Întâmplări şi privelişti din Muzeul Satului[1]

Henri H. Stahl

 extras din Intre proiectii urbanistice si saracie letargica. Bucurestiul arhitectilor, sociologilor si al medicilor, antologie de ZOLTÁN ROSTÁS, Editura Vremea, 2015

Munca pe care o face, de vreo două luni de zile încoace, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” nu este dintre cele mai uşoare. Căci, într-adevăr, ce poate părea mai îndrăzneţ decât dorinţa ei de a contribui la Luna Bucureştilor din anul acesta, cu un Muzeu permanent al Satului Românesc? Îşi poate da oricine seama ce înseamnă să construieşti, într-o lună de zile, peste 40 de gospodării ţărăneşti, cu toate ale lor acareturi. Şi să le construieşti, nu din paiantă şi din pânză văpsită, ca o nouă editare a satului lui Potemkin. Dimpotrivă, să aduci case autentice, din toate ţinuturile ţării, desfăcute de meşteri săteşti, aduse la Bucureşti şi iar la loc închegate, tot de aceiaşi meşteri. Crearea unui asemenea Muzeu în aer liber, după toate legile aspre ale ştiinţei, ar trebui să dureze, normal, ani de zile. De aceea s-au şi ridicat glasuri neîncrezătoare, care au tăgăduit, de la început, Fundaţiei putinţa de a face o treabă serioasă.

Cu toate acestea, treaba s-a făcut şi va fi gata la timp. Şi s-a putut face datorită armatei întregi de tineri muncitori pe ogorul satelor, crescuţi de ani de zile la şcoala monografiei sociologice a Profesorului Gusti şi la disciplina Echipelor Regale Studenţeşti. Satele de unde am adus casele ne erau de mult cunoscute, oamenii buni prieteni, o bună parte din cele de trebuinţă pentru îmbrăcarea caselor, strânse. Iar seria de Expoziţii şi de Muzee pe care aceşti tineri le alcătuiesc de ani de zile, fie la Seminarul de Sociologie din Bucureşti, la Barcelona, la Dresda, ba chiar la Tokyo, fie în sânul Echipelor, la Fundaţie, au fost dovada desăvârşită că tinerii monografişti echipieri ştiu face şi pot face un asemenea muzeu al satului românesc, ţintă de atâţia ani de zile a tuturor străduinţelor lor.

Dar ceea ce nu s-a putut bănui de către nimeni a fost râvna depusă de către aceşti tineri. Totuşi, şi ea este de înţeles. Îmi îngădui să judec lucrurile prin simţirea mea: acest Muzeu al Satului este al zecelea pentru care muncim. Dar, până acum, toată munca pe care o făceam se risipea zadarnic. Un Muzeu făcut într-o sală neîncăpătoare, ale cărui obiecte se strâng curând în lăzi, unde putrezesc şi se sparg, aduce mai mare jale celui care îl face. Muzeele noastre cele vechi ne-au fost deci numai de învăţătură. Dar acum, când simţim cu toţii că munca pe care o facem este o muncă pentru totdeauna, că fiecare obiect pe care îl aducem în Muzeu îşi găseşte un loc firesc în satul nostru, făcut cu mâinile noastre şi pentru nevoile noastre, desigur că e de înţeles pentru ce toţi echipierii noştri au muncit cu atâta sete şi cu atâta bucurie.

Într-adevăr, pentru orişice îndrăgostit al muncii cu folos, ar fi fost o adevărată desfătare să vadă chipul în care au plecat echipierii noştri în toată ţara, fiecare înverşunat să găsească lucrul cel mai de preţ, din toate câte le ştia. Sunt unele case a căror transportare nu este lucru de glumă. Iată, de pildă, casa din Moişeni, din ciudata şi îndepărtata ţară a Oaşului. Când o vezi, te cuprinde o spaimă uimită: trebuie să fi fost nebun şi cine a făcut-o, dar şi cine s-a încumetat să o aducă în Bucureşti. E o casă din bârne, toate de stejar, şi atât de mari şi de groase, încât două puse una peste alta fac un perete întreg. Fiecare bucată trece de 500 de kilograme şi unele dintre ele trec de mie. Câte douăzeci de oameni abia le urnesc din loc. Aceste bârne trebuiau uşor desfăcute din încheieturile lor, puse în căruţe, care plecau pe drumuri de-a dreptul peste câmp, iarăşi descărcate şi încărcate în vagonete mici de exploatare forestieră, iar descărcate şi încărcate în vagoane de linie îngustă, apoi în vagoane normale ş.a.m.d. De cinci ori de-a rândul, bârnele acestea au fost ridicate pe braţe, cu grijă şi teamă să nu se strice nici ele şi nici să strivească trupuri de oameni. Numai cu o muncă de zi şi de noapte s-a putut face această nebunească încercare de a aduce din creierul munţilor casa nemaivăzută de nimeni alţii decât de oşăni.

Şi, de asemenea, toate celelalte case, unele fragile şi pline de crestături minunate, cum e cea a Gorjului, altele ţepene şi groase, cum sunt cele ale Banatului.

Dar, în sfârşit, a dat Dumnezeu de am văzut sosite la faţa locului, acolo unde acum două luni nu erau decât dărâmăturile fostului grajd Marghiloman, toate tonele de case pe care le voiam.

A început atunci a doua muncă, pe care, de data aceasta, au făcut-o meşterii săteni din toată ţara. Iarăşi ar fi fost o privelişte frumoasă pentru orişice îndrăgostit de treburile muncii ţărăneşti. Oricât de mult ai fi colindat ţara şi oricât de băgător de seamă ai fi fost ca să înţelegi rostul fiecărui lucru, tot n-ai fi avut putinţa să înveţi atâtea câte s-au putut învăţa pe şantierul Muzeului. Nu a fost echipă de ţărani care să lucreze una la fel cu cealaltă. Ci fiecare îşi avea meşteşugurile ei. Fel şi fel de chipuri deosebite de a încheia lemnul, de a bate vălătucii, de a aşeza stuful ori împleti nuiele. A fost un spectacol care a părut fermecător chiar sătenilor înşişi. Mai mare dragul ţi-era să-i vezi cum dădeau din când în când o raită pe la vecini să vadă – ei ce fac? Şi-apoi stau de se mirau, uneori cu ciudă, alteori cu mândrie, la ce fac alţii. Ce poate fi mai ciudat, de fapt, decât întâlnirea laolaltă a meşterilor stufari din Tulcea, care îşi ridică gospodăria lor, foarte frumoasă, de altfel, doar din chirpici, din ciamur şi din stuf, cu a meşterilor cioplitori de lemn sau a clăditorilor în piatră? Dar, până la urmă, cum e săteanul tradiţionalist, fiecare s-a împăcat cu gândul că o casă adevărată, ceea ce se cheamă casă de gospodar, este aceea a lui. Celelalte sunt ciudăţenii. „Bieţii  oameni; clădesc şi ei din pământ dacă n-au pădure” spuneau oamenii de munte. Şi „ăştia îşi fac bârlog ca ursul din pădure” răspundeau cei de la baltă.

Apoi, firesc, pentru că aşa e omul că mai şi glumeşte câteodată, au început, în vorbele tăinuite seara la odihnă, să mai se şi înţepe. Badea George Căilean din satul Şanţ, meşterul care şi peste vară ne-a dat atâta ajutor în echipe, cu toţi cei opt ortaci şănţeni, se uita, de pildă, la oşănii cei cu bârnele late şi cu straiele atât de deosebite, cu iţari largi în cute, fiecare crac cât o fustă de femeie, care se cheamă gaci. Şi spunea: „ăştia sunt tot la un fel croiţi; ori şi-au făcut gacii după chipul bârnelor, ori bârnele şi le-or cioplit după chipul gacilor”.

Dar de supărat nu s-a supărat nimeni. Dimpotrivă, au făcut unii cu alţii şcoală, ajutându-se ca la clacă. Uneori lucrul era şi cu primejdie pentru ce voiam noi să facem, pentru că regula noastră era autenticitatea, păstrarea stilului local. Or ei, când li se părea că era ceva frumos la vecini, odată se apucau de stricau ce făcuseră şi trânteau nişte perechi de stâlpi ca la Gorj, în plină casă tulceană. Mai ales că material lemnos li se da, la nevoie şi cărămidă aveau la îndemână. Cu tare multă jale se îndurau ei să nu folosească acest material bun şi nou, de dragul autenticităţii. După a lor socoteală, ori făceai casă bună, adică nouă, ori o lăsai încurcată. Dar până la sfârşit, mereu privegheaţi şi îndrumaţi să nu-şi facă satul de râs, tot au scos-o la bun capăt.

Şi acum, în zilele acestea din urmă, au început să ne sosească şi perechile de gospodari, care urmează să locuiască în case. Priveliştea a început să se schimbe. Din şantier, satul nostru a ajuns să fie chiar sat. Ce înseamnă o mână de femeie şi priceperea bunei gospodine, este mare lucru! Mai întâi, femeia, puţin cicălitoare, cum îi stă ei bine uneori, a început a grăbi lucrurile şi a se arăta nemulţumită: asta lipseşte, asta nu-i bine făcut, aici n-aţi fost oameni harnici. „Că dacă eram eu de la început, spunea una, două părechi de case ridicaţi până acum”. Şi oamenii, mai de voie, mai de nevoie, s-au pus să facă pe placul gospodinelor, că a lor, de fapt, e casa şi ele sunt stăpâne acolo. Şi ele ştiu câte trebuie la o casă, ce-i prieşte găinii şi purceilor, unde trebuie să stea lada de zestre şi ceaunul şi unde e locul fiecărui lucru: război, răşchitoare, budeică, gâf, copcileţ, podişor, lăicer, fedeleş şi fedelecuţ şi câte mai sunt în gospodăria omului.

Desigur că, în graba mare, mai lipseşte câte ceva, spre deznădejdea lor. Femeia bătrână din Ţara Moţilor, era zilele acestea amărâtă tare că-i lipseşte nu ştiu ce de nu-şi poate pune războiul şi nu se cade să stea degeaba. Drept e că s-a mai împăcat puţin, că ieri a dat mâna cu Vodă, când i-a făcut cinstea să-i intre în casă.

Şi apoi lucrul se poate desăvârşi. Ce este greu s-a făcut. Au rămas numai puţine de adaos, pentru ca Muzeul nostru să nu fie numai Muzeu, ci sat adevărat. Îi trebuie patina pe care o aduce cu sine timpul şi viaţa omului. Căci, tot aşa după cum nu e cu putinţă să imiţi piatra veche peste care au trecut veacuri şi nici netezimea lemnului din poarta pe care au deschis-o mii de mâini, tot astfel nu poţi da viaţă unei gospodării decât dacă trudeşte acolo viaţă de om. Şi ăsta ni-i gândul: să nu avem standuri şi vitrine, cu obiecte catalogate, ci o frântură de viaţă vie, aşa cum este ea, acolo unde este. Când ai intrat într-o gospodărie din satul nostru, să auzi vorba grăită în partea locului, să vezi toată viaţa de acolo, aşa ca să ţi se pară că eşti din sat.

Ce mare prilej de învăţătură pentru orişicine! Cunoaştem atât de puţin ţara! Cine se poate lăuda că a văzut tot ceea ce se cade să fie văzut, tot ceea ce este de preţ în nesfârşita privelişte a satelor noastre, fiecare colţ de ţară fiind dovada unei străduinţe de veacuri, plină de putere de creare, ca tehnică de muncă, orânduire socială şi de farmecul statornic al sufletului împătimit de frumos, care caută şi izbuteşte mai totdeauna să pună pe întreaga lui viaţă pecetea răscumpărătoare a creaţiei artistice.

Cine va trece să vadă acest Muzeu al Satului şi al sătenilor noştri va avea strânse laolaltă dovezile nobleţei sufleteşti a acestui neam de creatori adevăraţi, în toate domeniile. Săptămâni de-a rândul şi-ar putea cineva petrece aici, umblând din casă în casă şi din om în om, uitându-se la fiecare lucru în parte, asemuind şi făcând deosebirile de la o regiune la alta. Fără să o vrem, în Muzeul nostru am izbutit să scoatem la iveală un lucru pe care nu îl înţeleg destul de mulţi nici astăzi încă. Anume, am izbutit să arătăm una dintre cele mai mari mândrii ale neamului românesc, o mândrie pe care nu o puteam avea decât noi şi nici un alt popor: anume aceea că reprezentăm cea mai mare şi mai întinsă civilizaţie ţărănească din câte se află. Toţi sătenii aceştia, de oriunde ar fi, din Basarabia sau din Banat, din Maramureş sau din Dolj, se înţeleg unii cu alţii: vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi feluri de a preţui viaţa şi de a pricepe frumosul, acelaşi fel de a-şi întemeia gospodăria, în ciuda faptului că n-au un şablon de imitat şi, deci, nimic nu este leit cu altceva, ci totul este viu, spontan, puternic, întocmai ca viaţa însăşi. După cum nu e frunză de stejar care să semene leit cu altă frunză de stejar, asemeni nici un colţ de ţară nu e ca alt colţ de ţară. Totuşi, simţi limpede şi puternic că este aceeaşi ţară. Şi că izvorul viu al acestei vieţi de creaţie românească ţâşneşte de orişiunde, un harnic fântânar încearcă să-şi pună troiţa de fântână pe tot întinsul ogor românesc.

Aceasta este învăţătura cea mare pe care o poate da cui ştie să înţeleagă Muzeul Satului Românesc.

            Şi fără nici un soi de îndoială, marele public românesc va şti să înţeleagă munca Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, va şti să preţuiască munca sătenilor care au trudit în ajutor şi va şti să fie şi recunoscător Aceluia din al cărui îndemn s-a alcătuit acest Muzeu. Astfel ca din această mare lecţie de naţionalism al faptei, să ştim trage toate foloasele care se cuvin.

[1] Sociologie românească, anul I, nr. 5/ mai 1936, pp. 28-31

*Sursa imaginii: http://www.muzeul-satului.ro/muzeul/6/istoric

The post Întâmplări şi privelişti din Muzeul Satului appeared first on Cooperativa G.

Autenticitate şi realism monografic. Scriitorii români interbelici şi şcoala Gusti

Paul CERNAT

Revista TRANSILVANIA, nr.8-9/2016

Rezumat: studiul urmăreşte impactul Şcolii sociologice de la Bucureşti a lui Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl asupra scriitorilor români interbelici, ca parte a unui program mai larg de atragere a elitelor intelectuale tinere. Filmele sociologice despre campaniile monografice, reportajele de teren, reconstituirile muzeografice sunt privite ca instrumente de cartografiere identitară, numitorul comun al perspectivei fiind dat de imperativul angajării etice în serviciul comunităţii, de autenticitatea experienţei şi de realismul monografic.

Abstract: This study try to evaluate the impact of the Sociological School of Bucharest, created by Dimitrie Gusti and Henri H. Stahl, on the Romanian interwar writers. The social program of this national instituution and its scientific agenda have as main objective a mobilisation of the young intellectual elites and a social map of the country. From this point of view, the documentary films, the sociological reports and the museological reenactements shall be regarded as some identity maping tools. The common denominator of this enterprise is defined by the ethic social engagement, by the authenticity of the experience and also by the realist attitude of the monographs.

Cuvinte cheie: scriitori, autenticitate, realism, sociologie, monografie

Keywords: writers, authentic, realism, sociology, monography

Într-un text cu caracter panoramic (Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret de fondator) inclus în masivul volum-reconstituire a campaniei monografiste Cornova 1931[1], profesorul Zoltán Rostás insista asupra legăturii profunde între demersul tinerilor membri ai şcolii monografiste şi cel al tinerilor scriitori şi filosofi existenţiali care vor fonda în 1932 Asociaţia culturală „Criterion”: „Căutările tinerilor monografişti coincideau cu căutările tinerei generaţii de scriitori şi filosofi. Din joncţiunea acestora s-a născut ultima asociaţie culturală din anii `30 care promova dialogul pe teme culturale şi politice şi nu intoleranta impunere a unei perspective în detrimentul alteia.” Dacă pluralismul dialogic, sincretic al perspectivelor dă, într-adevăr, măsura Şcolii sociologice de la Bucureşti (ca şi a Asociaţiei Criterion), implicarea scriitorilor – nu numai a celor din noua generaţie – în activităţile sale dă, printre altele, măsura curiozităţii interdisciplinare a literaţilor români interbelici. Nota Bene, în Universitatea românească interbelică, literele, filosofia şi sociologia erau discipline integrate; D. Gusti conducea seminarul de sociologie, politică şi etică din cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, iar mare parte din conferinţele, dezbaterile şi anchetele asociate s-au desfăşurat în cadrul respectivei facultăţi. Contribuţiile literaţilor la revistele de profil sociologic şi etnografic a fost, şi ea, semnificativă, iar colaborarea dintre sociologi, folclorişti, antropologi, etnomuzicologi, pictori, fotografi şi scriitori poate oferi oricînd un bogat material documentar pentru o carte (sau chiar mai multe), iar Paginile monografiilor socio-antropologice, documentele folclorice şi celelalte materiale textuale culese „de pe teren” au, adeseori, o expresivitate literară frapantă (chiar dacă involuntară), plină de naturaleţe. Fără a intra deocamdată în detalii, mă voi limita să schiţez o serie de aspecte ale implicării scriitorilor în proiectele şcolii gustiene, pornind de la cîteva exemple ilustrative.

Începînd cu generaţia paşoptistă, scriitorii români s-au preocupat constant de elaborarea unor imagini ale identităţii sociale autohtone; în condiţiile socio-demografice ale României Mari, şcoala sociologică de la Bucureşti le oferea posibilitatea unei noi „cunoaşteri şi înţelegeri” a „ţării reale” – una realistă şi autenticistă, pornind „de la firul ierbii” prin experienţa directă, de teren. O cale de acces privilegiată a constituit-o investigarea lumii satului (larg majoritară), cu accent pe zonele sale arhaice. Interesul pentru „autenticitatea tradiţiilor” explică, într-o anumită măsură, atenţia cu totul particulară acordată supravieţuirilor satului tradiţional, „devălmaş”, abia atins de modernizare, dar perceput deja ca un anacronism sortit dispariţiei; fireşte, monografiştii s-au raportat la el în acord cu propriile agende ideologice, pledînd, după caz, fie pentru „ridicarea”, fie pentru salvarea sa.

Filmul documentar-sociologic

Gînditor creştin şi poet ortodoxist (apropiat, în unele momente, de avangardă), dar şi jurist, economist, sociolog, Paul Sterian s-a implicat de la început, alături de prietenul Mircea Vulcănescu, în acţiunile şcolii gustiene. Ambii s-au numărat, împreună cu Henri H. Stahl, şi printre iniţiatorii asociaţiilor „Forum” şi „Criterion”, definitorii pentru identitatea de tip creuzet a „noii generaţii”. Prima soţie a lui P.S. – pictoriţa Margareta Sterian – l-a urmat, abia întoarsă de la studiile sale pariziene, în campania monografică de la Drăguş, condusă de Dimitrie Gusti (13 iulie – 16 august 1929). În decembrie acelaşi an, a participat şi la expoziţia organizată de Seminar (în organizarea pictorului Mac Constantinescu), expunând şase portrete de ţărani şi copii din Drăguş, iar în cadrul primei expoziţii personale, găzduite de Sala Mozart din Bucureşti şi deschise până în ianuarie 1930, a expus mai multe peisaje, naturi statice şi 30 de portrete reunite sub titlul tematic „Copiii din Drăguş”. Împreună cu N. Argintescu-Amza, Paul Sterian va realiza, la începutul anilor `30, unul dintre cele mai elocvente filme documentare ale monografiştilor Drăguş, un sat din Ardeal. Un alt scriitor de talent, vechi colaborator la vîrf al lui Gusti, redactor la Arhiva pentru ştinţa şi reforma socială etc. –  e vorba de Emanoil Bucuţa, se va număra – alături de H. H. Stahl şi Anton Golopenţia – printre regizorii documentarului sociologic Cornova, un sat din Basarabia. Prezentată, împreună cu documentarul Drăguş… în ianuarie 1932, sub egida secţiei sociologice a Institutului Social Român, producţia în speţă sintetiza experienţa celei de-a şaptea campanii monografice, desfăşurate între 25 iunie – 13 august 1931 în satul basarabean omonim din judeţul Orhei. Ambele filme au stîrnit interesul comentatorilor din presă – între care scriitori ca Adrian Maniu sau animatorul criterionist Petru Comarnescu. Nu scriitorii vor fi însă primii care vor enunţa „estetica” acestor demersuri – o estetică existenţială şi autenticistă – ci Dimitrie Gusti, într-un articol despre relevanţa monografierii cinematografice a satelor (Filmul documentar sociologic, în Curentul, 6 ianuarie 1932[2]):

„Filmul documentar sociologic nu oferă însă numai documente, ci exprimă forme sociale de viaţă. Simplele elemente documentare, luate pentru o demonstraţie cu totul ştiinţifică, se transpun pe plan emoţional şi devin un adevărat poem rustic. Pentru ce, deşi filmul nu are, după formula obicinuită, nici personagii şi nici acţiune, prezintă el totuşi un deosebit interes dramatic? Fiindcă se referă la viaţa comunităţii săteşti. De aceea, filmul realist conţine mai mult decît fotografii oneste şi tablouri frumoase, dar reci – pentru că din el se desprinde o poezie spontană şi pentru că în el vibrează un suflu şi o frăgezime nouă de viaţă originală”.

Implicit poetice, asemenea filme „pot fi numite experimentale sau realiste” şi sunt în totul eliberate (…) de orice deformare intenţional estetică şi doctrinară”. Este evidenţiat caracterul plein air-ist şi de ready made (de docudrama, am spune azi), subordonat unei metode obiectiviste şi comportamentiste:

„Studio a fost satul şi regiunea – în plin aer – unde s-a făcut cercetarea monografică; personagiile au fost ţăranii din satul studiat, aşa cum trăiesc; acţiunea (…) viaţa însăşi, desfăşurată în cadrul ei natural; textul l-au făcut ţăranii înşişi, prin viaţa lor obicinuită”.

La rîndul ei, tehnica regizorală ar implica încadrarea imaginilor vizuale „în ritmul total al vieţei săteşti, reconstituind exact împrejurările de viaţă, fără nici un amestec din partea celor ce luau filmul”. Un „amestec’ există totuşi, deşi suntem asiguraţi că „filmul documentar nu are la bază o teză, estetică sau de propagandă (cum sunt, bunăoară, filmele sovietice”, întrucît seria de imagini cinematografice „nu este luată la întîmplare, ci este străbătută de o idee directivă, de un plan: o ideologie ştiinţifică, aceea care este ideea cercetării monografice”. O asemnenea „sociologie românească a satelor filmată” are – în formularea acelaşi Gusti – un caracter de „reconstituire intuitivă şi ştiinţifică”; revelator, cuvîntul intuitivă explică aici, măcar în parte, rolul acordat artiştilor şi scriitorilor în economia acestui megaproiect naţional. Un megaproiect în cadrul căruia satul este folosit ca „bază de construcţie a naţiunii” şi principal indicator al specificului autohton (potrivit lui H. H. Stahl, satul românesc ar reprezenta „cea mai mare şi mai întinsă civilizaţie ţărănească din cîte se află”). Pentru Dimitrie Gusti, importanţa filmului ca instrument de cunoaştere este superioară celei livreşti:

„Secţia sociologică a I.S.R. intenţionează să continue filmarea satelor, pe regiuni. Căci – credem -, zece pînă la douăsprezece filme săteşti ar face, pentru cunoaşterea şi înţelegerea ţării, mai mult decît întregi vrafuri de cărţi. Acest plan cinematografic intră în cadrul unui vast cîmp de acţiune monografică”.

Chiar dacă „planul cinematografic” nu va putea fi dus pînă la capăt, el se va concretiza, în următorii ani, prin cîteva noi scurt-metraje documentare cu caracter socio-etnografic (între care Satul Şanţ, realizat în 1936 de H. H. Stahl, Obiceiuri din Bucovina, realizat în 1937 de H. H. Stahl şi Constantin Brăiloiu­, sau impresionantul cine-eseu Ţara Moţilor realizat de Paul Călinescu în 1939, cu un comentariu de Mihail Sadoveanu în lectura lui Mihail Puşcariu, şi premiat la prestigiosul Concurs de artă cinematografică de la Veneţia în acelaşi an; Premiul Filmului Documentar pe care l-a primit a marcat prima recunoaştere internaţională a filmului românesc. Afinitatea regimului carlist autohton cu cel mussolinian pare să fi avut un rol în selecţie, dar producţia rămîne excepţională, iar textul sadovenian are, pe alocuri, un caracter subversiv).

Într-un articol din Adevărul, 21 februarie 1932 (Cartea fără slove)[3], poetul şi dramaturgul Adrian Maniu – cu preocupări constante pentru artele vizuale –  apreciază superlativ „viaţa unui sat” din primele două filme monografice sus-amintite. Judecăţile despre autenticitatea cinematografică (fără literaturizări inutile) şi şansele ei „peste hotare”, în condiţiile lipsei de capital, merită evidenţiate:

„Încercările de film românesc au avut uneori dorinţa să ne apropie de literatura bună – şi, dacă nu au fost încoronate de tot succesul aşteptat, vina aparţine, într-o proporţie hotărîtoare, lipsei de capital, lipsei de experienţă a regizorilor şi faptului că că se pornea, cel mult, o adaptare, cînd trebuia comandată o creare specială. (…) Dar cînd, pentru alte ţări, civilizate, investirile în film sunt rentabile surse de bogăţie – faptul că avem un capital de frumuseţe ce nu îşi găseşte încă mijloacele unei solide valorizări ne îndeamnă să credem că trebuie studiate toate condiţiile în care ar putea să-şi capete prienică viaţă filmul românesc. Şi anume, filmul care, trăind prin el însuşi, ar fi plăcut şi publicului nostru şi ar fi izbutit să fie cerut şi peste hotare”.

Nu numai „autenticitatea naturală” a satului tradiţional este însă elogiată de comentatori; în răspăr cu esenţialismul anistoric al metafizicii ruraliste, Petru Comarnescu aprecia, într-un articol despre Modernismul la Cornova din Rampa, 30 octombrie 1933, efectele procesului de „orăşenizare” şi „deschidere” a satului tradiţional. Pledoaria sa în favoarea modernizării satului aduce, în incipit, un „omagiu” secţiunii monografice a Institutului social Român, conduse de D. Gusti, datele oferite în monografia lui Anton Golopenţia fiind considerate paradigmatice pentru respectivul proces:

„Ştim cu toţii că viaţa satelor noastre nu mai este închisă în sine, ci, de multă vreme, deschisă tuturor influenţelor. Dar puţine sunt studiile care au adîncit această dinamică a unităţilor sociale, `desfăşurînd în timp trecutul comprimat în prezent‘. (…) în cadrul campaniilor monografice la sate, Anton Golopenţia (…) a fost acela care s-a pasionat a înţelege procesul de orăşenizare a satului basarabean Cornova. Urmărind datele şi interpretările din Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială ai de-a face cu însuşi procesul tipic de modernizare al unui sat românesc. (…) cornovenii nu s-au modernizat numai în dans. Anton Golopenţia le urmăreşte procesul de orăşenizare în mobilier, în îmbrăcăminte, în icoane. În unele cazuri, modernizarea, adică ţinerea în pas cu modele şi stilurile vremilor, e mai veche”.

Punînd accentul pe explicaţiile de natură economico-socială, liderul criterionist vede în tineret un vector al modernizării rurale:

„Odinioară, Cornova era împărţită după starea persoanelor; acum e împărţită în clase economice. Tinerimea, pierzînd conştiinţa acestor transformări, a ajuns să socotească îmburghezirea drept scop în sine, privind cu dispreţ satele din vecinătate, mai ţărăneşti şi naturale”[4].

Jurnalul de campanie

Alături de filmul documentar, jurnalul de campanie rămîne un instrument favorit de cunoaştere a lumii sociale a satului tradiţional românesc. Printre tinerii colaboratori din Serviciul Social al Tineretului iniţiat şi condus de Gusti în 1938-1939 s-au numărat şi cîţiva scriitori tineri, între care Laurenţiu Fulga-Ionescu, care a ţinut, la solicitarea profesorului, jurnalul campaniei în satul Bogaţi-Dîmboviţa, publicat în seria „Cartea Echipelor” (1938)[5]. Cu prilejul prezentării, la Bucureşti, a proiectului revistei elveţiene Aujourd-hui. Revue International (Geneva), E(lisabeth). H(enri).-Hayem, directoarea virtuală a unei publicaţii profilate pe promovarea realizărilor culturale importante din diverse ţări se arăta – într-o scrisoare din 16 martie 1938 către Henri H. Stal trimisă pe adresa Fundaţiei Culturale Regale „Prinţul Carol” – foarte interesată de „activitatea la ţară a studenţilor” (i.e. echipele regale studenţeşti), pe care o receptează însă într-o grilă literaturizantă. Prin comparaţie cu viziunea dură (subsumată unei atitudini voluntariste) a lui Laurenţiu Fulga-Ionescu, care consemnează scepticismul antimodern al ţăranilor, perspectiva ei exterioară tinde să ilustreze, idealizant, „o fericită rezolvare a raporturilor şi înţelegerii dintre lucrătorii manuali şi intelectuali”. Reţine atenţia ideea jurnalului ca formă de expresie:

„m-am gîndit că nimic nu ar fi în acelaşi timp mai viu, mai pasionant şi instructiv decît prezentarea acestei activităţi sub formă de jurnal zilnic, munca unora şi a celorlalţi, raporturile cu ţăranii, conversaţiile tipice, din toate punctele de vedere, folclorul, arta lor, concepţia lor despre viaţă, raporturile pe care le au cu studenţii (…) partea pitorească a acestei vieţi, muncile şi peripeţiile lor”.

Comparaţia cu romanul apare ilustrativă pentru potenţialul atribuit (non)ficţiunii autenticiste în promovarea internaţională a identităţii tradiţionale româneşti:

„Totul ar fi infinit mai pasionant decît un roman, şi cît de instructiv! Şi ce contribuţie la înţelegerea între diverse grupuri umane! Dar, cum eu mă aflu la Geneva şi nu în România, n-ar putea oare o echipă să-şi scrie jurnalul cotidian? L-am publica: ar avea, probabil, lungimea unui roman. Şi, după aceea, dacă vă convine, l-aţi da sub formă de carte în seria publicaţiilor dvs. Şi mi se pare că ar fi o publicaţie importantă din punct de vedere cultural şi interesantă pentru toate ţările”.

Viziunea directoarei de la Aujourd-hui este una de antropolog care se apropie cu simpatie de habitatul „bunului sălbatic” necunoscut:

„Visul meu ar fi fost să trăiesc o vară, această viaţă, împreună cu o echipă şi să redactez acest jurnal în fiecare zi, cu impresiile sale, cu partea sa grea, comică, pitorească (…), totul la un loc, omul şi regiunea, natura, gîndirea şi intuiţia şi instinctele omului aflat atît de aproape de natură”[6].

Răspunzîndu-i, Emanoil Bucuţa o asigură „raporturile spirituale între omul oraşului şi omul cîmpului nu vor întîrzia să vă parvină în număr mare”, dar adaugă elemente noi (inclusiv personale) solicitarilor privind promovarea externă a specificului autohton:

„Mi-am amintit de dorinţa dvs. de a avea textul în limba franceză al vechii noastre balade Mioriţa. Am vorbit cu D-şoara Maria Holban, pe care aţi cunoscut-o la Bucureşti şi care este ultima traducătoare a acestei fermecătoare poezii. M-a rugat să vă trimit volumul ei Incantations, cu cele mai bune urări pentru frumoasa dvs. revistă. În ceea ce priveşte mica mea nuvelă care se găseşte în micul meu volum, cu totul epuizat, am reuşit să descopăr un exemplar. Titlul ar fi ceva gen Le foulard rouge, deşi `foulard‘ nu este ţărănesc. Corspondentul în germană ar fi Halesbinde. Este un episod destul de veridic bazat pe realitatea vieţii ţăranilor noştri din Transilvania. Este satul meu şi lumea pe care o revăd în fiecare an, pe malul Oltului”[7].

Interesul pentru pitorescul etnografic, cu accent pe zona Balcicului şi Transilvaniei, caracterizează multe producţii literare ale lui Bucuţa (romanele Capra neagră, Fuga lui Şefki, Maica Domnului de la Mare ş.a.), paralele cercetărilor sale privitoare la populaţiile româneşti „de frontieră” sau din afara graniţelor.

Muzeul în aer liber

Pe lîngă prodigioasa activitate de om de teatru, regizor, teatrolog şi dramaturg, autor (între altele) al unor piese-reper precum Take, Ianke şi Cadîr şi Muşcata din fereastră sau al romanelor „aviatice” inspirate de Aurel Vlaicu (Sfîrlează cu fofează ş.cl.), ci şi co-autor – alături de Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl – al Muzeului Satului, al cărui concept arhitectonic l-a proiectat. Dimensiunea conceptuală exprimă în cel mai înalt grad modernitatea perspectivei gustiene asupra lumii rurale; o viziune – încă o dată – realist-autenticistă şi sintetică, definitorie pentru sensibilitatea şi programul tinerelor elite culturale şi literare din epocă. În concepţia lui Gusti, un asemenea „muzeu în aer liber” se diferenţiază de exemplele „romantice” şi „etnografice” din ţările nordice (Skansen, Bingdo, Lillehammer) prin caracterul de „muzeu social”, fapt subliniat într-un articol al lui Mircea Eliade (Muzeul satului românesc). În calitate de proaspăt vizitator (între sutele de mii ai „Lunii Bucureştilor”) tînărul eseist ţine să evidenţieze, înainte de orice, impresia de „realitate românească” şi de „autenticitate” a întreprinderii muzeografice, ambele – „copleşitoare pentru toţi”, principalele sale observaţii vizînd unitatea stilistică şi „centripetismul”  civilizaţiei ţărăneşti din provinciile autohtone. Elogiind „rezervele de creaţie şi dorul de reînnoire al maselor ţărăneşti”, Eliade reafirmă, la final, caracterul de sinteză culturală al satului românesc, apt să asimileze creator modernitatea fără a-şi pierde nota specifică: „Cine a văzut cu atenţie Muzeul Satului ştie că nu se poate teme de `modernizare`, de hibridism. Cultura ţărănească este, încă, destul de fertilă ca să poată asimila şi preface, după canoanele sensibilităţii ei”[8].

