geminat, care a ratat prilejul de a întinde o punte internațională între perioada antebelică (1939) și perioada postbelică (1950). Pe plan științific, Congresul de la Roma a consfințit ruptura între Europa de vest și Europa de est, care fuseseră pe punctul de a-și împleti fertil cercetările sociologice în 1939. Pe plan instituțional, Congresul de la București se înscria într-o perioadă de ascensiune a Institutului Internațional de Sociologie, pe care războiul și mondializarea postbelică o curmă, imprimând Congresului de la Roma o dimensiune defensivă. Pe planul organizării, Congresul de la București fusese conceput ca un congres centrat pe o temă unitară (Sat și oraș), menită să ocazioneze confruntări metodologice între participanți, și cu o puternică dimensiune „hands on”, congresiștii fiind invitați pe teren, în sate cercetate monografic, animate de activismul echipelor studențești, sau în sate model. Tenacitatea, rămasă multă vreme necunoscută chiar și în România, cu care Gusti și colaboratorii săi au continuat neabătut pregătirile pentru Congres în timpul războiului și după încheierea acestuia, nerenunțând la găzduirea manifestării decât atunci când ocupația sovietică și instalarea regimului comunist au făcut-o imposibilă, a rodit neașteptat în anul 1996 când, după cum am aflat de la Michael Cernea, idea organizării la București a celui de al IX-lea Congres Mondial de Sociologie Rurală (22–26 iulie) a fost adoptată ca o recunoaștere a sociologiei românești, în prelungirea Congresului internațional de sociologie din 1939.

Providence, decembrie 2014

Anexă

1. Anton Golopenția, Raport asupra activității Direcției Publicațiilor din Institutul de Cercetări Sociale al României

La direcția Publicațiilor din Institutul de Cercetări Sociale al României s-au primit spre publicare următoarele lucrări:

Doctrina

1) Gusti A.: Studii de politică socială — 1 vol.

2) Gusti D.: La Science de la réalité sociale — 1 vol.

3) Îndrumări pentru cercetările sociologice — 1 vol. (aproximativ 400 p.) Materialul a fost sistematizat pe cadre și manifestări.

Cadre

1. Cosmologic: paginat (42 p.)
2. Biologic: paginat (47 p.)
3. Istoric: paginat (13 p.)
4. Psihic: paginat (6 p.)

Manifestări

1. Economice: paginat, afară de Planul pentru cercetarea industriei casnice (corectură II)
2. Spirituale: paginat în întregime (107 p.)
3. Etico-juridice: paginat în întregime (22 p.)
4. Politico-administrative: nu s-a predat încă materialul
5. Unități, relații și procese sociale: nu s-a predat materialul
6. Chestionare speciale (în discuție; materialul este cules)

Cercetări monografice

Nerej, 3 volume a câte 400 p.

4) Vol. I: sub tipar

5) Vol. II: cules

6) Vol. III: cules

Drăguș, 3 volume aproximativ 400 p. fiecare

7) Vol. I: se culege

8) Vol. II: se culege

9) Vol. III: se culege

10) Clopotiva, 1 volum sub tipar

Cercetările echipelor Serviciului Social

Cercetările Echipelor studențești în campania 1938: 4 volume

11) Vol. I: în corectura a doua

12) Vol. II: paginat

13) Vol. III: s-a primit numai materialul privitor la igiena locuinței, care se găsește în corectura a doua. Lipsește materialul privitor la starea culturală.

14) Vol. IV: parte din material se culege, parte se află în corectura întâi, parte în corectura a doua.

Lucrările Congresului internațional de sociologie

S-a primit un număr de 130 comunicări, din care 82 reprezintă contribuția străină, iar restul de 48 contribuția românească.

Comunicările străine: sosite 82

Seria A. Satul

15) Vol. I: tipărit (14 comunicări, 160 p.)

16) Vol. II: 10 comunicări, din care 9 în corectura a doua, una se culege.

Seria B. Orașul

17) Vol. I: tipărit (11 comunicări, 150 p.)

Seria C. Sat și Oraș

18) Vol. I: bun de tipar (15 comunicări, 171 p.)

19) Vol. II: 7 comunicări, din care 4 în corectura a doua, trei se culeg. Volumul este incomplet.

Seria D. Unități Sociale

20) Vol. I: în curs de paginare (14 comunicări)

Seria E. Învățământ sociologic

21) Vol. I: 6 comunicări, din care 4 sunt în corectura întâi, două se culeg.

Seria F. Metodele sociologice

22) Vol. I: o singură comunicare, în pagină

Seria G. Diverse

23) Vol. I: Cinci comunicări, în corectura întâi

Bibliografie

24) Bibliografia satului, un volum în curs de culegere

Reviste

25) Sociologie românească, aproximativ 300 p., 200 p. bun de tipar, 100 p. corectura a treia.

26) Archives de Sociologie roumaine, aproximativ 360 p.; două capitole complete, în curs de paginare. Restul materialului este cules și corectat, nu se poate pagina deoarece nu s-au depus încă toate manuscrisele.

[Repartizarea volumelor]

Nereju                                                    Measnicov                            Imprimeria Națională

Comunicări                                           Zoe Georgescu                     Luceafărul

Drăguș                                                   Measnicov                            Imprimeria Națională

Sociologie românească                      Ștefan Popescu                    Imprimeria Centrală

Monografii, echipe                              Lalu                                        Cartea Românească

Bibliografie                                           Tistu, Ludu                           Ramuri

Anastase Gusti                                                                                     Luceafărul

Arhiva                                                    Axente S. Popovici              Cartea Românească

Planuri                                                   Boboc                                    Marvan

La science…                                                                                          Imprimeria Națională

Clopotiva                                              Conea                                    Tiparul universitar

2. Anton Golopenția, Starea publicațiilor, 12 noiemvrie 1939

I. Nereju. Bun de imprimat la Imprimeria Națională toate trei volumele. Lucrarea e cunoscută de I. Measnicov și condusă de H.H. Stahl.

II. Drăguș. Materialul în parte cules, în parte bun de dat la cules, în parte nepredat. Materialul predat se găsește la d-l Measnicov, care conduce lucrarea.

III. Clopotiva. S-a cerut hârtia pentru ultimele două coale de text de la Luceafărul din hârtia cumpărată pentru Comunicări (pe aceeași hârtie e tipărită întreaga lucrare). Hârtia pentru copertă și planșe urmează a fi cumpărată de d-l Profesor Gusti de la Oficiul de desfacere a hârtiei, potrivit hotărârii D-sale de sâmbătă, 11 noiemvrie. Pentru ca acest lucru să se întâmple, d-l Conea îi va prezenta luni o situație exactă a cantităților și sumei necesare. Toate informațiile asupra lucrării, la d-l Conea.

IV. Cercetările Echipelor. Se lucrează la Cartea Românească. Conducerea lucrării a acceptat-o d-l Dr. D.C. Georgescu, care e ajutat de d-l C. Lalu. Vol. I la cenzură. Cuvântul-înainte al d-lui Prof. D. Gusti a fost pus la punct și se culege, vol. II revizuit e la cenzură. Vol. III — Dr. D.C. Georgescu termină revizuirea studiului despre locuință; Anton Golopenția lucrează la redactarea înfățișării stării culturale. Vol. IV și V monografii sumare, în curs de paginare.

V. Plan de lucru pentru cercetarea unui sat. Cadrul cosmologic cu bun de imprimat la tipografia Marvan. [Cadrul b]iologic revăzut de d-l D.C. Georgescu, bun, la fel, de imprimat. Materialul la d-ra Boboc. Lucrarea ar putea începe dacă am da tipografiei Marvan cei 30.000 lei necesari pentru cumpărarea hârtiei necesare pentru tirajul de 500.

VI. Bibliografia satului: se pun în pagină întâiele șpalturi ale corecturii a doua. Se tipărește la Ramuri–Craiova. Lucrarea e condusă de d-l Georgescu-Tistu.

VII. Comunicările Congresului. S-a hotărât de d-l Profesor Gusti (11 noiemvrie) ca să apară în patru limbi (franceză, engleză, germană și română). S-au tras câte 400 exemplare din vol. I–III (ediția franceză). Celelalte limbi urmează a fi tipărite după revizuirea textului tradus al Prefeței și al Sumarului. Materialul se găsește la D-na Zoe Georgescu. Vol. IV, Unități sociale, e în lucru.

VIII. Archives de Sociologie roumaine. Studii paginate, cronici și recenzii în șpalt. Materialul la d-l Ștefan Popescu. Mai lipsesc recenzii asupra lucrărilor românești de sociologie, economie. Un studiu Gusti.

IX. Sociologie românească. În curs de reorganizare. Ședință în acest scop cu d-nii Stahl, Ștefan Popescu și Petrini, marți 14 noiemvrie la Facultate, ora 6. Trebuie să se scoată până la Crăciun un număr de 10 coale (An. IV, 7–12) penru a încheia anul 1939 și a putea începe în formă nouă. Materialul și Secretariatul la Ștefan Popescu.

X. Rezumatul francez al anilor I–III ai Sociologiei românești. Cules aproape întreg materialul.

XI. Volumul An. Gusti. Textele cu bun de imprimat la Luceafărul. Idem, o listă bibliografică a lucrărilor, fotografia și coperta. Informații la domnișoara Boboc. Studiul d-lui Strat despre viața și opera lui An. Gusti urmează a fi predat tipografiei la sfârșitul săptămânii.