Reportajul monografic

Primele volume ale lui Miron Radu Paraschivescu – poet militant, gazetar în presa de stînga şi militant comunist în ilegalitate – au fost două culegeri de reportaje inspirate de experienţa sa „de teren” în cadrul echipelor sociologice gustiene: Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor[9], urmat de Pîine, pămînt şi ţărani[10]. S-a vorbit, în cazul lor, şi despre influenţa reportajelor lui Geo Bogza, ele însele cu un evident caracter „monografic”, reunite în Ţări de piatră, de foc şi de pămînt (1939). Chiar dacă se situează, prin comparaţie, la un nivel de expresivitate mult mai scăzut, adevărata relevanţă fiind de natură socio-mentalitară, o înrudire există, şi ea e în egală măsură ideologică şi artistică. Interesul pentru provinciile nou-alipite după 1918, prezentate ca victime ale eşecului modernizării capitaliste, se regăseşte, cu accente specifice, în paginile sale, ca şi realismul social dur, „demascator”, prezent şi în fotografiile lui Iosif Berman (acesta din urmă – ilustrator al reportajelor lui Bogza şi F. Brunea-Fox, colaborator la campamiile monografice ale lui Gusti şi fotograf al Curţii Regale; anterior, a realizat şi fotografii ale revoluţei bolşevice din octombrie 1917, care i-au fost însă confiscate).  În anii `60, fostul ilegalist îşi va relua în volum aceste scrieri (în culegerile Bîlci la Rîureni[11] şi Drumuri şi răspîntii. Reportaje 1937-1944[12], cu eliminarea corespunzătoare a reportajelor despre Basarabia), legitimîndu-le retrospectiv prin prisma mizei antilegionare în bătălia pentru captarea tineretului studenţesc. Implicarea afectivă (angajarea ca dez-alienare, ca integrare într-o credinţă colectivă) în echipele Serviciului social al tineretului (apreciat drept „primul loc unde prietenii îşi spuneau tovarăşi”) pune în evidenţă contrastul frapant între perspectiva observatorului „de la oraş” şi o Românie „aspră”, arhaică, ostilă, care percepe echipele cu ostilitate, ca pe nişte exploatatori străini, ameninţători, de la care aşteaptă doar să le dea, direct, „ajutoare”. Scoase de sub influenţa „aparatului de stat burghez” – ţine să sublinieze, strategic, MRP – Echipele Regale Studeneşti „aduceau prin fapta şi cuvîntul lor, riposta hotărîtă împotriva fascismului”. Caracterul de alternativă etico-politică în raport cu acţiunile Mişcării Legionare (care-şi făcuse, de asemenea, un titlu de glorie din taberele de muncă pentru tineret) e marcat persuasiv, prin contrast: „Nu era puţin lucru să preferi – cu bună credinţă – bluza de echipier, carnetul de însemnări, lopata de săpat şi mistria de zidit case, cămăşii verzi, centironului şi pistolului legionar”. În recenta sa cercetare asupra tineretului interbelic[13], Dragoş Sdrobiş comentează reportajele reeditate de MRP din perspectiva relegitimării naţional-comuniste a mobilizării studenţimii – inclusiv prin recuperarea experienţei Serviciului Social, noua politică de „ridicare” a satului apelînd, şi ea, la instituţia căminelor culturale şi la sistemul de repartiţie a intelectualilor la sate, acţiunile echipelor regale fiind privite de fostul reporter drept „un punct avansat pe care-l atingea în evoluţia şi viaţa poporului românesc din vremea capitalismului, punct care tocmai de aceea reprezintă unul dintre cele mai sănătoase momente în moştenirea culturală a trecutului apropiat, pe care o putem prelua, îmbogăţind-o”. Chestiunea recuperării modelelor carliste din perioada Frontului Renaşterii Naţionale (primul partid unic din istoria României) în cadrele ceauşismului, de la tehnicile de propagandă şi mobilizare la biopolitocă şi metodele de „ridicare a satelor prin munca intelectualilor”) reprezintă însă un subiect mult mai vast, de studiat în detaliu.

(Neo)realismul rural de tip monografic a avut debuşee şi în roman. Un exemplu nediscutat ca atare pînă acum îl oferă primul volum din Moromeţii lui Marin Preda, „monografie” realist-autenticistă a satului românesc din Cîmpia Dunării la finele epocii interbelice. „Criza satului” şi mentalităţile asociate ale personajelor se lasă, de fapt, mult mai bine înţelese prin grila de interpretare a monografiştilor (de la viziunea conservator-socială a lui Mircea Vulcănescu la cea a reformistă a lui Anton Golopenţia)[14] decît în cheia marxistă prin care a fost citit, adeseori, tendenţios.

[1] Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasiel Şoimaru, Editura Quant, Chişinău, 2011, p. 602.

[2] Ibid., pp. 416-417

[3] Ibid., p. 447.

[4] Ibid., P. 471.

[5] Laurenţiu Fulga-Ionescu, Campania a doua 1 iulie – 1 octombrie 1938 Bogaţi Dîmboviţa, Editura Fundaţia Culturală Regală Carol I, Bucureşti, 1939.

[6] Henri H. Stahl, Epistolar monografist din arhiva de scrisori a lui H. H. Stahl, ediţie de Zoltán Rostás, Editura Paideiea, Bucureşti, 2015, pp. 106-107

[7] Ibid., pp. 109-110.

[8] Mircea Eliade, Muzeul satului românesc, Revista Fundaţiilor Regale, anul III, nr. 7, 1 iulie 1936.

[9] Miron Radu Paraschivescu, Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor, Fundaţia Culturală Regală Regele Carol I, Craiova, 1938.

[10] Miron Radu Paraschivescu, Pîine, pămînt, ţărani, Fundaţia Culturală Regală Regele Mihai I, 1943.

[11] Editura Tineretului, Bucureşti, 1964.

[12] Miron Radu Paraschivescu, Drumuri şi răspîntii. Reportaje 1937-1944, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.

[13] Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Editura Polirom, Iaşi, 2015, pp. 246-247.

[14] v. abordarea novatoare a lui Ionuţ Butoi din volumul Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, Cluj, 2015.

BIBLIOGRAFIE

Ionuţ Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc/ Mircea Vulcănescu. A Microhistory of Romanian Interwar Years, Editura Eikon, Cluj, 2015

Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasiel Şoimaru, Editura Quant, Chişinău, 2011

Mircea Eliade, ”Muzeul satului românesc”/”The Village Museum”, Revista Fundaţiilor Regale, anul III, nr. 7, 1 iulie 1936

Laurenţiu Fulga-Ionescu, Campania a doua. 1 iulie – 1 octombrie 1938: Bogaţi Dîmboviţa/The Second Campaign. 1 iulie – 1 octombrie 1938: Bogaţi Dîmboviţa, Editura Fundaţia Culturală Regală Carol I, Bucureşti, 1939

Henri H. Stahl, Epistolar monografist din arhiva de scrisori a lui H. H. Stahl/ Monographic epistolary from the H.H. Stahl correspondence archive, ediţie de Zoltán Rostás, Editura Paideiea, Bucureşti, 2015

Miron Radu Paraschivescu, Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor/People and places from Țara Moților and Basarabilor, Fundaţia Culturală Regală Regele Carol I, Craiova, 1938

Miron Radu Paraschivescu, Drumuri şi răspîntii. Reportaje 1937-1944/ Roads and Crossroads. Reportages 1937-1944, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică/ The limits of meritocracy in an agrarian society: Intellectual unemployment and political radicalization of youth in interwar Romania, Editura Polirom, Iaşi, 2015

The post Autenticitate şi realism monografic. Scriitorii români interbelici şi şcoala Gusti appeared first on Cooperativa G.

Echipele Fundațiilor Regale – pe plan național

Adevărul, Anul 51, Nr. 16279, sâmbătă 20 februarie 1937, p. 1

Petre Pandrea

Experiența  echipelor studențești în cadrul Fundațiilor Regale au dat rezultate interesante și metoda inaugurată va fi extinsă pe întreaga țară.

La Senat s-a prezentat un  proect de lege relativ la organizarea muncii de folos obștesc, care nu face altceva decât să legifereze și să experimenteze pe un plan mai vast încercările reușite ale echipelor studențești.

Ce reprezintă aceste echipe? O integrare în comunitate a tineretului, punând la contribuție, în scopuri practice, energia năvalnică a vârstei.

Echipele Fundației Regale au avut la început un caracter de cunoaștere sociologică a realităților românești.

S-a teoretizat și s-a discutat enorm asupra stilului și stadiului societății noastre fără elucidarea problemelor prealabile prin lucrări preparatorii. Metoda monografică a suplinit aceste lacune din sociologia și politica noastră.

Pe lângă caracterul inițial științific al echipelor studențești s-au adăogat, sau mai exact: s-au grefat ulterior preocupări de ridicare a clasei țărănești.

Experiențele echipei se rezumau la un singur sat într-un an, ales în regiuni considerate tipice.

Concluziile acestor experiențe și metodele de lucru au servit la organizarea pregătirii premilitarilor.

Prin noul proect de lege prezentat la Senat este vorba de crearea unei vaste rețele de muncă în folos obștesc, având drept armată – tineretul.

Munca devine obligatorie, timp de 30 zile anual – pentru orice tânăr.

Țara românească este în momentul de față, la capitolul lucrărilor publice, o jalnică paragină. Cauzele nu pot fi atinse, aici, decât în treacăt. Ele se referă la sistemul de distribuție a avuțiilor și la sistemul de producție, încă defectuos la un regim tânăr. S-au pierdut și tradițiile comunitare, instituindu-se un regim de pradă individuală. Un tip perfecționat de mânuire a banilor în zona publică nu se poate realiza.

Munca obligatorie este un corectiv admirabil pentru remedierea racilelor. Cu gratuite brațe tinere, cu material abundent (lemn, piatră, cărămidă, ciment) și cu o conducere inteligentă se pot realiza minuni.

Statul a preluat această misiune pentru a-și pune ordine în gospodărie, pentru a construi drumuri, diguri, pentru împăduriri, pentru secarea mlaștinilor și pentru a schimba fața României.

Dacă va încăpea pe mâini energice, organizarea muncii de folos obștesc poate fi semnalul unui nou veac românesc, după cum noua instituție poate deveni – dacă nu se vor găsi oameni de energie constructivă – o mare deziluzie, o penibilă deziluzie biurocratică…

Carnetul zilei. Cronica revistelor

Sociologie românească, ianuarie 1937, Anul 2, No. 1

Curentul, Anul X, No. 3274, duminică 14 maertie 1937, p. 2

Primul număr din anul al II-lea al revistei Sociologie românească dovedește o reîmprospătare vădită de forțe, active și proaspete de altminteri de la primul număr de anul trecut. Cel de față are conținutul bogat al unui număr dublu, mai ales în rubrica cronicilor și recenziilor, atât de importantă pentru utilitatea unei reviste.

În fruntea acestui număr d. prof. Dimitrie Gusti adresează studențimii o expunere de orientare și îndemn, din seria celor care au făcut din numerele trecute ale Sociologiei românești tot atâtea etape de lămurire activă a Sociologiei militante: ”Despre știința națiunii românești și serviciul social obligator al studențimii”.

Reluând ideea serviciului social obligator, idee de la care încearcă să se inspire anumite măsuri de stat (fără să poată duce la vreun rezultat), d. prof. Dimitrie Gusti răspunde studențimii care l-a sărbătorit la Universitate cu prilejul celor 25 de ani de învățământ, în cuvinte alese. Suntem în fața unei mărturisiri deosebit de prețioase pentru cercetătorul de mâine al izvoarelor spirituale intime ale sociologiei contimporane românești, unui fel de expunere autobiografică, unei crociane ”contribuzione alla critica di me stesso” care începe cu aceste cuvinte:

”Cred că nu mi-ați lua în nume de rău, și poate aș face un serviciu tinereții d-vs., dacă aș scruta cu o analiză intimă experiența acstor douăzeci și cinci de ani și aș stabili în fața dvs. reguelele care m-au călăuzit de-a lungul lor”. Rândurile care urmează alcătuesc mai mult decât un capitol important de elucidare, mai mult decât un îndemn viguros și nobil, formează o confesiune înțeleaptă, de un nivel omenesc cu totul elevat. ”Ceea ce hotărăște soarta unei vieți nu sunt numai puterile intelectuale ale cuiva. Nu este numai pregătirea mai mult sau mai puțin mare a cuiva și nu sunt nici numai împrejurările externe. Ceea ce hotărăște soarta unei vieți este altceva: este diabolicul lui Socrate, este credința într-un scop căruia ți-ai închinat viața. Această credință este o putere de neînvins.”.

Voi cita, de asemenea, pasajul următor deosebit de clar: ”Dar dacă știința contractează obligații naționale științifice, ea contractează în același timp și obligații naționale etice. Știința, și o știm noi cei care am lucrat pe teren, însemnează  solidaritate cu  nevoile pe care le constatați. Știința însemnează simpatie adâncă cu aceste nevoi, însemnează tendința de a îndruma totul pentru a înlătura răul și pentru a ajuta, pentru a pune umărul, pentru a contribui la înălțarea și înnobilarea aceia ce s-a văzut și aceia ce s-a cercetat. Cele mai frumoase și mai neuitate momente din viața mea au fost cele pe care le-am petrecut o lună sau o lună și jumătate într-un sat românesc. Căci am descoperit acolo o viață, care este de o nobleță, de o însemnătate, de o valoare pe care nu poate s-o prețuiască decât cine o cunoaște temeinic.

Atunci am pășit iarăș cu egală îndrăzneală la o altă formulă, care este un complement, de lămurire, o adăugire la obligativitatea cercetării națiunii românești. Este o altă obligativitate, de natură etică și politico-socială: serviciul social obligator la sate pentru oricine vrea să profeseze în țara românească”. Pe marginea acestui studiu de fond al d-lui prof. Dim. Gusti, revedem iarăș în plastică lumină două dintre capitalele calități ale cugetării sale: armonia de gândire și perfecțiunea instrumentului acestei gândiri, stilul.

Mai colaborează în acest număr al Sociologiei românești d-nii H. H. Stahl despre Piedici mai vechi în alcătuirea unei sociologii românești și d. Anton Golopenția cu un profund studiu intitulat Rostul actual al sociologiei, care trebuia să intre în studiile compunând cunoscutul volum omagial închinat profesorului Gusti.

La Cronici, d. Traian Herseni scrie Câteva lămuriri în legătură cu cercetările monografice.

Mai colaborează d-nii: Em. Bucuța, Mihai Pop, Nicolae Cornățeanu, Zina Apostolescu-Imbrescu cu frumoase colinde de Crăciun, iar la rubrica Documentelor, pr. Constantin Stănică, Hotarul satului Oradei-Dolj. Cum spuneam, materialul recenziilor este deosebit de interesant și bogat.

ÎNTRE SAT ŞI ORAŞ

Dimineaţa, Anul 33, No. 10.824, marţi 9 februarie 1937, p. 1

M. Sevastos

La Institutul social român s-a făcut o interesantă comunicare. E vorba de comunicarea d-lui D. Georgescu, director al Oficiului de studii de pe lângă Institutul central de statistică, despre populaţia activă a ţării.

Luând drept bază recensământul din 1930, România are – la o populaţie totală de 18 milioane – 10.500.000 populaţie activă. Restul îl constituie populaţia pasivă sau întreţinută, formată de nevârstnici, bătrâni, şomeri, infirmi şi, într-o oarecare măsură, de soţii.

Prin urmare, 58 la sută din populaţia ţării sunt activi.

E o cifră impresionantă.

Această proporţie urcată a activilor (care întrec cu 3 milioane pe cei întreţinuţi) se explică prin caracterul agrar al ţării noastre, unde soţiile şi copiii de 14 ani sunt elemente active.

Pe provincii, în frunte vin Oltenia şi Banatul cu cea mai mare proporţie de activi, iar la urmă – Basarabia şi Dobrogea.

Acest fenomen se explică prin natalitatea scăzută din Banat şi din părţile Olteniei vecine cu Banatul, care au deci un număr mai mic de întreţinuţi.

România se aşează în primul rând din punctul de vedere al populaţiei active.

Întrecem toate ţările agricole, fiindcă la noi – în lipsa maşinilor – sunt utilizate toate braţele de muncă pe loturi mici, de dată recentă.

Considerând mediul rural, – spunea autorul, – „avem covârşitorul procent de 90 la sută populaţie agricolă, restul claselor de profesiuni deţinând procente neînsemnate. Deci ne găsim în faţa unei populaţiuni cu o structură profesională omogenă şi nespecializată”.

Dar populaţia agricolă este sporită de orăşenii care se ocupă cu plugăria (20 la sută din mediul urban se ocupă cu exploatarea solului).

Imensa majoritate a satelor noastre provin din sate mărite, a căror populaţie mărginaşă continuă – chiar când centrul oraşului se occidentalizează – să se ocupe cu agricultura.

Cirezile de vite care se întorc seara spre Bucureşti, turmele de oi care pasc maidanele parcului Bonaparte din Capitală –  sunt semnele caracteristice – duse la extrem – a caracterului rural al oraşelor noastre.

Comunicarea d-lui Georgescu a fixat jaloanele, între care guvernanţii – ţinând seama de felul populaţiei – trebuie să clădească orice construcţie de ordin gospodăresc.

Neglijarea realităţilor nu poate duce decât la consecinţe periculoase – cum s-au petrecut lucrurile în trecut.

The post ÎNTRE SAT ŞI ORAŞ; Echipele Fundațiilor Regale – pe plan național; Sociologie românească appeared first on Cooperativa G.

UNIVERSUL

PAGINA BISERICII. Folosul cercetărilor monografice

Nr. 16, duminică 16 ianuarie 1937, p. 6

de EMILIAN VASILESCU

Vorbeam aici cândva despre psihologie şi sociologie în slujba păstorilor de suflete şi spuneam că aceste ştiinţe se prezintă ca două arme noi la îndemâna propovăduitorilor creştini[1]. Ca o precizare a celor spuse atunci cu privire al sociologei, voi încerca acum să arăt pe scurt foloasele monografiilor sociologice, atât pentru misiunea creştină în popor, cât şi pentru activitatea pastorală.

Desigur, cercetarea monografică nu este specifică pentru domeniul social. Se poate face monografia unui eveniment istoric, a unei instituţii, a unui obiect de artă etc., pentru că monografia este cercetarea completă a unui obiect delimitat.

Cercetarea monografică, al cărei trecut istoric se urcă la Frédéric Le Play şi şcoala lui; Edmond Demolins, H. de Tourville, Paul Bureau, Paul Descamps etc., are avantajul că se limitează la o porţiune precisă a realităţii sociale, un sat de exemplu, şi-l studiază din toate punctele de vedere.

Desigur, cercetarea monografică în domeniul social este însoţită de enorme dificultăţi de ordin practic, ca să nu mai vorbim de cele de ordin teoretic. Dificultăţile pot veni de la informatori, de la cercetători şi de la cei care sunt puşi să utilizeze materialul adunat. D. H. H. Stahl a insistat mult şi pe bună dreptate asupra acestui lucru, în lucrarea d-sale: Tehnica monografiei sociologice, în care sunt concentrate experienţele aşa numitei „Şcoale sociologice româneşti“ sau „Şcoala de la Bucureşti“, în fruntea căreia se află d. profesor D. Gusti.

Dar, oricât de mari ar fi aceste dificultăţi şi oricât de fragmentare şi incomplete ar fi până acum aceste cercetări la noi, nu trebuie să ignorăm folosul lor pentru opera de adevărată şi adâncă încreştinare a poporului nostru, operă a cărei înfăptuire se cere astăzi cu o insistenţă necunoscută până acum.

O simplă răsfoire prin publicaţiile Institutului Social Român, care a luat fiinţă în anul 1921, o ochire fugară asupra cercetărilor făcute timp de aproape zece ani de Seminarul de Sociologie de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, în fine, o confruntare a rapoartelor întocmite de inspectorii Fundaţiei Regale Principele Carol şi de şefii echipelor culturale studenţeşti trimise prin sate de M. S. Regele Carol II, şi ar fi destul pentru a-ţi face o idee de ce ar însemna pentru propovăduitorul creştin rezultatele aranjate metodic ale unei adânci şi vaste scormoniri în viaţa poporului nostru.

Semnalez numai un studiu al d-lui Traian Herseni, publicat în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială (anul 1932), asupra vieţii religioase din satul Fundul Moldovei; studiu care mi-a dat mult de gândit. Concluzia la care ajunge d-sa este că în satul Fundul Moldovei se observă o foarte pronunţată tendinţă spre individualizarea vieţii religioase şi spre dezmembrarea vieţii bisericeşti pe secte.

Un alt studiu, la fel de interesant, datorit d-lui Ernest Bernea şi publicat în acelaşi loc şi în acelaşi an – sunt acolo vreo 500 pagini – rezultate ale cercetărilor monografice – tratează despre problema calendarului în satul Cornova-Orhei. Cine vrea să-şi dea seama de tragedia calendaristă, de frământările sufleteşti produse de schimbarea bruscă a calendarului, să citească acest studiu, în care abundă cifrele şi datele precise.

Dar chiar şi numai un mic studiu, al d-nei Ştefania Cristescu, Frecvenţa formulei magice în satul Cornova, publicat în noua revistă Sociologie românească, de sub direcţia d-lui prof. D. Gusti, chiar şi numai acest studiu spune mult propovăduitorului creştin, care nici nu-şi putea închipui că în satul Cornova sunt nu mai puţin de 87 descântători, la care poporul necăjit aleargă uneori mai degrabă decât la graţia sfinţitoare a Bisericii noastre creştine.

Dacă predicatorii creştini ar cunoaşte mai de aproape aşa numitele „surprize“ ale cercetărilor făcute prin satele noastre: boli care ne decimează naţia: sifilisul, tuberculoza, pelagra, malaria; lipsa igienei celei mai elementare; practicile anticoncepţionale cele mai barbare; mortalitatea infantilă; divorţurile; concubinajul etc., dacă ar lua deci cunoştinţă de realitatea trăită de poporul nostru, de nevoile lui reale şi de piedicile ce se opun răspândirii cuvântului Evangheliei, nu am mai asista la spectacolul dureros al predicilor fără miez şi fără efect, nu s-ar mai risipi fără rod mult-puţinul zel misionar al propovăduitorilor creştini – spre marea bucurie a sectanţilor care, s-o mărturisim, ştiu să se folosească de cunoaşterea mai strânsă a stărilor sociale de la noi.

Misionarii creştini au nevoie deci să cunoască pulsul vieţii religioase şi morale în diferitele ţinuturi ale ţării şi la diferitele categorii sociale, potrivindu-şi activitatea după împrejurările în care se află. Lor le trebuie să aibă la’ndemână o vastă anchetă, cuprinzând statistica satelor pe confesiuni, frecvenţa venirii la biserică, amestecul Bisericii în viaţa de toate zilele, abaterile de la canoane, cultul dat celor morţi etc., precum şi o cercetare a proceselor verbale ale jandarmeriilor şi a proceselor la judeţe, tribunale, curţi de apel, o cercetare a opiniei publice, a credinţelor magice, a practicilor vrăjitoreşti etc.

O dovadă că preoţimea a simţit deja nevoia cunoaşterii ştiinţifice a parohiei, o avem în înmulţirea monografiilor de biserici şi parohi, care au, desigur, cele mai multe, un caracter istoric, dar unele nu neglijează nici realităţile actuale, cum este mai ales monografia parohiei şi bisericii Hagiu din Bucureşti. Un colţ de oraş şi un sfânt locaş, făcută de pr. prof. Grigore Popescu. Alte monografii se pot cita: Monografia Sfinţii Atanasie şi Chiril, cu biserica filială Vulpe, din Iaşi (Iaşi, 1934), de pr. N. V. Hodoroabă; Monografia bisericii Sfintei Adormiri (biserica cu lună) din Oradia (Oradia, 1934), de d. Nicolae Firu; Monografia satului Feneş, de pr. Vasile Paica; Monografia bisericii parohiale Belu din Capitală; de pr. Dimitrie A. Băleanu; Monografia bisericii Cărămidarii de Sus, de pr. Muşeţeanu etc.

Iată deci o serie de monografii (cele mai multe le citez după d. H. H. Stahl, din Sociologie românească, anul I, Nr. 6), menite să ne arate ce se poate face în acest sens, dacă este bunăvoinţă. Părintele prof. Grigore Popescu dă chiar, în anexa monografiei parohiei Hagiu, un frumos program de cercetare a parohiei.

Acum, ar fi oare o dorinţă prea mare, ca fiecare parohie să-şi aibă într-o zi monografia sa? Ar fi oare aşa de greu ca studenţii teologi şi preoţii să fie îndrumaţi sau chiar obligaţi la cercetarea monografică a bisericilor şi parohiilor?

Se va spune poate că preotul îşi cunoaşte de obicei parohia. Da, dar şi-o cunoaşte empiric, lipsindu-i putinţa de a compara viaţa religioasă a parohienilor săi cu aceea din alte colţuri ale ţării şi mai ales lipsindu-i sugestiile ce se pot ivi din experienţele realizate în alte părţi. Iar, dacă este vorba de forurile înalte bisericeşti, acestea, ca organe centralizatoare şi de directive generale în Biserică, au cu atât mai multă nevoie, în fiece moment, de un fel de busolă, care să arate spre ce pot tinde religiozitatea şi moralitatea credincioşilor.

În concluzie, în Biserica noastră este nevoie de o vigilentă orientare asupra stărilor religioase şi morale. Schimbări mari şi repezi sunt în perspectivă, potrivit ritmului accelerat al vieţii de azi, şi de aceea, tot ce se va face fără o cunoaştere temeinică a realităţilor sufleteşti şi sociale, riscă să rămână fără efect sau să producă vătămare. Să nu fie!

[1] Vezi: „Universul“ din 5 şi 12 aprilie 1936. (Psihologia şi sociologia în slujba păstorilor de suflete de Emilian Vasilescu. În: Universul Nr. 95, duminică 5 aprilie 1936, p. 6; )

***

EXPOZIŢIA ECHIPELOR STUDENŢEŞTI. Inaugurarea s-a făcut în prezenţa Suveranului

 Dimineaţa,

Anul 33, No. 10.867, miercuri 24 martie 1937, p. 13

Lucrul echipelor regale studenţeşti din anul 1936 este rezumat grafic şi în fotografii la Muzeul Satului de la Şosea în a treia expoziţie a echipelor, deschisă luni 22 martie crt.

Organizarea expoziţiei s-a făcut din iniţiativa şi după metoda d-lui prof. Dim. Gusti, ajutat de d-nii Em. Bucuţa, Apostol Culea, Lascarov, Moldovanu, Stahl, V. Ion Popa etc.

Au luat parte la deschidere, în prezenţa Suveranului, d-nii miniştrii Inculeţ, Franasovici, dr. Costinescu, Cancicov, Valeriu Pop, d. prof. de Martonne, d-nii C. Argentoianu, P. Halipa, V. Slăvescu, Trancu-Iaşi, R. Anastasiu, d-nii profesori Al. Rosetti, Mehedinţi, A. Rădulesscu, Ionescu – Dolj, T. Vianu, O. Onicescu, d-nii dr. Antipa, Mezincescu, Cezar Petrescu etc.

CUVÂNTAREA DOMNULUI PROFESOR GUSTI

 „Mergând înainte pe drumul arătat de Majestatea Voastră, de faptă şi de ridicarea ţării, prin silinţe metodice şi încordate, avem astăzi bucuria să chemăm la a treia Expoziţie a lucrului echipelor studenţeşti.

Numărul echipelor a urcat de la 12, în 1934, la 25, în 1935, şi la 47 în 1936. Iar echipierii studenţi şi tehnicienii au crescut de la 154, în 1934, la 331, în 1935, şi la 479, în 1936.

Ceea ce a început ca o experienţă mai mult sfioasă şi privită cu mirare în 1934, a luat deodată o mare dezvoltare şi a aflat o primire obştească.

Printr-o acţiune coordonată şi supravegheată am fost în stare să împlinim următoarele:

CULTURA SĂNĂTĂŢII

Sanitar: total consultaţii 161.190: dintre care la dispensar 147.417; la domiciliu 13.773; analize 6.318; injecţii 52.130; pansamente 7.811; intervenţii operatorii 1.943.

Educaţie fizică: şedinţe cu străjerii 11.493, cu premilitarii 8.576, cu postmilitarii 801, cu arcaşii 134, total şedinţe 4.137.

În domeniul CULTURII MUNCII:

Activitate sanitară veterinară: consultaţii 26.295, injecţii 100.780, demonstraţii practice 214; grajduri model 3, conferinţe 141.

Activitatea agronomică: vizite în gospodării şi împrejurimi: 23.712, arătură-model 3.699 ha, însămânţări 6.645 ha, unelte agricole aduse 384, plantări de pomi 5.791, altoiri de pomi 49.796, gropi de gunoi 414; muncă în 931 de grădini, îngrijiri de pomi 26.379, lecţii practice 1.911, pepiniere 45.

Munca în gospodărie: demonstraţii în  gospodărie 3.529, demonstraţii la Cămin 1.684, demonstraţii în îngrijirea casei 8.988, lecţii teoretice 1.500.

Activitatea edilitară: construcţii terminate 43, şosele şi drumuri 152.050 m, şanţuri 260.929 m, fântâni asanate 640, îndiguiri 2.382 m, poduri făcute din nou şi reparate 1.342m, podeţe făcute din nou şi reparate 1.243, mlaştini secate 55, gard făcut din nou şi reparat 26.311 m, bare pe şosea 10.157 m, teren de sport 145.727 m. p.

CULTURA MINŢII

Şcoala ţărănească: şedinţe la şcoala ţărănească 380, membrii înscrişi la şcoala ţărănească 3.080, producţii corale 710, piese de teatru 237, şezători 323, conferinţe 2.663, biblioteci 53.

CULTURA SUFLETULUI

Îngrijirea monumentelor 33, îngrijirea bisericilor 67, îngrijirea cimitirelor 53, cununări de concubini 98, împăciuiri 81, vizite la domiciliu 5.473, icoane împărţite 4.275, conferinţe 330, predici 798, cărţi împărţite 9.818, discuţii cu sătenii 2.607, troiţe 108.

Toate aceste lucrări au fost făcute cu putinţă întâi de spiritul care a însufleţit pe echipieri şi de metoda care li s-a pus la dispoziţie.

Spiritul îl datorăm în întregime Majestăţii Voastre. Cu el am îndrăznit să înfruntăm ceea ce a făcut îngrijorarea celor mai agere minţi şi a celor mai chibzuiţi administratori ai poporului nostru.

Am pătruns la sate şi am născut încredere şi înţelegere. Ţăranul ne-a ascultat şi s-a aşternut pe treabă alături de noi, privind cu ochii mari cum toate se pot schimba în jurul lui când, pe lângă pricepere, cinste şi omenie, bate un vânt nou şi arde o flacără curată în tinerii trimişi de regele lor ca să-l deştepte la altă viaţă.

Metoda s-a dovedit încă o dată de toată încrederea. Ceea ce îi dă noutatea şi răsunetul este punerea la un loc a celor mai deosebite pregătiri pentru aducerea la îndeplinire a unui program de lucru gândit în amănunte.

De aceea anul acesta am putut să mergem mai departe: să organizăm câteva puternice Regionale ale Căminelor, cum este aceea din Chişinău, cea dintâi, cea de la Iaşi care a urmat, şi cea de la Timişoara, viitoarea; să organizăm şcoli de adevărată pregătire a echipierilor, cum este aceea din Stăneştii Muscelului , să dăm o nouă dezvoltare şcolilor ţărăneşti, să ne înmulţim şi să ne înfrumuseţăm cărţile şi publicaţiile, cum este biblioteca „Albina” de 3-5 lei volumaşul, să conlucrăm tot mai strâns cu Institutul social din Bucureşti şi cu institutele sociale din Chişinău şi Timişoara pentru cercetarea ştiinţifică, sociologică a realităţii satului; să pregătim un Muzeu al satului-model ca un complement raţional al Muzeului satului autentic românesc.

CUVÂNTUL REGELUI 

Suveranul a răspuns:

Expoziţia de faţă v-a arătat rezultatele echipelor.

Ţin să aduc mulţumiri tuturor celor care aţi priceput şi aţi ştiut să aduceţi la îndeplinire scopul ce Mi-am propus. Eu am adus sufletul şi credinţa Mea neclintită că metoda integrală de colaborare a tuturor e singura aptă pentru ridicarea satelor.

Am găsit cu bucurie pe cei ce M-au priceput şi ajutat în credinţa Mea şi le exprim mulţumiri călduroase.

The post Folosul cercetărilor monografice pe pagina Bisericii; Expoziția echipelor studențești în prezența Suveranului appeared first on Cooperativa G.

CUM SE ÎNFĂŢIŞEAZĂ ROMÂNIA LA EXPOZIŢIA DE LA PARIS

Primele aspecte. Artiştii expozanţi şi operele lor. Săptămâna artei muzicale româneşti. Inaugurarea

Dimineaţa, Anul 33, No. 10.947, luni 14 iunie 1937, p. 4

Paul Ionescu-Daniel

Paris, 5 iunie 1937

PARIS. – După deschiderea generală a Expoziţiei internaţionale de la Paris, care a avut loc recent, mai în fiecare zi sunt inaugurate – în faţa oficialităţii şi a publicului, alte pavilioane, de la cele mai apropiate de inima Europei, până la cele de dincolo de Ocean.

Este interesant de relevat munca fără preget ce se pune de către organizatorii expoziţiei pentru a duce cât mai curând la bun sfârşit lucrările începute. Vizitatorul este astfel plăcut impresionat, văzând cum chiar de la o zi la alta pavilioanele, aleile, scările care înainte cu 24 de ore erau doar nişte binale sau schiţe, după un atât de scurt timp sunt crescute parcă din pământ, ca şi castelele din poveşti.

CUM SE PREZINTĂ PAVILIONUL ROMÂNIEI 

În legătură cu lucrările expoziţiei, este interesant să arătăm cu acest prilej cum se înfăţişează actualmente şi cum se va prezenta Pavilionul României, care va cuprinde activitatea, felul de viaţă şi arta şi cultura poporului nostru.