3. Anton Golopenția, Proiect de buget — Periodice

Institutul de Științe Sociale al României

Sociologie românească: 4 numere anual, formatul actual, de câte 96 p. cu hărți pe [hârtie] velină și nu cretată; cel mult 4 foi hors-texte cretate pentru reproduceri de fotografii la fiecare. Rezumat francez de 4–8 p. la 200 exemplare. Tiraj 2.500–2.000.

Archives de Sociologie roumaine: 1 număr anual, 320 p. Formatul Arhivei, cu hărți pe velină, 20 p. hors-texte (fotografii) pe [hârtie] cretată. În limba franceză. Tiraj 1.000 exemplare.

Cheltuieli

Tipar Sociologie românească                                                                           280.000

Tipar Archives de Sociologie roumaine                                                         250.000

Colaboratori

Desenator-cartograf cu bucata                                                                           20.000

Redacția

Traducător Archives de Sociologie roumaine                                                 30.000

Administrație                                                                                                          36.000

Venituri

Abonamente (400 Soc. rom., 100 Archives)                                                  100.000

Publicitate în Anexă

Cont CEC (27 dec.)                                                                                               50.000

Datoria Cărăbaș                                                                                                    67.520

Subvenție Institutul de Științe Sociale al României                                      180.000

Editura ImprimeriaNațională

4. Anton Golopenția, Starea publicațiilor, 3 ianuarie 1940

1. Situația la tipografii. Orice muncă la publicațiile fostului Institut de Cercetări Sociale a fost întreruptă. Lucrările se găsesc în starea prezentată în nota alăturată — „Starea publicațiilor” de la 12 noiemvrie. Excepție face monografia Nerej; între timp au fost trase paginile de text din vol. II și III, iar acum se lucrează la fotografiile hors-texte ale acestor două volume.

2. Cenzura. Cercetările Echipelor (vol. I și II) au fost restituite tipografiei (Cartea Românească) cu rezoluția că nu pot fi publicate, de vreme ce Serviciul Social a fost desființat. Volumul An. Gusti a fost înapoiat la sfârșitul lui noiemvrie cu bun de tipar „Luceafărului”, bunul de tipar a fost însă retras în aceeași zi, comunicându-i-se tipografiei că a fost remis, cu No 971/Cenzură, Ministerului Muncii spre dare de aviz.

Celelalte lucrări n-au fost prezentate până acum cenzurii. Nerejul nici nu e cazul să fie prezentat înainte de terminarea tustrelelor volume și de executarea modificărilor aduse volumului I. Volumele III–V din Cercetările Echipelor cer întregiri și re[vizui]ri; Drăgușul, Planul de lucru pentru cercetarea unui sat, Bibliografia satului, Monografia Clopotivei (tipărite 450 p., dar neterminat indicele) n-au întreg textul cules.

Sunt bune de trimis cenzurii cele trei volume de comunicări ale Congresului de Sociologie, care sunt gata tipărite și volumele I–II din Cercetările Echipelor.

Trimiterea la cenzură a numerelor noi din periodice presupune înscrierea în Registrul Publicațiilor și obținerea autorizației Ministerului Propagandei.

3. Reluarea lucrărilor de către tipografii. În cazul Monitorului, e utilă o intervenție la d-l Bunescu. În cazul tipografiilor particulare, gheața va fi ruptă prin facerea unor plăți parțiale. În acest scop ar putea fi obținut, în caz că lichidarea Serviciului Social întârzie, înainte de aceasta și cât mai curând, un acont special, destinat publicațiilor, în valoare de 850.000–1.000.000 (300.000 pentru Cartea Românească spre cumpărare de hârtie; 100.000 Tiparul universitar; 50.000 Ramuri; 250.000 Luceafărul; Imprimeria Centrală 150.000).

4. Obținerea autorizației pentru periodice. În acest scop trebuie făcută o cerere Ministerului Propagandei. Pe baza aprobării se pot întreprinde formele de înscriere la Tribunal, în registrul Publicațiilor.

5. Numărul nou al Sociologiei românești trebuie dat în lucru. Spre a putea începe e necesară autorizația de a face comanda în numele Institutului de Științe Sociale și de a da materialul sosit la cules.

5. Lista comunicărilor anunțate românești

1. Argetoianu Constantin. Cercetare economico-socială și planificare.
2. Argintescu Nicolae. Gustul popular.
3. Bărbat Alexandru. Economia rurală în Transilvania de sud.
4. Bartoș Petru, Retegan G. și Bucurescu G. Căianul mic–Someș, un centru de comerț rural.
5. Blidariu Ovidiu și Ion Racoveanu-Nera. Un sat de foști iobagi — Jdioara, Severin.
6. Brăiloiu Constantin. Muzica populară românească.
7. Brudariu Adrian. Viața juridică a satelor bănățene.
8. Bucată M. Un sat din granița bănățeană — Prigorul.
9. Bucurescu G., Bartoș P. și Reteganu G. Căianul mic–Someș, un centru de comerț rural.
10. Bușilă Constantin. Nevoile de documentare economico-socială ale industriei.
11. Butură Valer. Plantele în credințele, terapeutica și economia țărănească.

12.Călinescu Raul. Animalele în credințele, terapeutica și economia șărănească.

13. Chelcea Ion. Comunitate și tradiție.
14. Chelcea Ion. Cetele de feciori în Ardeal.
15. Colea G.T. Un sat de mari proprietari din câmpia munteană — Perieți, Ialomița.
16. Constantinescu C.K. Creșterea vitelor ca mijloc de agonisire a traiului populației rurale românești.
17. Costa-Foru Xenia. Familia în mediul rural și urban.
18. Costa-Foru Xenia. Cercetare și acțiune în asistența socială.
19. Cristescu Ștefania. Metodele studiului obiceiurilor și practicilor magice.
20. Dima Alexandru. Arta țărănească.
21. Dobre Marin. Un sat de foști clăcași din Moldova de sud, Stoeșești[11].
22. Dogaru Dumitru. Un sat din Vrancea de nord, Bârseștii[12].
23. Duncan G.I.. Un sat din zona de contact româno-sârbă Lescovița.
24. Durdun C.I. Două sate de muncitori de fabrică și mină, Târnava și Tărâțel.
25. Ficșinescu T. Transformarea țăranului în muncitor, adaptarea lui la condițiile vieții muncitorești.
26. Florescu Fl. Un sat de moți ciubărari ambulanți, Vidra.
27. Focșa, Gheorghe. Psihologia vieții sătești.
28. Galitzi Christina. Documentarea prealabilă.
29. Galitzi Christina. Învățământul științelor sociale în România (școli, programe).
30. Garoflid C.. Interpretarea reformei agrare și o prezentare a pozițiilor luate față de ea.
31. Gheorghiade A.: Un sat de răzeși din Bacău, Răpile.
32. Ghiulea Nicolae: Organizarea cercetărilor sociale.
33. Giurescu C.C. Evoluția satului și orașului în trecutul românesc sau evoluția structurii sociale a poporului românesc.
34. Golopenția Anton. Cercetare și acțiune în munca echipelor Serviciului Social.
35. Golopenția Anton. Cercetările de sate și orașe în România.
36. Golopenția Anton. Monografia comparativă a mai multor regiuni.
37. Golopenția Anton. Structura socială a poporului românesc.
38. Grofșorean Cornel. Tipuri de sate din Banat. Proprietatea individuală și comună în satele din Banat.
39. Gusti Dimitrie. Satul și poporul românesc.
40. Gusti Dimitrie. Le village et la ville roumaine.
41. Gusti Dimitrie. Facultatea științelor sociale.
42. Gusti Dimitrie. La nécessité des facultés de sociologie et de sciences sociales.
43. Gusti Dimitrie. Metoda monografică.
44. Gusti Dimitrie. Problema coordonării institutelor de cercetări.
45. Gusti Dimitrie. Cunoaștere și acțiune socială în serviciul națiunii.
46. Herseni Traian. Grupările de sex și de vârstă din satele Țării Oltului (cetele de copii, flăcăi, fete, bătrîni, vecinătăți).
47. Herseni Traian. Planul de cercetări al Institutului de Cercetări Sociale al României.
48. Herseni Traian. Sociologia rurală românească.
49. Herseni Traian. Monografii de regiune.
50. Ioanițescu D.R. Exodul satelor către orașe.
51. Iordan Ol. Imigrările de bulgari.
52. Jornescu C. Le relèvement de la vie sociale du paysan.
53. Ionică I. Știința țărănească.
54. Malschi Boris. Satele de lângă Nistru, din Cetatea Albă.
55. Manoliu Florin. Satul în concepția economiei moderne organizate.
56. Measnicov I. Raportul între numărul brațelor de lucru și suprafața exploatată de gospodăria unui sat.
57. Mezincescu D. Condițiile igienice în diferitele ținuturi românești pe baza cercetărilor Institutului de Igienă.
58. Mehedinți S. Civilizația tradițională a țărănimii românești.
59. Militaru G. Un sat de muncitori de pădure din munții Banatului, Mărul.
60. Mladenatz G. Un istoric al încercărilor de organizare economică a țărănimii (bănci populare, obștii, cooperative).
61. Narly C. Acțiunea educatoare a statului în satele românești.
62. Nasta M. Le facteur social et le facteur biologique dans le déterminisme de l’endémie tuberculeuse en milieu rural.
63. Neamțu Octavian. Realizările echipelor Serviciului Social.
64. Nicoară Yolanda. Un sat din Vrancea de Nord, Bărseștii.
65. Papadopol Dumitru. Gospodăria și familia în viața rurală românească.
66. Papadopol Dumitru. Locul și rolul sociologiei între obiectele de învățământ secundar.
67. Pârvu P. Un sat de agricultori din câmpia Tisei, Șepreuș.
68. Pușcariu Sextil. Structura poporului românesc.
69. Racoveanu-Nera Ion. Un sat de foști iobagi, Jdioara–Severin.
70. Răducanu I. Statul și viața economică a satului și orașului în sud-estul european.
71. Râmneanțu[13] P. Metoda biotipologică aplicată la studiul satelor.
72. Reteganu Gh. Căianul mic–Someș, un centru de comerț rural.
73. Roșca Al. Constituția biopsihică și adaptarea socială.
74. Sterian Paul. Situația economică a orașelor.
75. Stanciu Stoian. Sociologia și cercetările monografice în școlile normale și cercurile învățătorești.
76. Stahl H.H. Viața spirituală a satului.
77. Stahl H.H. Monografia unui sat.
78. Romulus Spirescu. Un sat de producători de țuică din regiunea Văleni — Posești.
79. Tufescu Victor. Târgurile moldovenești.
80. Vulcănescu Mircea. Situația economiei țărănești.
81. Vulcănescu Mircea. Fundamentele epistemologice ale cercetării monografice.
82. Zinveliu V. Un centru rural de industrie casnică, Mocodul.
83. Zotta G. Certains aspects de l’endémie palustre en milieu rural en Roumanie

6. Lista raportorilor români care au trimes comunicările pentru Congres (25 iulie 1939)

1. Angelescu N.C. Evoluția regimului de stăpânire asupra pământului și transformările societății românești în ultima sută de ani.
2. Botan N. Cuhăneștii de Sus, un sat de agricultori din Soroca.
3. Chiapella Alex. Contribuțiuni la Antropologia socială.
4. Chiru D. Vasile. Rolul social al soldatului român la sat.
5. Coman G. Un sat de foști clăcași din Moldova de Sud, Stoeșești[14].
6. Cocârlan Paul. Viața economică a satelor din Banat.
7. Dima Alexandru. La méthode sociologique appliquée à l’étude du phénomène artistique populaire.
8. Djuvara Mircea. Réflexions épistémologiques sur l’idée de groupe ou d’unité sociale.
9. Economu Virgil. Spiritul militar în evoluția socială.
10. Făcăoaru Ion. Semnificația sociologică și eugenetică a stratificării rasiale în populația de la sat și oraș.
11. Georgescu Dumitru. Alimentația țăranului.
12. Ghelase Ion. Păstori bârsani, element de expansiune și unitate economică, națională și socială în trecutul nostru românesc.
13. Gheorghiu Const. L’assistance médicale dans les villes et dans les villages roumains.

14a. Ghiulea N. Organizarea cercetărilor sociale.

14b. Ghiulea N. Politica socială ca baza unei facultăți de științe sociale.

15. Golopenția Ștefania. Éléments magiques dans la vie spirituelle des paysans roumains.
16. Ionescu-Obârșia Ion. Un sat de munte și un sat de șes din Buzău, Gura Teghii.
17. Ionescu Octavian. La sociologie juridique et l’enseignement universitaire.
18. Ionescu Șerban. Est-il possible de concevoir un ordre social chrétien et de proposer dans l’enseignement théologique une sociologie chrétienne?
19. Ionescu-Șișești GHeorghe. Agricultura ca mijloc de trai al populației rurale românești.
20. Lupaș I. Das Problem der siebenbürgischen Städte Rumäniens.
21. Madgearu Virgil. Le phénomène du surpeuplement agricole en Roumanie.
22. Mânătorul N. Un sat din granița Năsăudului, Nepos.
23. Mărgineanu Nicolae. La mesure des attitudes sociales.
24. Manoilescu M. Le triangle économique et social des pays agricoles: la ville, le village, l’étranger.
25. Mihăilescu Vintilă. Geografia orașelor din România.
26. Narly C. L’état et l’éducation des villages.
27. Nasta M. Le facteur social et le facteur infectieux dans le déterminisme de l’endémie tuberculeuse en milieu rural.
28. Parhon Constantin I. La nécessité des connaissances endocrinologiques pour l’eugénétique.
29. Petrescu Sava. Geneza orașului specific românesc Ploeștii.
30. Rădulescu Andrei. L’origine roumaine de notre droit.
31. Sperantia Eugen. Quelques aperçus sur les classes sociales.
32. Ștefănescu-Goangă, Roșca Al.ex. și Cupcea S. Constituția biopsihică și adaptarea socială.
33. Ștefănucă Petre. Rituri magice pentru provocarea și oprirea ploilor la Popeștii de Sus, jud. Soroca.
34. Știrbu Al. Tipuri de sate din Basarabia.

7. Sumar „Archives” XVI (1943, Nr. 1–4)

Archives pour la science et la réforme sociales

Sommaire

1. Études

Unités sociales

D. Gusti                                 La Sociologie des unités sociales                                                                      5

Ion I. Ionică                         Cadres de vie régionale roumaine                                                                    13

Th. Al. Știrbu                        Types de villages de Bessarabie                                                                       24

Ion Conea                             Villages d’Ungureni dans l’Olténie Subcarpathique                                    39

I. Gugiuman                        Carte ethnographique de la ville de Huși                                                        65

Ion I. Ghelase                       Les Pâtres de Bârsa                                                                                            76

Ion Chelcea                          Les „Rudari” de Muscel                                                                                      81

Natalia Popovici                  Influence du travail de la femme sur la vie de famille                                131

Processus sociaux

I. Measnicov                        L’émigration à Drăguș                                                                                       138

Cadre cosmologique

V. Tufesco                           Une région de grande circulation — „Le Seuil de Târgu-Frumos”            144

Cadre biologique

Patru Râmneanțu             La Méthode biotypologique dans l’étude du village                                     172

Victor Papilian et C. Velluda                Enguête anthropologique sur les „  Moți”                                178

M. Nasta                     Le facteur social et le facteur infectieux dans le déterminisme                         207

de l’endémie tuberculeuse dans le milieu rural

Cadre psychologique

Preda, Th. Stoenesco, E. Mateș   Recherches psychologiques chez les Moți                                       215

Manifestations économiques

Petre Stănculesco et Gh. Serafim            La foire de Vidra–Putna                                                         221

Manifestations politiques et juridiques

Ionesco-Șișești                      Le nouvel aspect du problème agraire en Roumanie                             260

Const. Gheorghiu                 L’Assistance médicale dans les villes et dans les villages roumains    267

Manifestations spirituelles

Valeriu Butura                     Enquête sur la connaissance des plantes utilisées par                        273

les vieilles femmes de Nerej

Petre Ștefănucă                   Rites magiques pour provoquer et arrêter la pluie                               283

à Popeștii-de-Sus (département de Soroca, Bessarabie)

2. Instituts

L’historique et l’activité de l’Institut de Recherches Sociales de Roumanie                                   299

Régionale Chișinău

Régionale Cernăuți

Régionale Banat-Crișana

Régionale Craiova

L’Institut Central de Statistique de Roumanie                                                                                   307

L’Institut de Recherches Agronomiques                                                                                             309

L’Institut Géologique de Roumanie                                                                                                     312

L’Institut National Zootechnique                                                                                                         314

Le Musée de la Langue Roumaine                                                                                                      317

L’Association de Conjoncture                                                                                                               320

III. Le XIV^ème Congrès International de Sociologie, Bucarest                                 322

Chroniques et comptes-rendus des publications

L’Évolution économique de la Roumanie (Ion Veverca)                                                              332

La Philosophie roumaine pendant ces dernières années (N. Bagdasar)                                   338

Histoire littéraire (G. C. Nicolescu)                                                                                                   349

La critique d’art et l’histoire de l’art en Roumanie (Prof. G. Oprescu)                                       359

Le Mouvement ethnographique et folklorique en ces dernières années (Ion Chelcea)          363

Publications sur l’assistance sociale en Roumanie de 1930 à 1939 (D. Dogaru)                      370

Les Publications de l’Institut de Psychologie de l’Université de Cluj (N. Mărgineanu)          374

Publications pédagogiques (Vasile T. Nicolau)                                                                               382

Publications ethnobotaniques (Valeriu Butura)                                                                             386

Périodiques intéressant la sociologie (D. Dogaru)                                                                         390

8. Anton Golopenția către Dimitrie Gusti. Referat cu privire la crearea unei Uniuni a Institutelor de cercetare øi organizarea poporului din Europa de Ræsærit (ciornă [1939])

Școala de la Bucureøti întrefline relatii cu unele dintre Institutele si personalitatile preocupate de studiul poporului propriu si de mai buna lui organizare din Europa de Rasarit.

Aceste Institute si personalitati sunt:

1) Academia de Agricultura Cehoslovaca, Praga (cu servicii de cercetare si actiune) ;

2)  Institutul Massaryk, Brno (cercetare) ;

3) Grupurile de sociografi conduse de Szabo Zoltán[15], Boldiszár Iván[16] din Ungaria ;

4)  Dr-ul Horvat[17], Zagreb (cercetari sociologice croate) ;

5)  Dr. Tassitch[18] ;

6) Institutul de Cercetare a Gospodariilor taranesti al Prof. Molloff[19], Sofia (cercetări);

7) Centrul Bulgar de Organizare Economicæ înfiintat de Fund[atia] Near East (d-l Whipple[20]);

8)  Institutul Prof. Znaniecki[21], Poznan (cercetari) ;

Celelalte institutii si persoane.

Congresul Internațional de Sociologie de la Bucureøti ar putea fi folosit pentru a organiza o colaborare permanenta între institutiile øi personalitatile care studiaza viafla poporului sau conduc actiuni de organizare a ei în tarile Europei de Rasarit.