Ocupând unul din locurile cele mai frumoase în incinta Expoziţiei, Pavilionul României are în vecinătate pavilioanele Ungariei şi Austriei – în stânga şi în dreapta, – ceea ce n-o împiedică, totuşi, ca să se simtă bine, rămânând în înfăţişarea sa falnică şi sigură pe poziţia ce ocupă…

Încă de la primii paşi făcuţi spre Pavilionul României, vizitatorul recunoaşte de îndată limba poporului nostru, vorbită din plin de lucrătorii, expozanţii şi organizatorii pavilionului, care nu prididesc în ceasurile neîntrerupte de lucru.

Pentru a ne da seama de pe acum despre felul cum va fi reprezentată România la Expoziţia internaţională am căutat, amestecându-mă printre lucrători, artişti, expozanţi şi ascultând îndeosebi directivele comisarului general, d. D. Gusti, precum şi ale colaboratorilor d-sale, să ne dăm seama şi să aflăm imaginea adevărată a Pavilionului României care va fi inaugurat la 15 iunie.

CÂTEVA DATE EXPLICATIVE

 Construcţia Pavilionului, care se remarcă printr-o linie sobră, lipsită de ornamente inutile, este opera arhitectului Duiliu Marcu. Având o faţadă, de asemenea, simplă acest pavilion poartă la intrarea principală inscripţia: România, având în părţi – puţin mai jos – două steme ale ţării; un imens vitraliu decorează în chip impresionant intrarea principală.

Portalul care atrage în special privirea vizitatorilor reprezintă diferite scene din istoria României şi se distinge prin stilul modern şi meşteşugul autoarei care este d-na Miliţa Pătraşcu.

Faţadele şi coloanele laterale, împodobite cu mozaicuri datorite d-nei Nora Steriade, reţin atenţia curioşilor.

CE VA CUPRINDE INTERIORUL PAVILIONULUI

Una din sălile cele mai interesante va fi sala de onoare, căreia i se acordă o deosebită atenţie pentru felul cum va fi aranjată, cât şi pentru conţinutul său, dintre cele mai remarcabile şi mai reprezentative, ca viaţă şi ca artă românească.

Pavoazată cu plăci de onix românesc, cu pereţii de alabastru luminaţi în transparenţă, toată suprafaţa pereţilor va fi scăldată şi în lumină, pe care o va împrăştia la rându-i; această sală va fi una din cele mai frumoase din Expoziţie.

Sala de onoare este dominată de prezenţa mândră, sigură de sine, a M. S. Regelui, o sculptură dintre cele mai reuşite a Suveranului nostru – operă a d-lui C. Medrea. Basoreliefurile din sală sunt datorite, de asemenea, acestuia şi sculptorului Jalea.

FUNDAŢIILE REGALE 

Grupul de artişti şi scriitori, în frunte cu d. prof. D. Gusti, comisarul general al României, se opreşte la etajul I, unde se află rotonda Fundaţiilor. Lucrările vor dura aci mai  multă vreme pentru ca ele să se bucure de o reuşită cât mai perfectă. Iată aşadar sălile: „Ştiinţă şi Bibliotecă”, cărora li se vor acorda un interes deosebit pentru importanţa ce ocupă.

O rotondă va fi consacrată special activităţii Fundaţiilor culturale „Principele Carol”. Aci se va prezenta sub formă de schiţe toate organizaţia programatică, precum şi realizările echipelor regale studenţeşti. Un covor rulant – închis într-o vitrină – va face să se plimbe sub ochii vizitatorilor, rând pe rând, toate publicaţiile Fundaţiei.

SATUL ROMÂNESC

Nici satului românesc nu i se va acorda o atenţie mai mică. Astfel, în inima sălii este aşezată o machetă care reprezintă muzeul satului românesc, cu tot ce are mai pitoresc şi mai caracteristic, aşa după cum ne-a fost prezentat şi la „Luna Bucureştilor” de anul trecut.

PRESA, RADIOUL ŞI TEATRUL 

În una din spaţioasele încăperi, mai multe standuri vor fi consacrate presei, radioului şi teatrului. Mai multe machete decorative, datorite artiştilor noştri: Cornescu, Damian, Anestin, Teodoroff, etc., vor înfăţişa scene din piesele „Richard III” de Shakespeare, „Avarul” de Moliere, „Dochia” de Em. Antonescu, „Arap Alb” de Nela Stroescu, „Brâncoveanu” de Sabin Drăgoi, „Taina” de M. S. Regina Maria, „Cruciada copiilor” de Lucian Blaga, etc.

ARTA ŞI SCULPTURA ROMÂNEASCĂ 

Etajul al doilea este consacrat în întregime picturii şi sculpturii, care alcătuieşte una din  secţiile cele mai reprezentative ale Pavilionului românesc.

Este interesant de reţinut că cu acest prilej tinerii noştri artişti vor avea bunul prilej să-şi afirme tot talentul şi expresia artei lor, în tot ce are ea mai caracteristic şi mai evoluat în domeniul acesta. Bineînţeles că s-a ţinut seama ca expozanţii să redea tendinţele artei româneşti – şi aceasta în cursul ultimilor zece ani, punându-se astfel în valoare o seamă de artişti dintre cei mai înzestraţi ai noştri.

Printre personalităţile artistice care expun figurează numele d-lor C. Brâncuşi, G. Petraşcu, Th. Pallady, J. Steriade, Iser, Fr. Sirato, N. Tonitza, Ştefan Popescu, Theodorescu-Sion, apoi C. Medrea, I. Jalea, Miliţa Pătraşcu, Baraschi, Mac Constantinescu, Lucian Grigorescu, Vasile Popescu, Rodica Maniu, Ghiaţă D., Iorgulescu-Yor, Băjenaru, etc., etc.

ECONOMIA 

Nici salonul secţiei economice nu se va prezenta mai prejos, atât ca construcţie, cât şi ca material expus. Iată, stâlpii interiori, de o rară frumuseţe, lucesc ca nişte briante. Ni se spune că sunt îmbrăcaţi cu plăci de… sare.

Pereţii vor fi împodobiţi cu hărţi, grafice etc., care vor ilustra activitatea noastră economică. Pe peretele din fund va fi aşezată harta României realizată de d. ing. prof. Leonida. Această parte a secţiei va fi un uriaş fotomontaj, reprezentând cele mai interesante aspecte ale vieţii economice a ţării: petrol, sare, aur, cărbune, etc.

Vor mai ocupa loc în această sală o serie întreagă de diagrame în relief, făcându-se o seamă de proiecţii cinematografice, care vor cuprinde rezultatele obţinute până în prezent în domeniul economiei noastre. Un loc important va ocupa şi secţia „O. E. T. R.” – ului şi a instrucţiei premilitare, care va prezenta aspectele vieţii cercetăşeşti, care joacă la noi un rol extrem de important.

TURISMUL

Avându-se în vedere extinderea pe care a luat-o turismul în România, organizatorii s-au gândit să prezinte cu acest prilej frumuseţile ţării noastre, dând la lumină elementele caracteristice ale bogăţiei turistice: peisagii, etnografie, artă populară, monumente, etc. Ni se afirmă că cu acest prilej va funcţiona – în sala de onoare a Pavilionului – şi un birou de informaţii turistice, aşa după cum am avut ocazia să vedem în pavilioanele Elveţiei şi Italiei.

VÂNĂTOAREA

 Vânătorii i se va acorda, după cum era şi firesc, o importanţă deosebită, ea fiind una din îndeletnicirile frecvente în România. Secţia vânătorească va ocupa, aşadar, subsolul pavilionului, unde vor fi expuse specimenele cinegetice ale României, care reproduce ambianţa şi atmosfera în care trăiesc aceste specii. Organizarea acestei secţii este binevenită deoarece vom avea prilejul să punem în valoare bogăţia ţării sub acest raport. Secţia aceasta va fi organizată sub îngrijirea ministerului de domenii.

O SĂPTĂMÂNĂ DE ARTĂ ŞI MUZICĂ ROMÂNEASCĂ LA PARIS

După cum s-a anunţat la timp, comisariatul general al României a organizat – în cadrul manifestărilor cu caracter naţional – o săptămână de spectacole muzicale româneşti. Repetiţiile au început de mult şi primul spectacol a şi fost fixat pentru ziua de 8 iunie la „Theatre des Champs Elysees”.

Programul cuprinde numele cele mai reprezentative ale compozitorilor noştri: George Enescu, Mihail Jora, Sabin Drăgoi, D. Cuclin, Stan Golestan, Alfred Alessandrescu, precum şi pagini inedite din compoziţiile d-lor Perlea, Ottescu şi Lipatti.

Aceste spectacole au fost puse sub patronajul M. S. Regelui şi vor fi date sub auspiciile Societăţii franceze de expansiune şi schimb artistic. Acestor frumoase manifestaţii, care vor fi inaugurate într-un cadru măreţ, li se prevede de pe acum un mare succes. Afluenţa vizitatorilor la Expoziţie fiind extraordinară şi participarea la manifestările noastre artistice e asigurată prin programul anunţat.

CUM SE PREZINTĂ RESTAURANTUL ROMÂNESC

La o mică distanţă de pavilionul românesc, în faţa Senei, o clădire în construcţie – aproape pe terminate – atrage atenţia vizitatorilor, atât prin linia arhitectonică, cât şi prin motivele pitoreşti care suscită întotdeauna interesul străinilor. Un vătaf tuciuriu în cămaşă naţională stă rezemat de unul din stâlpii clădirii, mulţumindu-se să dea vizitatorilor curioşi un singur răspuns: „Coman?” „Coman mousie?”, făcând apoi urechea pâlnie spre curioşii care îl asaltează. Clădirea pe care o păzeşte e viitorul restaurant românesc.

Ca şi celelalte care au început să funcţioneze: cel italian, elveţian, etc., scopul restaurantului românesc este, se pare, să atragă şi să facă cunoscute vizitatorilor arta, muzica şi mai ales … bucătăria noastră naţională.

Decorarea sălilor acestui restaurant a fost încredinţată pictorilor Damian şi Jiquide, ale căror siluete se şi văd agitându-se înăuntru clădirii. Interioarele acestor săli de petrecere vor fi împodobite de cei doi artişti români cu scene de vânătoare caracteristice. La reuşita caldei atmosfere în restaurantul românesc vor contribui, desigur, arcuşul lui Grigoraş Dinicu şi naiul lui Fănică Luca.

D-lui prof. D. Gusti, comisarul general al României la Expoziţia internaţională, i se cuvin laude pentru munca neobosită şi grija ce o poartă pentru ca Pavilionul României să fie la înălţimea ţării şi a poporului pe care-l reprezintă.

Reprezentanţii presei, primiţi la Pavilionul român de la Expoziţia internaţională

 Dimineaţa, Anul 33, No. 10.959, duminică 27 iunie 1937, p. 4

PARIS, 25. (Ager.) – D. Dimitrie Gusti, comisarul general al pavilionului român din Expoziţia internaţională, d. Ion Gheorghiu, comisar general adjunct şi d. Duiliu Marcu, arhitectul pavilionului, au făcut astăzi la amiază onorurile pavilionului român în faţa reprezentanţilor presei.

După părerea generală, pavilionul român este un adevărat palat, ale cărui coloane şi al cărui plafon sunt construite din cea mai frumoasă sare şi din cea mai frumoasă marmură, în timp ce zidurile sunt făcute din alabastru, iar parchetele din onix.

Toată lumea a rămas entuziasmată când a pătruns în vestibulul de onoare, unde se înalţă statuia M. S. Regelui Carol II.

În faţa celor două hărţi, dintre care una reprezintă marile căi internaţionale care trec prin Bucureşti, iar cea de a doua reprezintă Mica Înţelegere, vizitatorii au rămas uimiţi de modul ingenios cum sunt reprezentate bogăţiile ţării: agricultura, industria, aurul, petrolul şi sarea.

De altfel, au declarat ziariştii, totul este cât se poate de perfect în acest palat, începând de la subsol până la al treilea etaj; de la secţiunea de vânătoare, despre care cunoscătorii au fost unanimi în a spune că n-au văzut niciodată ceva atât de frumos în acest gen, până la picturi şi sculpturi, la turism, ştiinţă, organizaţiile tineretului şi atât de interesantele informaţii despre Fundaţiile Regale.

INAUGURAREA OFICIALĂ 

Inaugurarea oficială a pavilionului României se va face mâine. Publicul, contemplând faţada lui de marmură roz, aşteaptă cu nerăbdare deschiderea pentru a vedea acest palat din o mie şi una de nopţi, unul din cele mai frumoase pavilioane ale Expoziţiei, după părerea unanimă a cunoscătorilor.

După vernisajul de azi dimineaţă, un dejun a reunit pe invitaţi la restaurantul pavilionului, decorat cu fresce despre care domnişoara Elena Văcărescu a vorbit cu o emoţionantă putere de evocare.

Excelenta orchestră a lui Grigoraş Dinicu a fermecat pe invitaţi în timpul mesei cu ariile naţionale româneşti. După discursul d-lui Dimitrie Gusti, orchestra a executat, în aplauzele asistenţei, Marsilieza şi Imnul Regal Român.

D. Emile Bure, directorul ziarului „L,Ordre” a răspuns d-lui Gusti.

Domnişoara Elena Văcărescu a vorbit în termeni poetici despre România şi despre Franţa, iar după aceea, ziariştii prezenţi, români, francezi şi străini, au hotărât să trimită M. S. Regelui Carol II o telegramă pentru a-L asigura de admiraţia lor faţă de opera săvârşită şi de ataşamentul lor pentru România mare şi aliată.

Astfel s-a terminat, în mijlocul unui mare entuziasm, această frumoasă şi mişcătoare manifestaţie de amiciţie franco-română.

Participarea României la Expoziția internațională de la Paris 

Conferința rostită de d. prof. D. Gusti la radio

Curentul, Anul X, No. 3291, miercuri 31 martie 1937, p. 10

D. profesor D. Gusti a rostit aseară la radio următoarea conferință:

”Pentru mulți, foarte mulți, o expoziție internațională (cum va fi cea de la Paris, care se va deschide peste câteva săptămâni) apare ca o grădină de petreceri, cu o uzină de plăceri, ca un enorm carnaval de vară și toamnă, ca o sărbătoare galantă ce durează continuu șase luni, ori ca un paradis de jocuri de artificii!

Pentru foarte puțini, o astfel de expoziție înseamnă altceva, și ceea ce este de fapt, adică o imensă manifestație de muncă, o expresie politică și socială a unei epoci, o lecție de filosofia istoriei.

Într-adevăr, Expoziția, ce-și va deschide porțile la 2 maiu la Paris, este mai mult decât o strălucită publicitate, ori o măreață reclamă; ea joacă un rol de document și de martor ale precupărilor timpului. Ea trebue deci a fi privită ca un fapt dintre cele mai expresive, care va adăposti, prin participarea a aproape 40 de state, toate confuziile și toate contradicțiile epocei în care trăim: contrastul naționalismului exclusivist și al tendințelor decisive democratice; contrastul naționalismului exclusivist și a aspirațiilor internaționale: contrastul pozitivismului științific, în sensul viu și precis al ”tehnicei”, al afacerilor financiare, agricole, industriale și comerciale și misticismul contemporan. Și, mai ales, va oferi Expoziția, recunoscută de toți astăzi, între feerie și catastrofă, autonomia între apoligia păcii și pregătirea de fiecare clipă pentru războiu.

Pavilionul României

Planul de organizare și funcționare a Pavilionului nostru național va avea ca punct de plecare, desigur, starea de fapt, – încorporarea fidelă a României contemporane. Vom înțelege însă prin aceasta un realism înaintat, avântat și îndrăzneț, care să reflecteze epoca de fermentare, în care se află România de astăzi, România Restaurației, scoțând la iveală principiile active și fecunde, care animă aspirația României de Astăzi, către o Românie de Mâine!

Voi împărtăși, în trăsături largi, scheletul acestei organizări și, mai ales, stadiul actual al lucrărilor făcute pentru realizarea lui.

Încă de după Crăciun, planurile d-lui arh. Duiliu Marcu au început să fie așezate pe teren, temeliile Pavilionului adâncite în piatră, iar schelajul de fier și de beton al zidurilor să fie înălțat și să ia forme cât mai apropiate de liniile lui definitive. Mai mult chiar: în prima jumătate a lui Martie, un tren întreg a transportat la Paris, cules din adâncul tuturor carierelor românești, materialul nobil al construcției: marmura de Rușchiță, onixul, travertinul și alabastrul de Turda.

Schițele porților Pavilionului, datorite d-nei Milița Petrașcu, au și fost împietrite în bronz. Ele vor face să trăiască, plastic, sub ochii tuturor vizitatorilor Expoziției, marile scene ale Istoriei noastre. Acelaș lucru pe care s-au străduit să-l realizeze, la Paris, sculptorii români Basarab și Cossăceanu, în cele două basso-reliefuri destinate fațadelor laterale al Pavilionului și, în țară, dalta d-lor Medrea, Jalea, Onofrei, Baraschi, Mac Constantinescu sau penelul lui Thedoroescu-Sion, Cuțescu-Stork, Ștefan Constantinescu, Magda Iorda, Costin Petrescu, Olga Greceanu, Lena Constante, fie înfățișând în piatră sau marmură semnul superior al existenței noastre de azi: Bustul și Statuia M. S. Regelui Carol II, fie transpunând, în acelaș material sau în culori, marile momente ale trecutului nostru.

Toate aceste lucrări, dintre cari majoritatea complet terminate și gata să fie expediate la Paris, au ca rost esențial să facă, fără nici o retorică sau diformare de adevăr istoric, numai prin simplul intermediu al artei și al talentului, dovada adevărurilor, uneori contestate de adversarii noștri, cari constituesc fundamentele adânci și reale, ale însăș existenței poporului românesc.

Secțiile Pavilionului

Restul celorlalte obiecte care complectează secțiile Pavilionului nostru (economică, culturală și de arte plastice) sunt grupate în depozitele Comisariatului, unde se lucrează în prezent la finisarea și ambalajul lor. În Parcul Carol, prin grija Ministerului de industrie, se adună lucrările meseriașilor români și ale marilor industrii, care vor forma o grupă a celeilalte participări românești: în Pavilionul Colectiv Internațional. Aici, țara noastră, situată între Anglia și Germania, are la dispoziție o suprafață de 800 m. p., în care se vor aduna, alături de industrie, secții ale tehnicei agricole, științei descoperirilor și artelor greafice. Tot în acest loc, vecini cu Secțiunea Iugoslavă, Comisariatul General Român va găzdui și organiza un stand al Micei Înțelegeri. El va înfățișa aceste trei țări așa cum ele sunt în realitate: o entitate unică și armonioasă de posibilități și interese comune.

În acelaș stadiu înaintat se găsesc și pregătirile celorlalte participări românești în Pavilioanele internaționale locuinței rurale, organizare a Societății Națiunilor, Presei, Artelor plastice și învățământul tehnic și artistic; pretutindeni, străduințele noastre sunt îndreptate în sensul unei cât mai complete și originale prezintări a tuturor elementelor de muncă și a ființei specifice a valorilor românești din orice domeniu de creație.

Marți va avea loc deschiderea expoziției cărților, legate și ilustrate, a afișelor, etc., pe care editorii propun să le trimeată la Paris, iar miercuri se va inaugura concursul de lucrări ale școlilor profesionale, când se vor alege piesele ce vor fi vrednice a împodobi secția specială a Pavilionului României.

Restaurantul

Cât privește clădirea Restaurantului, în care toate materialele de construcție și o bună parte din meseriași au fost trimiși din țară, ea va fi terminataă în ultima parte a lunei Aprilie. Picturile d-lor Jiquide și Demian, cari vor aduce în cele două săli ale restaurantului, un bogat ospăț de nuntă țărănească, cum și toate alimentele specifice, prezintate animat, în cadrul pitoresc al fiecărei provincii, vor crea restaurantului nostru una din cele mai ispititoare atracții. La sporirea ei vor contribui, în egală măsură, vioara lui Dinicu, naiul lui Fănică Luca, o serie de soliști, fie din țară, fie aleși dintre artișii români aflați în străinătate, o bună bucătărie românească, cu vinuri și alimente trimise de aici, alături de care va funcționa și o secție de bucătărie franceză a renumitei case Drouant.

De asemeni, menționăm că tratativele și măsurile luate pentru a asigura apariția tuturor lucrărilor de propagandă aflate sub tipar, cum și cea mai perfectă desfășurare a Săptămânii muzicale româmnești, au fost duse la bun sfârșit; sălile sunt reținute, programele diferitelor festivaluri se pregătesc cu toată grija, atât pentru orchestra Filarmonicei ca și pentru Corul Carmen, grijă care a mers până acolo încât, bunăoară, pentru a avea certitudinea unei desăvârșite execuții, s-au cumpărat Filarmonicei noui instrumente muzicale!…

În fine, credem de datoria noastră să arătăm aci că, toate aceste străduinți n-ar fi putut niciodată deveni realități, dacă n-ar fi existat pentru ele, ca și pentru tot ceea ce înseamnă efort pentru afirmarea peste hotare a unei valori autentice românești, sprijinul larg și luminat al marelui Ctitor al României contemporane: M. S. Regele Carol al II-lea.

Mulțumită Majestății Sale, Înaltei griji pe care a avut-o pentru tot ceea ce a fost în legătură cu participarea noastră la această nmanifestare internațională, nădăjduim că Pavilionul nostru va izbuti să reprezinte întru totul imaginea de azi a Țării noastre: o Românie tânără, animată de cele mai harnice preocupări cosntructive, ca și cele mai luminoase preocupări de pace”.

The post Cum se înfăţişează România la Expoziţia de la Paris appeared first on Cooperativa Gusti.

România interbelică – noi evaluări

EMANUEL COPILAŞ∗

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 79–86, Bucureşti, 2017

ABSTRACT

INTERWAR ROMANIA: NEW ASSESSMENTS

Ionuţ Butoi’s book represents an exciting and innovative contribution to the social, intellectual and political history of the interwar period. The extended commentary I have written with reference to this work, cluttered in several places with some constructively oriented critical remarks, pinpoints the relatively unusual character of the book within the contemporary literature regarding this topic, a literature where the interwar period is still praised and made the prey of ideology, on the basis of some shallow prejudices.

Keywords: interwar period, populism, nationalism, authoritarianism, peasantry.

Cartea lui Ionuţ Butoi (Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Bucureşti, Editura Eikon, 2015) mi-a prilejuit o nesperată bucurie. Deşi expresia pare clişeistică, ea este perfect adecvată, în primul rând pentru că mi-a clarificat măcar o parte din numeroasele lacune şi prejudecăţi pe care le aveam despre interbelicul românesc şi, în al doilea rând, pentru că, deşi este o lucrare tributară unei viziuni conservatoare, opţiune ideologică pe care nu o împărtăşesc, aduce în prim- plan metode analitice prea puţin sau deloc utilizate la noi, cum ar fi aceea a microistoriei. Această disciplină pune judicios în context naţional şi internaţional diferitele curente, tendinţe, personalităţi şi categorii sociale ale interbelicului şi, nu în ultimul rând, oferă noi şi bogate deschideri asupra unei etape a trecutului recent pe care ne-am obişnuit fie să o privim în mod unilateral, reducţionist ori să o considerăm mai omogenă decât era de fapt, fie să o situăm aprioric ca fiind perfect încadrată în tendinţele ideologice ale vremii, uitând să operăm atât de necesarele conexiuni dintre ideile şi grupurile sociale ale anilor 1920–1930, acestea alcătuind un ansamblu mult mai divers şi mai dinamic decât s-ar părea.

Iniţiativa lui Butoi de a analiza radicalizarea tineretului interbelic în culori autohtoniste, naţionalist-integrale şi fasciste, trecând dincolo de facilele şi, în acelaşi timp, superficialele explicaţii de ordin cultural, reprezintă cu siguranţă unul din punctele tari ale cărţii. Autorul explică persuasiv modul în care criza economică a anilor 1930 s-a repercutat la nivel instituţional asupra statului român, obligându-l să reducă drastic numărul de posturi din administraţie şi din educaţie şi să lase, astfel, pe drumuri absolvenţii de studii universitare, al căror număr crescuse masiv după Primul Război Mondial din mai multe motive: economice (împroprietărirea ţăranilor, care a făcut posibilă o anumită creştere a numărului de studenţi proveniţi din mediul rural, chiar dacă nesemnificativă prin raportarea la întregul număr al studenţilor); politice (acordarea dreptului de vot universal, dar numai pentru bărbaţi – abia după 1944, în cu totul alte condiţii, vor obţine acest drept şi femeile). În aceste condiţii, universităţile au fost nevoite să-şi deschidă porţile unui aflux tot mai mare de tineri, atraşi de acest mediu, în ciuda burselor extrem de mici, a cursurilor vândute la preţuri prohibitive şi a taxelor de studii exorbitante.

Nou-veniţii în universităţi au început să dezvolte resentimente faţă de studenţii evrei, de exemplu, provenind din familii integrate în mediul urban de generaţii, deci scutiţi de privaţiunile îndurate de ei. În aceste circumstanţe, în care statul se dovedea a fi tot mai neputincios şi mai lipsit de inspiraţie, potenţialul dinamic al tineretului universitar a început să fie canalizat înspre mişcări ortodoxiste şi naţionaliste chiar de către profesori universitari precum A.C. Cuza şi, mai târziu, Nae Ionescu. Dar cel mai mare debuşeu pentru nemulţumirile tinerilor studenţi l-a reprezentat mişcarea legionară, ale cărei structuri organizatorice, funcţionale şi bine definite, cuplate cu apelul la glorificarea faptei, nu a vorbei, păreau să ofere apartenenţa morală, socială şi ideologică pe care societatea în ansamblul său nu o mai putea garanta, promiţând, de asemenea, o nouă lume, pe măsura aspiraţiilor tinerilor şi, în acelaşi timp, în continuitate cu proiecţia unui trecut mistic şi spiritual al „patriei”.

Interbelicul este deci o perioadă de tranziţie, plină de schimbări radicale, incertitudini şi anxietăţi. Fondul ideologic de dreapta pe care s-au grefat diferitele doctrine studenţeşti nu numai că nu a apărut din senin, ca expresie a iraţionalităţii funciare care ar fi circumscris în mod aproape inexplicabil interbelicul, ci are rădăcini mult mai adânci, anterioare acestei etape. Butoi argumentează convingător faptul că statul român modern a fost creat de marile puteri occidentale, în scopul încadrării sale într-un cordon sanitar geopolitic menit să joace un rol de pavăză împotriva expansiunii ţariste, înlocuită, jumătate de secol mai târziu, cu cea bolşevică. Naţionalismul autohton, contribuind direct la legitimarea şi consolidarea statalităţii nou-dobândite, a fost impulsionat în mod direct din exterior, pe filieră (geo)politică. Astfel, celebra dispută „autohtonism” versus „occidentalism” capătă noi valenţe, ambele curente fiind de fapt tributare unor factori preponderent politici, de ordin extern.

Ar fi fost poate utilă şi o trecere în revistă a factorilor culturali, cum ar fi romantismul german, de exemplu, care a constituit, în a doua jumătate a secolului XIX, principalul instrument al elitelor modernizatoare româneşti în edificarea unei mitologii naţionale primordialiste, la rândul ei consonantă cu obiectivele instituţionale legate de întărirea statului. De menţionat şi faptul că Butoi recuză, pe bună dreptate, şi explicaţiile simpliste care atribuie subdezvoltarea României dependenţei structurale de capitalismul occidental, luând în calcul importanţi factori interni care au potenţat inutil, în cele din urmă, această relaţie de inevitabilă subordonare.

Discutând problema afluxului crescut de studenţi în universităţi, în paralel cu transformările structurale ale societăţii în ansamblu, Butoi argumentează că este vorba de o senzaţie „de prăbuşire a unei lumi vechi”, fapt care potenţează atitudinile orientate împotriva dublului statu-quo: atât dinspre stânga, cât şi, mai ales, dinspre dreapta. Termenii în care este descrisă această evoluţie sunt însă poate mai puţin adecvaţi: „efectul războiului este un fenomen ce poate fi denumit drept «invadare» a spaţiului public de către mase altădată absente din acest nivel al vieţii cetăţii. O masificare care atinge toate dimensiunile societăţii (…), de la politică până  în  cultură  şi  în  modul  în  care  se  configura  opinia  publică”  (p.  56–57).

„Masificare” – iată un termen încărcat de elitism, utilizat, sub alte forme, şi de comunişti („masele”, sau „masele largi populare”) şi devenit, până la urmă, impropriu: dacă avem tendinţa să percepem o societate ca pe ceva static şi relativ inert, atunci, într-adevăr, masificarea se manifestă periodic sub forma unor nou- veniţi la putere sau în viaţa publică, care sunt, inevitabil şi regretabil, în raport cu predecesorii lor, nişte impostori sau, în cel mai bun caz, nişte epigoni.

Dacă ne raportăm însă la societate ca la un proces, un mediu în permanenţă dinamic din toate punctele de vedere, nu mai putem vorbi de masificare, ci doar de transformări sociale inevitabile şi indispensabile pentru funcţionalitatea respectivei societăţi, indiferent care categorie socială dă, la un moment dat, tonul acestor schimbări. Sunt de acord că lumea rurală are un cu totul alt tip de dinamică decât cea modernă; am înţeles acest lucru mult mai bine după ce am citit cartea de faţă, dar nu cred că putem considera această lume ca una imobilă, autarhică şi funcţionând exclusiv în baza propriilor reguli de organizare. Dimpotrivă, lumea rurală a fost supusă în permanenţă influenţelor exterioare, care, până la un punct, au transformat-o, aceste influenţe fiind, la rândul lor, încadrate sau, cel puţin, temperate de ea însăşi. Chiar dacă dinamica modernizatoare a afectat într-o măsură considerabil mai mare modul de viaţă al satelor decât a făcut-o feudalismul, de exemplu, nu putem totuşi considera că aceasta a distrus pur şi simplu o lume stabilă, aproape perfectă, când, de fapt, nu a făcut decât să o transforme, conform unor ritmuri de dezvoltare proprii.

Unde îl putem zări pe Mircea Vulcănescu în acest desiş istorico-ideologic? Sociolog apropiat – prin intermediul Şcolii profesorului Gusti, un fel de alternativă, în epocă, la derivele de extremă dreaptă din universităţi, instituţii şi nu numai – de lumea rurală, Vulcănescu a oferit analize consistente ale modului de organizare şi funcţionare a satelor româneşti, întâlnindu-se, pe  multe alte paliere, în cadrul acestui demers, cu Henri H. Stahl, considerat de Butoi un gânditor socialist (mai degrabă, opinăm, un marxist nuanţat, dar asta e cu totul altă discuţie). Influenţat de Nae Ionescu, la care s-a raportat totuşi critic, de ortodoxismul revigorat şi actualizat al acestuia, pe care l-a preluat disociindu-se de antisemitismul ulterior al profesorului, Vulcănescu a contestat vehement şi, în acelaşi timp, pertinent maniera în care înţelegea statul român să se raporteze la ţărani: ca la o sursă de producţie a cerealelor ieftine, competitive pe plan extern şi aducătoare de venituri la buget pe plan intern.

Raportările seci, statistice, la lumea rurală, considerarea total inadecvată a ţăranului, într-un mediu tot mai permisiv din punct de vedere antreprenorial, drept un mic capitalist în devenire – toate acestea sunt atent şi minuţios deconstruite de Vulcănescu. La nedumeririle oficiale nejustificate, legate de menţinerea sau chiar de scăderea productivităţii agricole pe terenurile unor sate care primiseră tehnologie modernă, Vulcănescu răspunde prin a nega existenţa muncii pentru profit în mediul rural: el explică limpede că ţăranii produc pentru subzistenţă, iar nu pentru a face comerţ. Productivitatea lor se înscrie în sfera unor orizonturi simbolice, care, deşi puţin sau deloc inteligibile pentru observatorul extern, au totuşi o logică socială foarte bine conturată. Astfel, primind utilaje noi, ţăranii au preferat să-şi reducă timpul de lucru pentru a obţine aceeaşi producţie sau, uneori, chiar mai puţin decât atât, timpul astfel câştigat utilizându-l în alte scopuri lucrative.

Interesante şi corecte sunt şi observaţiile pe care le face Vulcănescu cu privire la relaţiile internaţionale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Ele sunt integrate foarte bine de Ionuţ Butoi, alături de analizele sale sociologice în plan intern, în cadrul metodei microistoriei. Nesuprapunându-se unui demers biografic, microistoria îşi propune, dacă am înţeles bine, să reflecte transformările macrosociale la nivelul unei perspective micro, al unei biografii individuale reprezentative pentru respectiva epocă.

Criticând cu acribie derivele ideologice şi, ulterior, administrative ale legionarismului, Vulcănescu a fost o personalitate complexă, în care se recunosc, în diferite dozaje, tendinţele majore şi deseori contradictorii ale epocii. Cele mai mari contribuţii teoretice ale acestuia rezidă, probabil, în deconstruirea raportărilor insuficient de empatice (şi excesiv de empirice) la satul românesc, respectiv, în perceperea adecvată a interbelicului. Acesta era văzut ca un palimpsest alcătuit din mai multe lumi simultane, chiar dacă incompatibile, în care coexistau câteva lumi: una rurală, deloc arhaică, ci doar neînţeleasă adecvat, care s-ar fi putut constitui într-un excelent furnizor de produse alimentare pentru populaţia unui stat mai preocupat de satisfacerea intereselor marilor puteri internaţionale decât de cea a nevoilor propriilor cetăţeni, şi o lume modernă, avansând sincopat, indiferentă la propriile consecinţe; şi, în sfârşit, o lume a diferitelor tendinţe culturale şi ideologice înclinate sensibil înspre dreapta palierului politic, între care se remarcă, evident, „tânăra generaţie”. Întocmai ca „Şcoala gustiană”, argumentează Butoi, tânăra generaţie avea o alcătuire fragmentată ideologic, deşi nu în aceeaşi măsură ca prima, care putea include, concomitent, un Vulcănescu, naţionalist-ortodoxist, preocupat de „dimensiunea românească a existenţei”, şi un marxist, Henri H. Stahl, ambii ajungând, pe filiere ideologice diferite, la concluzii similare, în ceea ce priveşte problemele satului şi chiar ale societăţii româneşti în ansamblu.

Alunecarea aceasta înspre dreapta, care caracterizează, generic, interbelicul, cu toate nuanţele, diversităţile şi relativizările subiacente, deşi pusă în context, este însă analizată incomplet. Deşi trimite la lucrarea clasică a lui Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, Butoi nu analizează explicaţiile lui Polanyi cu privire la fascism ca „reacţie emoţională”, în cadrul unor societăţi în curs de modernizare (industrializare), chiar dacă pe niveluri diferite. Iată caracteristicile identificate de Polanyi la societăţile aflate în proces de fascizare: „răspândirea filosofiilor iraţionaliste, estetica rasistă, demagogia anticapitalistă, concepţii heterodoxe asupra monedei, criticarea sistemului de partide, discreditarea larg răspândită a «regimului» sau oricare altul ar fi fost numele atribuit configuraţiei democratice existente”. Repet, toate acestea fiind subsumate unui fond emoţional anxios, unei atitudini mai degrabă reactive decât analitice1. „Fascismul”, continuă Polanyi, „a fost înrădăcinat într-o societate de piaţă ce refuza să funcţioneze. Prin urmare, el era mondial, general ca anvergură, universal ca aplicare; chestiunile au depăşit sfera economică şi au generat o transformare generală de un tip social distinct. Aceasta s-a extins în aproape orice domeniu al activităţii, fie el politic sau economic, cultural, filosofic, artistic sau religios. Şi, până la un punct, ea s-a întrepătruns cu tendinţe locale şi punctuale”2.

Socialismul, chiar şi în forma sa bolşevică, în cele din urmă, a reprezentat o reacţie mult mai cerebrală şi mai raţională decât fascismul, în faţa aceluiaşi set de probleme socio-economice. De ce radicalismul interbelic românesc a îmbrăţişat forme specifice extremei drepte şi nu (şi) nuanţe socialiste, inclusiv nedemocratice, mai pronunţate şi mai vizibile decât cele care totuşi au existat? Ionuţ Butoi pare că privilegiază tipul de răspuns al unui Ernst Nolte, de exemplu, pentru care ascensiunea europeană a fascismului interbelic a reprezentat o reacţie directă la bolşevismul rusesc. La fel, conform lui Butoi, dreapta radicală din România anilor 1930 ar fi reprezentat un produs oarecum firesc, natural, al tăvălugului unei modernităţi abrupte şi deseori incoerente, prăvălit asupra unei lumi rurale funcţionale şi autosuficiente.

Apare însă aici un subtil şi deseori nebănuit pericol. Da, fascismul a fost influenţat, fără doar şi poate, de ascensiunea bolşevismului, dar acesta reprezintă doar un element, printre altele (devastările şi transformările produse de Primul Război Mondial, şomajul generalizat, mai ales al foştilor combatanţi, care au dezvoltat o mistică a camaraderiei din timpul războiului, criza economică a anilor 1930, modernitatea disfuncţională, cercetată de Polanyi etc.), pentru elucidarea condiţiilor sale de posibilitate. Şi nici măcar cel mai important. Pe lângă că este inconsistent, un astfel de raţionament ne situează funciarmente pe terenul epistemologic (dacă există aşa ceva) al antisemitismului. De ce? Admiţând că fascismul european interbelic a fost o reacţie oarecum firească la adresa ascensiunii bolşevismului, o exacerbare naţionalistă militarizată a unor societăţi care se simţeau ameninţate atât din interior, cât şi din exterior, admitem de obicei şi că bolşevismul, ideologia la care a reacţionat fascismul, este una internaţionalistă, pusă în practică mai ales de un popor lipsit de conştiinţă naţională şi care ar transforma tocmai acest nou tip de naţionalism în propria conştiinţă naţională globală: evreii. Fascismul, în varianta sa naţional-socialistă, a produs Holocaustul. Ecuaţia este simplă şi, în acelaşi timp absurdă: fascismul ar fi, de fapt, opera evreilor bolşevici, care s-ar face, astfel, singuri răspunzători de catastrofa istorică abătută asupra propriului popor. Asta, fără a lua în calcul că bolşevismul nu a fost nici pe departe un fenomen politic specific evreiesc, deşi a atras, din raţiuni intelectuale şi istorice evidente, numeroşi evrei. Sigur, în Uniunea Sovietică a anilor 1970 circulau teorii conspiraţioniste, conform cărora evreii mai bogaţi ar fi complotat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru uciderea evreilor mai săraci şi pentru a pune astfel în scenă un comerţ cu memoria hipertrofiată a victimelor – dar chiar şi menţionarea lor este cu totul superfluă.

Departe de mine intenţia de a atribui tendinţe antisemite latente demersului ştiinţific meritoriu al lui Ionuţ Butoi, care, de altfel, identifică excelent unele surse ale puseurilor antisemite ale studenţilor români din perioada interbelică. Nu am făcut decât să atrag atenţia asupra unor capcane epistemice care pot origina în tendinţa de a „naturaliza” în sens husserlian intrarea în scenă a dreptei radicale şi în tratarea uşor anistorică, deşi nuanţată a acesteia. Germania interbelică a avut o puternică mişcare de stânga, care a pierdut până la urmă în faţa nazismului. Motivele sunt deja cunoscute, nu mai are rost să insist asupra lor. În România interbelică, o astfel de stângă a lipsit. Butoi explică, atent la detalii, faptul că România Mare, conţinând minorităţi în proporţie de aproximativ 30%, este un stat care încearcă să-şi configureze o identitate naţională în condiţii de criză economică profundă. În consecinţă, ţinând cont şi de vecinătatea, îngrijorătoare pentru oficialităţi, a Uniunii Sovietice, al cărei model de dezvoltare alternativ putea deveni atractiv în aceste circumstanţe, diferitele forme de naţionalism care şi-au făcut apariţia în acest context par mai degrabă de la sine înţelese. Totuşi, lucrurile sunt mai complicate. Încadrarea legionarismului la capitolul fascism, o ideologie internaţională, în esenţă, aşa cum este de părere nu numai Polanyi, ci şi, printre alţii, Hannah Arendt, legionarismul nefiind deci altceva, cu toate specificităţile sale care l-au transformat până la urmă într-un fascism endemic românesc – şi echivalarea lui cu o formă de naţionalism, contribuie la complicarea suplimentară a lucrurilor.

Nu pot fi de acord nici cu teza centrală a cărţii, conform căreia „România «modernă» şi nefuncţională a reuşit doar să saboteze România tradiţională ca lume social-culturală, fără a reuşi să pună ceva în loc” (p. 305). Deşi are perfectă dreptate atunci când demontează inconsistenţele metodologice şi ideologice prin care a fost abordată lumea rurală, fapt care a contribuit mai degrabă, distorsionând, la includerea forţată a acesteia în cadrul unor curente modernizatoare de diferite facturi, genul acesta de explicaţie poate fi lesne universalizat şi tocmai de aceea poate deveni neverosimil. În această optică, şi postcomunismul poate fi, şi este, adesea, considerat o distrugere de proporţii apocaliptice a fostei societăţi, care nu a ajuns niciodată să fie „multilateral dezvoltată”, dar care avea totuşi propriile ei reguli de funcţionare, alcătuind un univers social stabil. Sigur că putem privi lucrurile şi din punctul de vedere al conservatorilor naţional-comunişti. Indiferent de faptul că o spun şi ei, postcomunismul românesc a produs şi continuă să producă abuzuri şi nedreptăţi, politice şi sociale, enorme. La fel, societatea anilor 1950 i-a făcut pe mulţi să regrete perioada interbelică, unde, în ciuda tuturor neajunsurilor, nivelul represiunii politice şi economice era incomparabil mai scăzut. Dar nu cred că putem extrage soluţia problemelor actuale din trecut. Sigur că nu trebuie să neglijăm exemplele şi învăţămintele oferite de acesta, dar nici să uităm esenţialul, şi anume, că trecutul nu e niciodată trecut. Este, în diferite dozaje, politică, iar mizele acesteia sunt de obicei prezente şi aproape întotdeauna prospective.

Nicio lume şi nicio epocă din trecut nu au fost vreodată atât de stabile şi de funcţionale pe cât avem tendinţa să le considerăm uneori. Reformele agrare ale lui Alexandru Ioan Cuza, care au sfârşit prin a face ţăranii încă mai vulnerabili în faţa moşierilor, apariţia arendaşilor şi consolidarea în mediul urban a oligarhiei modernizatoare boiereşti, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX (oligarhie care începea să se  confunde tot mai mult cu burghezia aflată în ascensiune), Războiul de Independenţă – toate acestea au avut un impact direct şi profund asupra existenţei ţăranilor. În ce măsură putem vorbi despre o lume rurală funcţională, când aceasta era deja în plină prefacere aproape cu un secol înaintea perioadei interbelice? Sigur, Butoi este mult mai nuanţat, situând în momentul revoluţionar de la 1848 sursele modernităţii destabilizatoare în plan social. Chiar şi aşa, dacă în secolele anterioare satele ţărăneşti nu au fost supuse imixtiunilor atât de arbitrare ale politicului sub formă economică şi ale economicului sub formă politică, este pentru că formele şi necesităţile politice de atunci nu aveau la dispoziţie mijloacele moderne de extragere a pluspoducţiei, mult mai utile şi mult mai eficiente. Deşi sunt departe de a fi un perfect cunoscător al istoriei sociale şi economice de dinaintea secolului XIX în spaţiul românesc, îmi vine greu să cred că între elita politică, în curs de urbanizare, a aristocraţiei şi ţărani exista o înţelegere tacită, o coexistenţă armonioasă şi o reprezentare mutuală adecvată a intereselor şi priorităţilor celuilalt. Dimpotrivă, tocmai pentru că nu au putut obţine mai mult sau au obţinut chiar efecte adverse, sub forma răscoalelor ţărăneşti, voievozii s-au mulţumit să găsească un modus vivendi cât de cât funcţional cu ţăranii, mai ales că aceştia alcătuiau, într-un timp în care frecvenţa războaielor era mai numeroasă decât în prezent, grosul armatelor.

În sfârşit, dacă punem într-un excelent raport de continuitate interbelicul cu epoca anterioară, cea a sfârşitului de secol XIX, nu mai găsim aceeaşi dinamică analitică atunci când vine vorba de raportarea, fie ea şi fugitivă, la perioada de după 1945. Clişeele despre interbelic, pe care Butoi le-a deconstruit atât de convingător, lasă loc altora, cum ar fi „teroarea istoriei”, manifestată după al Doilea Război Mondial în „forme macabre, concentraţionare” (p. 302–303). Fără nicio intenţie de problematizare, trebuie remarcat că aceste clişee sunt preluate în mod cu totul şi cu totul necritic. Sigur că epoca Gheorghiu-Dej, în special „obsedantul deceniu” (1948–1958), a reprezentat un şoc politic şi ideologic de proporţii, dar, la scara istoriei politice a României moderne, cred că putem vorbi mai degrabă de o sincopă temporară decât de o ruptură radicală. Autoritarismul, incoerenţa administrativă şi starea de tranziţie permanentă care au reverberat, de la nivelul elitelor rareori capabile a gândi şi acţiona altfel decât pe termen scurt şi în propriul avantaj, la nivelul societăţii ca întreg, jalonează întreaga noastră istorie de după 1859. În cadrul acestui proces, comunismul rămâne o etapă, având specificul său şi formele sale represive perfecţionate în raport cu epocile anterioare, dar, totuşi, o etapă, iar nu un simplu accident istoric, impus cu forţa din exterior3. Scrie Butoi: „Oamenii din interbelic nu trăiau într-un regim totalitar, însă percepeau deseori regimul drept unul tiranic şi conştientizau foarte acut existenţa instrumentelor de supraveghere şi represiune” (p. 153). Fără a intra într-o întreagă discuţie despre inconsistenţele conceptului de totalitarism, cred că rezultă fără echivoc, fie şi numai din acest scurt citat, raportul de continuitate, mai degrabă decât acela de discontinuitate, în care trebuie plasat interbelicul, relativ la perioada comunistă.

In summa, cartea lui Butoi constituie o contribuţie inovatoare şi profundă la analiza interbelicului românesc. Faptul că este scrisă dintr-o perspectivă conservatoare asumată o face şi mai valoroasă, în sensul că demolează clişeul conform căruia intelectualitatea conservatoare contemporană este reprezentată exclusiv de intelectualii publici reuniţi în cadrul Grupului pentru Dialog Social, de exemplu, şi de textele lor eseistice, insipide, sentenţioase. Un clişeu căruia, recunosc, i-am căzut şi eu victimă. Nu pot decât să-i mulţumesc lui Ionuţ Butoi pentru că m-a făcut conştient de acest aspect şi m-a ajutat să-l depăşesc, aşa cum am făcut-o şi în privinţa stereotipiilor, măcar a unora, pe care le aveam faţă de interbelic.

∗ The Faculty of Political Sciences, Philosophy and Communication Sciences, the University of the West, Timişoara, Romania; e-mail: emanuel.copila@e-uvt.ro.

1 Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Şiulea, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2013.
2 Ibidem, p. 370.
3 Trimit aici la excelenta lucrare a profesorului Adrian Paul Iliescu, Anatomia Răului Politic, Bucureşti, Ideea Europeană, 2006.

The post România interbelică – noi evaluări appeared first on Cooperativa Gusti.

M. Albert Lebrun, președintele Republicii Franceze, împreună cu M.S. Regele Carol al II-lea al României, la Expoziția internațională de la Paris, 1937, în Restaurantul Român. Sursă foto: http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b9082587s

Parisul şi expoziţia sa internaţională. O viziune minunată a istoriei ştiinţelor. – Satul francez şi „Frontul Ţărănesc“

de R. SEIŞANU

UNIVERSUL Nr. 185, joi 8 iulie 1937, p. 1

III

Expoziţia aceasta fiind consacrată ştiinţelor, artelor şi tehnicii, cea dintâi vizită se impune să o fac Palatului Descoperirii, care s-ar fi putut intitula Palatul ştiinţelor şi al minunilor. El este situat în partea de vest a marelui palat din Champs Elysées şi ocupă o suprafaţă de 25.000 metri pătraţi.

Nu construcţia prezintă vreun interes deosebit, ci conţinutul. Ceea ce se poate vedea şi auzi în acest extraordinar Palat al Descoperirii, te uimeşte, prin noutate şi originalitate; te impresionează puternic prin cele ce se arată şi se spun, sub forma de demonstraţiuni şi expuneri ştiinţifice, ca şi printr-o serie nesfârşită de viziuni uluitoare şi de prezentaţiuni ingenioase şi metodice.

Tot ceea ce omul a cucerit în domeniul ştiinţelor, ca şi descoperirilor şi invenţiilor, care au contribuit la progresul şi civilizaţia noastră sunt expuse sub forma atrăgătoare şi instructivă a unei expoziţiuni demonstrative şi metodice.

Meritul organizatorilor acestui minunat Palat al Descoperirii – toţi savanţi şi erudiţi – merită elogii şi recunoştinţa vizitatorilor, căci ei au avut grija să nu se adreseze numai specialiştilor, sau celor ce posed o cultură ştiinţifică, ci şi mulţimi, cu scopul de a o iniţia în tainele universului şi ale energiilor sale creatoare prin anumite metode şi mijloace ingenioase de a capta atenţia şi de a provoca înţelegerea multor fenomene şi demonstraţiuni.

Este o trecere în revistă a ştiinţelor: astronomia, fizica, matematica, geometria, optica geometrică, biologia, chimia organică etc., după cum este o mare şi instructivă lecţie despre ce a fost capabil geniul omenesc să cucerească în domeniul necunoscutului ce ne înconjoară.

Un ansamblu de pavilioane, care face onoare femeii franceze, este acela intitulat: „Femeia, Copilul, Familia“, compus din şapte pavilioane.

El a fost organizat de d-nele Juliette Delagrange şi Suzanne Schreiber cu gust şi metodă. S-a dat atenţia cuvenită Familiei, ca bază a vieţii sociale şi naţionale; femeii, ca gardiană şi animatoare a căminului; şi copilului, din punctul de vedere higienic, sanitar şi social.

O interesantă documentare ştiinţifică şi frumoase tablouri murale, completează această valoroasă expunere închinată femeii, copilului şi familiei.

Un alt pavilion e rezervat eleganţei feminine, care, cum e şi firesc, atrage mai mult femeile. Aci sunt expuse ultimele creaţiuni, ale caselor de modă pariziene, care se trudesc să lanseze „tipul Expoziţiei 1937“.

În toate celelalte pavilioane franceze deschise până acum se poate admira geniul constructiv şi gustul rafinat artistic al marii naţiuni franceze, care, cu toate dificultăţile trecătoare politice, financiare şi economice prin care trece, rămâne în primele rânduri ale naţiunilor ce pun accentul pe frumos şi bine contribuind prin toate forţele sale creatoare, la progresul şi civilizaţia omenirii.

Lumea se ocupă prea mult de Paris, de pariziene şi de parizieni, ca să mai dea atenţie satului şi ţăranului francez.

Totuşi – mi-am zis – trebuie să fie în Expoziţie şi un pavilion ţărănesc francez. M-am îndreptat în direcţia „Centrului rural“, unde, în adevăr, la Poarta Maillot, e construit un sat francez.

Câteva tipuri de gospodării rurale, care sunt mai mult o prezentare de mediu, decât o demonstraţie.

Când am ieşit din acest sat francez improvizat în centrul Parisului, un individ mi-a prezentat o broşură intitulată: „Haut les fourches!“ (Sus furcile!) Desigur, o broşură de propagandă. Cum individul era foarte stăruitor, am cumpărat broşura. N-am regretat, căci din cuprinsul ei am aflat despre existenţa unui domn Henry Dorgelès – autorul broşurii „Haut les fourches!“ ca şi al unui Front ţărănesc francez.

Din cuprinsul broşurii reiese, că toate asociaţiile agricole din Franţa s-au constituit în 1934 într-un front ţărănesc, opus frontului popular, sub şefia d-lui Henry Dorgelès; iar programul politic, social şi  economic al acestui important organism se rezumă în „apărarea statului, a familiei şi a agriculturii pentru întărirea şi dezvoltarea naţiunii franceze“.

Dorgelès a reuşit în ultimii ani, graţie popularităţii sale la sate, să înglobeze aproape toate asociaţiile agricole în „Frontul ţărănesc“ pe baza devizei sale: „Sus furcile!“ care, nelinişteşte mult „Frontul popular“.

Cum d. Henry Dorgelès este o personalitate dinamică, o forţă de temut atât prin popularitatea sa în creştere, cât şi prin perfecta sa corectitudine, adversarii lui din extrema stângă îl combat cu salutul ironic şi compromiţător politiceşte în lumea populară şi democrată:

„Bonjour, marquis!“ sau:

„Bonjour, monsieur le comte“ – pentru că adevăratul nume şi prenume al şefului Frontului ţărănesc este Henri d’Halluin, fără să fi fost în neamul său vreun marchiz sau vreun conte.

Ceea ce este interesant de notat e curentul puternic ce s-a format în populaţia ţărănească din Franţa pentru apărarea intereselor agriculturii şi ale proprietăţii individuale, în strânsă legătură cu apărarea intereselor familiei, naţiunii şi statului francez, care a dat naştere Frontului ţărănesc după război, atât din cauza ecoului ce l-a avut în această ţară aplicarea reformelor agrare din România, Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, cât şi din cauza efectelor crizei mondiale agricole.

Se vorbeşte mai mult de muncitorii din oraşe şi din diverse industrii şi exploatări miniere, dar în Franţa populaţia muncitoare agricolă reprezintă 35 la sută din populaţia totală muncitoare, dintre care majoritatea sunt patroni şi minoritatea salariaţi. Ori, tocmai această situaţie inversată la sate, faţă de situaţia din oraşe, unde lucrătorii formează majoritatea şi patronii, minoritatea; explică creaţiunea Frontului ţărănesc pe baza principiilor naţionale, conservatoare şi tradiţionaliste şi rezistenţa ce o întâmpină comunismul în satele şi în fermele franceze.

Aşa se şi explică faptul că „Frontul ţărănesc francez“ activează în afară de „Frontul popular“, pe baza propriului său program şi a forţelor sale.

M.S. Regele Carol II la Paris. Vizita la pavilionul locuinţei rurale. – Recepţia de la primăria Parisului. – Banchetul de gală de la pavilionul român din expoziţie

UNIVERSUL Nr. 194, sâmbătă 17 iulie 1937, p. 13

Paris, 15 (Rador). – Azi în cursul dimineţii, M. S. Regele Carol, însoţit de d-nii E. Urdăreanu, mareşalul Curţii şi ministrul României la Paris, a vizitat secţiunea românească din pavilionul „locuinţei rurale”, organizată de Fundaţiile Culturale Regale şi de Institutul Social Român, sub îngrijirea comisariatului general al pavilionului României.

S. Regele a fost întâmpinat de d. prof. Gusti, de d. E. Labbé, comisarul general al expoziţiei, de d. Gheorghiu, consilier de legaţie şi comisar general adjunct, de d. Bădăuţă, secretar general al comisariatului, de numeroşi ziarişti şi de membrii birourilor expoziţiei.

D. prof. Gusti a expus principiile de înfăptuire a iniţiativei regale, care a ridicat stindardul vieţii ţărăneşti în România, punând în lumină în mod deosebit acţiunea din ultimii ani a echipelor culturale regale.

M. S. Regele a discutat, în legătură cu macheta muzeului satelor şi a satului model, tendinţele de artă şi de înălţare a vieţii satului românesc.

Labbé, comisarul general al expoziţiei, a ţinut, între altele, să arate că dintre toate ţările participante, secţiunea românească este aceea care s-a încadrat în chipul cel mai desăvârşit în rosturile expoziţiei şi tendinţelor care au îndrumat secţiunea de igienă a Societăţii Naţiunilor, atunci când a luat iniţiativa creării acestei manifestaţii consacrate locuinţei ţărăneşti.

Din pavilionul „locuinţei rurale”, Suveranul, condus de d. Labbé, a vizitat standurile cooperaţiei franceze şi locuinţele model, interesându-se îndeaproape de progresele realizate în Franţa în domeniul îmbunătăţirii traiului săteanului.

Înainte de a părăsi expoziţia, M. S. Regele s-a oprit la standul micilor meseriaşi din România, organizat prin îngrijirea comisariatului român de Uniunea camerelor de muncă.

M. S. REGELE A VIZITAT APOI BIROUL DIN PARIS AL OFICIULUI DE TURISM ROMÂN.

M. S. Regele, primit de consiliul municipal al Parisului

Paris, 15 (Rador). – Azi după amiază la ora 17, M. S. Regele Carol a fost primit cu deosebită solemnitate de consiliul comunal al Parisului, la Hotel de Ville, vechea primărie a capitalei Franţei.

Un public numeros, care umplea vasta piaţă, a primit cu aclamaţii sosirea M. S. Regelui, care era însoţit de d. E. Urdăreanu, mareşalul Curţii, şi de ministrul României la Paris.

În timp ce fanfara intona Imnul Regal român, şi marsilieza, Suveranul, întâmpinat de prefectul Senei şi de preşedintele consiliului municipal, a prezentat M. S. Regelui pe colegii săi şi apoi l-a rugat să semneze pe un pergament, relatând vizita M. Sale, după care a oferit Suveranului două volume consacrate vechiului Paris, legate în marochin, după o legătură din secolul al XVII-lea.

CUVÂNTAREA PREŞEDINTELUI CONSILIULUI MUNICIPAL

Luând apoi cuvântul, preşedintele Consiliului Municipal a ţinut o cuvântare în care a spus, printre altele:

„Legăturile numeroase, vechi şi puternice, care leagă oraşul nostru de ţara Majestăţii Voastre, capătă azi o nouă consacrare. Ziua de azi este cu deosebire preţioasă în ochii populaţiei noastre, pentru că ea se înscrie în calendarul Expoziţiei Internaţionale, unde România este strălucit reprezentată prin splendidul pavilion, în care se exprimă spiritul şi sufletul poporului român, care apare cu totul întruchipat în persoana venerată a augustului său Suveran. În numele Parisului, mândru de afinităţile care ne apropie de patria M. Voastre şi în special de capitala ei, mă închin în faţa călăuzei destinelor naţiunii amice. În numele colegilor mei şi al populaţiei întregi a Parisului, vă prezint urările cele mai bune, pe care le fac cu toată căldura afecţiunii noastre pentru măreţia domniei Majestăţii Voastre şi pentru fericirea poporului român”.

CUVÂNTAREA PREFECTULUI SENEI

A luat apoi cuvântul d. Villey, prefectul Senei, care a arăta, între altele, bucuria de a putea saluta la Paris pe Suveranul României.

„Este pentru noi o mândrie să ştim partea deosebită pe care Suveranul a binevoit s-o ia la reuşita pavilionului României. Cu deosebită mândrie îi aducem omagiile admiraţiei noastre pentru acest minunat pavilion, în care se oglindesc cu atât de frumoase însuşiri estetice splendorile civilizaţiei române. Nimic din tot ce vine din acest frumos regat nu poate lăsa nepăsător sufletul francez. Oare a existat vreodată în lume vreun exemplu de intimitate atât de înţelegătoare între două popoare, cum este intimitatea ce leagă România şi Franţa?!

Prefectul Senei a încheiat arătând că amintirile fraternităţii franco-române, care nu a fost numai fraternitatea spiritului, dar care s-a dovedit pe câmpurile comune de eroism şi de statornicie sunt pentru francezi una din bucuriile şi mândriile lor de seamă. „Parisul este mândru de astfel de simţăminte şi amintiri comune. Mulţumim în numele Parisului Majestăţii Voastre de a –i fi adus din nou, prin vizita de azi, o nepreţuită atenţie!

CUVÂNTAREA M. S. REGELUI

M. S. Regele Carol a rostit o scurtă cuvântare, mulţumind foarte viu municipalităţii şi populaţiei Parisului, pentru primirea atât de mişcătoare pe care I-a rezervat-o.

Măria Sa şi-a exprimat convingerea că pavilionul pe care România l-a ridicat la expoziţia internaţională va îngădui tuturor să cunoască în adevărata lumină sufletul şi civilizaţia română.

Suveranul, vădit mişcat, a încheiat făcând urări de propăşire şi de glorie Parisului şi Franţei.

DINEUL DE GALĂ DE LA PAVILIONUL ROMÂN ÎN CINSTEA PREŞEDINTELUI LEBRUN

Paris, 15 (Rador). – M. S. Regele Carol a oferit astă seară un dineu de gală în cinstea d-lui Lebrun, preşedintele republicii franceze, la restaurantul din pavilionul românesc.

Au luat parte, de asemeni, d-nii Chautemps, preşedintele Consiliului, împreună cu membrii guvernului francez, general Gourand, comandantul garnizoanei Paris, general Gamelin, şeful marelui stat major, generali Mittelhauser, Georges, Colson, Schweissguth, Féquant, Gauchier, şeful biroului 2 din marele stat major, locot.-col. Petitbon, directorul de cabinet al generalului Gamelin, Carlety, rectorul Universităţii, decanii facultăţilor, profesorul Rist, Rogers Auboin, Millerand, senator, fost preşedinte al republicii, nunţiul papal Valerio Valeri, decanul corpului diplomatic, şefii misiunilor străine, Thierry, ministrul Franţei la Bucureşti, col. Delmes, ataşatul militar al Franţei în România, personalul superior al cancelariei preşedintelui republicii şi al ministerului de externe, prefectul Senei, preşedintele Consiliului Municipal general Nollet, mare cancelar al Legiunii de Onoare, E. Urdăreanu, mareşalul Curţii Regale a României, ministrul României, general Sichitiu, şeful marelui stat major, însoţit de col. Ioaniţiu şi lt. col. Davidescu, comandor Gheorghiu, secretar general al ministerului aerului.

Pavilionul românesc este o operă de artă

Andre de Nissant, Redactor la ”Demain”

Adevărul, Anul 51, Nr. 16.443, marți 7 septembrie 1937, p. 2

D. Gusti nu este numai comisarul general al pavilionului românesc, omul care, susținut de aprobarea Regelui său, a prezidat la construcția acestui pavilion sobru și elegant și atât de inteligent conceput, încât oferă într-o admirabilă sinteză o imagine complectă a bogățiilor și a forțelor României.

D. Gusti este mai ales un eminent sociolog. Casele, se spune că au suflet: personalitatea aleasă a d-lui Gusti s-a imprimat în tipul de construcție al pavilionului românesc, care înfățișează calitatea idealului reprezentat de d-sa în expoziția internațională din 1937.

Pavilionul românesc aduce o dovadă concretă – tuturor acelora care n-au    putut și care nu vor putea să constate la fața locului – despre vitalitatea unui mare popor.

Vizitarea pavilionul este cu deosebire atrăgătoare printr-o fericită și încântătoare inițiativă a d-lui Gusti, care a ales 15 studenți, aparținând elitei universităților românești, ce primesc, în numele țării lor, pe oaspeții pavilionului. Ei îi conduc, îi documentează, adăugând un comentariu viu la graficele puțin cam aride care atestă bogăția țării lor.

România a fost și rămâne înainte de toate, nu trebuie să uităm, o țară agricolă, unde locuitorii sunt fideli tradițiilor ancestrale. Sub impulsul unui șef cum este Regele Carol, educatori de valoarea și autoritatea d-lui Gusti, sunt pe punctul a îmbogăți poporul român cu o nouă cultură, aceea a tehnicei celei mai moderne, fără să micșoreze și vigoarea și puritatea credinței strămoșești.

În România, care este a doua producătoare de petrol din lume, uzina n-a ucis ferma. Știința și instrucția n-au rupt legăturile care leagă pe cei mai buni fii ai săi de pământul de muncă.

Vreți un exemplu?

În loc să facă din tinerii studenți veniți să studieze la oraș, niște desrădăcinați, Fundația Principele Carol, condusă de însuși d. Gusti, s-a ocupat să facă din aceștia agenți de legătură întree sat și oraș. Dintre toate fundațiile regale, factori noui de civilizație, aceasta este poate cea mai fecundă și cea mai creatoare de binefaceri sociale.

Sub impulsul d-lui Gusti, douăsprezece centre de cultură sătească au fost astfel create în regiunile cele mai diverse ale României. Acolo studenții, fii sau nepoți de țărani, vin în echipe să facă un stagiu de trei luni spre a învăța pe țărani ceea ce știința poate să le ofere ca ajutor.

Pedagogie? Nu, învățământ experimental: tinerii ingineri agronomi, tehnicienii de poduri și șosele, chimiștii, medicii, evitând să facă un curs, construesc pompe mecanice pentru apă, însămânțează și recoltează pe câmpuri îngrășate chimic, utilizează mașini, dau consultații medicale și sfaturi higienice. Ceea ce acești intelectuali vor aplica, mai târziu țăranilor le va fi mai ușor de asimilat, întrucât proba materială a fost făcută înaintea teoriei.

În România se încearcă fecundarea intelectuală și materială a unui popor prin colaborarea intimă și încrezătoare a elementelor celor mai diverse.

Mare și nobilă idee, pentru care trebue să fim recunoscători d-lui Gusti și care este ilustrată de frumosul pavilion românesc.

Lecția profitabilă și cu atât mai seducătoare decât toate programele himerice și impecabile care știu numai să revolte elementele sociale unele împotriva celorlalte. Pavilionul românesc exprimă în liniile sale armonioase și pure, efortul colectiv al poporului român. El constitue o magnifică reușită morală și materială.

Carnetul zilei. Cum se alcătuește monografia unui sat?

Curentul, Anul X, No. 3435, marți 24 august 1937, p. 2

Unul din chestionarele cele mai complecte și mai bogate care se pot alcătui, – prin mijlocirea cărora orice intelectual cu tragere de inimă și probitate poate aduce în satul său frumoase servicii culturii, este acela pe care-l găsim în lucrarea de curând apărută ”Monografia unui sat. Cum se alcătuește spre folosul căminului cultural” alcătuită de d. Henri H. Stahl. Cartea este prefațată de d. prof. Dim. Gusti care spune: Fiecare intelectual al satului trebue să fie pătruns de adevărul că salvarea satelor, a regiunii, a țării se află în bună parte în mâinile lui. Pentru că numai prin acțiunea tuturor persoanelor care joacă un rol în viața publică, prin sinceritatea informațiilor culese direct pe teren, se va putea preciza care sunt relele ce trebuesc înlăturate, nevoile ce trebuesc mulțumite și năzuințele ce trebuesc susținute ca să se poată înfăptui opera de treptată ridicare a neamului românesc.

Cum spuneam, chestionarele care se află în această carte (dedicată căminelor culturale în scopul cărora intră aduceea la îndeplinire a monografiilor), îmbrățișează întregul manifestărilor vieții satului și în aceeași vreme coboară, – cu o uimitoare capacitate a detaliului – care nu putea veni decât de la o cunoaștere bună a satului – în cercetarea celor mai concrete forme de manifestare ale vieții sătețti.

Vom trece peste chestionarul geografic, cosmologic, peste cel biologic (antropologie, demografie, pricini de schimbare a sănătății oamenilor, etc.) și ne oprim la celelalte chestionare care presupun nu numai metodă, ci și ingeniozitate intelectuală și multe cunoștințe prealabile (nu poți întreba inconform cu răspunsurile) cum este chestionarul ”cadrului psihologic” și al ”cadrului istoric”. În aceste chestionare se poate vedea bine, în adevăr, gradul de aprofundare concretă la care au ajuns cercetărille sociologice românești. Chestionare privitoare la viața omului pe pământ și soarta lui de apoi, la sufletul omului și cele sfinte (ceremonii și rituri în legătură cu calendarul, etc.). muncile omului pe pământ, natura fizică, organică și ocială, – despre instituțiile de cultură – despre îmbrăcăminte și portul oamenilor, împodobirea casei, obiecte de ceremonii și obiceiuri, despre cultura pământului, meseriile și industriile de sat, negustorii și negustoria din sat, viața gospodărească a săteanului, regulele din partea oamenilor (chestionar despre moralitate), amestecul judecătoriei în viața satului, etc.

Noi n-am enumerat decât la întâmplare, pentru varietatea chestiunilor – care sunt totuși în modul cel mai perfect încadrate în sistem – câteva din chestionare. Autorul cărții personal se dovedește a fi în posesia unei frumoase cunoașteri a satului, în afară de cunoștințele rezultate din ansamblul cercetărilor monografice de până acum. Este necesar, de asemenea, să subliniem și bogații termeni linguistici pe care el îi posedă.