Cum structura sociala a acestor popoare prezinta numeroase trasaturi comune (problema cercetærii si organizærii satului este cea mai însemnata dintre ele), colaborarea aceasta ar putea fi rodnica pentru fiecare din ele.

Colaborarea dintre Institute ar urma sa fie organizata astfel : o întâlnire anuala într-una din tarile Europei de Rasarit ; schimb de publicatii ; schimb de studenti øi de cercetatori ; cu timpul, publicatii comune.

Cu prilejul Congresului ar putea fi organizata sedinta de constituire a Uniunii. Pâna la Congres ar putea fi tiparit un volum în care sa fie înfatisate : starea cercetarilor consacrate poporului si actiunile de organizare a vietii taranesti. Si ar putea fi chemati în tara întâii bursieri ai Serviciului Social din tarile Europei de Rasarit, asa încât congresistii sa-i gaseasca la Echipe.

În caz ca acceptati propunerea aceasta, ar fi nevoie pentru perfectarea ei :

de stabilirea legæturilor cu restul Institutelor si personalitatilor importante pentru cercetarea vietii poporului sau pentru actiuni de organizare. Citam dintre acestea : Institutul maghiar pentru cercetarea satelor (Preøedinte : Prof. Steinecker[22], secretar Bodor Antal[23]) ; docenflii Ortutay[24], [nume nedescifrat] øi Iyszászi, teoreticienii cercetærii satelor în Ungaria ; Consilierul Ministerial St. Weiss, Directorul Sindicatului rural, Mihai Kerék secretarul Asoc[iației] gospodarilor (autori de cercetæri de politica agrara), Prof. Erödi-Harrach[25], care face cu studentii o acfliune de ajutorare a comunelor suburbane ale Budapestei din 1912 (settlement) ; Profesorii de Sociologie de la Bratislava ; Prof. Usjenicki (sociologie catolicæ la Liubliana) ; Miler (Zagreb), ramura sârbeascæ a øcolii de antropogeografie a lui Cvijici[26]; ramura bulgaræ a acestei øcoli. Profesorii respectivi de la Mülkiye Okulu (Facultatea pentru functionari si diplomati) øi de la Tarik-Dil-Ciografia Fakültesi (Fac. De istorie, limba si geografie a turcilor). Pentru Albania, Grecia øi Polonia (Cracovia, Varșovia) trebuiesc stabilite de abia Inst[itutele] øi personalitatile.

În vederea acestui scop [textul se întrerupe].

9. Anton Golopenția către Dimitrie Gusti. Memoriu cu privire la constituirea unei Uniuni a cercetærilor øi a acfliunii sociale din Europa de Ræsærit (ciornă, [1939])

Școala de la București întreține relații cu unele dintre Institutele și personalitățile din Europa de Răsărit, preocupate de studiul poporului propriu și de mai buna lui organizare.

Congresul Int[ernațional] de Sociologie de la București ar putea fi folosit pentru a organiza o colaborare permanentă între instituțiile și personalitățile cu această preocupare din Europa de Răsărit.

Cum numărul participanților din Occident și America va fi, pare-se, mai prejos de așteptări, inițiativa aceasta îngăduie ridicarea numărului participanților la cifra necesară pentru reușita excepțională, dorită Congresului.

Structura socială a pop[oarelor] din Răsăritul Europei prezentând numeroase trăsături comune (problema cercetării și a organizării satului este cea mai însemnată dintre ele), colaborarea aceasta ar putea fi rodnică, îngăduind fiecăruia din ele să beneficieze de experiența tuturor celorlalte. Școala din București, dispunând de mijloacele cele mai însemnate și având o activitate cu care numai cercetările din Ungaria se pot compara într-o oarecare măsură, poate obține prin această organizare ceea ce merită de mult: conducerea necontestată pe tărâmul șt[iințelor] sociale în toată Europa de Răsărit.

Colaborarea ar urma să fie organizată astfel: 1) o întrunire anuală într-una din țările Europei de Răsărit; 2) schimb regulat de publicații, comunicarea planurilor de lucru; 3) schimb de studenți și de cercetători; 4) publicații comune.

Cu prilejul Congresului ar putea fi organizată ședința de constituire a Uniunii. Până la Congres ar putea fi: 1) tipărit un volum în care să fie înfățișată starea cercetărilor consacrate poporului și acțiunile de organizare a vieții țărănești; 2) chemați în țară întâii invitați ai Serviciului Social și ai Institutului de Cercetări Sociale (așa încât congresiștii să-i găsească la Echipe).

În caz că rețineți acestă propunere, e nevoie ca:

1) Să se creeze un număr de locuri pentru tineri cercetători, propuși de Institutele din Uniune;

2) Să se treacă în bugetul publicațiilor Congresului volumul Cercetare și acțiune socială în Europa de Răsărit.

3) Să se întreprindă corespondența necesară sau, mai bine, să se trimită cineva la Budapesta, Praga, Liubliana, Zagreb, Belgrad, Sofia, Ankara, Atena, Poznan, Varșovia, care să cunoască la fața locului posibilitățile și să pregătească constituirea, schimbul de stud[enți] și cercetători și volumul comun.

Referințe bibliografice

Actes du XIV^e Congrès International de Sociologie (Rome 30 Août–3 Septembre 1950) publiés par les soins du Président du Congrès M. le Prof. Corrado Gini, Institut International de Sociologie, Società Italiana di Sociologia. Vol. I. Discours – Commémorations – Comptes-rendus des séances – Listes des noms; Vol. II. Études qui intéressent la démographie, l’urbanisme, la ruralité, la médecine et la biologie; Vol. III. Théories générales et études économiques, techniques, méthodologiques et didactiques; Vol. IV. Études historiques, archéologiques, juridiques et politiques, Rome, [1953?].

Actes du XV^e Congrès International de Sociologie, organisé à Istanbul (11–17 septembre 1952) au nom de l”institut International de Sociologie (1952–1954). Actes publiés par Hilmi Ziya Ülken, Istanbul, Imprimerie des Facultés, 2 vol. (vol. I, 1954). Publication de la Faculté des Lettres de l’Université d’Istanbul

Apolzan, Lucia (1945). Sate, orașe și regiuni cercetate de Institutul Social Român, 1925–1945, București: I.S.R.

Bastide, Roger (1936), L’enseignement de la sociologie en France, „Revue internationale de sociologie”, vol. 44, nr. 7–8 (juillet–août), p. 373–396.

Bouglé, Célestin. 1937. Préface, in R. Aron, G. Friedmann, R. Polin et. al., Les sciences sociales en France. Enseignement et recherche, Paris: Paul Hartmann.

Buletinul informativ, științific și administrativ (1948). Publicat sub îngrijirea Președintelui Consiliului D. Gusti și Secretarului General al Consiliului Tr. Săvulescu, Vol. I, nr. 1, București: Academia Română/Consiliul național de cercetări științifice.

Callède, Jean-Paul (2013),  (in) Jean Ferrette, éd., Les sociologues sous Vichy. Actes des journées d’études IMEC, Abbaye d’Ardennes, Caen, 11–20 octobre 2010, Numéro spécial „Anamnèses”, 7, p. 85–110.

Cîrstocea, Ioana (2007), Splendeurs et misères d’un projet intellectuel: l’École monographique de Bucarest, „Revue d’histoire des sciences humaines”, vol. 16, nr. 1, p. 33–56.

Clark, Terry N. (1973), Prophets and Patrons: The French University and the Emergence of the Social Sciences, Harvard University Press.

Conea, Ion (dir.)(1940), Clopotiva, un sat din Hațeg. Monografie sociologică întocmită de Echipa regală studențească 19/935 sub conducerea lui…., vol. I–II, București: I.Ș.S.R.

Congresul Internațional de Sociologie de la București, „Soc. rom.” IV (1939), nr. 1–3, p. 136–141.

Cronicar (1943), Vizita Prof. Corrado Gini (in) Legătura cu străinătatea, „Cronicarul Institutului Central de Statistică”, nr. 2, 31 decembrie 1943, p. 21.

Duprat, Guillaume-Léonce (1936). The International Institute of Sociology, „American Sociological Revie”, Vol. 1, nr. 3, June, p. 449–454.

Duprat, Guillaume-Léonce (1938), Rôle de l’Institut International de Sociologie dans la coopération intellectuelle internationale (in) Les Convergences des sciences sociales et l’esprit international, Paris, Paul Hartmann, p. 48–55.

Enciclopedia României (1938–1943). Vol. I. Statul și II. Țara românească (1938); Vol. III. Economia națională. Cadre și producție (1939); Vol. IV. Economia națională. Circulație, distribuție și consum (1943). București: Imprimeria Națională.

Fauconnet, Paul (1932), L’enseignement de la sociologie, „Bulletin de l’Institut Français de Sociologie”, II, fasc. 1 (Séance du 9 décembre 1931), 40 p.

[Georgescu-Tistu, N.] (1939), Bibliografia satului românesc. Generalități, cadrul cosmic și biologic, Craiova: Ramuri, 37 p.

Golopenția, Anton (2001), Ultima carte (UC). Text integral al declarațiilor în anchetă ale lui Anton Golopenția aflate în Arhivele S.R.I. Volum editat, cu Introducere și Anexă de Prof. Dr. Sanda Golopenția București: Editura Enciclopedică.

Golopenția, Anton (2004–2014), Rapsodia epistolară. Scrisori primite și trimise de A.G., 4 vol. I. Ion Adameșteanu–Nina Crainic (1923–1950), 2004; II. Ștefania Cristescu (1932–1950), 2010; III. Radu Crutzescu–Sabin Manuila (1917–1950), 2012; IV. Marele Stat Major–Iuhim Zelenciuc (1923–1950), 2014. Ediție îngrijită de S. Golopenția, Ruxandra Guțu Pelazza (și Lidia Bradley, vol. III), București: Editura Enciclopedică.