The post M.S. Regele Carol II la Paris. Vizita la pavilionul locuinţei rurale; Cum se alcătuiește monografia unui sat? appeared first on Cooperativa Gusti.

INSTITUŢII ALE SOCIOLOGIEI ÎN ANII ’60

Managing culture, locating consent: the sociology of mass culture in socialist Romania, 1960s–1970s

ADELA HÎNCU*

„Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXVII, nr. 5–6, p. , Bucureşti, 2016

ABSTRACT

The paper analyzes the development of the sociology of mass culture in 1960s–1970s Socialist Romania from a newly formed discipline meant to provide scientific guidance for the formulation and implementation of cultural policies (producing hegemony), into an instrument for the criticism of the cultural basis for consent. First, it addresses the broader context of the discipline’s configuration, and the initial debates about the sociologist’s relationship to his object of study. Second, it analyzes two versions of the “systemic” approach in the sociology of mass culture and mass communication, with a focus on the ways in which they conceptualized consent/coercion. Third, it details how several empirical studies reflected on the issue of hegemony in 1970s Socialist Romania.

Keywords: sociology of mass culture; cultural hegemony; systems theory; empirical studies of mass culture in 1970s Socialist Romania

REZUMAT

Administrarea culturii şi problema consimţământului: sociologia culturii de masă în România socialistă, 1960–1970

Studiul analizează evoluţia sociologiei culturii de masă în România Socialistă, de la stabilirea disciplinei, în anii ’60, ca un instrument ştiinţific pentru formularea şi implementarea politicilor culturale (producerea hegemoniei), la posibilitatea articulării unui discurs critic faţă de bazele culturale ale consimţământului, în anii ’70 şi ’80. În prima parte, se reconstruieşte contextul în care s-au configurat disciplina şi dezbaterile iniţiale cu privire la relaţia sociologului cu obiectul său de studiu. În cea de a doua parte se examinează două versiuni ale abordării „sistemice” în sociologia culturii de masă şi a comunicaţiilor de masă, în special modul în care acestea au conceptualizat constrângerea şi consimţământul. În ultima parte a articolului sunt analizate studii sociologice empirice din anii ’70, care tratează problema hegemoniei.

Cuvinte-cheie: sociologia culturii de masă, hegemonie culturală, teoria sistemelor, studii empirice ale culturii de masă în anii 1970 în România.

In 1980, three years after it had been brought to the United States, the manuscript “The Syncretic Society” by Felipe García Casals, translated from French, was published as a book and in the International Journal of Politics, with a forward by the political scientist Alfred G. Meyer. Casals, Meyer explained, was the pseudonym of “an East European official occupying a high managerial position, [. . .] a veteran member of the country’s ruling communist party.”[1] His study amounted to “the sharpest, gloomiest, and most desperate critique of Soviet and East European systems yet produced by any Marxist.”[2] The West, of course, had known and debated several other potent “critiques from within” before, from Milovan Djilas’s The New Class to Rudolf Bahro’s The Alternative in Eastern Europe. “The Syncretic Society,” otherwise an extremely dense Marxist analysis of the emergence and endurance of Stalinism, caught the attention of the Western eye, if only briefly, for its strange affinities with Talcott Parson’s structural-functionalism and with the theoretical work of Louis Althusser.[3]

Stalinism, argued Casals, was the heir of “premature socialism,” a syncretic society brought about violently by the Leninist revolution – a combination of precapitalist (economic underdevelopment) and postcapitalist (class structure predicated on abolishing private property) elements, governed by an autonomously organized power structure. The result was not “a system [. . .] but [. . .] a nonsystemic conglomerate, each real system of which constitutes one of those elements. What binds this artificial construction together could hardly be other than coercive force.”[4] Moreover, syncretism was based not on the Marxist concept of contradiction, but on incompatibility, which meant that it was static, rather than dynamic, and tended to reproduce itself indefinitely rather than grow into conflict and transform. “Contradiction,” concluded Casals, “stimulates the self-regulating energy of any system, whereas incompatibility opposes a systemic existence, presupposing a regulating energy from without.”[5] In a language resonating with both cyberspeak and structural-functionalism, animated by anti-totalitarian Marxist feelings, “The Syncretic Society” insisted that the endurance of Stalinism up to the present day was based not on consent, but on extra-economic coercion by a regime whose will was itself already determined in the revolutionary moment.

The author of “The Syncretic Society,” the Romanian sociologist Pavel Câmpeanu, went on to publish three other books in the United States, in his own name: The Origins of Stalinism (1986), The Genesis of the Stalinist Social Order (1988), and Exit: Towards Post-Stalinism (1990).[6] Since 1967, when it was first set up, and up until 1980, when he retired, Câmpeanu had been the director of the Office for Studies and Polls of the Romanian Radio and Television broadcasting companies, and had established his professional identity as a sociologist of mass culture. Indeed, most of his publications in the 1960s and 1970s were on radio, theatre, and television. Since 1971, he had been working on his theorization of the Stalinist social order in parallel with his professional interests, in private, and in secret.[7]

“The Syncretic Society,” which might otherwise not seem the best introduction to the sociology of mass culture in 1970s Socialist Romania, raises several questions that put into focus the main lines of inquiry around which I construct my analysis in this paper: 1. How does the sociologist’s position towards his object of study format the research produced?; 2. What was the currency of systems theory, and how did it become a preferred language of criticism?; 3. Why is there no will other than that of the power structure/regime considered in the model of the (neo-)Stalinist social organization? Were there alternatives to coercion theorized? Was there any room to imagine consent?

In what follows, I analyze how the sociology of mass culture in 1960s–1970s Socialist Romania evolved from a newly formed discipline tasked with providing scientific guidance for the formulation and implementation of cultural policies (producing hegemony), into a potentially critical account of the cultural basis for consent. First, I discuss the broader context of the discipline’s configuration, and the initial debates about the sociologist’s relationship to his/her object of study. Secondly, I look into the versions of the “systemic” approach in the sociology of mass culture and mass communications, asking how they conceptualized consent/coercion. Thirdly, I discuss how a number of empirical studies reflected on the issue of hegemony in 1970s Socialist Romania.

LOCATING THE SOCIOLOGY AND SOCIOLOGIST OF MASS CULTURE

The sociology of mass culture emerged mostly around a group of sociologists from the Philosophy Institute of the Academy of Social and Political Sciences, who conducted empirical research at the end of the 1960s. The introduction to the 1970 collective volume Contributions to the Sociology of Mass Culture, in which the preliminary results of the research were published, made a bid for the scientification of planning and carrying out cultural policies: “It is paradoxical that despite their breadth, [. . .] the activities of spreading culture [. . .] did not have a science of their own – that is, a corpus of systematized principles for the optimization of the technical side of these activities, which would, at the same time, methodically reflect back upon the activities themselves. [. . .] A policy of mass culture cannot do without a sociology of mass culture.”[8] Sociologists presented themselves as “managers of culture,” offering technical expertise, promising an increase in the efficiency of cultural work, and taking on the task of evaluating and advising cultural policies. This came in the context of a broader relaxation of centralist and disciplinary administrative strategies and a move towards limited decentralization and management[9] in the second half of the 1960s.[10]

Apart from the general consensus that sociology could improve the management of mass culture, there was little in the way of a common research agenda. Indeed, institutional and ideological fault lines were quickly drawn to argue for ascendency. One target of the up-and-coming sociologists, at least for the purpose of rhetorical legitimation, were the representatives of the interwar sociological tradition of monographic research, former members of the Bucharest School of Sociology founded by Dimitrie Gusti. Gusti had formulated and institutionalized sociology as a “science of the nation,” which relied heavily on “cultural work” carried out in the countryside by interdisciplinary teams of university students, for the modernization of rural life.[11] Due to its close ties to the monarchy, as well as to some of its members’ right-wing leanings and involvement in the Romanian fascist movement in the 1930s, after 1948 sociology was disbanded as a discipline, Dimitrie Gusti fell from grace with the communist regime, and several of his most prominent disciples were exiled, imprisoned, or marginalized.[12] Attempts at re-establishing a continuity of expertize in the 1950s by divorcing the “realist” monographic method from Gusti’s “idealist” theory were met with immediate resistance. The “scientific research of society,” the argument went, did not hinge on the researchers’ unbiased, objective observation of the social reality, but on their “partisanship and militancy.”[13] By the second half of the 1960s, when a selective reappraisal of the interwar scientific canon also allowed for the “rediscovery” of Gusti and of the Bucharest School of Sociology, it appeared that the expertize as scientists in service of the state would recommend the sociologists trained in the interwar period to take on the new managerial tasks, but their theoretical and methodological assumptions did not remain unchallenged, and their professional reintegration was limited.[14]

Henri H. Stahl, one of the most prominent former disciples of Gusti committed to a Marxist theoretical approach to the social,[15] imagined the reformation of mass cultural work through a new understanding of the role of cultural activists. They would no longer act as an elite called upon to “culturalize” the un-cultured, but would have to research, integrate to, and assimilate the local culture, and do so through sociological investigation. Moreover, the cultural activists/sociologists would engage the locals themselves, especially the “social leaders,” in participatory research at every stage, effectively redefining cultural expertize and activism as a collaborative endeavor.[16] In Stahl’s view, therefore, sociological knowledge and practice bridged the gap between cultural policy and the masses by representing the object of research as a subject of change. Reminiscent of the interwar practice of cultural work/monographic research, this vision more importantly rested on the theorization of the dialectical relationship between local knowledge and scientific knowledge as a basis for cultural policy, as well as on the drive to recover the human agency sidelined from knowledge production by dogmatic Marxism-Leninism.[17]

To this understanding of the role of the sociologist, Maria Larionescu, part of a new generation of experts trained in the postwar period, argued that a researcher’s integration in the local community could be a misleading strategy, for it did not in itself guarantee the authenticity of knowledge. The “object” of research would be rather obscured than revealed by the local culture, with its prejudices and narrow-mindedness, and the deformed image provided by the local leaders, whom Larionescu called “idols,” was to be corrected by sustained theoretical investment in modelling the object of study.[18] On the one hand, this was a bid for the sociologists’ professional autonomy, based on the affirmation of the exclusive ability to manipulate an esoteric body of expert knowledge for the benefit of the state. This particular self-positioning has been read as a sort of “resistance through science” strategy, where sociologists insisted on the technical aspects of their discipline, and engaged with ideology only superficially: “even if formal affiliation to Marxism-Leninism was a must, sociology re-imagined itself as a purely scientific, even technical, discourse.”[19] On the other hand, if the distance between science and ideology was never explicitly articulated, that between the researcher and other social actors (cultural activists, workers, peasants, etc.) clearly was. It rested on the sociologist’s professed mistrust in the transparency of the social reality, and on the belief that knowledge about the social can be mediated through theory alone. The trade-off for the lack of engagement with the hegemonic ideology was the sociologists’ self-alienation from their object of study, which precluded the articulation of criticism on the side or in the name of the people.

THE USES OF SYSTEMS THEORY

If theory was what distinguished the sociologist of mass culture from the “spontaneous sociology” of cultural activists, at the end of the 1960s, however, most studies on the topic offered merely surveys of the existing (Western) literature.[20] One of the more sophisticated attempts to elaborate a theoretical and methodological approach to mass culture was that of Haralamb Culea. Culea tackled in several studies the issue of how mass culture relates to mass-media culture, folk culture, or high culture,[21] the ways in which mass-media culture constitutes itself as a separate cultural type,[22] and the role of mass communication in cultural activism.[23] His main theoretical premise was that different cultural systems, types, and modes coexisted in contemporary societies, and that of these, (socialist) mass culture was a separate, relatively autonomous cultural type. Analyzed from a structuralist-functionalist perspective, mass culture consisted of a complex system of cultural institutions; ideas, values, symbols, and cultural models; and people’s cultural interests, conduct, and lifestyle.[24] The institutional system of mass culture, in turn, was comprised of several subsystems: professional education, mass communications, and cultural houses. This was more than a theoretical model. For Culea, “systems theory” was a tool of governance in the field of mass culture: first, it structured social realities, which was a precondition for planning; second, by modeling the way a given system functioned, it simplified the process of assigning roles to its various components; third, it rendered the division of labor in the field of cultural work more efficient and economical.[25]

Apart from being a language of management, structural-functionalism and systems theory also offered the sociologist a framework in which to voice criticism. At the end of the 1960s–beginning of the 1970s, this entailed discussing “dysfunctionalities,” most notably the overlapping of attributions or bureaucratic duplication, which allowed Culea to propose measures for the partial decentralization of cultural governance. By the second half of the 1970s, however, the so-called “mini-cultural revolution” marked the move from managerial and delegative strategies of administration back to a normative strategy, predicated on the re-ideologization of public life, reaffirming the party’s guidance, and regaining control over the state apparatus through a new cycle of centralization. In this context, the bias of the systems theory approach to mass culture towards the description of functional systems and “objective structures” becomes apparent, in that it proved ill equipped for the analysis of what Culea euphemistically called “the subjective factor” – that is, direct political intervention. This is reflected in Culea’s unpublished 1975 research paper contracted by the Philosophy Institute, a painstaking formulation of the “dysfunctionalities” of the system of mass culture in terms of “contradictions” more probable to be resolved through the “dialectical” intervention of the party than through sociology-informed management.[26]

By way of comparison, in Pavel Câmpeanu’s 1972 Radio, Television, Public – a full-fledged application of systems theory to the phenomenon of mass communications – the issue of command is wholly integrated into the analysis. Câmpeanu contended that the proper functioning of the system of communication depended on maintaining the identity, as much as possible, between the interests of the command and those of the receivers, which in theory would be best approximated in socialism.[27] For a self-regulating system, this also required proper feed-back mechanisms between its elements. In this model, it becomes clear that the command is the least connected through feed-back loops with the rest of the system.[28] Almost a decade later, Câmpeanu’s critique of what he described as a neo-Stalinist social order based on coercion would rest on the negation of the systemic character altogether. For the 1970s, however, it is worth asking how the ideal model of a self-regulating system fared with the experience of the sociologists of mass culture. In terms of feed-back, Culea’s theoretical model, managerial proposals, and empirical findings were clearly rendered obsolete by the shift in the regime’s overall administrative strategies. After 1975, he abandoned the field of the sociology of mass culture altogether, as did Maria Larionescu. In the case of Pavel Câmpeanu, the Office for Studies and Polls of the Romanian Radiotelevision, which he directed, appears to have had a very limited impact on the workings of the institution for which it was designed to provide information.[29] As for the identity of interests between the regime and the people, several empirical studies conducted at the end of the 1960s and in the 1970s can offer a sense of how hegemony was pursued through mass culture.

ARGUING WITH DATA 

            The issue of the relationship between people’s cultural interests and the activities of mass culture pursued through state institutions stood at the core of an empirical research coordinated by Haralamb Culea in 1969–1970 in two medium-size cities, one of which was an industrial city built entirely under state socialism. Data gathered pointed to people’s marked preference for mass-media as a source of mass culture, to the detriment of other institutions (such as the houses of culture) and to more “traditional” forms of cultural activism and propaganda (in particular the conferences, symposia etc.). This was further correlated with a preference for entertainment over instruction in choosing the media content, and most interestingly for how the sociology of mass culture reflected upon the dynamics of hegemony under socialism, with people’s attitudes towards work. The majority of those asked to describe their work as either interesting, uninteresting, or boring chose one of the latter two options, or added the option of tiring/difficult. Moreover, the interest in entertainment was prevalent among the workers who either considered their work a burden (unqualified workers), or thought of it merely as a paying job (poorly qualified workers), the deficiencies of which could be “compensated” through culture. “Deprived to a certain extent in their attempts to affirm their personalities,” commented Culea on the latter type in a typical account of alienation, “some of the subjects studied showed the will to express, at least through culture, their individuality, wishes, aspirations, to feel important and useful.”[30] These people “abandoned themselves to mass media,” expressing their own social aspirations by emulating the cultural practices of those with a higher social status (qualified workers, civil servants, intellectuals, etc.). In this sense, mass culture was shown to produce cultural hegemony not necessarily through its content, or because it naturalized an acceptable form of command (through cultural policy), but especially by way of allowing social grievances (potentially anti-hegemonic collective sentiments) to be compensated through individual acts of participation at mass culture.

One of the main conclusions drawn by Culea from the empirical data on the two cities studied was that cultural interests grew increasingly homogenous, regardless of the existing cultural traditions, and that this was largely an unplanned, spontaneous byproduct of the processes of mass culture. The development, hypothesized Culea, might be explained by the homogenization of lifestyles under the impact of industrialization and urbanization; the standardization of cultural activities through their centralized planning; the standardization of the mass cultural products offered; and the similarity of the institutional networks distributing them. The homogenization of cultural interests and conducts was not, in itself, at odds with the collectivist ethos of the party-state, but as Culea commented, it did also imply to a large degree passivity (rather than artistic, social, or political activism). Consequently, he projected that one of the major aims of cultural policy would be to encourage the differentiation of cultural attitudes.[31] Culea’s engagement with the issues of homogenization, differentiation, and passivity illustrates how sociologists were not only offering technical expertise, but could also perform as producers of ideology. In this particular case, the attempted reconfiguration of the three elements pointed towards cultural hegemony, achieved through people’s active participation at mass culture, as an alternative to the mere imposition of a cultural model upon a passive population. Passivity, however, was to become the target of the so-called July Theses of 1971, a rallying call against the relative autonomy from party control of the state managerial elites. By mobilizing the people as an administrative strategy, the goal was to realign their interests with those of the party, which on the long run translated into such mass cultural movements as Cântarea României, a hugely successful annual festival which played into the consolidation of national communism as the regime’s legitimizing ideology.

At the end of the 1970s, with the illusions of the scientific management of culture having mostly faded, and the ideological flexibility of the second half of the 1960s giving way to national communism, Pavel Câmpeanu formulated profound skepticism towards the possibility of the rational expression of consent through the medium of mass culture, based on data collected by the Office for Studies and Polls. Comparative surveys of the public’s and the experts’ evaluation of the best movies showed on television in 1975, for instance, showed that there was no agreement between the two. Similarly, a 1977 survey on the importance of recent events had the public consistently underestimating external politics and overestimating internal non-political events, as compared to the specialists.[32] Both culturalization and information, these results suggested, failed in their capacity of propaganda, in as much as they did not manage to ensure the public’s adherence to a particular system of values: “The system of mass communications managed to a greater degree to cultivate the need for current information, than to also transmit along with it the system of values according to which it selects, presents, and interprets the information.”[33] Several further studies conducted in 1978 that assessed which were the most watched shows on television and which were the shows that the public most appreciated revealed the overwhelming preference for the consumption of foreign TV series such as Poor Man, Rich Man, or The Onedin Line. To explain what he called the public’s “non-esthetic appreciation” of these cultural products, Câmpeanu drew a parallel between false consciousness, which naturalized the producer’s self-alienation, and the satisfaction produced by spectacle, which “reconciles the producer with the mystified representation of his/her real condition, and therefore the condition itself.”[34] While this comes close to Culea’s own understanding of what the role of mass culture, and television in particular, could become in the extreme, Câmpeanu’s interpretation is much more radical in its breadth. Câmpeanu defined television as an “excessive spectacle,” and following Marcuse described how it produced its spectators in their capacity of “non-participants at the spectacle’s action”: “Through the excessive spectacle, the transformative social energies are deviated from real action to the real contemplation of imaginary actions. The excessive spectacle thus accomplishes its function as a buffer of social conflict.”[35] The distance between Culea and Câmpeanu is that between the sociologist called to diagnose the dysfunctionalities of the system of mass culture and the one calling into question the very cultural basis of consent. Câmpeanu’s final word concerning the future of television in Socialist Romania took his argument one step further, suggesting that in order to break the cycle of the reproduction of self-alienation, the spectator should be educated to transition from excessive to moderate “participation” at mass culture first. Ironically, this was to be achieved several years later, when television programs were drastically cut to around two hours per day during the week, which, of course, rather further deteriorated the condition of the consumers of culture. The systems of mass communication, the economy, and the political regime were clearly not interacting in the way modelled by Câmpeanu, who ultimately conceded that the social order which his empirical studies revealed functioned less as a system kept together through consenting to the existing hegemony, and more as nonsystemic conglomerate the fragile hegemony of which had to be regularly kept in check through coercion.

Coming full circle and to my conclusion, I would like to briefly reflect back upon how “The Syncretic Society,” such a trenchant negation of the possibilities for consent under state socialism, reads in the context of the late 1960s and 1970s sociology of mass culture in Socialist Romania. First, it is the product of a progressive disillusionment with the sociologists’ role under state socialism. For a while in the context of the regime’s broader move towards managerial and delegative administrative strategies, it seemed possible that the sociologists of mass culture would model their professional identity on the promise of scientific, technical expertise for the management of both mass culture and the processes of “culturalization.” This was premised on the sociologists’ representation of their object of study as opaque, accessible through theory alone, and ultimately rendered them powerless in the face of the regime’s shift to mobilizational and normative administrative strategies, with its call for intellectuals to become producers of ideology. Secondly, systems theory was a very heterogeneous language of both Parsonian and cybernetic inspiration, which could alternatively model the social order as a system spontaneously able to smooth over its dysfunctionalities, or describe it as the naturalization of an asymmetrical distribution of power. There was potential for criticism in both variants, but given the general currency of systems theory among sociologists, by far the most radical formulation was to negate the systemic character of the communist social order altogether. Third, the empirical sociological studies of mass culture were quite successful at capturing workers’ precarious condition and (self-)alienation, and not so much at locating consent. The homogenization of cultural interests was associated more with the passive acceptance of mass culture than with active participation or rational consent. Similarly, the consumer of mass media culture, particularly television, was shown to not share in the system of values which it propagated, but rather reproduce one’s self-alienation by contemplating representations of reality rather than acting to transform it. Consequently, in the 1980s, in the context of the producers’ increased exploitation, which threatened the fragile hegemony of state socialism, the regime would fall back on coercion as the main instrument of control.

REFERENCES

1. BEISSINGER, MARK (1988). Scientific Management, Socialist Discipline, and Soviet Power. Cambridge: Harvard University Press.
2. BOCHIŞ, I.; PĂRĂLUŢĂ M.; SPIRIDON, V. (1959). “Pentru orientarea ştiinţifică în cercetarea monografică” [For the scientific orientation in monographic research]. Lupta de clasă 39, no. 11.
3. BOSOMITU, ŞTEFAN (2012). “In the Age of ‘Misery.’ The Romanian Sociology during the Communist Regime (1948–1977).” Lecture held at the Summer University of Râmnicu Sărat.
4. CÂMPEANU, PAVEL (1979). Oamenii şi televiziunea: privire sociologică asupra telespectatorului [People and television: a sociological view of the TV spectator]. Bucureşti: Meridiane.
5. ———(2002). “Povestea unei cărţi apărute în Statele Unite” [The story of a book published in the United States]. Dilema veche 103 (February).
6. ———(1972). Radio, televiziune, public [Radio, television, public]. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
7. CASALS, FELIPE GARCÍA (1980/1981). “The Syncretic Society.” International Journal of Politics 10, no. 4.
8. ———(1980). “Theses on the Syncretic Society.” Theory and Society 9, no. 2, p. 233–60.
9. CERNEA, MIHAIL (1970). “Sociologia şi cercetarea procesului culturalizării” [Sociology and researching the process of culturalization]. In Contribuţii la sociologia culturii de masă. Vol 1, edited by Mihail Cernea, p. 5–10. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
10. CEAUŞESCU, NICOLAE (1968). România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. 2. Bucureşti: Editura Politică.
11. CISTELECAN, ALEX (2015). “Pavel Câmpeanu.” In Plante exotice: Teoria şi practica marxiştilor români [Exotic plants: the theory and praxis of Romanian Marxists], coordinated by Alex Cistelecan and Andrei State, p. 289–357. Cluj-Napoca: Editura Tact.
12. COTOI, CĂLIN (2011). “Sociology and Ethnology in Romania. The Avatars of Social Sciences in Socialist Romania.” In Sociology and Ethnography in East-Central and South-East Europe, edited by Ulf Brunnbauer, Claudia Kraft, and Martin Schulze Wessel, 133–146. München: Oldenbourg Verlag.
13. CULEA, HARALAMB. “Comunicaţiile de masă în activitatea cultural-educativă” [Mass communications in the cultural-educational activity]. In Educaţia adulţilor, p. 146–150.
14. ———(1970). “Mass-media şi cultura de masă” [Mass-media and mass culture]. In Sociologie generală [General sociology], edited by Miron Constantinescu, p. 305–329. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
15. ———(1975). “Omogenizare şi diferenţiere în procesul culturalizării de mase” [Homogenization and differentiation in the process of mass culture]. Romanian National Archives, Fund ASSP – Filozofie şi Logică, File 12.
16. ————.(1969). “Sociologia mass-media” [The sociology of mass-media]. Revista de filozofie 16, no. 6, p. 731–742.
17. ———(1971). ed. Structura procesului cultural de masă [The structure of the mass culture processes]. Vol. 2 of Contribuţii la sociologia culturii de masă [Contributions to the sociology of mass culture]. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
18. GUGA, ŞTEFAN (2015). Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl [The historical sociology of Henri H. Stahl]. Cluj-Napoca: Editura Tact.
19. HERSENI, TRAIAN (1968). “Coordonate ale culturii de masă” [Coordinates of mass culture]. In Psihosociologia culturii de masă [The social psychology of mass culture], edited by Traian Herseni, p. 7–78. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
20. LARIONESCU, MARIA. “Cunoaşterea acţiunii comunicaţiilor de masă. Consideraţii metodologice pe marginea cercetării la Buda şi Buhuşi” [Studying the activities of mass communications: methodological considerations about the research in Buda and Buhuşi]. In Contribuţii la sociologia culturii de masă [Contributions to the sociology of mass culture]. Vol. 1, edited by Mihail Cernea, p. 40–68.
21. MATEI, ALEXANDRU (2013). O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965–1983) [A captivating tribune: television, ideology, society in Socialist Romania (1965–1983). Bucureşti: Editura Curtea Veche.
22. MUŞAT, RALUCA (2013). “‘To Cure, Uplift, and Ennoble the Village’: Militant Sociology in the Romanian Countryside, 1934–1938.” East European Politics and Societies and Cultures 27, no. 3, 353–375.
23. ROSTÁS, ZOLTÁN (2011): “The Second Marginalisation of the Bucharest Sociological School.” International Colloquium of Social Science ACUM 5, no. 1, p. 69–80.
24. STAHL, HENRI H. (1968). “Tehnici de cercetare şi acţiune culturală ‘participativă’” [Techniques of research and ‘participatory’ cultural action]. In Educaţia adulţilor, p. 120–22. Bucureşti: n.p.

  * Ph.D. student, Department of History, Central European University, Budapest, Hungary;         e-mail: hincu_adela-gabriela@phd.ceu.edu.

NOTE

[1] Alfred G. Meyer, forward to Casals, “The Syncretic Society,” vii.

[2] Ibid., ix.

[3] Editor’s note to Casals, “Theses on the Syncretic Society,” 233.

[4] Casals, “The Syncretic Society,” 48 (emphasis in original).

[5] Ibid., 7.

[6] For a recent reappraisal of Pavel Câmpeanu’s Marxist theoretical work, see Alex Cistelecan, “Pavel Câmpeanu.”

[7] See Câmpeanu, “Povestea unei cărţi apărute în Statele Unite.”

[8] Cernea, “Sociologia şi cercetarea procesului culturalizării”, 7.

[9] I follow Mark Beissinger’s classification of the six broad administrative strategies pursued by Soviet leaders to overcome bureaucratic rigidity within the institutional framework of central planning: delegative, managerial, mobilizational, normative, centralist, and disciplinary. Although the chronology differs, the cyclical logic identified by Beissinger in his analysis of the communist leadership’s responses to over-bureaucaratization applies, in broad lines, to the Romanian case as well, allowing for a more nuanced understanding of the dynamics of the communist period, beyond the simplified model of Stalinism (up to the early-1960s) – limited liberalization (up to the early 1970s) – re-Stalinization (up to 1989). See Beissinger, Scientific Management, Socialist Discipline, and Soviet Power.

[10] A “Report on the Measures for the Improvement of the Management and Planning of the National Economy and for the Improvement of the Administrative-Territorial Organization of Romania,” which outlined managerial measures being implemented for the increase of productivity, was presented at the 1967 National Conference of the Romanian Communist Party, with the expectation that these would be included in 1970 in the new five-year plan. See Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol. 2, p. 504–611.

[11] See Muşat, “‘To Cure, Uplift, and Ennoble the Village’: Militant Sociology in the Romanian Countryside, 1934–1938.”

[12] See Bosomitu, “In the Age of ‘Misery.’ The Romanian Sociology during the Communist Regime (1948–1977).”

[13] Bochiş, Părăluţă, and Spiridon, “Pentru orientarea ştiinţifică în cercetarea monografică.”

[14] See Rostás, “The Second Marginalisation of the Bucharest Sociological School.”

[15] On the development of Henri H. Stahl’s project of a Marxist historical sociology over the timespan of several decades, see Ştefan Guga, Sociologia istorică.

[16] Stahl, “Tehnici de cercetare şi acţiune culturală ‘participativă.’”

[17] For an analysis of how dogmatic historical and dialectical materialism managed to “skillfully take away political agency from the collective body they were meant to empower, remove human agency from all knowledge production, and establish positivist methodologies of socialist knowledge,” see Zhivka Venelinova Valiavicharska, “Spectral Socialisms: Marxism-Leninism and the Future of Marxist Thought in Post-Socialist Bulgaria,” PhD thesis, University of California, Berkeley, 2011.

[18] Larionescu, “Cunoaşterea acţiunii comunicaţiilor de masă”, 41.

[19] Cotoi, “Sociology and Ethnology in Romania”, 142.

[20] See, for example, Herseni, “Coordonate ale culturii de masă.”

[21] Culea, “Mass-media şi cultura de masă.”

[22] Culea, “Sociologia mass-mediei.”

[23] Culea, “Comunicaţiile de masă în activitatea cultural-educativă.”

[24] Culea, “Reţeauna instituţiilor culturale de masă”, 29.

[25] Ibid., 30.

[26] See Culea, “Omogenizare şi diferenţiere în procesul culturalizării de mase.”

[27] Câmpeanu, Radio, televiziune, public, 85.

[28] Ibid., 110.

[29] For a discussion of the workings of the Office for Studies and Polls, see Cioroianu, “Televiziunea – mijloc de informare şi instrument politic”; and Matei, “Oficiul de studii şi sondaje”, in O tribună captivantă, 179–185.

[30] Culea, “Preliminarii metodologice”, in Structura, 55.

[31] Culea, “Preliminarii metodologice”, in Structura, 26–8.

[32] Câmpeanu, Oamenii şi televiziunea, 84–5.

[33] Ibid., 170.

[34] Ibid., 197.

[35] Ibid., 63.

The post Managing culture, locating consent: the sociology of mass culture in socialist Romania, 1960s–1970s appeared first on Cooperativa Gusti.

Carnetul zilei. Un savant român ne reprezintă țara cu cinste la Paris. ”Les Nouvelles Litteraires” despre opera d. Dim. Gusti

Curentul, Anul X, No. 3508, vineri 5 noiembrie 1937, p. 2

Marele hebdomadar parizian Les Louvelles Litteraires publică un lung și interesant interview cu d. profesor Dimitrie Gusti, comisarul general al Pavilionului românesc de la Expoziția din Paris.

Redăm m ai jos câteva fragmente din interviewul notat intelegient de d. G. Cherensol.

”M-am întrebat acum câtva timp – scrie d. Charensol, dar mișcarea culturală mondială este reprezentată la Expoziție? Nu e pretutindeni, dar cum ar putea să nu fie în Pavilionul Român, al cărui animator este un savant, un profesor, un fost ministru al Instrucțiunii publice pe care lucrările sale l-au indicat să prezideze congresul internațional de Sociologie?…

”Așteptându-l pe d. Gusti – scrie d. G. Charensol – mi-l închipuiam ca pe un pedagog solemn, împovărat de ani și de onoruri, iar dacă eram gata să-i admir știința, nu mă așteptam, desigur, să întâlnesc ființa de o tinerețe și vitalitate uimitoare pe care o am în față. Conversația sa vie, animată, plină de dorința de a convinge, nu schimbă prima impresie, și descoper cu o adevărată bucurie un om de acțiune sub omul de gândire:

-”Iubesc Parisul, dar mă urmărește nostalgia operii pe care am început-o în țară și sufăr știindu-mă despărțit de patru luni de zile de țăranii mei români” – mă asigură d-sa.

Sociologia, treb ue s-o mărturisesm. E o știință puțin cam rece. Cei mai iluștri reprezentanți ai ei sunt adesea oameni de cabinet, care lucrează cu documente adunate de alții. D. Gusti declară cu dragă inimă că datorează mult școalei franceze, dar nu trebue să uităm că d-sale îi revine cinsstea de a fi făcut din sociologie o știință vie. Nimic nu se interpune între teoriile sale și realitate și de aceea dacă se simte fericit că a putut prezenta unul dintre cele mai remarcabile pavilioane din Exopziție, e nerăbdător acum să se reîntoarcă la studiile sale asupra vieții populare.

-”Gândirea trebue trăită și viața trebue gândită, spune d-sa și adaogă: cunoașterea realității este inutilă, dacă nu e încununată de acțiune. Dar acțiunea e stearpă, dacă nu e întemeiată pe cunoaștere. Eu nu aduc un sistem abstract. Sistemul meu e controlat prin experiență.

Spre a arăta cum se poate săvârși acest control, ar trebui să intrăm cu de-amănuntul în lucrările întreprinse de d. Gusti, cu scopul de a cunoaște mai bine pe țăranul român și de a-i da posibilitatea să se desvolte. Nu cunosc un program mai ispititor dar mai anevoie de înfăptuit… (În continuare, d. Charesol arată cum au luat ființă echipele de cercetări și chipul în care lucrează ele pentru realizarea acestui program. Amintește apoi despre fimul turnat de d. profesor D. Gusti în cursul recentelor campanii monografice, film care va fi prezentat în curând și la Paris).

În fiecare sat – spunea d. Gusti în cursul unei conferințe la Sorbona, am înființat biblioteci și cămine culturale; am participat efectiv la treburile satului, organizând cooperative și bănci poplulare; am dat bolnavilor îngrijiri medicale și am înzestrat școlile cu materialul necesar. Experiența dobândită în cursul celor opt campanii monografice m-a călăuzit în toate legile pregătite de mine în calitate de ministru al Instrucției publice și în acțiunea culturală de la Fundația culturală Principele Carol.

D. Gusti – continuă redactorul lui Les Nouvelles Litteraires – îmi arată apoi publicații foarte bine prezentate și bogat ilustrate și îmi vorbește despre opera la care lucrează și care va apărea în editura Alcan. În sfârșit, îl întreb despre clasa pe care a organizat-o prințului moștenitor al României.

-”Am avut privilegiul – îmi răspunde d-sa – să înființez, când am fost ministru, clasa cea mai democrată pe care a avut-o cândva vreun Prinț. Am vrut ca viitorul nostru rege să-și cunoască regatul…”

”Se vede din aceste exemple – încheie d. G. Charensol – că d. Gusti nu s-a mulțumit să elaboreze teorii: a trecut la aplicarea lor. Dar o operă atât de vastă și îndrăsneață ca a d-sale nu poate fi aprofundată în cursul unei atât de scurte convorbiri”.

Carnetul zilei. Binefacerile gândirii franceze. Cuvântarea rostită de d. profesor Gusti la Paris în cadrul unei manifestații culturale internaționale

Curentul, Anul X, No. 3522, vineri 19 noiembrie 1937, p. 2

Zilele trecute a avut loc la Paris ”Ziua gândirii”. Organizând această manifestație, d. Andre Gillon a vrut să arate cum se manifestă și cum acțiunează gândirea, sub formele sale cele mai substanțiale și mai curente, pe calea presei, a literaturii, a cinematografului și a muzicei – mijloacele acestea – care nu sunt singurele – fiind într-adins alese pentru înrâurirea puternică și unviersală pe care o pot avea asupra maselor.

Țara noastră a fost reprezentată și de data aceasta cu cinste de profesorul Dim. Gusti, al cărui discurs, prin care a proslăvit în alese cuvinte binefacererea gândirii franceze, a fost unul dintre cele mai aplaudate.

Încă de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea – a spus d-sa – când apar primele manfestări valabile ale literaturii române, clasicii francezi exercită o influență însemnată. Unul dintre poeții epocii – Văcărescu – (familia acestui poet avea să dea Franței contemporane o ilustră scriitoare în persoana d-rei Elena Văcărescu) – a publicat, printre alte traduceri, o versiune românească a lui Britanicus. Cam în aceiași vreme, diferite societăți românești jucau în limba franceză, pe scenele marilor orașe din țară, toate piesele clasice ale lui Racine și Voltaire.

Napoleon III, care cu atâta mărinime a înțeles că ”interesul Franței e pretutindeni unde e o cauză dreaptă care trebue să biruiască”, a dat sprijinul său Unirii celor două principate române, unire pe care diferiți vecini s-au silit s-o zădărnicească.

Generația de oameni înflăcărați, căreia îi căzuse gloriosul destin de a realiza această unire, își făcuse educația în Franța. Căci, într-adevăr, în 1830 lua naștere la Paris Societatea studenților români din Paris, societate în care erau cultivate ideile liberale franceze ce aveau să facă din acești studenți căpeteniile revoluției de la 1848. Revoluția aceasta a fost semnalul trezirii Românilor la o viață națională.

Marile instituții democratice și parlamentare au fost introduse în România sub oblăduirea Franței. Multă vreme Codul civil român n-a fost decît adaptarea Codul lui Napoleon. Rezultatele n-au zăbovit mult, pentru un popor ale cărui resurse spirituale – încă neexploatate pe deplin – sunt nesecate. Din a doua jumătate a secolului trecut, România se putea mândri cu o adevărată Renaștere intelectuală și artistică. Parisul dăduse tinerilor români nu numai înțelegerea omului și a adevăratului patriotism, dar și nouile idei care mijeau pe tărâmul științei, al literelor și al artei.

Întreaga literatură românească este întrucâtva paralelă cu literatura franceză. Mai fiecare din curentele și școlile din Paris găsește curentul sau școala corespunzătoare în România. Așa de pildă romantismul în poezia lirică sau dramatică, naturalismul în nuvelă și roman, impresionismul în pictură și până și simbolismul, al cărui cincantenar a fost sărbătorit în România ca și în Franța, și chiar până la curentele moderne, – toate școlile artistice franceze au avut un ecou adânc în conștiința artistică română. Dar toate aceste mișcări au primit în România un caracter propriu. Geniul francez, ”adânc uman, îmboîățește geniile celorlalte nații, fără să le altereze”.

Marile bogății ale folcorului român, virtuțile poetice ale limbii române, atât de muzicală și plastică, au ușurat mult desvoltarea unei literaturi și a unei arte viguroase. Cultura aceasta și-a găsit seva în vechile datini țărănești. Pavilionul României de la Expoziția din Paris a fost conceput ca o sinteză a folkorului și a culturii acesteia și o imagine a tot ce s-a realizat atât în arte, cât și în celelalte forme ale gândirii și muncii românești. Groaznica încercare a războiului, suferințele și speranțele comune aveau să pecetluiască și mai bine afinitatea dintre Franța și România. Încă dinainte de războiu găsim scriitori români colaborând la revistele și școlile literare franceze.

În saloanele Artelor Plastice, în faimosul Salon de Toamnă, pictorii și sculptorii români stau alături de artiștii francezi. Ceea ce dovedește că în semn de recunoștință pentru darurile ce le-au făcut literele și artele franceze, literele și artele românești n-au întârziat să aducă și ele prinosul lor vastei culturi franceze. Orice formă de gândire, de altfel, – și îndeosebi artele – n-ar putea trăi fără aceste schimburi care sunt ca niște transfuziuni de sânge. Închizând granițele spirituale ale națiunilor, însemnează a le condamna la o moarte prin inaniție.

Artiștii român pot învăța de la artiștii francezi, tradițiile și măestria căpătată de-a lungul veacurilor, aducând totodată țării voastre prospețimea și noutatea viziunilor poporului lor.

Cel care vă vorbește este profesor de sociologie. În cerceterile sale nu odată face apel la statistică. Îngăduiți-i, spre a ilustra cele câteva date pe care vi le-a comunicat, să vă facă cunoscute câteva cifre, care vor fi mai convingătoare decît vorbele.

Se vând în România, în medie 500.000 de volume franceze anual; 14.000 de hebdomadare, dintree care 10.000 în București, 1200 publicații bilunare, dintre care 800 în București, 7500 de publicații lunare, dintre care 5000 în București, 2900 ziare zilnice, dintre care 2200 în București.

Dar românii nu se mulțumesc numai să stea la lumina civilizației franceze, ci sunt totodată creatorii unei civilizații proprii, bogate și felurite, corespunzătoare geniului lor național. În felul acesta înțeleg ei să se arate vrednici de origina lor latină și să îmbotățească patrimoniul culturii universale”.

The post Binefacerile gândirii franceze. Cuvântarea rostită de d. profesor Gusti la Paris appeared first on Cooperativa Gusti.

“The Most Troubled Times Ever”. Everyday Life in the 1940s Romania

Ionuț BUTOI

Brukenthalia nr. 5, 2015

Abstract. This article presents some fragments of everyday life in Romania in the 1940s just as they were caught in the light of the journal of Mărgărita Ioana Vulcănescu, wife of Mircea Vulcănescu, and the “mood” of the population through the police department reports. The research shows the way in which the traumatic changes in Romania in the 1940s are perceived and rationalized by the members of Bucharest’s elite, in parallel with the way in which the police defined and identified the “internal enemy” of the state on the brink of war and at the beginning of it.

Keywords: the Second World War, the Gusti School, Mircea Vulcănescu, everyday life

In this article I will present slices of daily life during the period leading up to the world war and the beginning of it, as they were experienced, perceived and retold in Romanian society. This period was a particularly traumatizing one due to the events, changes and bewildering situation reversals which happened in a relatively short period of time. In less than a year, Greater Romania experienced the handover of Bessarabia and Bucovina towards the USSR, Northern Transylvania to Hungary, the resignation of King Carol II, followed by a reorientation of external politics towards the Axis forces, the establishment of the “National Legionary State” through the collaboration of Ion Antonescu and Horia Sima, the chief of the Legionnaire Movement, as well as a civil war that lead to the removal of the legionnaires from power and the establishment of the Antonescu autocratic regime.

The sources I have used are the journal of Vulcănescu’s wife, Mărgărita Ioana, different manuscripts from the private Archive of the same family, as well as the “population mood” reports made by the police departments between 1938 and 1940. Therefore, we have in front of us both the experiences and the rationalization of the astounding events rendered by social actors  from a relatively upper class of Bucharest, but also the processing of different social conversations made by the specially trained “eyes” of the police in order to distinguish the position of different social classes and ethnic groups in relation to the internal and international developments.

The Vulcănescu family is connected to the large historical disturbances in a direct way, as the positions held by Mircea Vulcănescu in the administration (director of the Public Debt, then state undersecretary of the Ministry of Finance). In June 1940, when the German army was assaulting Paris, Vulcănescu was in London where he was negotiating a loan for the Romanian state and the conditions of relaunched commercial relationships, as part of a last attempt to strengthen the relationships with western allies. Right after his return in the country, in August 1940, he was participating at negotiations related to cede the Cadrialter (Quadrilateral – Southern Dobruja), then, in December, at the negotiations surrounding the ceding of Transylvania. Two of his professors which he claimed they were his mentors, die in the same year: Nae Ionescu (March 1940) and Virgil Madgearu (November 1940), the last in tragic conditions, assassinated in the Jilava prison.

The beginning of the year 1939 shows nothing special in Mărgărita Ioana’s journal. Days passing with the usual routine, from the Matei Basarab High School where she was a teacher, home and from there, in the very frequent visits and occasions to socialize that were specific to the Bucharest social class of the time. The notes, in French, are short, expeditious and although the conversation partners are often important people, ministers, ambassadors, friends who were members of the Gusti School, the content of the discussions is not reflected, although it is impossible for the daily events not to be noted down during the conversation. The tone changes with the first reflections of the big historical disturbances in daily life. Therefore, in March 1939, she notices that at the school “many professors were concentrated; there is an atmosphere of leaving, of stupor, but also of bravery and determination”. At the same time, at the English Institute, the young Jewish girls “are very alarmed” (Vulcănescu 2013, 339).

For the first time, in a more accentuated way, the other is perceived in its ethnic identity and in the increasingly precarious condition caused by the hardships of the time. For Jews, these are times of persecution, and Mărgărita Ioana is sensitive to this aspect. In June 1940, when the situation had worsened at an accelerated rate, she notes that

“the Germans have started to impose themselves, and behold that a huge injustice is being done to the Jews. Without being a Philo-Semite, this injustice is disgusting and revolting to everything that has an arbiter, illogical and absurd. All of their rights are being lifted, although there are amongst them so many which are “well deserved in the homeland” (idem, 481).

It is also noteworthy the perception that the wave of anti-Semitic laws is a direct consequence of the German influence in the country. Furthermore, after a few months, after a visit to an acquaintance, she resumes, maybe a bit more attenuated, but with the same spirit of empathy and contradiction towards the dominant atmosphere:

“I have gone to drink tea with Olga Seligmann. It is not opportune to go to Jews, but I broke up with opportunity and am friendlier than ever with Jews, because I know they are persecuted and scared. Of course, a lot of them have done much evil, but how can one pick good from evil? Finally, fate is now against them, we can try to soothe them a little” (idem, 547).

The imminence of the war is perceived as a horror, bad news being recorded at a crescendo appropriate to the surrender of west European countries attacked by Germany: “this morning, as usual, I read the newspapers: the Netherlands have surrendered! On my god! Oh my God!” (idem, 461). The specter of the German force’s victory is felt as a global calamity in different circles with which the Vulcănescu family has relationships: “we leave together, out little group, talking about the sad future of humanity if the Germans will win the war” (idem, 464). After only a few days, the offensive was heading towards France, and news was being expected with held breath. The state of revolt is emphasized also by the sympathy that Mărgărita has towards France, doubled by an anti-German stance.

After the resignation of King Carol II and the establishment of the “legionary state” regime, in September 1940, Mărgărita writes in her journal:

“We’ve wondered if Antonescu is a legionary or if he is only allowing the legionaries to state their opinion, holding them as much as possible on a leash, if he will be able to rule, if we will be throwing ourselves blindly in German arms. I don’t understand the crazy love for the Germans in the name of patriotism and for the good of the country. I have often heard legionaries saying that it’s better to be under German rule than the current disarray. God spare us! Better our own disarray than foreign order” (idem, 534).

The negative feelings towards the Germans were manifested emotionally: “German cars are aligned in front of the school. I loathe them, I hate them and I turn around so that I won’t see them, obviously” (idem, 569). Mărgărita also has strong anti-legionnaire feelings and attitude. Their public manifestation is seen with concern. On October 6, 1940, the day of a large legionary parade, which she watches as a show, from the balcony of her husband’s office for Public Debt, after she describes the passing of thousands and thousands of Romanians dressed either in the green uniform, either in the national costume, she adds:

“once in a while, a swastika appears on the flag. You can then see, with horror, that behind all of these things is the terrible figure of Hitler” (idem, 525).

She often enters contradictory discussions with those close to her, or even friends, especially in moments in which they acted triumphant, after King Carol II ran away and the establishment of the legionary moment: “at my mother-in-law, some ladies are drinking their tea. Amongst them, Nella Ciocâltău, legionary. I profit from criticizing them, but regret, a little that I have given up on the pleasure of annoying them” (idem, 570); she argues with Emil Cioran, who had recently returned from occupied Paris, because he is a legionary (idem, 590). Another close family friend, Herbert Silber, Jew, obviously has a different mood: “this night, Silber’s visit, scared. Dines with us and leaves at 11 and a half. Mircea walks him home” (idem, 587).

We encounter the same mechanism, now in a mirror, when it comes to the perception of the difference, similarly to the one above, when it comes to the Jews. Namely, if before September 1940 the names of those who frequented Vulcănescu’s house or those with which she is in frequent social contacts are simply mentioned, during and after the events where they are in the foreground, Mărgărita starts to identify the legionaries after their ideological affinities. The social environment of the Vulcănescu family is a broad one from every point of view, both ideologically and ethnically, but these differences become manifested only in certain circumstances. Therefore, “Jew” and “legionary” are not statically perceived identities, but are “seen” as such depending on the context that emphasizes them, either in the depiction of victims, or of “winners”.

The contact with the administration, brought about by different bureaucratic necessities, stirs a revolt towards the mechanism perceived as abusive, chaotic and impersonal, despite her husband’s position: “the human seems to not matter any longer, nor does the job he does. A jumble, a chaos, a terrible indiscretion, an intimidation by any order that comes from above”. In the middle there is a continuity that manifests at a daily level regardless of the changes registered at a political level: “this is how people have usually proceeded, as they lose their head when it comes to the first decision that has come from those above. No judgment, no criticism, no common sense” (idem, 552-553).

The territories lost by Romania during this period from which these moods are captured provoke long meditations linked to auto-critical attitudes. When Bessarabia is lost, Mărgărita wonders: “haven’t we actually not earned Greater Romania?” (idem, 482). The feeling of frustration is strongly felt especially considering that Mircea Vulcănescu participates both at the negotiations to hand over Transylvania, but also those related to the Quadrilateral. The turmoil, for him, is provoked not only by a huge change to the borders, but also to the painful failure of an ideal from youth, as it becomes apparent from this conversation shown in the journal:

“When he came last week, Mircea told me what bitter days he experienced when he knew we were giving away a part of Transylvania. I don’t know what others would have done, but I know I didn’t deserve this – that I’ve worked honestly my entire life, day and night, to be of use to my country – and I believe that’s how many others have done… And I told him but now we will have a new purpose to fight for, he replied – but don’t we had a purpose? Our purpose was a type of person that had to be achieved, the Romanian type, a human ideal” (1) (idem, 537).

Around the same negotiations, Mărgărita Ioana writes down in the journal: “Good Lord, we are living in the most troubled times that have ever been. You try to turn in some direction and find a straight path, only to see that there is none” (idem, 529). Also, in sharp contrast to the atmosphere from Mărgărita Ioana’s journal, the atmosphere presented by some of the legionary friends in the moments when, after King Carol II’s resignation, it looked as if a long sought after green “victory” had come. Moreover, Mircea Vulcănescu refuses offers from the liberal official Mircea Cancicov to work as a state undersecretary at the Ministry of Economy in the national legionary state (Vulcănescu 2005, 531). Vulcănescu saw the Legionary Movement as one under the influence of Nazi Germany, that would have tried to use it as a “pivot” in internal Romanian politics (idem, 525, 526). Moreover, although the legionaries “insisted a lot around me that I should come with them under any conditions, I did not accept, as I do not like terrorism on one hand, and on the other, did not want to alienate my personal judgement under any circumstances” (idem, 531). In addition to all of these motives, Vulcănescu told Cancicov that the legionaries had “their own program”, therefore conflicts of authority would have been inevitable between a high-ranking official and a minister controlled by them. He also considers that the splitting between the legionaries and Antonescu originated exactly in Canciov’s politics to eliminate the commissions of Romanization through which the Movement had sought to “take control of economic life in their own hands” (Ibid.). During the time of the national legionary state, anti-Semite politics were being brutally applied. Vulcănescu’s attitude regarding this is captured by one of the Jewish peoples’ leaders of the time. Making a list of the people from the Romanian administration where Jews found an open door where they could “state their views”, Alexandru Șafran recalls, together with Mircea Canciov, Professor Gheorghe Leon (Minister of Economy in the Legionary government) and Vulcănescu, “an active engineer in financial problems” (Șafran 1996, 60).

Following the legionary rebellion, Vulcănescu is once again contacted to become state undersecretary, this time at the Ministry of Finance. Initially, Vulcănescu refuses the position again in a telephone conversation that he seems to have had with General Antonescu himself, telling him that if he is not forced by an order, he would prefer to stay at Public Debt (2) (Vulcănescu 2013, 609). He also recalls the same arguments in a letter this time addressed to Mihai Antonescu (Butoi 2014). Such an ad-hoc console is convened in the family, the two girls – Mariuca and Sandra – also being asked for their opinion. The scene indicates a mixed public mood, in which the attraction of a sizeable promotion in the social life is doubled by the restlessness caused by the implied risks of such an important decision position. Vulcănescu’s older daughter, only 10 years old, at first asks him to refuse as “important people are in grave danger now” (Vulcănescu 2013, 610). The mood apparent in Mărgărita Ioana’s journal and in some of Vulcănescu’s letters varies from desperation and perplexity to the urgent feeling of having to “save the country”. “At least from now on, we save what can still be saved”, notes Mărgărita Ioana (idem, 558). In the same context as the one described above, in which territory losses alternated with traumatic changes of the political regime, all in the background of the war, getting involved in the government was felt as a duty, a mission for the collective good was being put above personal and family safety.

The political violence in which Romania had sunk was perceived as a vicious cycle which poisoned the public atmosphere:

“The wheel of luck is spinning in a hurry worthy of the era in which we are living. Those who were yesterday in prison are now great, but prisons don’t remain empty, instead they are filled with those who were in power yesterday. Much time and energy is lost to revenge. Revenge had never been useful, nor fruitful – its result is evil. And more importantly, it is not Christian” (idem, 532).

These feelings were consistent with Vulcănescu’s behavior. As a member of the Christian Association of Romanian Christian Students, he publicly condemned the anti- Semitic violence from the 1922s, and as a dignitary voted against Carol II’s Constitution due to the stipulations regarding the death penalty. In the second part of the forth inter-war decade, the king’s suppression of the legionnaires and their revenge had drowned the country in a “gloomy and police-like” atmosphere, as he was describing it (Vulcănescu 2005, 522). In addition, one of his mentors, Virgil Madgearu, also fell victim to one such retribution (Vulcănescu 1941). Therefore, the statement attributed to Vulcănescu as a final word before his death in the Aiud prison, “Do not avenge us”, beyond the hagiographic dimension, could also reflect older attitudes and conviction regarding the Romanian public life and the appropriate ways to exit the slough of violence.

As far as Mircea Vulcănescu’s relationships and intellectual pursuits are concerned, these remain, despite the intense program at the Ministry, varied and diverse. Vulcănescu is involved in coordinating the Romanian Encyclopedia, whose last volume actually appears during the war (Butoi, 2014), writes The Romanian Dimension of Existence, contributes to the editing of Nae Ionescu’s courses, writes about Virgil Madgearu, holds numerous public conferences on philosophical, religious, social history or current themes. In the Vulcănescu Archive I have identified other research themes which he had started. He also develops The social aspect of the political orientation today (1944-1945), Romanian Society (possibly 1941) and the most well put together file, Karl Marx and the contemporary economy (1945). In the Social Aspect the idea transpires that in relation to the various political orientations such as liberalism, socialism, or in a more general sense, individualism and collectivism, what really matters is the socio-economic layer that exists in a given society, more exactly, the way in which trade relationships are structured. “In the capitalist regime,” writes Vulcănescu, “workers are destined to irredeemable misery, their salary barely being able to cover their day to day living”. In Karl Marx and the contemporary economy, Vulcănescu make an exhaustive, but incomplete, analysis of Marxism as a historical philosophy, sociological and economical doctrine, highlighting both theoretical contributions which have broadened the understanding of socio-economical processes, internal contradictions that have led to later developments (Leninism, for instance), as well as the epistemological limits caused especially by the one-sidedness of the economic factor (an idea also present at Dimitrie Gusti).

The relationship between Vulcănescu and the Gusti sociologists are maintained throughout the entire war period. Moreover, some of them are old family friends, especially Henri H. Stahl and Mitu (Dumitru) Georgescu. This social network had activated in the very difficult moments of Vulcănescu’s arrest and conviction. H.H. Stahl, Mitu Georgescu and Dimitrie Gusti testify in favor of Vulcănescu during the state undersecretary trial. Anton Golopenția, with whom Vulcănescu had collaborated at multiple projects during the war, will visit him frequently and help the family facing very difficult conditions following his arrest. Moreover, Vulcănescu himself gets involved in helping a monographer facing difficulty: Traian Herseni, for who he intervenes after the legionary rebellion to help free him (Vulcănescu 2013, 609). Herseni was not, however, among the monographic circle frequented by Vulcănescu. Lena Constante is a regular presence in the Vulcănescu house during the war, giving painting lessons to the two girls. Other frequent contacts were maintained with Francisc Rainer, Xenia Costa-Foru, Ion Conea, Sabin Manuilă, etc. The relationships also reflected a certain socializing practice which involved the entire family and their interactions surpassing mere collaboration in academic of professional concerns.

In noting the mood of everyday life, an important source is also the reports made by the police departments of the state. It has to be mentioned that the accounts given regarding the moods made through the secret supervision of the population was a probably a widespread practice in the era. At least in Nazi Germany it was practiced in the form of some reports conducted by professional sociologists who “measured” the morale of the population (Schöttler 1995, 144-145). In the Romanian case, the observers’ task was to monitor and identify attitudes of certain ethnic, political, social and religious groups. I have two samples of such reports, one dating from September 1938, carried out on the population from “Bucovina, Bessarabia and Moldavia”, the other from November 1939, done from the “summary of the reports done by the police departments from all of the country’s regions” (ACNSAS – File no. 8740, vol. 1, regarding the mood, 1933- 1941). These reports need to be considered with care, both because they operate with generalizations that are hard to verify, although they have a certain possibility to reflect some common attitudes, but also because they reflect certain ideological predispositions of those who carried them out and then redacted them to be sent to their superiors.

In the first report from 1938, regarding the “Romanian population”, the report records an “obvious unease” amongst the “state officials and private individuals”. For the other social categories, the unease also has actual consequences. Therefore, as far as traders and industrialists are concerned, the observer notes “an obvious stagnation” which is manifested through the restriction of economic activities due to the fear of war and the international evolution. As far as the “intellectuals’” discussions are concerned, it is reported,

“our army’s equipping failure has been discussed and many haven’t shied away to say that in this moment, the Romanian army is equipped worse than in 1916. All intellectuals are unanimous to blame our lack of arming to the democratic politic up until now and the fictive support of the League of Nations” (idem, f. 12-13).

The generalization stands out (“all intellectuals”, “unanimously”), through which the frustrations are accentuated towards “the democratic politics”, term which probably refers to the parliamentary regime that had just been suspended by Carol II. It is hard to differentiate between the real unanimity of the public or an added attribute from the “examiner” to correspond ideologically. In September 1939 the Munich Accord episode was in full swing. Germany’s attitude, the attitude of the Allies and the fate of Czechoslovakia impressed society and aroused worries. As far as the “Romanian population” was concerned, France and England’s surrender in front of Germany’s determined attitude as far as the Czechoslovakia matter was concerned was hotly debated and it was affirmed that such a situation could also be created in Romania”.

In general, the population is eager for peace, “harbors antipathy towards the Germans’ action” and is afraid of the fact that if the war starts “the Soviets will pass through this region” (idem, f. 14). Minority groups obviously relate differently to the same event. According to the report, the Hungarian minority would see Hungary’s claims towards Czechoslovakia as favorable; in turn, the Ukrainians and Ruthenians had divided themselves into two camps: one favorable towards Germany for the future support of an independent Ukraine, another favorable to Soviet Russia. “The German minority represents a danger” in case of a war, having, according to the document, bigger and bigger claims to the status of a minority and confessional schools in their native tongue (idem, f. 16). As far as Jews are concerned, these manifested “fear towards the German success” and fear towards the possibility that the anti-Semite currents from Italy and Germany to extend in Romania, as well. The document notes that “it is affirmed that the Jewish population, in case of a war against Germany, if Romania would fight together with the USSR against Germany, it would help. USSR is considered the only protector” (idem).

As far as political life is concerned, the report observes the complete failure of the suppression and the fight against the influence exercised by the Legionary Movement: “the recent searches, raids and arrests, as well as the found evidence have proved that the movement is not stifled, instead it enjoys the sympathy of the masses. Manifests and the book “The truth about Codreanu’s trial” have spread everywhere. The following rumors have been launched and spread: the Legionary Movement will facilitate His Majesty Michael’s ascend to the throne”. Exactly a year before Armand Călinescu’s assassination, the report records “Mr. Minister A. Călinescu’s assassination has been planned”. Regarding the international situation, “the representatives and sympathizers of the Legionary Movement will not fight against Germany” (idem, f. 18). The success of the movement was registered especially amongst pupils and students: “the school and university youth especially are almost unanimously sympathizing with this movement (legionary – A/N). This movement is being confused with the nationalist movement”.

At the conclusion, the analysis retains the fact that “the psychosis of a new war has influenced the attitude and activity rhythm of the population”. Among the monitored groups, according to the observer, “Jews”, “Ukrainians”, “Communist” and “Legionaries” are designated as having a favorable attitude, for obviously different reasons, towards the start of the war. In general, “all (minorities – A/N) are opportunists and we cannot count on any minority, even if their interests are consistent with the orders and instructions from the different external circles” (idem, f. 20).

In the other report from November 1939, conducted as a summary from all of the areas of the country, an evaluation is made of the “state of affairs” that stir discontent among the people: the difficulty of completing agricultural work due to the requisitions, the stagnation of commerce, the lack of credits, small salaries for functionaries and workers, the existence of some work conflicts and strikes (idem, f. 27). Rumors are recorded regarding the surrender of Bessarabia (f. 45) and about the outbreak of inflation (f. 55) and the rationing of food (f. 49). “Serious” sources draw attention towards the danger of “communization” of the peasant classes due to the famine. The communist danger is mentioned in relation to the Legionary Movement as well, which would have been infiltrated by agents sent from the USSR:

“from the missions received by soviet propaganda agents caught in the Eastern frontier area, as well as in the rest of the country, it becomes clear that the Soviets tend to insert communists in legionary organizations, with the aim to supervise and sublimate these organizations. These infiltrations are done especially in the worker’s legionary organizations” (f. 295).

The minorities are seen even more intensely as a potential subversive presence: “special attention to the minorities, which in the current situation – as is mentioned in the police department reports – is worth following as it has been observed that the basis of their activities is not the loyalty towards the Romanian State”. As far as Jews are concerned, these

“are presented according to regions: those from the areas currently bordering the Soviet Union can barely hide the happiness caused by this neighboring. Only those with a good situation are looking for shelter and to move in the Old Kingdom, selling off the goods they had in those regions (Bukovina). Those from Bessarabia are indifferent, but believe in the occupation of this province by the Soviets” (idem, f. 51).

Special attention is given to the population’s attitude towards the Legionary Movement, most of all during the period of repression carried out as a reaction to Armand Călinescu’s assassination. Therefore, the repressions would have split “public opinion in two camps”.

“Public opinion considered the repressions as an instinctive reaction of His Majesty the King, caused by the rage of being once again hit in the faithful interpret of his achieving thoughts. People outside of political life attached themselves to the repression, to a group that also attached the democratic and ultra-democratic minority (…) The group forming the public opinion against the repression comprises of the legionary world, the sympathizers of the old Iron Guard, political and instinctive adversaries of the King, the faint- hearted who are scared by the repression” (idem, f. 61-62).

The way in which the police described the attitude of different social categories from the time of the old National Legionary State is interesting. The general note of these reports is negative, the disorganization and uncertainty with which the legionaries exercised power being criticized. Therefore, it is reported in a report

“a large majority of the population, although it sympathized with the legionary movement, is worried by the fact that the country’s leadership is put in young hangs without experience. (…) The young legionaries, those who hold important decision-making positions, although they are often put in a situation that they cannot solve, do not resort to the knowledge and experience of the old clerks, instead, either due to a spirit of wariness or due to considering that their love of self is injured by talking with others, or due to the spirit of authority manifested towards their underlings – do not always give practical solutions” (idem, f. 304).

The police and gendarmerie especially were organizations that distrusted the legionaries the most, a mutual attitude, considering the former harsh conflicts between the latter and the police forces from the previous political regimes. After the legionaries rose to power, according to the probably exaggerated reports, the police and the gendarmerie had become “nonexistent”:

„In many places, these two institutions are almost inexistent. Some of the officers and gendarmes have fallen in a sort of apathy; they are not interested in anything and come to work only to be counted as present. This apathy would be due to the trials and investigations that are completed against certain acts, which – they say – they only played the part according to the orders they had received. (…) Others cry about the distrust that the legionary circles manifest towards them, even in work related issues. In truth, this lack of trust not only discourages the personnel of these two, but the lack of experience of the young legionary rulers, despite all the zeal they show – gives birth to failures that could have been avoided if some people’s zeal would have been corroborated with experience. (…) It is this state of affairs that the communist circles seem to try to take advantage of, who on one hand seek to introduce themselves in the legionary organizations, and on the other hand, under the legionary guise spread certain ideas in a way that is not too different from that of the communists” (idem, f. 302).

Within these reports there are also mentions of the abuse committed against the Jews in the period of the “Romanization” of their properties. The record is made, obviously, only in cases in which they had something “novel” and worthy of reporting in the vision of the police inspectors. Therefore, in an informative note from November 1940 regarding Brașov, the consequences of the rivalry between legionaries and the Transylvanian Saxons are described, regarding the takeover of the shops from the Jews. Due to the hurry, “so that the Transylvanian Saxons won’t get ahead of them”, the legionaries pushed people in the shops who had no training in this area, which risked creating a “bottleneck” (idem, f. 330). The Jews, the report continues, would have preferred to negotiate with the Transylvanian Saxons because “they had promised to pay the entire buying price” (idem, f. 332), while the legionaries had the following “offer”: “concluding a sell-buy contract through which a legionary would buy the store together with the entire inventory for the sum of x lei. The Jew would continue to remain in the shop under the leadership of the legionnaire and from the net income: 40% goes to the Jew as payment of the sale price; 60% goes to the legion, and the leader legionary would be an employee” (idem, f. 331). The aggregation of such reports and the strong reluctance felt by the coercive state towards the legionnaires constituted one of the factors which lead to the rift between Antonescu and Sima.

At the start of the war, Romania goes through a series of dramatic and traumatizing events that deeply affect both the Romanian majority and the ethnic minorities. The external enemies become, overnight, old allies, a situation which will occur, again, towards the end of the war. The reports mentioned above reflect who was identified by the police departments as the “enemy within”: ethnic minorities and radical-extremist political movements. This way of perceiving a “threat” towards “national safety” which manifested since 1938 in the eastern parts of the country, but not only, most likely had a significant role in the continuation and increase in repression and persecution politics from the time of the war, with catastrophic consequences and genocides in Transnistria.

For some members of the young elite from Bucharest, these astounding moments showed that their darkest expectations had been surpassed by reality: Greater Romania, towards whose “prosperity” they had dedicated their lives, had ceased to exist. The reason Vulcănescu got involved as a technocrat in the Antonescu government was based in his belief and that of others in his social circles that he had a duty to “save what could still be saved”. At least in this case, there had been no ideological, “nationalist” or “anti-Semite” reasons or geopolitical sympathies towards the Axis forces as a motivation to enter the Antonescu government. They weren’t doing it from the position of “conquerors” and did not have the feeling that they were approaching a “victory”. On the contrary, their implication was meant as a mission to limit the disaster and a limited recovery following the assaults. At a daily level, life and social relations were the same as before during the war. An example of this is even the social network of monographers, the most reputable of them showing solidarity with Vulcănescu when he was judged in the trial for state undersecretaries of Antonescu’s government (3).

Notes

(1) This is not the place for a study of Vulcănescu’s pursuits regarding “the Romanian type” and the Romanian metaphysics. I will do it in an independent study. I will only mention that this “type of Romanian” is a subject of reflection for Vulcănescu in the spirit of cultural typologies, not one of dogmatic definitions or pragmatic ones, as he himself mentions in The Romanian Dimension of Existence (Vulcănescu 2005, 1014).

(2) In a letter from 1943 towards his superior from then, Alexandru Neagu, the moment is evoked like this: “I entered, as you know, in a military government the second day after the rebellion, called to a phone call from Marshall Antonescu – whom I had never seen in my life – at 4 o’clock in the morning and after a bad dream, in a time where everyone was struggling and when the country was at the brink of disaster, I was listening to what seemed to be more of a military call up than a promotion decree in public life. I was then told that the salvation of the country requires the suspension of any political activity” (Butoi 2013, 133).