Golopenția, Anton (2006), Românii de la est de Bug, vol. I–II. Volume editate, cu Introducere, note și comentarii de Prof. Dr. Sanda Golopenția, București: Editura Enciclopedică.

Golopenția, Anton (2014), Direcția Planificării și Publicațiilor, „Transilvania”, nr. 1, p. 15–17.

Golopenția, Anton; Dr. D.C. Georgescu (dir.) (1941–1943), 60 sate românești cercetate de echipele studențești în vara 1938. Anchetă sociologică condusă de…, Institutul de Științe Sociale al României (I.Ș.S.R.), București, vol. I. Populația și II. Situația economică (1941), vol. IV. Contribuții la tipologia satelor românești. Sate agricole, sate pastorale  (1943); vol. V. Contribuții la tipologia satelor românești. Sate cu ocupații anexe (1942).

Golopenția, Anton și Mihai Pop (dir.) (1942), Dâmbovnicul. O plasă din sudul județului Argeș, (extras, „Soc. rom.”, IV, nr. 7–12), București: I.Ș.S.R.

Golopenția, Sanda (2002), Cronologie, (in) A. Golopenția, Opere complete, I (2002), p. XLVII–CXXXII.

Golopenția, Sanda (2012 a), Introducere (in) A. Golopenția, Rapsodia epistolară III, p. XXIII–CXLI.

Golopenția, Sanda (2014 a), Comunicări românești pentru al XIV-lea Congres internațional de sociologie, in Golopenția S. (2014 b), p. 20–29.

Golopenția, Sanda (coord.) (2012 b), Școala sociologică de la București. Monografiști. Echipieri, „Secolul 21”, Număr special, nr. 1–6.

Golopenția, Sanda (coord.) (2014 b), Școala sociologică de la București. Publicații. Expoziții. Proiecte, „Transilvania”, Număr special, nr. 1.

Gusti, D. (1934), Sociologia militans. Introducere în sociologia politică, București.

Gusti, D. (1941), La Science de la réalité sociale. Introduction à un système de sociologie, d’éthique et de politique, Paris: Alcan, Presses Universitaires de France.

Gusti, D. (1946), Sociologia militans. Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, Vol. I. Cunoaștere; Vol. II. Acțiune, București, Fundația Regele Mihai I.

Gusti, D. ([1948] 1970), Congresul al XIV-lea internațional de sociologie din București. Comunicare făcută în ședința publică a Academiei Române din  16 aprilie 1948, (in) D. Gusti, Opere, vol. III, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 95–106.

Gusti, D.; Traian Herseni (dir.) (1940), Îndrumări pentru monografiile sociologice. Redactate sub direcția științifică a D-lui Prof. D. Gusti și conducerea tehnică a D-lui Traian Herseni de Biroul cercetărilor sociologice din I.S.C.R., București: I.Ș.S.R.

Herseni, Traian (1938), Cercetările monografice de la Drăguș, „Soc. rom.” III, nr. 7–9, p. 412–413.

Herseni, Traian (dir.) (1944–1945) Drăguș, un sat din Țara Oltului (Făgăraș). Seria, neterminată, cuprinde următoarele volume, dispuse pe Cadre/Manifestări și publicate la București: I.C.S.R./I.Ș.S.R.: Ion I. Ionică, Reprezentarea cerului, 1944; Dr. Francisc I. Rainer, Tipul antropologic, 1945; Dr. D.C. Georgescu, Demografia și igiena populației, 1945; Ștefan Meteș, I. Trecutul Țării Oltului. II. Trecutul satului Drăguș, 1945; Ștefania Cristescu-Golopenția, Credințe și rituri magice, 1944; Al. Dima, Împodobirea porților, interioarele caselor, opinii despre frumos, 1945; Al. Bărbat, Structura economică a satului, 1944; Traian Herseni, Unități sociale, 1944.

Institutul de Cercetări Sociale al României. Activitatea direcțiunilor, „Soc. rom.” IV (1939), nr. 4–6, p. 332–336.

Istoria României în date (2003), elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa et al., coord. Dinu C. Giurescu, București: Editura Enciclopedică.

Jiga, Caius (1945), Contribuțiuni la bibliografia satului românesc, Făgăraș: Tipografia „Hațiegan”.

Manoil, A. et A. Golopentia (1947), La sociologie roumaine (in) Gurvitch, Georges, éd. La sociologie au XXe siècle, Paris, P.U.F., vol. II.

Mosbach-Natanson, Sébastien (2008), Internationalisme et tradition nationale: le cas de la constitution de la sociologie française autour de 1900, „Revue d’histoire des sciences humaines”, 1, nr. 18, p. 35–62.

Mosbach-Natanson, Sébastien (2014), The Forgotten One of the Triad: why did René Worms, and not Émile Durkheim or Gabriel Tarde, fail?, (in) Conference Proceedings of the Research Committee on History of Sociology from the XVIII ISA World Congress of Sociology in Yokohama, 13–19 July 2014, 10 p. Consultat pe internet (www.academia.edu/8213565/The_Forgotten…).

Polin, Raymond. (1938). Monographie et synthèse d’après Le Play, (in) Les convergences des sciences sociales et de l’esprit international. Travaux de la Conférence internationale des sciences sociales (Paris, juillet, 1937), Paris: Paul Hartmann.

Roi, Cécile (2011), Guillaume-Léonce Duprat (1872–1956), l’Institut International de Sociologie et l’Allemagne dans l’entre-deux-guerres, „Lendemains”, vol. 36, nr. 141, p. 18–42.

Rostás, Zoltán (2011), L’histoire d’un Congrès qui n’a pas eu lieu: le XIVe Congrès international de sociologie, Bucarest (1939), „Les Études sociales, nr. 153–154, p. 195–211 (număr special: Sociologie et politique en Roumanie 1918–1948).

Rostás, Zoltán (2014), Beneficiile unui Congres care n-a avut loc, in Golopenția Sanda (2014 b), p. 30–36.

Savoye, Antoine & Bernard Kalaora (1985), La mutation du mouvement le playsien, „Revue française de sociologie”, vol. 26, nr. 2, p. 257–276.

Savoye, Antoine (1993), La consécration manquée de la sociologie empirique: Le Congrès de l”institut International de Sociologie, Bucarest, 1939, „Les Études Sociales”, nr. 121, p. 13–23.

Schöttler, Peter (1995), Marc Bloch et le XIV^e Congrès International de Sociologie, Bucarest, août 1939, „Genèses”, nr. 21, décembre, p. 143–154.

Schuerkens, Ulrike (1996), Les Congrès de l’Institut International de Sociologie de 1894 à 1930 et l’internationalisation de la sociologie, „International Review of Sociology”, 6, nr. 1, p. 7–24.

Someşan M. (2004), Universitate şi politică în deceniile 4-6 ale secolului 20. Episoade şi documente, București: Editura Universității din București.

Stahl, H.H. (dir.) (1939), Nerej, un village d’une région archaïque. Monographie sociologique dirigée par…, Bucarest: Institut de Sciences Sociales de Roumanie, vol. I–III.

Travaux du XIV-e Congrès International de Sociologie (1939–1940), A. Les Unités sociales, 1 vol.; B. Le Village, 2 vol.; C. La Ville. 1 vol.; D. Ville et village, 1 vol., Bucarest: Institut International de Sociologie et Institut de Sciences Sociales de Roumanie.

Worms, René (1921), La sociologie, sa nature, son contenu, ses attaches, Paris: Giard.

NOTE

[1] Reproducem, selectiv, date prezentate în Istoria României în date, p. 488–513.

[2] Remanierea personalului didactic a fost drastică în domeniul științelor umane. Conform cercetărilor efectuate de Someșan (2004), în anul 1949 aveau o vechime mai mare de trei ani pe post doar 7% dintre cadrele didactice ale Facultății de Filozofie, 14% dintre cele de la Facultatea de Filologie și 30% dintre cele de la Facultatea de Istorie, față de 70% dintre cele de la Facultatea de Matematică (p. 264). Sociologia fusese eliminată nu numai din programe, ci și ca materie de învățământ. Pentru mai multe detalii privind epoca, vezi Cîrstocea (2007).

[3] La această adunare participase Prof. Ülken.

[4] Citez din raportul lui C. Gini: „La raison donnée à Oslo pour cette attitude envers l’Institut International de Sociologie était que cet Institut était mort” [Motivul indicat la Oslo pentru această atitudine față de Institutul Internațional de Sociologie era că acest Institut este mort] (ActesRome I, p. 185).

[5] Cf. Actes du XVe Congrès international de sociologie, organisé à Istanbul (11–17 septembre 1952) au nom de l’Institut International de Sociologie, 2 vol., ed. Hilmi Ziya Ülken & I.I.S., Istanbul, Imprimerie des Facultés, 1952–1954.

[6] Acest paragraf reia partea finală a unui articol anterior, pe care îl continuăm cu acest prilej.

[7] Cf. Sanda Golopenția (2012 a), p. XCIV.

[8] Tema aceasta fusese propusă de D. Gusti pentru Congresul de la București.

[9] C. Bouglé conducea Centrul de documentare socială de pe lângă École Normale Supérieure de la rue d’Ulm, unde lucrau, între alții, Raymond Aron, Georges Friedmann și Raymond Polin.

[10] Vezi și, cu privire la metoda monografică gustiană: „L’école sociologique roumaine donne à la méthode monographique sa forme la plus achevée, approfondissant et élargissant son champ d’application par la pluridisciplinarité et un souci constant d’exhaustivité. Gusti considère la sociologie le playsienne comme précurseur, mais il en critique les insuffisances, notamment la nomenclature de Tourville, et tient à s’en démarquer” [Școala sociologică română dă metodei monografice forma ei desăvârșită, aprofundând și lărgind domeniul ei de aplicare prin pluridisciplinaritate și prin preocuparea constantă de exhaustivitate.  Gusti consideră sociologia lui Le Play ca pe un precursor, dar îi critică insuficiențele, în speță nomenclatura lui Tourville, și ține să se delimiteze de ea] (Kalaora & Savoye, 1985, p. 270–271).

[11] În text, Stroezești.

[12] În text, Bărseștii.

[13] În text, Ramneteanu.

[14] În text, Stoezești.

[15] Sociograful maghiar Szábo Zoltán (1912–1986) este autorul unei celebre monografiii de sat (Situația la Tard) și al unui volum despre sărăcie și risipă în familiile țărănești. A inițiat o importantă campanie antifascistă în ziarul liberal-reformist „Magyar Nemzet”.

[16] Jurnalist, prozator și diplomat, Boldiszár Iván (1912–1988) a fost membru al delegației maghiare la Conferința de Pace (unde e posibil să-l fi întâlnit pe A.G.), Subsecretar de stat pentru Afaceri Străine (1947), editor al revistelor „Magyar Nemzet” (1951–1955) și „The New Hungarian Quarterly” (1960–), Președinte al PEN Clubului maghiar (1979). Autor de eseuri politice și studii de sociografie (The Rural Heritage of Transylvania), B.I. a scris și reportaje — dintre care cel despre Danemarca (Țara țăranilor bogați, 1939) a fost îndeosebi remarcat —, jurnale de călătorie în Franța, Anglia sau la New York, precum și memorialistică (amintiri despre perioada 1942–1947, cuprinse în volumul Don — Budapesta — Paris, 1982).

[17] Viktor Horvat își dăduse doctoratul la Universitatea Cornell din Statele Unite cu o teză intitulată The Croatian Village Community in Yugoslavia. În 1943 el va publica prima bibliografie de sociologie croată precum și o prezentare a gândirii sociale în Croația în volumul Patria noastră.

[18] Georges D. Tasić (Tassitch) era specialist în sociologie juridică (cf. volumul său L’État et le Droit) și va scrie ulterior despre conștiința juridică internațională.

[19] Jan S. Mollov (Molloff) era statistician și sociolog. La data la care scria A.G., el publicase, între altele, volumele Sistemele agricole din Europa centrală (1933) și Prețurile produselor agricole în Bulgaria în ultimii 54 ani, 1881–1934 (1935).

[20] Clayton Whipple fusese numit la Near East Foundation (instituție de antropologie aplicată și reabilitare rurală) în anul 1934.

[21] Filozof și sociolog american de origine poloneză, Florian Witoki Znaniecki a inițiat metoda „documentelor personale” și a studiat funcțiile culturii și fenomenele de emigrație în volume cum sunt, printre altele, Acțiunile sociale; Științele culturale sau Țăranul polonez în Europa și America.

[22] Ferenc/z Steinecker (1898–1969) a studiat istoria sociologiei maghiare.

[23] Sociologul maghiar Bodor Antal a lucrat la Institutul de cercetare a satului abordând, între altele, șvabii dunăreni (Donauschwaben) și ungurii din Transilvania.

[24] Sociolog trecut ulterior la etnografie, Gyula Ortutay (decedat în 1978) a fost ministru al Religiei și Educației (1949), director al Institutului de etnologie (1967–1978), profesor de folclor la Universitatea din Budapesta și a condus elaborarea Enciclopeiei etnologice ungare (1977–1982). Dintre lucrările personale, amintim Arta populară ungară și Folclorul ungar (ambele traduse în engleză).

[25] Prof. Erödi-Harrach a fost director al Institutului de politică socială de pe lângă Facultatea de economie a Universității din Budapesta.

[26] Geograf sârb, Jovan Cvijić (1865–1927) a studiat geneza văii transversale a Dunării la Porțile de Fier.

Studii pe aceeași temă:

• Al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie: București 1939–Roma 1950 (prima parte)
• Comunicari romanesti pentru al XIV-lea Congres International de Sociologie
• Scoala sociologica de la Bucuresti intre apogeu si suprimare
• Beneficiile unui congres care n-a avut loc

• Marc Bloch et le XIVe Congres international de sociologie, Bucarest, aout 1939

Articole din presa timpului:

• Amanarea celui de-al XIV-lea Congres International de Sociologie dela Bucuresti (1939)

The post Al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie: București 1939–Roma 1950 (II) appeared first on Cooperativa G.

ABSTRACT

extras din HENRI H. STAHL: EPISTOLAR GUSTIAN, O culegere de Zoltán Rostás, Editura PAIDEIA, 2015

This volume contains letters that Professor Henri H. Stahl, a prominent member of the Sociological School from Bucharest, gave to me in the 80s. We publish these mainly for their significant value. On this occasion, we briefly present the Professor’s activity in the years after the Second World War.

Beyond making this scientific instrument, which I consider of utmost importance, I felt the need to sketch the portrait of Professor Stahl as he was in his youth. I aim this because, from time to time, studies about the Professor are published, but none of them include his portrait.

In fact, the intellectual portrait of Professor Henri H. Stahl – born on the 12^th of October 1901, in a family of intellectuals, immigrated in Bucharest for three generations – must begin with the double influence he was upon, in his parents’ house. This is not because he insisted upon this, but because the study of his work suggests it. The one that was to become ”the greatest contemporary social historian of the Eastern Europe” was firstly influenced by Gaston Boeuve, the older brother of his mother, from her first marriage. He was the one that introduced Stahl in the universe of social-democrat thinking, and who became the leader of this movement, under the name of Șerban Voinea. Șerban Voinea, a student and an admirer of Constantin Dobrogeanu – Gherea, and helped Stahl to become from an early age a good connoisseur of his doctrine.

The other major influence came from Nicolae Iorga, who was in Stahl’s childhood a frequent guest in his parents’ house. In fact, Stahl’s father[1] was historian, paleographer and a great stenographer, to whom the historian N. Iorga had dictated a lot of his work. It was natural, then, to ask him: taking into account the immense prestige of Iorga and his profound sympathy for the historian, how come he wasn’t of right orientation? The answer fully defines him:”I wasn’t inclined to Iorga, as well as I wasn’t inclined to socialists either, politically speaking. But the problems raised by Gherea could be debated only in socialist circles, not in any other place…”[2]

H.H. Stahl met Professor Dimitrie Gusti at the right moment, given that precisely in that period he began – in the mid-20s – the series of sociological monograph research campaigns in the villages. Even since the first campaign he participated in – Rușețu (Brăila) 1926 – Stahl came into Gusti’s attention. He was very talented in the methodology of collective research, and also interested in social history. After the summer research campaign in 1926, Stahl became part of the Seminar of Sociology. Through a non-political intellectual activity of its participants, the Seminar set the grounds for a thinking school, for an alternative cultural movement to what the Romanian society proposed at that moment. At this Seminar, the participants weren’t seeking arguments to become members of one movement or another, but they were looking for these movements’ causes. But, above all, the members of the sociological Seminar – in fact an advanced students’ workshop – were eager to set a scientific attitude in examining the social problems, in order to drop out the ”awful empirical” government – as Gusti described the political and administrative public issues. The campaign from Nerej (Vrancea) in 1927 was decisive for Stahl’s scientific career. This research grounded the original study of the joint property village – the research place for Stahl for more than ten years. In Nerej, he was the research coordinator split into specialty teams, according to the ”frames and manifestations” theory, as designed by Gusti. That was the moment when he began the long work that lead to his monumental writing, written in 1939, in French, Nerej, un village d’une région archaïque. No less important was the research campaign from Fundul Moldovei, in 1928. At this moment, Stahl, together with Dimitrie Gusti and Mircea Vulcănescu, brought his contribution in defining the theory of monographic sociology. In 1928, the monographic team became even more united, by forming the Monographists’ Association, within which Stahl played a major role. In the research campaign in 1929, from Drăguș – the biggest, given the number of participants and its echo – besides coordination, Stahl was in charge of the relations with the German minority (Sachsen), with the agrarian history and with the manner of using and administrating the land[3]. This is the moment when Stahl raised the problem given by an extremely high number of students participating in research campaign, affecting the research efficiency. He insisted upon this subject constantly.

In the four years of intense work in the sociological monography, he was appreciated by Professor Gusti and also by new young colleagues. One of them was Traian Herseni, who is remembered as a lonely researcher, restrained in expressing feelings of friendship. However, the five letters published in this volume, dated between 1929 and 1930, sent by Herseni to Stahl, from Berlin, represent documents of great importance. They show the way in which the young monographist, left to study in Berlin, used to think (an issue that would deserve a separate study), and also depict the relationships within the Gusti School, and with Stahl in particular. Another younger friend, and who used to work in music research together with Constantin Brăiloiu, was Harry Brauner. He used to write to Stahl ”a pathetic letter sent in the Easter days, from the City of Lights.” Harry Brauner participated in the monographic campaigns from Drăguș, Runcu and Cornova and he was shocked by the difference between the research style from Paris and the results of the campaigns organized by Gusti. According to this part of correspondence, Gusti also received this kind of letters from monographists left to study abroad through a scholarship program. Of course, the letters are more academic, given the age and social status difference between the Professor and the students. And the Parisian “report” of Ion Ionică – known for his sobriety – would have been even more detailed, without colloquial expressions.