(3) It is useful to remember that Mircea Vulcănescu was condemned during the trial under subparagraph 2, paragraph a) and subparagraph 1, paragraph b) from the Law 312/1945, or more exactly for “declaring or continuing the war against the Union of Soviet Socialist Republics and the United Nations” and respectively “militating for Hitlerism and fascism and having actual political responsibility, they permitted the entry of the German army on the country’s territory” (Mezdrea 2013, 665). In Vulcănescu’s case, as well as that of others, “militating for Hitlerism and fascism” had been inferred simply from participating in the Antonescu government, given that the defense’s evidence showed the exact contrary. It has to be mentioned that even the court that convicted him to 8 years in prison and the seizing of his property detained, in the appeal, “extenuating circumstances” derived Vulcănescu’s independent activity at the Ministry of Finance. No accusation regarding offenses committed against the Jews has been used in his sentencing.

References

Books
Șafran 1996 | Șafran, Alexandru, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România, 1939-1947. Memorii, București, Ed. Hasefer (1996)
Vulcănescu 2013 | Vulcănescu, Mărgărita Ioana, Memorii – Jurnal, vol. 1, București, Ed. Vitruviu (2013)
Vulcănescu 2005 | Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic (2005)
Mezdrea 2013 | Mezdrea, Dora, Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva securității. Volumul V: Mircea Vulcănescu, Cluj-Napoca, Eikon (2013)
Articles
Vulcănescu 1941 | Vulcănescu, Mircea, Virgil Madgearu – intelectualul, în Revista de studii sociologice și muncitorești, 28 (1941)
Butoi 2014 | Butoi, Ionuț, The Enciclopaedia as a power strategy. A snap-shot of a precarious domination and an unfinnished project: Vulcănescu and the national character în Transilvania, 10-11 (2014)
Butoi 2014 | Butoi, Ionuț, The Young Generation in official clothes. Mircea Vulcănescu’s case în Anuarul Institutului de Istorie „George Baritiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, XII (2014)
Butoi 2013 | Butoi, Ionuț, O corespondenţă inedită din timpul guvernării antonesciene. Mircea Vulcănescu și Alexandru Neagu, în Sfera Politicii, 175 (2013)
Archives
Arhiva CNSAS – Dosar nr. 8740 vol. nr. 1, privind starea de spirit, 1933-1941

photo: Willy Prager, Bucharest, 1940, pinterest.com

The post “The Most Troubled Times Ever”. Everyday Life in the 1940s Romania appeared first on Cooperativa Gusti.

Școala unitară a satului

Curentul, Anul XI, No. 3713, duminică 5 iunie 1938, p. 1

Apostol Culea

În ”Călătoriile lui Nils Holgersson”, romanul de țară al scriitoarei suedeze Selma Lagerlof, fostă învățătoare, ni se înfățișează scena săditului unei costișe la care ia parte tot satul, copiii și părinții, după puteri, dar cu un elan egal. Oamenii de specialitate dau îndrumările necesare, fac adică lecții de inițiere la plantat. Comunitatea satului peste vârste și profesiuni este întreagă acolo sus, la școala muncii de bună voe. Așa o fi în Suedia, țară de echilibru între sate și orașe, între clase sociale și unde cultura țărănească a pus marca originalității sale peste cultura națională suedeză.

Transpunând aceste icoane literare în forme de învățământ, ne găsim într-o lume care nu face deosebire de ani când e vorba să primească o învățătură nouă, să adauge un bun cultural satului. Se simte că aici satul este străbătut nu numai de o singură școală – aceia a copiilor – ci de o serie de școli pentru toate vârstele și nevoile, prelucrând aceiași moștenire a generațiilor de sub același orizont rural. Micul Nils este purtat pe sus să cunoască patria mică și patria mare, colțuri de naturi umanizată, folkorul național și istoria locală, muncă și cultură țărănească suedeză.

În lungile seri nordice, femeile de acolo prelungesc până noaptea târziu lucrul mâinilor, în ritmul cântecelor din depărtate vremuri, legate de această muncă cadențată, ca să nu le prindă somnul, iar în șezătorile datinilor caznice orice, participant de la copil la bârtrân, trebue să dea un număr de variație în programul seral. Unitatea de suflet și de muncă sătească este astfel perpetuată într-același stil pe firul tradiției. Ea s-a revărsat în aceiași armonie și în programele școlare, începând de la grădinile de copii până la școlile superioare populare pentru țărani și țărance. Orice joc, jucărie, orice izvor de lucru poartă pecetea regiunei natale. Mai ajută la păstrarea și desvoltarea culturii țărănești muzeele regionale cari fac expoziții ambulante însoțite de demonstrații, niște adevărate școli vremelnice, pe roate, la îndemâna satelor ce au nevoie să se învioreze. Același rost auxiliar școlilor au și asociațiile de lucru la domiciu sau asociațiile de artă populară.

Nici un pedagog desrădăcinat nu cutează să aducă împrumuturi de aiurea în satele suedeze, ocolind această sinteză a veacurilor care este cultura țărănească ce străjuește spiritul școalelor scandinave de țară.

Alt exemplu de școală unitară ni-l dă satul italian, adică o școală inspirată din sufletul local și pentru necesitățile lui. Politica de ruralizare a d-lui Mussolini a mers până și în acele burguri de piatră îngrămădită din evul mediu, azi primenite de aerul proaspăt al satelor.

S-au găsit printre ziduri seculare câțiva metri pătrați unde școlărimea se întrece să facă în mic agricultura regiunii, ca să aducă și ea la ziua bătăliei grâului câțiva pumni de grân italian, contribuție simbolică pentru pâinea italiană. Regenerarea culturii naționale prin contribuția culturii rustice formează firul de aur ce străbate întregul sistem de educație sătească, începând de la azilurile grădinii de copii, până la organizația adultă ”Dopolavare” (După muncă).

Când e vorba de o muncă în sat, ca refacerea pădurilor, lucrări de îmbunătățiri în terenurile băltoase, lupta împotriva malariei, contribuția locală a școlilor, alăturea de populația adultă, este totdeauna părtașă solidar după puterile vârstelor. A fost un strigăt general ca arta și meșteșugurile geniului cultivat italian să fie mânate prin școli până în fundul munților, iar cea țărănească adusă la oraș pentru împrospătare; o călătorie a motivelor de la sat la oraș și îndărăt pentru transfuzie artistică cu efecte ce se pot urmări. Dirijarea acestui flux și reflux de industrie și artă poopulară este supusă unui plan unitar în mijlocul căruia stă lanțul de școli și ateliere. Școlile satului își întocmesc un fel de calendar lunar și săptămânal cu lecții și demonstrații în naturala locală, cu accentuarea acelor lucrări cari sunt de o necesitate mai arzătoare în localitate; căci în Italia contează spiritul iar nu programul, ridigid ca o literă de decalog. Într-atâta e pătrunsă școala de cultural rurală, că până și în lecțiile de religie se reînviază legendele hagiografice locale, se pomenesc sfinții locali, apoi se perindă cântecele și jocurile locale, istoria locală, folklorul local, povestirile locale în acea oră a șezătorilor cu actualitatea adusă și comentată în clasă.

Cred că nu mai există nici un legiutor școlar în Europa care să creadă că făcând o școală primară de câțiva ani pentru copiii satului și lăsând fără asistență culturală restul poplulației, a rezolvat chestia educației poporului. Problemele satului nu se pot deslega separat, nu se pot izola una de alta și nici compartimenta, vorbesc de cele românești. Legiuitorul reformator vede satul întreg cu toate aspirațiile și nevoile lui în care se încadrează și șcala primară, începătoarea prelucrării de cultură țărănească.

Dacă satul românesc este unitar, el nu are încă școala unitară corespunzătoare pe măsură în întindere și spirit. Zic în întindere, fiindcă abia avem ici-colo o școală primară de 7 ani și nu utilată suficient ca să orienteze și să inițieze majoritatea aboslvenților spre dominantele îndeletniciri locale. Supra încărcată teoretic, lipsită de mlădieri potrivit localității, lipsită de un calendar călăuzitor în demonstrațiile sezoniere, neaplicată să se lege de munca satului prin acele vacanțe regionale și sezoniere, nu pregătește tineretul spre munca productivă. Sistemul nostru de stat al culturii de masse are goluri; se oprește acolo unde ar trebui să înceapă. De la 14 – 18 ani, băeții și fetele de țară, tocmai la vârsta când se conturează ființa morală și se pune baza formației profesionale sunt lăsați în grija nimănui. Într-o țară cu 80 la sută populație țărănească, instrucția în anii pubertății și ai adolescenței este supravegheată în regim de școală profesională ori secundară abia la 11 la sută aproximativ din tineret și acela în majoritate orășenesc. Din cel rural, cam 2 la sută beneficiază de o pregătire oficială prin școli în vederea unui rost social. Numărul strivitor rămâne pe seama rutinei mediului. Aici trebuie să intervie clasele complementare cari la noi nu există. Organizarea învățământului complementar de la 14 – 18 ani cu 300 – 400 ore de lucru practic și teoretic anual, distribuite pe sezoane și regiuni, nu trebue să mai întârzie. Aceste clase formează ucenicia vieții gospodărești. Nu putem socoti că împlinesc nevoile satului acele cursuri de adulți pentru neștiutori de carte chemați să învețe scrisul și cetitul, ori pentru cei cu clasele elementare neterminate, cursuri reduse la câteva chestiuni mai însemnate din programa celor patru clase primare, în vederea dobândirii certificatului echivalent.

Mulțumită sugestiilor Augustului Întemeietor al Fundației culturale regale Principele Carol cu acțiune la sate prin cămine culturale, mulțumită Astrei transilvane și altor ințiative, avem experimentate cu rezultate îmbucurătoare școli țărănești pentru bărbați și femei de la 18 – 25 – 30 ani cu suflet și muncă nouă practică, pe o durată de la 1 – 5 luni într-un an, ori în 2 și 3 ani, iar câteva cu internat. Mulțumită tot inițiativei regale, școala satului, ca o accentuare a unui spirit dinamic, încorporează în sistemul ei străjeria și premilităria cu munca de folos obștesc. Așezământul căminul cultural năzue să împreune și să adăpostească toate organizațiile satului de educație sufletească, educație economică și sanitară a comunității adulte, începând cu tineretul. Toate aceste instituții complectează unitatea de durată a școalelor și prelungesc viața satului în școala satului, influențând-o, cum și invers.

Pornindu-se de la principii generale s-a ajuns la o formă egală de organizație a învățământului, atât pentru orașe cât și pentru sate. Școala satului nu ține seama de mediul ei, ci cultivă trăsăturile omului în genere, mai aproape de omul de oraș, trăsături pe care le consideră valabile și pentru omul de la țară. Această preponderență a mediului urban în viața școlilor de țară păgubește ducerea mai departe a culturii țărănești. Așa se explică în parte puținele rezultate ale școlii în mediile rurale; iar la nepotrivirea conținutului se mai adaogă și forma ei prea verbalistă.

A aduce în școile satului, potivit vîrstelor, literatura rustică, folklorul, istoria regională, natură locală, jocuri și jucării din viața înconjurătoare, artă populară, mici industrii și munca agricolă locală, însemnează a face cultură țărănească. Cultura țărănească nu e posibilă fără cultivarea omului mână în mână cu cultivarea mediului, desvoltarea aptitudinilor în comunitatea satului, odată cu ameliorarea împrejurărilor în cari trăesc țăranii. Cultura țărănească nu-i posibil a fi ajutată din plin dacă nu e lăsată să se desvolte în formele sociale comune țărănimii de pretutindeni, ținându-se seamă de mediile concentrice: familia și gospodăria, satul, regiunea, apoi patria cea mare și universul. Familia țărănească nici nu poate fi gândită fără natură, fără pămând, fără grădină, fără câmpie, fără pădure, fără vite. Țăranul e preocupat permanent de gospodărie; pentru ea se căsătorește, pentru ea se bucură de copii și-i crește, punându-i de mici la treburile ei.  Înăuntrul gospodăriei familiare care este o formă de cooperativă de producție, tinerele vlăstare primesc școala vieții cu virtuțile și lipsurile ei. Numai ținând seama de aceste unități de viață socială, când organizăm programatic școala unitară a satului, începând de la grădidna de copii (care trebue să fie în vremea muncilor agricole deschisă ca un azil) cu ultimele clase de preorientare a școlii primare (V, VI și VII) cu clasele complementare și etajul de deasupra la școlile țărănești, toate străbătute de acelaș spirit contopitor al teoreticului cu practicul aplicat, legarea energiei sufletului de energia naturii, cultura țărănească se adâncește și nu în rădăcini, ci răsbate afară în spice rodnice, cum spune plastic d. Rădulescu Motru. Cu astfel de școli satul iese din faza etnografică și dobândește acea ”personalitate energetică”, adică o personalitate care continuând natura, creiază peste natură forma nouă de energie. Brațele și creierul săteanului român transformă materia primă în creiații originale, cari, încorporate apoi culturii române întregi, întreține evoluția acestei culturi.

Așa gândește și lucrează, cred, îndrumătorul de azi spre școala unitară a satului, care e omul de lungă experiență, D. V. Țoni.

Serviciul obligator la sate

Curentul, Anul XI, No. 3727, dunminică 19 iunie 1938, p. 1

Dragoș Vrânceanu

În fiecare an ies din facultățile noastre, de la toate cele patru universități din țară, serii de licențiati care timp de un an sau doui bâjbâiesc dezorientați căutând un culcuș pentru începerea carierii. Majoritatea acestor tineri trec, în primii ani după sfârșitul studiilor, printr-o stare tristă și primejdioasă. Abia atunci își dau seama, experimental, de adevărul vorbelor care li s-au repetat pretutindeni: nu mai sunt locuri. Fiecare din ei spera, în forul său interior, să nu fie printre aceia pentru care ”nu mai sunt locuri”. Fiecare se gândea la o rudă care stă bine și are trecere la București și care ”va face ceva” pentru el, la un politician, la un ocrotitor. Nu mai sunt locuri, e drept, dar nu mai sunt locuri pentru mulțimea celorlalți, nu pentru mine. Aceasta e iluzia care falșifică raționamentul fiecăruia.

Odată sfârșite studiile tănărul aspirant își dă seama însă că nici ruda, nici politicianul, nici ocrotitorul pe care se bizuia, nu fac nimic. Fiecare îl primește ridicând din umeri, dându-i explicații și apoi chemându-l din nou după câteva luni. Mai mult decât lipsa de loc îl demoralizează jocul între speranță și desnădejde în care îl țin încercările pe care le face. Optimismul natural cu care iese din universitate sufere grave sguduituri. Tânărul licențiat începe să mediteze asupra tuturor mijloacelor cu care poate să izbutească totuș și se oprește la cele rele. Doi ani de șomaj și de încercări de tot felul sunt suficienți ca să desfigureze o conștiință.

Dar tocmai acest lucru este partea cea mai tristă, pierderea cea mai mare în toată această poveste dramatică cu ”locurile ocupate”. În fiecare an o armată de tineri, de la cele patru universități din țară, este aruncată în piată unde mișună tot felul de samsari dar unde – la urma urmei – nu se găsește de muncă. Piața muncii intelectuale și profesiunii intelectuale este dezastroasă.

În fața acestei realități să punem acum cunoscuta propunere a creerii unui serviciu obligator la sate. Ce însemnează acest serviciu obligator? Fiecare tânăr licențiat să fie constrâns prin  lege ca primii doui ani ai carierii sale să-i petreacă în sate, unde să muncească în domeniul specalității și profesiunei lui cu un minimum de câștig garantat într-un fel ori altul.

Anii cei mai dificili, adevărații ani de criză ai celor ce termină studiile superioare – profesori, preoți, avocați, medici, ingineri, etc. – sunt astfel din capul locului întrebuințați în sensul carierei lor, în primul rând, în sensul practicei profesionale, în al doilea rând și în serviciul unei cauze care ea singură – indiferent de avantagiile de care vorbim – poate susține tonusul moral al unui tânăr.

Este vorba de prelungirea obligației studilor pe încă doi ani, dar de o prelungire care satisface interesul personal al fiecăruia, căci în acest mod se poate lua contact cu problemele elementare ale profesiunii și care potolește și o firească aspirație etică pe care crizele de șomaj o compromit și o distrug.

”Serviciul social obligator la sate” este ideia prin care profesorul Dimitrie Gusti a înțeles că se poate încadra în metodele de studii și de sprijin științific al satului, o armată întreagă de energii tinere, fără a aduce, prin aceasta, pagube libertății lor de muncă și desvoltării carierii lor. Privim lucrurile prin prisma tinerilor licențiați.

Mai prețios este însă să le privim prin aceia a interesului național. Ceea ce se face pentru sate este puțin. Satele au nevoie de o îndrumare generală și dezinteresată care să recupereze lipsurile și bolile creiate în organismul sătesc de o neglijență scandaloasă a statului nostru modern. Bolile satului românesc nu sunt fructul secolelor, ca să zicem așa, sunt un rezultat al contrastelor de stat care s-au creat de un secol încoace, contraste care au făcut din starea de patriarhalism a țărănimii o stare de decadență. Patriarhalismul este și el un sistem care își găsește remedii la deficiențele sale, în sine însăș. Așa s-au petrecut lucrurile sute de ani. Când acest sistem a fost sfărâmat însă de un altul, au început să se facă simțite: mizeria, ravagile bolilor sociale, exploatarea omului, obscurantismul, etc.

Neglijența statului liberal, aceasta poartă răspunderea deplorabilei stări în care se găsește țărănimea noastră. Numai statul are puterea și mijloacele necesare ca să remedieze această situație. Cu condiția ca el să știe să găsească mijloacele cele mai economice, adică cele mai metodice, și să nu se avânte în experiențe costisitoare su risipitoare de energii.

Serviciul social obligator la sate este unul din mijloacele epocale puse la îndemâna statului nostru pentru a încerca să se achite de o datorie de onoare care apasă grav asupra lui.

Acest mijloc este creat și lămurit de un cercetător al realității sociale românești și de un om de pătrundere și de studiu. Nu e fructul unei inspirații discursive dintre cele cu care ne-a obișnuit democrația și demagogia. Acum, când statul dispune de sine însuș în atât de mare măsură, nimic nu-l împiedică să treacă la aplicarea unor măsuri salvatoare pentru ridicarea țărănimii noastre. Cu atât mai mult cu cât aceste măsuri sunt foarte oportune în problema tinerilor absolvenți ai facultăților românești.

Între pâine şi carte

UNIVERSUL Nr. 176, miercuri 29 iunie 1938, p. 1,2

de N. BATZARIA

Două fapte de mare importanţă se leagă de săptămâna trecută: acordarea unui credit de un miliard de lei în favoarea plugarilor şi – al doilea fapt – inaugurarea „Lunii Cărţii”.

La inaugurarea „Lunii Cărţii”, M. S. Regele a spus cuvinte impresionante, în care, relevând din nou strânsa legătură dintre răspândirea culturii şi întărirea şi propăşirea neamului şi ţării, a tras drumul pe care trebuie mers pentru atingerea acestor ţeluri.

În acelaşi spirit a vorbit şi d. Armand Călinescu, ministrul de interne, cu ocaziunea instalării d-sale ca ministru interimar la departamentul educaţiei naţionale. „Acţiunea noastră, a spus d-sa între altele, trebuie să se desfăşoare sub lozinca: înapoi la cartea şi numai la carte”.

Dar între carte, adică între dorinţa de a învăţa sau, mai precis, necesitatea ce simţi de a-ţi însuşi o cultură şi starea economică este, netăgăduit, o strânsă şi indisolubilă legătură. Bineînţeles, atunci când înveţi pentru viaţă, iar nu cu scopul de a ajunge în posesiunea unui certificat sau unei diplome, care să-ţi dea dreptul să baţi – deseori zadarnic – la poarta bugetului public.

Ştim dintr-o lucrare cu adevărat magistrală, că, până mai acum câteva decenii, ţăranii îşi dădeau bucuros copiii la şcoală, fără să fie nevoie de a fi ameninţaţi cu amenzi şi cu aplicarea legii privitoare la obligativitatea învăţământului primar. În concepţia lor de atunci, şcoala era bună, fiindcă te scăpa de muncă – prin muncă ei înţelegând doar munca, deoarece îţi asigura o slujbă – fie şi o slujbuliţă cât de modestă.

Este de prisos să stăruim asupra urmărilor nenorocite ale unei astfel de concepţii despre rostul culturii. Spunem doar şi noi adevărul elementar că raţiunea de a fi a culturii, a învăţăturii de cartea nu este şi nu poate să fie aceea de a spori armata slujbaşilor şi a candidaţilor la slujbe, ci de a crea cetăţeni luminaţi, care, trăind prin propriile lor mijloace şi din munca lor independentă de bugetul statului, să poată deveni, prin cunoştinţele căpătate la şcoală, factori de progres şi propăşire.

Însă un alt adevăr tot atât de netăgăduit este că acela care trăieşte în sărăcie cumplită, acela care n-are nimic şi nici perspectiva că poate avea ceva, nu simte nevoia de învăţătură de carte, de formare a unei culturi intelectuale. O persoană, care se găsea în contact permanent cu pătura ţărănească, îmi povestea mai acum câtăva vreme că atunci când, înainte de război, ţăranii erau îndemnaţi să înveţe carte, pentru ca măcar să-şi poată ţine socotelile, ei răspundeau: „Ce socoteli să ţinem, când n-avem nimic? Avem, ce-i drept, datorii, dar au grije boerul şi cârciumarul să le ţină socoteala”.

Cum se prezintă sub raportul situaţiei materiale ţăranii de la război încoace sau, mai exact, de la împroprietărire încoace?

Un răspuns extrem de întristător şi dureros îl găsim în expunerea făcută asupra noii legi a cooperaţiei de d. Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii Naţionale şi ministrul economiei naţionale. Constatările făcute şi statisticile culese de d-sa înfăţişează stări de lucruri aproape de necrezut şi care nici nu erau măcar bănuite.

Din totalul populaţiei ţărăneşti – iar „populaţia ţărănească” nu înseamnă numai covârşitoarea majoritate a populaţiei ţării, ci înseamnă naţiunea însăşi – 48 la sută din ţărani nu au un singur porc, 42 la sută nu au o singură oaie, 35 la sută nu au o vacă etc.

Sărăcia în pătura ţărănească dăinuieşte, aşadar, aprigă şi cumplită. Reforma agrară, adică împroprietărirea, nu şi-a produs efectele bune, nu a răspuns nici pe departe aşteptărilor. Ţăranul de astăzi, cu două, cu trei sau chiar cu cinci pogoane de pământ este tot aşa de sărac, precum fusese mai înainte de împroprietărire.

Iar partea şi mai îngrijorătoare şi mai dureroasă a acestei chestiuni este că, în comparaţie cu ţăranii minoritari, ţăranul român – îndeosebi în provinciile alipite – e cel mai lipsit, cel mai necăjit. În provinciile alipite ţăranii unguri, saşi, şvabi etc. au cele mai bune pământuri de cultură şi vitele cele mai bune. Scriem acestea şi pe baza de informaţii personale culese la faţa locului.

Aşa fiind, ajutorarea în primul rând a ţărănimii române şi îmbunătăţirea situaţiei ei materiale constituiesc un act de dreptate elementară şi în acelaşi timp un act imperios de prevedere naţională. Iar când vom avea o pătură ţărănească mai înstărită, se va deschide şi teren prielnic pentru răspândirea culturei.

The post Serviciul social obligatoriu la sate; Între pâine şi carte appeared first on Cooperativa Gusti.

De la Cooperativa Gusti la Planeta Gusti? „Istoria ca fabrică de adevăruri?” Dezbatere în jurul romanului Efectul fluturelui de Doina Jela

Muzeul Național al Țăranului Român a organizat marți, 9 octombrie 2018, de la ora 18, la Clubul Țăranului, o dezbatere (De la Cooperativa Gusti la Planeta Gusti? „Istoria ca fabrică de adevăruri?”) în jurul romanului Efectul fluturelui, de Doina Jela, o docu-ficțiune țesută în jurul unui fenomen real nu îndeajuns cunoscut: echipele regale studențești, una din epifenomenele Școlii Socilogice de la București, din deceniul 4 al secolului trecut. Așa cum este, unilateral și insuficient cunoscut, prin omisiunea fenomenului Dimitrie Gusti și discipolii săi, tot interbelicul românesc.

Mai jos, imagini și înregistrarea audio și video a evenimentului.

Și iată întrebările: ajută ficțiunea la cunoașterea/îmblânzirea, acceptarea realității sau mai mult le încurcă? Sunt prea multe documente pentru a putea reconstitui istoria recentă, așa cum sunt prea puține pentru a o reconstitui pe cea veche ? Are fiecare epocă adevărul ei ? Este nevoie de filtre colective pentru a clădi o identitate de grup ? Care sunt riscurile aceste construcții ?

Moderatori: Zoltán Rostás, sociolog și George Onofrei, jurnalist cultural.

Invitați : Theodora-Eliza Văcărescu, sociolog; Odilia Roșianu, jurnalist cultural; Angelo Mitchievici, scriitor; Ionuț Butoi, sociolog; Doina Jela (autoarea cărții).

via Olivian Breda

The post De la Cooperativa Gusti la Planeta Gusti? „Istoria ca fabrică de adevăruri?” Dezbatere în jurul romanului Efectul fluturelui de Doina Jela appeared first on Cooperativa Gusti.

Împliniri regale. O viață nouă la sate. Opera făurită de Fundația Principele Carol prin echipele studențești
Ce am văzut în comuna Bogați (Dâmbovița)

Curentul, Anul XI, No. 3831, sâmbătă 1 octombrie 1938, p. 7
Lorin Popescu

Cu câtva timp în urmă am publicat un articol în care lăudam munca ostenitoare a echipelor regale studențști. Mai apoi, în cadrul altor articole, despre satul Dioști, relevam sacrificiul echipierilor pentru ridicarea nouă a satului ars de foc.

Pornit pe această linie, m-am decis să fac o anchetă într-un sat cu echipă studențească, comună care să nu aibă angarale ca de o pildă, la Dioști. Să văd, la fața locului, ce a realizat o astfel de echipă și cum se prezintă satul după contactul de 3 luni cu trimișii Fundației Principele Carol. Am ales, pentru aceasta, comuna Bogați, din județul Dâmbovița.

Note monografice despre comuna Bogați

Înainte de a relata despre lucrul echipei, socot că e necesar să fac o prezentare a satului vizitat.
Comuna Bogați este așezată pe valea Glâmbocului, la poalele regiunii de deal, în partea de vest a jud. Dâmbovița, la hotarul jud. Mușcel. Din comuna Bogați mergi, în continuare, în comuna Glâmbocel (Mușcel).
Altitudinea e de 285 m. Satul este simetric resfirat pe ambele versante ale văii.
Comuna are mai multe sate: Bogați, Chițești, Bârloi, Glâmbocel (cu acelaș nume ca cel din Mușcel) și Strâmbu.
Bogații numără 3986 locuitori cu 1243 familii și 1200 gospodării.

Suprafața comunei, cu toate proprietățile, este de 9630 ha. Suprafața clădită e de 450 ha, restul terenurilor este plin de : livezi, pământ pentru cultură, păduri, vii și izlaz. Izlazul este însă mai mult pădure, fiind astfel insuficient și, în schimb, reclamând mari cheltuieli pentru primăria comunei.
Pământul este împărțit între săteni, în suprafețe de la ¼ ha – 80 ha. Cei mai mulți locuitori sunt însă săraci, constrastând astfel cu numele comunei.

Locuitorii se ocupă mai cu seamă cu pomicultura și viticultura.

În războiul cel mare comuna și-a dat o sfântă contribuție. Din 860 locuitori mobilizați, au căzut pe front 206.
Îmbucurător este faptul că nu există străini în sat. Fiind comună fruntașă, au fost fixate aici: o regiune agricolă (ing. agr. Podaru) și o circumscripție medicală (dr. E. Vlădescu).
Sunt, apoi, în Bogați 5 biserici cu 3 parohii și 3 preoți: Vasile Dumitrachescu, Marin Velcescu și Gh. Militaru.

Prima școală primară a fost înființată în 1838, ca particulară. La 1856 școala a trecut asupra statului.
Anul acesta s-au împlinit deci 100 de ani de la organizarea învățământului în Bogați. Mi se pare că a trecut neobservat faptul.
Astăzi sunt aici 4 școli, cu o populație școlară de 500 suflete: o școală cu 4 posturi, tip urban băeți (director I. Tomescu), o școală mixtă cu 2 posturi (C. Marinescu), alta de fete, cu 2 posturi (Domnica Udrescu) și a patra, mixă, cu un post (N. Stanciu).

Cu toate că există școală de un veac la Bogați și că astăzi sunt 4 școli, numărul știutorilor de carte nu este așa de strălucitor. Bărbați, absolvenți ai școalelor primare, sunt 60 la sută, iar femei numai 50 la sută. Toată cealaltă populație este analfabetă, sau de-abia buchisește.
De la 1855 – 1936 frecvența a fost de 53 la sută din totalul înscrișilor. Dintre cei înscriși au absolvit școala 10 la sută, iar din cei cu frecvență, 20 la sută.

Cifre exacte; cu atât mai tristă starea comunei Bogați, ca și a atâtor alte sate.

Legende despre sat

Am căutat să aflu pentru care motiv comuna a primit numele de Bogați.

În anul 1503, pe dealul de la vest al satului a fost găsit ucis un călugăr, Partie. Radu cel mare, Domnul țării, a cerut să se facă cercetare. Conform uzului de a se pune o dajdie pe satul care ar fi adăpostit pe ucigași, trimisul domnesc a orânduit această dajdie pe seama satului de peste deal, pentru că credea că de aici au pornit omorâtorii călugărului. Locuitorii neavând cu ce plăti, au cerut un răgaz de două zile. În acest răstimp ei au apelat la săteni din satul vecin (actual Bogați) și astfel au putut acoperi amenda. De atunci spune legenda că satul cu oamenii mai avuți a luat numele de Bogați.

La Suseni – Bogați s-a ascuns Mircea Ciobanul, de teama lui Mihnea cel rău și anume la o femee Năneasca, unde făcea serviciul de păstor de capre. Ajungând Domn, Mircea a răsplătit pe binefăcătoarea lui, dăruindu-i o foarte mare moșie, denumită ”Domneasca”, Administratorul ziarului ”Timpul”, de pe vremea lui Mihail Eminescu, defunctul Gh. I. Udrescu era originar din Bogați.

Primul popas în comuna cu vrednică echipă regală

Am sosit la Bogați pe o vreme minunată. Soarele m-a întâmpinat cu frunze de foc rupte din nucii majestuoși de pe marginile șoselei și cu ramurile sălciilor pletoase în salut domnesc.
Mi-am dat seama, de la intrarea în sat, că aici voi avea de a face cu o echipă serioasă.
– Bădiță, am oprit eu un sătean. Cine v-a făcut drumul bun și tot ce se vede îndreptat pe aici? A dat primăria de parale?
– Domnii de la Fondație au lucrat. Ei, bieții, s-au canonit și as-vară și estimp, mi-a răspuns țăranul. Înainte de a-l mai întreba ceva, omul m-a salutat:
– Apăi, noroc bun, că m-așteaptă boii în coșar!
Când am ajuns la sediul echipei, băeții erau pe teren. Până să se strîngă toți la masă, am cercetat expozițiile organizate de echipă: expoziția de costume naționale, bărbătești și femeești, de covoare și cea de industrie casnică, apoi expoxiția de activitatea în imagini a echipei (campania a II-a), expoziția de produse pomicole și viticole și muzeul religios al satului, care va fi permanent.
Mi-am delectat ochii, sufletul și mintea privind cu migală lucrurile expuse, în mare parte operă a echipierilor.

Lista echipierilor

Echipa avea această componență: inspector, Andrei Udrea, șef, Nicolae V. Popescu, teleog, echipieri: dr. D. Ciuntu, drd. Marin Georgescu, dr. vet. A. Radu, ing. agr. Mihail Mițu, Laurențiu Ionescu și Gh. Dascălu, sociologi, d-ra Eugenia Dandu, maestră de gospodări și lt. Rez. C. Marinescu, comandantul premilitarilor.
Tehnicieni: d-na dr. Eugenia Vlădescu, dr. vet. Pompiliu Gogulescu, ing. agr. Mih. Podaru, ing. agr. Vasile Tudose și ing. silvic Mih. Donciu.
Echipierii cooptați: Nicolae Udrea, primar, N. Moșoiu, notar, Ion Tomescu, învățător, pr. Gh. Militaru, pr. V. Dumitrachescu, pr. Marin Velcescu și D. Predescu, comandantul străjerilor.
Voluntari: Nic. Gârleanu, student teolog, Vasile Manea, elev liceu St. Gheorghiu și Gh. Popescu, elevă școala țărănească Poiana, Ioana V. Popescu, absolventa șc. de gosp., Alexandra Rada, moașă de circumscripție și Mircea Gheorghe, elev.
Prezentă la Bogați am găsit-o și pe d-ra Alexandrina Nina Anghel, inspectoare pentru gospodărie a Fundației. Inspectoarea a cercetat echipă cu echipă, toată vara, fără odihnă și fără vacanță.

Căminul cultural

În vizitele mele prin sat am trecut și pe la căminul cultural ”Andrei Udrea”, afiliat Fundației și de curând înzestrat de echipă cu peste 300 volume noui.
Cărți pentru copii sunt 46; cărți pentru plugari 301; iar pentru intelectuali sunt 376 de cărți. Mai sunt apoi colecții de reviste, ziare și diferite publicații.
Conducerea căminului este aceasta: președinte Andrei Udrea, vicepreședinți: ing. Podaru și căp. înv. Șt. Georgescu, director I. Tomescu, secretar D. Predescu, bibliotecar, Domnica Udrescu și casier, Gr. Udrescu.

Semnificația Serviciului social obligator

Curentul, Anul XI, No. 3859, sâmbătă 29 octombrie 1938

Vasta operă de educație țărănească prin căminele culturale.

Reogranziarea și înălțarea satului. Clădirea țării legale pe țara reală.
Puterea morală trebue să însuflețească puterea militară.

Expunerea d-lui prof. D. Gusti asupra legii S. S.