Between 1929 and 1932, Stahl had already begun writing the manuscript of the volume The sociological monography technique, which he continued to improve in the next campaigns. However, he managed to publish it only in 1934, when Gusti became general director at the Royal Foundation and managed to cover the printing expenses.

In 1930, the Gusti School went in research campaign in Runcu, a village from Oltenia (the south west part of Romania). It was a research campaign with fewer participants, but with more professionalism. This research continued after the Second World War. A special feature of this campaign is given by the visit of a group of German students. This showed the international recognition of the rural researches coordinated by Gusti. The last “classic” monographic research campaign was organized in a region which was not part of the Old Kingdom, in Cornova, Bessarabia, in 1931. The team was smaller and Gusti used to come only for short visits. He was already president of several state organizations. For Stahl, the research campaign in Cornova was not a surprise, methodologically speaking. However, for the ”lonely researcher” it was extremely important, scientifically speaking. In Cornova, Stahl managed to improve the research method of joint property (devălmășie), which he named “social archeology”.

Also, the research in Cornova continued a phenomena launched at Runcu, by involving in the field work researchers who were foreign students. A Czech student was in Cornova, but there aren’t any memories or writings left. At a completion research campaign, in December 1931, was present the Hungarian student Gábor Lükő. Under the monographists’ influence, he continued to do field work for two more years, and left an important piece of work in connection with his researches in Romania. The student from Budapest became friend with Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Anton Golopenția and Mihai Pop. However, his joyful and bohemian life style was often remembered in the Gusti School memories.

Stahl considered that the research campaigns from Runcu and Cornova were not superior phases in the evolution of monography. However, his studies of “social archeology”, the ones signed by Anton Golopenția in the matter of “urbanization”, the research on magical practices by Ștefania Cristescu, the studies of Traian Herseni about the social classes in Cornova, all of them remain memorable within the results of the Gusti School. These studies were firstly published in the journals “The Archive for science and social reform [Arhiva pentru știință și reformă socială]” and “Romanian Sociology [Sociologie Românească]”, republished and developed afterwards.

At the beginning of the 30s, the young ones around Gusti, together with the whole young generation of intellectuals, showed the tendency to become known, public, intellectually and politically as well. On the background of the worldwide economic crisis, the permanent political crisis from Romania, and given different factors, in 1932 appeared the symptoms of “the monography crisis”. Gusti, under Stahl’s pressure, gave up a new monographic campaign in another village, in favor of writing the studies for publication. Therefore, the first “campaign for writing” was organized in Făgăraș. However, here came out another problem, the one of collective and individual work, an issue smoldering for a long time. Unfortunately, the systematic reports signed by Stahl and sent to Gusti from Făgăraș weren’t kept and we know about them only from the short thanking letter sent by the Professor. Another reason for the monography crisis was Dimitrie Gusti himself. Besides the presidency of the Autonomous House of State Monopols and the Society for Broadcasting, he also accepted to be ministry of Instruction, Cults and Arts in the peasant government of Vaida-Voievod. He could help the monographists from this position, but he couldn’t actually coordinate their scientific work.

On this background, any group of young people living in the interwar period considered they could express themselves through a periodical publication. Therefore, Gusti’s students as well, beginning with Anton Golopenția, did important enterprises to publish a journal of the monographists, entitled “Thought and deed [Gând și faptă]”. The plan failed, due to financial reasons. Without their own publication, some of the monographists used to publish their articles occasionally, in other weekly or daily journals. Meanwhile, others migrated temporarily or definitively in other professional areas, publishing their articles from time to time. Stahl, a more reserved personality, focused more on the theoretical problems of history and society, and less on the issue of social action, participated less in this process, far less than Mircea Vulcănescu, Traian Herseni and Octavian Neamțu. He wrote some articles in “The right [Dreapta]”, in “Faith [Credința]”, in other publications, but he was more attached to his seminar dedicated to the Technique of sociological monography, within the university where he was an honorary assistant. In this “crisis of monography”, he found another hideaway in the folklore research, together with Constantin Brăiloiu. He was, however, involved in the foundation of the cultural association “Criterion”, precisely because he was considered an expert in matter of social-democrat thinking. The main purpose of the circle was to calmly debate, from different ideological position, some prominent personalities of the century, in front of the public gathered in the festive room of the Foundation “Carol the 1^st” from Bucharest. These debates became, through their dialogue and through their tolerance for the opponent ideology, a place to gather the whole generation of young intellectuals.

After two years of “monography crisis”, the Gusti School entered a new phase of evolution, once Dimitrie Gusti was named president of the Royal Cultural Foundation “Prince Carol”. From the old monographists, Stahl was the first requested by the Professor to reorganize the Foundation and to organize the students’ teams, in order to do more cultural work in the villages, and less research. At Stahl’s recommendation, the young monographist, organizer of students’ associations, Octavian Neamțu was also brought in the team (not very easily, as the letters from this volume show). Later on, he proved himself to be one of the best organizers of the Foundation.

Not all Gusti’s collaborators accepted his invitation to work within the Foundation. But this didn’t lead to the School’s dissolution. On the contrary, because of the Foundation’s existence, some publications could appear, such as “Students teams’ courier [Curierul echipelor studenști]”, since 1934, under the coordination of Stahl and Neamțu and the journal “Romanian Sociology [Sociologie Românească]”, since 1936. The second one was a publication wide opened to young sociologists within the Gusti School and not only, as the correspondence in this volume show.

In 1936 happened another extremely important thing: the Village Museum was launched. Stahl, with a great experience in organizing exhibitions, together with Victor Ion Pop, well known dramatist, director and scenographer, built and designed a museum in a record time. He made it out of the houses and other households gathered from establishments dismembered and transformed, brought from different places of the country. In their plans, Gusti and Stahl thought of this museum to become part of a future institute of social projects, under the Foundation name. The project was unconditionally supported by the king, as it fitted perfectly in his Majesty campaign to support the village.

Stahl contributed to organizing some other exhibition. He helped Dimitrie Gusti, who was, among other functions, general commissary of the Romanian pavilion in many international exhibitions. Despite his time consuming work with the royal teams, which was full of difficulties, administrative and political inconveniences, despite his hard work to realize in a record time the Village Museum, Stahl also had time to keep a scientific correspondence, among others with the American researcher Philip Mosely.

It is hard to understand the working style of the Gusti School, compared to its postwar period or even with nowadays style of work. The Foundation’s activity and the cultural work with the students’ royal teams was so time consuming, that it is hard to image how the proper sociological research could continue, individually or in group.  For Stahl (and beginning with 1937 also for Golopenția) the full dedication to this double (but linked) mission came naturally. Moreover, Stahl proved to be a talented and worthy organizer of exhibitions, in setting the Romanian pavilion at the International Exhibition from Paris, in 1937.  However, Gusti did not ask him to be part of the close circle of his collaborators. Instead, he delegated Stahl to lead the Foundation’s activity for some months. In exchange, when it came up to inform someone about a historical scientific success – Bucharest was to be the place to host the next International Congress of Sociology – the Professor sent to Stahl a letter from Paris, showing his joy and also his trust in Stahl and the monographists.

In the last years, it often was underlined the importance of the congress and the preparing activities, but this volume brings to light the unedited letters of Ioan Butura, Diaconu and Victor Tufescu, or the letters sent by Gusti to Philip Mosely.

As it is known, the Congress for which the three volumes Nerej were prepared, was postponed to April 1940, given the international situation. However, the Nazi Germany attacked Poland – the beginning moment of the Second World War, as it is known in history – exactly when the Congress was supposed to start in Bucharest. Together with the postponing declaration, with the banning of Social Service’s activity, followed by the law’s suspension, the publishing of Stahl’s volumes was stopped, together with many other volumes. Despite all these (Gusti’s resignation from the Foundation, suspension of financing the institution’s publications), the hope that the Congress would take place in 1940 was so powerful, they published in three volumes the monography Nerej. Un Village d’une région archaïque, coordinated by Stahl, and many other studies.

Even if Romania wasn’t at war at that moment, the internal political crisis and the external threats were very powerful. After the territorial concessions imposed by the Soviet Union and the fascists governments in Germany and Italy, the king’s regime failed, and the Legionary dictatorship was established. After the Legionary regime failed, Stahl worked at the Central Institute of Statistics and only in 1942 continued the work at the Seminar of Sociology, together with Gusti. He even managed to be associate professor.

After Romania was with the Allies in 1944, Henri H. Stahl resumed the research, under more modest conditions, but with talented young people. He resumed some themes of social history from the monographic campaign in Runcu. Also, because Professor Dimitrie Gusti began a long trip in USA and in France, Stahl was the only one to teach sociology. In this period of transition, the number of letters decreased. However, it is worth mentioning the letter Stahl received from his former student, Matei Dogan, who wrote a true report with his impressions at the University of Paris.

In these strained conditions and circumstances, Stahl wrote a new textbook entitled Sociology. Textbook for the 8^th grade of secondary schools (1945) [Sociologie. Manual pentru clasa a VIII-a a şcoalelor secundare] and together with Șerban Voinea, an Introduction to sociology (1947) [Introducere în sociologie]. In the same period it was published, with a delay of two years, his first volume of social history research, The sociology of the village in joint property [Sociologia satului devălmaş românesc]. In terms of all sorts of privations after the war, and of scientific and cultural media restrictions, this book could not have a significant resonance. Precisely for this reason, it is very important to remember here of a letter received from the Danish researcher in economics, Marius Gormsen, who – with good knowledge of the Romanian language and social life – wrote to Stahl from Copenhagen, praising the last published book.

Stahl also continued his activity within the recent reestablished Social – Democrat Party, but only on a theoretical line, holding conferences when he was invited. Despite the fact he had been known since the 20s as a Marxist thinker, he was often criticized by the communist press. Moreover, in 1948, during the education’s reform, he was removed from the university, as well as Professor Dimitrie Gusti. He wasn’t trustworthy.

The first effective marginalization of sociology and of Gusti School began in 1948. Sociology was taken out from social sciences and humanities. Consequently, it was named a pseudo-science and a tool of the capitalism. However, I consider that what happened with the sociologists, with the Gusti School members, and of course with Stahl, is a totally different history, not of the science, or of the institutions, but of the intellectuals. A nuanced history of this is, still, a promise.

[1] Stahl, Henri (1877-1942)

[2] Rostás, Monografia…, p. 18

[3] The Romanian term – composesorat = a manner of association between owners of land, in which the properties are jointly administrated by persons delegated given the majority votes; each member keeps their right of property.

The post HENRI H. STAHL: EPISTOLAR GUSTIAN – abstract appeared first on Cooperativa G.

D. prof. Gusti despre serbările dela Cluj. Cuvântările regale – Facultatea de litere din Bucureşti – Seminarul de sociologie

Titus Ionescu

UNIVERSUL Anul XLVIII Nr. 271 Duminică 2 Noembrie 1930 p. 1–2

Am căutat să avem o întâlnire cu d. prof. D. Gusti, spre a ne comunica impresiile d-sale asupra serbărilor Universităţii din Cluj.

D-sa ne-a spus:

– Sunt încă sub impresia profundă ce am resimţit cu prilejul serbărilor Universităţii din Cluj, unde am participat în calitate de membru al primului Senat universitar, care a procedat la naţionalizarea Universităţii, numind primii profesori.

Sunt foarte bucuros, că mi se dă prilejul să spun, că aceste serbări, în afară de frumosul lor caracter ştiinţific universitar, au avut o mare semnificaţie naţională şi politică, în sensul nobil al cuvântului. Pentru prestigiul culturii româneşti, putem sublinia declaraţia făcută de profesorul De Martonne, – care în numele Universităţilor din Franţa, a declarat solemn, că „Universitatea din Cluj, în cei 10 ani de activitate ştiinţifică şi-a cucerit un loc de onoare, alături de Universităţile occidentale, cu tradiţi glorioase şi seculare”.

Această declaraţie e cu atât mai preţioasă, cu cât, acum 11 ani, ungurii surâdeau, declarând prin gazetele lor, că intelectualitatea română nu va putea furniza forţele necesare pentru ocuparea catedrelor Universităţii din Cluj.

Mare a fost emoţia noastră, cu acest prilej, a celor cari prin contribuţie modestă, am dat Universităţii din Cluj un mănunchiu de forţe ştiinţifice româneşti încercate.

Şi mai mare a fost satisfacţia tuturor, constatând, că la Universitatea din Cluj s’au întâlnit, înţeles şi contopit, forţele spirituale ardeleneşti cu cele din vechiul regat, luâns astfel proporiţile unui adevărat simbol.

Dar punctul culminant al acestor serbări ale culturii şi vredniciei româneşti, a fost participarea activă şi captivantă a Suveranului.

M. S. Regele a rostit trei discursuri, în care respiră ritmul vremii, o energie entuziastă şi o voinţă viguroasă, luând proporţiile unui program cultural de domnie.

În primul discurs, Suveranul a hotărît înfiinţarea unui institut de cercetări ştiinţifice Regele Carol II, „operă în care noi punem cele mai mari nădejdi”.

Hotărîrea aceasta constituie afirmarea rolului, ce revine creaţiunei ştiinţifice în statul modern, care e necesar şi firesc să contribuie la opera de reconstrucţie şi mărire a naţiunei.

În celelalte două cuvântări, M. S. Regele a adresat studenţilor îndemnuri, care trebuie să-şi găsească răsunetul în toată suflarea românească. M. Sa a făcut apologia muncei pentur muncă exprimată în formule clasice, accentuînd că munca nu este numai o cheltuială de energie fizică sau intelectuală, CI O CREDINŢĂ ŞI O DISCIPLINĂ.

Cuvintele regeşti au însemnat o impunătoare manifestare, care îngăduie Universităţii din Cluj să-şi deschidă larg ferestrele luminoase spre creaţiune ştiinţifică rodnică şi muncă pusă generos în servicţiul naţiunei.

Dar cuvântările regeşti trebuie să aibă pretutindeni răsunet şi programul de realizări proclamat să devină un îndemn de muncă creatoare pentru toată lumea universitară: profesori şi studenţi.

În corpul academic al Universităţii din Bucureşti, cuvintele regale au găsit un profund ecou şi constituesc un mare îndemn la muncă.

– Opera realizată de dv. în calitate de decan al facultăţii de litere a fost folositoare studenţimei şi prin coordonarea realizatoare a instituţiilor studenţeşti, aţi pus bazele unei activităţi universitare creatoare. Cari sunt intenţiunile dv., în calitate de decan al facultăţii, pentru anul în curs?

– Şi anul acesta, vom continua opera cooperativei studenţilor facultăţii de litere, care urmăreşte ajutorarea studenţilor, fără să se facă apel la sprijinul statulu. Este prima experienţă cooperatistă în Universitate, nu numai de la noi şi care, pot adăoga cu satisfacţie, anul trecut a dat roade bune.

În al doilea rând, spre a putea organiza viaţa culturală şi materială a studenţilor, am propus şi consiliul facultăţii a admis, să se facă o largă anchetă printre cei 6000 studenţi ai facultăţii de litere. Răspunsurile la chestionarul alcătuit, vor proecta o lumină nouă asupra spiritului, de care e animată tinerimea.

Sunt convins, că ancheta aceasta va constitui şi o temeinică contribuţie la lămurirea crizei universitare, care apasă greu astăzi asupra vieţii noastre intelectuale.

– Dar activitatea seminarului de sociologie?

– De altfel aceste procupări se integrează în activitatea pe care o desfăşurăm de mai mulţi ani, la seminarul de sociologie. Cercetările monografice întreprinse, au dat la iveală un imens material de date şi fapte inedite, privitoare la viaţa socială a satelor româneşti – material care va fi dat curând publicităţii.

În acelaş timp, seminarul a organizat un muzeu sociologic, care a avut cinstea să primească „Grand Prix” la expoziţia internaţională dela Barcelona şi care acum se află la expoziţia internaţională din Dresda.

Pentru propaganda ministerului nostru de externe în străinătate, ni s’a cerut un film luat de noi şi care reprezintă viaţa unui sat românesc, iar o însemnată colecţie de fotografii, din bogata noastră arhivă documentară, – care reprezintă pitorescu şi viaţa socială rurală – ne-a fost cerută, spre a fi împrăştiată în străinătate, ca documente asupra vieţii româneşti.

Aş mai avea multe de spus, – a încheiat d. prof. D. Gusti, – despre activitatea institutului social român, dar lăsăm pentru alt prilej.

UNIVERSUL Anul XLVIII Nr. 293 Luni 24 Noembrie 1930 p. 15:

Profesorii universitari din Bucureşti refuză contacul cu ministrul instrucţiei

Asociaţia profesorilor universitari din Capitală s’a întrunit aseară, la facultatea de ştiinţe, sub preşedinţia d-lui prof. dr. Dragomir Hurmuzescu.

D-sa a comunicat hotărîrile luate de Senatul universitar din Clu în privinţa atitudinii ministerului instrucţiunii de a reduce sume importante din bugetul Universităţii din Cluj şi anume dela capitolul materiale.

Senatul universitar clujan consideră că orice reduceri dela acest capitol primejduieşte însăşi baza învăţământului superior. Bugetul Universităţii clujene are un minimum de cheltueli şi ca atare nu se mai poate admite nici un fel de reducere.

Prin urmare, ministerul tinde la desorganizarea învăţământului superior din Cluj. Şi aceasta după recentele serbări de comemorarea românizării acelei Universităţi.

GARANŢII

S’a discutat apoi asupra deciziei ministerului instrucţiei de a refuza să înscrie în bugetul viitor sumele necesare pentru gradaţiile, la ca recorpul didactic are incontestabil drept.

Asociaţia profesorilor universitari a condamnat această privare de drepturi.

REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI UNIVERSITAR

În privinţa proectului de reforma învăţământului superior, Asociaţa socoteşte că este inoportun.

Aplicarea unei reforme cere cheltuieli. Şi apoi, printr’o grăbită reformă se anihilează o bună parte din sforţările făcute în vederea unui buget de economii.

Asociaţia a fost de părere să se ducă o delegaţie de profesori universitari la d. ministru costăchescu să-i ceară textul proectului, caă să fie examinat de corpul didactic universitar. Delegaţia să întrebe însă întâi dacă d. Costăchescu îşi menţine hotărîrea de a depune proectul în actuala sesiune parlamentară.

S’a întâmplat însă un fapt care pune într’o lumină ciudată practicile dela ministerul instrucţiei.

Profesorii propuşi să se ducă în delegaţie au spus că nu se pot duce în delegaţie, întru cât d. ministru Costăchescu are o manieră de a primi atât de puţin acceptabile, încât ei se văd nevoiţi să evite prilejul unei discuţiuni cu d-sa.

Asociaţia a hotărît atunci să roage pe decanii facultăţilor, să facă oficiul de a obţine răspunsul d-lui ministru în privinţa proectului de reformă a învăţământului universitar.

Decanii se vor prezinta la minister în cursul săptămânii viitoare.

The post Dimitrie Gusti, Universitatea din Cluj și Seminarul de sociologie appeared first on Cooperativa G.