D. prof. D. Gusti, directorul general al Fundației Principele Carol, a lămurit rostul și cuprinsul legii Serviciului Social.
Dată fiind autoritatea conferențiarului, cel mai autorizat să vorbească despre legea care a făcut atâta vâlvă, – publicăm astăzi in extenso conferința de la radio:

”Sub regimul curajului înfăptuirilor, care îndepărtând vechile formule și clișee, nu ține seamă decât de nevoile mari ale țării, s-a întocmit o lege a Serviciului Social, considerată de unii pe nedrept de ”revoluționară”. Căci ea a fost pregătită printr-o muncă de experimentare de cinci ani.
În ziua de 6 iunie din acest an, când s-a inaugurat în prezența Majestății Sale Regelui, expoziția lucrărilor echipelor studențești din 1937, la Muzeul satului, am zis în cuvântarea ținută, textual: ”Ne îngăduim a crede sosit timpul acum când România din hotare în hotare se umple de un nou spirit, ca experiența adunată sub ochii Majestății Voastre, de Fundația culturală Principele Carol, să fie pusă la îndemâna tuturor celor peste 15.000 de state și 172 de orașe, care să se poată bucura de aceeași acțiune de însuflețire pe care de altfel o și așteaptă cu înfrigurare.”

D. prof. Gusti a citat câteva importante mărturii referitoare la necesitatea lărgirii cadrului de muncă a echipelor regale, apoi a continuat:

”Mai interesant este faptul că chiar străinii ce ne vizitează echipele își exprimă, pe lângă uimirea de mintea limpede și sufletul primitor al săteanului, dar și de noutatea și seriozitatea operei echipelor, propunând chiar transpunerea și împrumutul metodei de rânduire a satului românesc în țara lor, pentru satele lor.

Iată dar că legea Serviciului Social corespunde unei adevărate necesități, de vreme ce din atâtea puncte diferite ea a fost solicitată.

Origina cea mai veche a Legii Serviciului social

Dar legea Serviciului social își are o origine și mai veche; ea a fost întrevăzută cu o clară intuiție de om de stat, încă din frageda tinerețe a Prințului Moștenitor de altădată, Regele Carol II de astăzi. Într-adevăr, iată cum însăș M. S. Regele, în ziua de inaugurare a reulării înnoite a operei Fundației Principele Carol, se exprima: ”Când în anul 1920, Mi-a venit gândul plin de un avânt tineresc, de a creia această Fundațiune, am fost mânat de ideia că în urma marilor reforme, împroprietăriea țăranilor și votul obștesc, mai era și un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea și așezarea acestei țări, acolo unde trebue. Am fost convins că numai prin drepturile politice și printr-o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite, și de aceia, întemeind această Fundație, am dorit să pătrund cît mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare zi de zi, ceas de ceas, ca să putem ajunge să ne fălim și noi, cum se fălesc și alte țări, cu sate – nu numai pitorești – dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase”.

Iată origina ”revoluționară” a legii serviciului social.

Legea aceasta, gândită cu prudentă înțelepciune, este trăită ani de zile și urmărită cu pasiune în munca împlinită și supravegheată de Fundația culturală regală Principele Carol, în atâtea și atâtea sate din țară, în peste 2000 de cămine culturale și în programele de lucru alcătuite cu grijă. Abia atunci, când metoda de ridicare a satului românesc s-a dovedit practică și rodnică, atât descoperitorilor și mânuitorilor ei, prin probe de teren, cât și autorităților și marelui public, prin fapte și prin expoziții, a venit și legea ca o încununare!
Legea, adăogând doar ca noutate: caracterul de generalizare, de permanență și de supraveghere sistematică, a ceia ce fusese până acum numai fragmentar, periodic și de scurtă durată.

Preconizările legii serviciului social

Prima caracteristică a legii serviciului social este elasticitatea și realismul ei.

Legea nu inventează o realitate socială românească nouă, care să fie apoi impusă ori suprapusă realității actuale. Ea nu impune și nu inventează nimic, ci preconizează descoperirea nevoilor satelor pentru a le satisface apoi integral. Ea are la bază adevărul științific. Într-adevăr, satele romănești, dacă sunt asemănătoare, nu sunt niciodată identice. Greșeala fundamentală a legislației românești (agrară, școlară, economică, financiară ori adminsitrativă) a fost tocmai presupunerea unui sat, egal cu el însuși, acelaș pe toată țara.

Cercetările monografice (pe care școala sociologică din București le practică de peste 15 ani) au dovedit cu prisosință aceasta, răscolind până în adâncime realitatea sătească și constatând cât de mare este prăpastia între țara reală și țara legală. Țara legală trebuind să se clădească pe țara reală, și nu dimporivă, cum pare că se credea până acum.

Temeiul trebue pus pe satul concret

Este clar că o ridicare a satelor trebue să se întemeieze pe cunoașterea nevoilor lor, adică să se întemeieze pe satul concret. Satul fiind însă o unitate socială vie și indestructibilă, cunoașterea lui va fi în mod necesar totală.

Solidarității problemelor teoretice ale satului îi corespunde o solidaritate a soluțiilor practice de ridicare a lor.

Altfel, oricât pământ s-ar da și oricâte instrucții de la centru s-ar trimite, țăranul nu va putea deveni nici bun agricultor și nici bun cooperator.
Pe de altă parte, desigur, un țăran oricât ar fi de înstărit și cultivat, cu un trup uscat și mâncat de boli, vai de el! Dacă buna stare sanitară atârnă la rândul ei de felul de nutriție, care iarăș atârnă de starea materială și de chipul cum știe țăranul să se alimenteze, să locuiască, să se îmbrace, să doarmă și să ducă un regim de igienă civilizată, cu întrebuințarea băilor și a săpunului, starea biologic-sanitară atârnă în ultimnă instanță de gradul de conștiință culturală a țăranului.

Ridicarea vieții țărănești din ruină

Vedem, deci, cât sunt de împletite împrejurările de viață țărănească, cum se condiționează reciproc unele pe altele, cum nu poate fi înțeleasă una fără alta, cum adică un țăran normal are nevoe să fie sănătos, și în acelaș timp, să aibă o gospodărie rentabilă, un standard de viață și deprinderi civilizate și o conștiință morală și cetățenească ridicată. Numai așa viața țărănească poate fi ridicată din ruina în care se află. Țăranul dezghețat Gheorghe Vlad Ududec, a prins cum nu se poate mai bine ceea ce-i trebue țăranului pentru o reconstrucție temeinică a existenței sale! Îi dăm cuvântul:

”Dacă cumva – ferească Dumnezeu – te îmbolnăvești, domnul doctor are toată grija să te facă sănătos, ca apoi să poți merge cu domnul inginer agronom ca să-ți stropească pomii roditori și să-ți dea sfaturi pentru gospodărie, să-ți arate cum să-ți lucrezi mai bine pământul, să dea rod bun, ca să-ți poți crește și animalele bine – căci de boala lor n-ai nici o grijă, că domnul doc tor veterinar bine le mai știe leacul la toate și te scapă de năcazuri.
”Ș-apoi dacă ești sănătos, animalele sănătoase, poți munci fără grijă, dar o mai trimiți și nevasta sau fata, ca domnișara profesoară s-o învețe cum se pot pregăti și niște bucate mai bune pentru trupul istovit de muncă.
”Și după ce muncești o săptămână de zile lucrătoare vine și Duminica cea cu șezători, la cari domnul șef al echipei regale – pentru o ghicitoare – îți dă revista cea mai frumoasă: Albina sau Curierul echipelor studențești – ca să-ți mai înmulțești cunoștințele și să-ți mai limpezești mintea de munca din celelalte zile”.
Iată întreg programul.

Reforma totală a vieții țărănești

Ei bine, această vastă operă de educație țărănească, această reformă totală a vieții țărănești, formează al doilea punct al Legii Serviciului social, prin crearea căminelor clturale.

Căminul cultural este o întâlnire fericită a unei îndoite solidarități: o solidaritate între autoritățile publice ce lucrează pentru sat, așa că de astăzi înainte agronomul, medicul, veterinarul, preotul, învățătorul, vor lucra mână în mână, cu foloase infinit mai sporite, decât cum lucrau, izolat, și apoi o solidaritate a sătenilor, cari, prin strângerea lor laolaltă, pe de o parte, vor ajuta biserica, școala și adminstrația în rosturile lor, iar pe de altă parte, vor lucra după un plan bine întocmit și bazat pe cunoașterea adâncă a nevoilor satului, în ordinea întăririi sănătății, a îndrumării muncii către o mai bună producție și a înălțării sufletului și minții lor în obștia satului, prin crearea aceea ce se numește astăzi ”voie bună”. Cea mai bună caracterizare a căminelor culturale a dat-o Majestatea Sa Regele: ”Opera Fundației este o operă migăloasă, spunea M. Sa la 19 mai 1934, este o operă de lucru în nuclee. Noi vrem, prin întărirea căminelor culturale sătești, adică prin întărirea unei organizații aș putea zice de tutelă morală asupra satului, să ajungem la scopul acesta, la ridicarea atât a individului, cât și a comunității.”

Căminul cultural, organizat pe aceste baze, va exista nu formal, ca o firmă, sub forma unui comitet, ci ca o forță reală, creatoare și organizatoare, menită să reclădească satul pe temelii solide noui, trainice și capabile de propășire continuă.

Obligativitatea stagiului la țară

Pentru trezirea energiilor și interesului pentru sat și a voinței de mai bine adormite la sate, legea Serviciului social introduce un nou element: obligativitatea unui stagiu la țară pentru cărturarii universităților și școlilor noastre superioare.

Până acum, sute de studenți se ofereau să-l facă de bună voie timp de trei luni, în fiecare vacanță, în satele din tot cuprinsul țării. Legea nu face decât, de altfel după dorința exprimată de studenți, să consfințească și să generalizeze acest început fericit al echipelor regale studențești.
Principiul, metoda și planul de lucru al echipelor, vor rămâne aceleași!

Și aici M. S. Regele a găsit cele mai potrivite cuvinte lapidare de caracterizare: ”Noi nu am pornit la drum, – spunea M. S. astă vară la inaugurarea celei de-a 4-a expoziții a echipelor regale studențeti, – cu idei preconcepute. Noi nu am venit în mijlocul satelor ca niște dascăli cu intenția de a școlarici pe elevii minori. Noi am venit să învățăm noi înșine și, din învățăceii, cari au fost echipierii noștri la început, au devenit dascălii țării. Aici este baza mare a acestei opere și temelia ei morală”.

Introducerea Serviciului social obligator pentru tineret are într-adevăr o semnificație profundă și simbolică. Mai întâiu este datoria de recunoștință și de solidaritate pentru cei 83 la sută din neamul nostru care, nu din vina lor, au rămas până acum într-o stare pe care n-o merită.
De aici obligația morală de a lua contact cu viața sănătății sătești, a o sluji, a i se dărui și a aduce acolo lumina pe care țăranul o așteaptă cu nesaț de multă vreme.
Astfe se va naște o nouă intelectualitate, activă și creatoare, care va face să dispară contrastul de astăzi, așa de dureros și granița sufletească atât de nedreaptă între sat și oraș!
O intelectualitate realistă ce va ști să cetească în cartea vieții cu adevărat românească lectura pe care nici o carte și nici o învățătură de pe catedră nu le-ar putea-o da.

Școlile de îndrumare

Legea Serviciului social mai prevede, în sfârșit, un al putrulea element constitutiv.

Pentru ca tot ce s-a pus astfel la cale să aibă sorți de izbândă, este nevoie de oameni pregătiți, ce să poată fi la înălțime, fie că este vorba de cunoaștere ori de activitarea tineretului la sate, ori de conducerea căminului cultural. Legea încredințează în acest scop pregătirea cadrelor de tot felul unor cursuri și școli speciale. Aceste școli și cursuri țărănești, de echipieri sau de conducători de cămine, au fost organizate în anii din urmă, în măsură mai restrânsă, însă cu mare folos și cu mare răsunet. Sunt tipuri noui de școli, care au un mare viitor pentru opera de regenerare a satelor, adică a Neamului.

După cum reese din expunerea mea, legea Serviciului social stă înaintea noastră nu ca un semn de întrebare, ci ca o unealtă de lucru, care în mic a fost încercată și este bine cunoscută.
Iar cele patru compartimente ale ei, Institutul de cercetări sociale al României, cămine culturale, Serviciul social obligator și școli de îndrumare – nu au o justificare autonomă, ci toate se ajută și se completează reciproc, făcând parte dintr-un tot organic.

Comandamentul momentului

Legea Serviciului social deschide perspective gradioase și orizonturi noui pentru reînnoirea și întărirea vieții naționale.

Scopul: reorganziarea și înălțarea satului – unitatea de bază a societății românești – propășirea solidă a locuitorilor lui – stratul de populație pe care se sprijină așezarea națională și care formează imensul rezervor de viață proaspătă – este prea mare și prea ispititor ca să nu concentreze cu căldură și entuziasm toate puterile și toate voințele!

Trăm într-o atmosferă internațională atât de incoherentă și anarhică, încât pacea poate fi în orice moment turburată, surpându-se orice garanție juridică. De aceia pretutindeni vedem că afirmarea puterii militare nu ajunge. Ea trebue să fie însuflețită de o putere morală de neînvins. Această forță morală se traduce în mobilizarea colectivă și civilă a tuturor factorilor de viață națională. Este armata nouă. Legea Serviciul social cheamă sub un singur steag și în jurul unui program unic de solidaritate națională toate autoritățile publice, pe tineretul intelectual de la orașe, pe muncitorii manuali de la sate, dpe toți profesioniștii, pe toți cetățenii luminați ai țării!

Desigur, vom spune nerăbdătorilor, opera aceasta fiind uriașă, nu se poate desăvârși prin bagheta magică, într-o clipă, fiind o operă la care își vor depune obolul lor toate generațiile de după noi.
Să începem însă. Acesta este comandamentul momentului.
Căci Serviciul social, ce pune în serviciul neamului și al statului această superbă solidaritate dinamică, este într-adevăr un serviciu național, de la care nici un român, cu adevărat pătruns de patrimoniul activ și creator, nu poate lipsi!

CUTREERÂND BĂRĂGANUL
Activitatea echipei regale la Perieţi-Ialomiţa

UNIVERSUL Nr. 279, joi 13 octombrie 1938, p. 7

Raul Călinescu

Cine cutreeră Bărăganul şi ajunge neavertizat în comuna Perieţi-Ialominţa, are ocazia să vadă un lucru nou şi ciudat, cu totul neobişnuit în satele noastre până acum câţiva ani.
Drumul e bine împietruit, şanţurile corect săpate şi prevăzute cu podeţe reglementare, gardurile văruite, casele în cea mai perfectă ordine, ogrăzile măturate şi gospodăriile oamenilor îngrijite.
Pe străzi trec din când în când băieţi tineri îmbrăcaţi în haine cafenii-verzui, încălţaţi în bocanci şi purtând la subţioară câte un dosar portocaliu; se opresc la câte o gospodărie, stau de vorbă cu sătenii şi-şi iau note.
Alt tânăr, îmbrăcat la fel, dă consultaţii medicale şi medicamente sătenilor bolnavi, adunaţi la dispensarul comunal.
În curtea primăriei, care străluceşte de curăţenie, se vede apoi unul înalt, care operează la copită un bou bolnav, ţintuit la pământ de doi săteni voinici. Este un medic veterinar.

Într-o curte vecină, o domnişoară slăbuţă, purtând aceeaşi bluză cafenie-verzuie, învaţă gospodinele cum să-şi gătească alimentele cele mai bune din produsele locale. Este o tânără maestră de gospodărie.
Un absolvent al Academiei agricole din Cluj, îmbrăcat în aceleaşi haine ca şi colegii săi, face cerc cu sătenii adunaţi la primărie, vorbindu-le despre transformarea izlazului în lucernă; tocmai a picat în mijlocul lor venind de la altoit pomi fructiferi, după ce supraveghiase curăţirea plantaţiei de salcâmi.
Din stânga ne atrage atenţia o vorbă blajină dar hotărâtă: un tânăr teolog se trudeşte ca să convingă a se căsători legal o pereche de concubini care trăiesc aşa de câţiva ani; tocmai s-a înţeles cu ei în privinţa termenului cununiei şi pleacă mai departe ca să convingă o adventistă de a-şi boteza copilul şi de a-şi părăsi drumul greşit al credinţei pe care a apucat.

Pe izlazuri, la curăţitul mărăcinilor, în cimitire, la îndreptarea aleilor şi înlăturarea buruienilor sau îndreptarea crucilor, la cimitirele de animale, la platformele de gunoi, la gropile de nutreţ murat, la asanarea fântânilor şi chiar la facerea closetelor, robotesc cu săpile şi cu târnăcoapele, tineri studenţi cu uniformă şi insignă de premilitară.
Dar priveliştea e şi mai interesantă în zi de sărbătoare!

Dimineaţa biserica e plină de asemenea băieţi în ciudatele lor costume; de ruşine mai vin şi sătenii care o cam rupseseră cu biserica; unul dintre băieţi, cu bocanci grosolani în picioare, conduce cu mişcări măsurate, un splendid cor format din săteni şi sătence, care dau răspunsurile preotului; altul ţine sătenilor o înălţătoare predică.
Perechile de concubini păşesc timide înaintea altarului şi primesc de la preot binecuvântarea, odată cu cununa – deşi sărăcia care i-a oprit până acum să se căsătorească legal, i-a împiedicat şi de astă dată să-şi cumpere măcar o verighetă de tinichea.
Nuni sunt tânărul teolog şi maestra de gospodărie.

După amiază, în incinta şcolii, în faţa scenei improvizate din bănci şi scânduri, se adună tot satul la şezătoarea, unde, au loc frumoase cântece patriotice, naţionale şi populare; se declamă mişcătoare poezii; se ţine instructive conferinţe şi se împart sătenilor cărţi şi reviste.
Cine sunt aceşti copii ai nimănui din sat, care au venit aici să realizeze asemenea lucruri? Cine i-a îmbrăcat aşa? cine i-a trimes aici pentru aşa ispravă şi din mâncarea cui mănâncă ei?
Unii ţin de Echipa Regală studenţească a Fundaţiei culturale Regale Principele Carol – şi aceştia sunt opt la număr, stând în sat toată vara (3 luni); alţii aparţin taberei premilitare a muncii de folos obştesc şi ei sunt cei mai numeroşi (câte 120 studenţi de serie, în 2 serii a 20 zile pe vară).

Aici scopurile lor se împletesc şi dintr-o fericită colaborare atât între ei cât şi cu sătenii strânşi împrejurul Căminului cultural, ctitorie de asemenea regească, se ajunge pe’ndelete la schimbarea feţei satului şi a sufletului sătenilor noştri. dacă premilitarii au fost obligaţi să vină în tabără şi au făcut-o cu plăcere – echipierii sunt copiii de suflet ai Regelui, veniţi aici de bunăvoie, din înalt îndemn regal, neforţaţi de nimeni, neservind nici un interes particular sau politic şi muncind aici benevol toată vara pentru ridicarea satelor noastre, conform programului Fundaţiei. În acest scop, Fundaţia culturală Regală Principele Carol, condusă cu atâta tact şi pricepere de d. Prof. D. Gusti, secondat în această dificilă muncă, între altele de d. Octavian Neamţu, a chemat şi cheamă într-una la treabă întreg tineretul intelectual şi pe toţi cărturarii ţării, străduindu-se să formeze conducătorii fireşti ai culturii satelor şi concentrând toate valorile săteşti împrejurul căminului cultural.
Aşa s-au născut echipele studenţeşti care se află azi în al 5-lea an de activitate; aşa s-au născut căminele culturale care au început să schimbe faţa satelor noastre, cum e şi cazul căminului cultural din Perieţi.

Azi sunt împrăştiate în toată ţara 65 de echipe, care lucrează de la 1 iulie la 30 septembrie. Una dintre ele este echipa din Perieţi-Ialomiţa, care a înregistrat frumoase rezultate şi care, aflându-se aici în al 3-lea şi ultimul an de activitate a părăsit în curând satul, la ridicarea căruia a muncit din răsputeri toată vara.

VIAŢA COOPERATISTĂ
Cooperaţia în cadrul noii legiuiri sociale

de ADRIAN SFINŢESCU

UNIVERSUL Nr. 294, vineri 28 octombrie 1938, p. 6

Datele demografice cunoscute până acum ne arată că circa 4/5 sau 80% din populaţia ţării noastre trăiesc în sate.
De aceea e firesc ca nădejdea să ne-o punem mai ales în pătura rurală, ca de la ea să aşteptăm înnoirea neamului nostru şi ar fi tot atât de firesc ca preocupările noastre să se îndrepte, îndeosebi, înspre această pătură.

Cu toate acestea, deşi problema ridicării satelor îşi cerea dezlegarea de secole, ea n-a fost îmbrăţişată la noi, în mod stăruitor, de vreo instituţie, care să-şi fi văzut aproape singura ei menire într-o astfel de activitate, decât după război. Ne gândim la fundaţia culturală „Principele Carol”.
Evident, au mai fost şi sunt oameni, instituţii, cari să se ocupe în treacăt sau în parte de asemenea nevoi, dar nu le-au putut îmbrăţişa în întregime.

Avem de făcut doar o singură rezervă: pentru cooperaţie, care a desfăşurat o activitate, în multe privinţe asemănătoare:
Meritul cooperaţiei e de a se fi străduit pentru îmbunătăţirea traiului păturii rurale, încă cu vreo 2 decenii mai înainte de declararea războiului mondial, lucrând pe atunci neîntrerupt, cu hotărâre şi – trebuie să recunoaştem – cu destulă chibzuinţă în această direcţie.
Pe acea vreme, învăţătorii şi preoţii intrau cu multă însufleţire în mişcare, fiindcă vedeau în ea cel mai puternic mijloc de ridicare a satelor.
Sub ocrotirea şi cu ajutorul lui Spiru Haret, acel mare ministru al şcolilor, a cărui activitate e epocă în istoria cultural-socială a poporului nostru, cooperaţia a însemnat multă uşurare pentru săteni, tocmai într-o vreme când erau lipsiţi de orice alt sprijin.

După război, stările s-au schimbat aproape de tot. Prefacerile şi urmările războiului mondial pe o mulţime de tărâmuri, reforma agrară şi altele au adus în bună parte schimbări şi în felul de a gândi al sătenilor şi în felul lor de viaţă: alte vremuri, alt ritm, alţi oameni.
În aceste prefaceri nici cooperaţia nu şi-a găsit încă locul; şi-l caută, îşi caută legătura.
Care sunt acum cauzele? Unele se cunosc, cele mai multe nu. Se cunosc, cauzele generale, dar nu şi cele proprii satului, care pot diferi atât de uşor din loc în loc, de la regiune al regiune.
Or această stare de lucruri îi stânjeneşte pe săteni în fireasca lor dezvoltare şi reprezintă tot atâtea greutăţi în calea propăşirii neamului, în calea întăririi sale.

D. profesor D. GUSTI a fost printre primii cari au înţeles situaţia, dar singurul care a pornit la o acţiune metodică de cercetare.
Sprijinit de Suveranul nostru, cu concursul mai ales al tinereţii de la ţară şi din universităţi, d-sa a început să cerceteze amănunţit viaţa satelor noastre din diferite regiuni – o operaţiune migăloasă, de durată şi mari proporţii, desfăşurată de fund. culturală „Principele Carol”.
Am amintit că şi mişcarea cooperativă are rol asemănător.
Întrebarea e unde se întâlneşte acţiunea cooperaţiei cu acele ale fundaţiei culturale şi ale Serviciului social, instituţie proaspăt creată? În ce chip să se întregească munca lor?

Ca să putem răspunde, trebuie să urmărim ţelurile fiecăreia din ele.
Fundaţia culturală urmăreşte aşezarea satului nostru pe temelii cât mai trainice şi prin urmare cât mai apropiate firii, năzuinţelor şi nevoilor poporului nostr. Aşezarea trebuie să pornească bineînţeles de la sat, de la prima şi cea mai veche înjghebare românească. Dar pentru aceasta e nevoie de cunoaşterea vieţii fiecărui sat în toate amănuntele şi sub toate înfăţişările sale, se impune o cercetare corespunzătoare a stărilor din fiecare localitate se cere o cercetare monografică – pentru ca îmbunătăţirile necesare să se facă în deplină cunoştinţă de cauză.
Plecând de la acest fel de a vedea, fundaţia culturală şi-a alcătuit un plan de cercetare şi de împlinire a lipsurilor constatate.

Activitatea şi-o desfăşoară în 4 direcţii, preocupându-se de: sănătatea, munca, sufletul şi mintea poporului nostru.

1. Pe tărâmul sănătăţii: lămurindu-l cum trebuie să trăiască ca să rămână sănătos şi ajutându-l să ajungă la locuinţe igienice prin sate model, cu dispensar, farmacie, baie, maternitate.
2. Pe tărâmul muncii: pregătindu-l temeinic pe fiecare, potrivit însuşirilor sale şi dându-i putinţa să-şi valorifice cât mai bine munca sau produsele acesteia prin cooperative şi alte întreprinderi economice.
3. Pe tărâm sufletesc: îndemnându-l către o viaţă morală, creştinească şi demnă.
4. În sfârşit mintea înţelege să i-o lumineze prin înfiinţarea de biblioteci, muzee, organizare de cursuri şi şcoli ţărăneşti, conferinţe, serbări ş. a.

Toată această activitate de cercetare şi înlesnire fundaţia înţelege să o înfăptuiască prin creare de cămine culturale, în fiecare localitate.
La început activitatea desfăşurată de fundaţie era o încercare: se verifica o metodă, metoda cercetărilor monografice.
Metoda dovedindu-se bună, cercetarea monografică a devenit temelia unei şcoli sociologice româneşti, dând un nou avânt activităţii.
Cu toate acestea, fundaţia culturală, apelând numai la munca benevolă a tineretului universitar, a celui rural şi a intelectualilor, n-ar fi putut face faţă programului uriaş de înfăptuiri, pe care şi-l propusese.

Munca pentru ridicarea satelor pretinde o sforţare mai mare, cere o sforţare din partea neamului întreg. Această constatare a condus la legiferarea Serviciului Social. Pe viitor, ceea ce fundaţia culturală făcea prin apel la munca benevolă a unora se va face de acum înainte în mod obligator de toţi fruntaşii satelor, de tot tineretul ţării, de toţi aceia, cari prin pregătirea lor sunt necesari în această operă de ridicarea satelor, spre a-i grăbi desăvârşirea şi prin ea întărirea ţării.
Iată ideea.

Cooperaţia urmăreşte şi ea ridicarea satelor, dar îşi mărgineşte activitatea mai mult al sectorul economic. Ea tinde să ajungă al înlesnirea vieţi sătenilor printr-o mai bună preţuire a muncii lor, sau a produselor acestei munci, întovărăşindu-i în întreprinderi comune care să lucreze pentru ei şi sub conducerea lor.
Care sunt acum asemănările?
Şi una şi alta din aceste două mişcări, deşi s-au gândit la propăşirea neamului întreg, şi-au îndreptat privirea mai întâi înspre pătura rurală, fiindcă ea reprezintă majoritatea covârşitoare a poporului nostru, fiindcă în ea ne stă puterea de neam.
Şi una şi alta din mişcări înţeleg să ajungă la buna stare a sătenilor prin întovărăşiri în acelaşi fel de întreprinderi (cooperative).
Unde încep deosebirile?

Fundaţia şi serviciul social vor ridicarea satelor, îmbrăţişând toată viaţa lor. Cooperativa urmăreşte şi ea ridicarea satelor, dar în primul rând prin îmbunătăţirea situaţiei materiale a locuitorilor.
Abia în al doilea rând vin în vedere celelalte trebuinţe (de ordin cultural, sanitar, sufletesc).
Cum s-ar putea face legătura? În ce chip s-ar înjgheba o întregire?
Pentru munca lor pe tărâm cooperativ fundaţia şi acum Serviciul Social nu au elemente şi, dacă sunt câteva, nu sunt îndestulătoare. De aceea o colaborare cu Institutul Naţional al Cooperaţiei nu e numai folositoare ci chiar necesară (pentru aviz, îndrumare, control, supraveghere).
Pe de altă parte cooperaţia are şi ea nevoie de sprijinul celor 2 instituţii cu preocupări sociale.

Am arătat la început că mişcarea cooperativă nu şi-a putut găsi de al război încoace locul, nu s-a putut înstăpâni încă în viaţa noastră naţională.
Cunoaştem câteva cauze de stânjenire: amestec politicianist, nepregătire, necinste.
Cu toate acestea au fost şi după război multe bunăvoinţe, conducători integri, ar n-au reuşit.
Sunt constatări cari ne fac să credem în existenţa şi a altor cauze, ceea ce impune o adâncire a cercetărilor.
Într-un articol anterior arătam că o primă condiţie pentru existenţa unei cooperaţii puternice este educaţia temeinică în acest sens, pentru crearea unei conştiinţe de cooperatori.

Acum mai adăugăm ca a 2-a condiţie cunoaşterea temeinică a stărilor de fapt, în fiecare sat, în fiecare regiune, spre a se stabili dacă e teren prielnic, pentru ce fel de întreprinderi cooperative, iar dacă există şi lâncezesc, din ce cauză.
În această privinţă Căminurile Culturale ne pot da informaţii foarte preţioase.
Sunt 2 exemple de colaborare, care se pot înmulţi întregind şi desăvârşind activitatea acestor instituţii pentru binele neamului românesc.
Dar asigurarea reuşitei acestei opere frumoase mai cere încă ceva. Cere înlăturarea nepregătiţilor şi găsirea mijloacelor celor mai nimerite pentru a porni din inimile colaboratorilor entuziasmul, elanul năvalnic şi nestăpânit al tinereţii şi a le sădi în suflete căldura, acea căldură care topeşte orice greutate şi biruie orice împotrivire.

The post O viață nouă la sate. Munca echipelor studențești și Legea Serviciului Social appeared first on Cooperativa Gusti.

”O nouă intelectualitate” sau raportul dintre cărturari și sat

Curentul, Anul XI, No. 3901, sâmbătă 10 decembrie 1938, p. 1

Dragoș Vrânceanu

Vom observa că în cadrul actualului regim, problema ridicării țărănimii, una din cele mai complexe ale țării românești, se pune pe o bază integrală, culturală în sens larg, prin mijlocirea „serviciului social la sate”. Nu numai că „serviciul social la sate” constitue acel ansamblu de instrumente și organizme originale, unice în felul lor creiate în vederea ridicării satelor; el trebue să răspundă principiului ”politicii țărănești” a statului nsotru. Nu vedem un alt mod de a pune în funcțiune acest principiul, încercat în acest moment.

În „Idei călăuzitoare pentru serviciul social”, publicate în Curierul echipelor studențești, d. prof. D. Gusti găsește o serie de formulări sintetice și politice ale scopurilor serviciului social. Problema satului prezintă un aspect solidar al aspectelor ei, care o fac cu totul specială:

„Există o strânsă și indisolubilă solidaritate – ne spune d. prof. Gusti – între problemele satului; nu există numai problema economică, ori numai latura biologică, ori numai cea culturală, ci există una și aceeași problemă a cunoașterii satului, care este deodată și economică, și biologică, și culturală, corespunzând singurei unități reale, vii și concrete, care este tocmai unitatea socială a satului. Solidarității problemelor teoretice ale satului îi corespunde o solidaritate a soluțiilor practice de ridicare a lui”.

Acest mod de a pune problema ține seama de esența realității sătești. Acțiunea la sat nu poate fi, deci, nici numai culturală – cum se credea odată – nici numai economică, cum socotea de asemeni democrația materialistă. Ea trebue să atingă toate felurile de manifestare ale vieții satului.

Înțelegem măsura în care organismul „serviciului social” trebue să lucreze pe un plan total al satului, suscitând o desvoltare totală chiar dacă ea este mai înceată decât ne-am putea aștepta. A pune accentul prea mult pe un aspect al vieții sătești, însemnează a provoca contraste în viața organică a acestei nebăuit de profunde unități sociale a națiunii noastre.

Să ținem seama deci de acest caracter total al sforțării ”serviciului social”, căci numai astfel s-ar putea aprecia cu justețe ce rezultate dă. Ochii tuturora, care nu se opresc la aparențe, sunt îndreptați către acest efort original și uriaș, care începe a se pune în funcție, cu o curiozitate legitimă. Noi nu putem uita nici un moment procentul țărănimii noastre care face imparțială orice neglijare a problemei ei, oricât i-am socoti pe țărani de pasivi și de neînțelegători ai complexului unitar de probleme ale statului. „Problema națională”, aceia a străinilor și problema țărănească, acestea sunt cele două aspecte ale dificultății esențiale a oricărei politici de stat și deci scopul oricărei politici de stat.
Răspunderea „serviciului social” este la înălțimea originalității de concepție și inteligenții cu care este îndrumat în aceste eforturi inițiale pe care le trăește, care caută să înnoade experiența echipelor studențești cu caracterul mai restrâns, cu aceia a echipelor obligatorii care trebuesc trimise pe tot întinsul țării.

În privința acestor numeroase echipe studențești noui, pe care legea le impune prin recrutarea absolvenților tuturor școlilor superioare, socotim de asemenea necesar să punem în lumină un aspect al lucrurilor subliniat în mod deosebit de d. prof. Gusti în „Idei călăuzitoare pentru serviciul social.”

„Pentru trezirea energiilor și interesului pentru sat și a voinței de mai bine adormite la sate, legea serviciului social introduce un element nou: obligativitatea unui stagiu la țară pentru cărturarii universităților și ai școlilor noastre superioare” … ceea ce nu face decât ”să consfințească un început fericit al echipelor studențești”.

Principiul, metoda și planul de lucru al echipelor vor rămâne aceleași. D. prof. D. Gusti continuă astfel:

„Astfel se va naște o nouă intelectualitate, activă și creatoare, care va face să dispară contrastul de astăzi, așa de dureros și granița sufletească atât de nedreaptă dintre sat și oraș. O intelectualitate realistă, ce va ști să cetească în cartea vieții cu adevărat românească lectura pe care nici o carte și nici o învățătură pe catedră nu le-ar putea-o da”.

Sunt cuvinte care trebuesc reținute. Două idei au dominat problema contimporană a vieții noastre sufletești: ideia adaptării pur formale a civilizației occidentale la un fond care nu-i corespunde și ideia acestui hiat dureros între cărturari și sat, care face în pătura noastră cultă să nu fecundeze realității organice de mare rezistenă. Toate romanele noastre sunt pline, ca o obsesie, de problema ratării și dezrădăcinării intelectualului român.
Munca aceasta nouă și chiar dură la sate va veni peste durerea acestei lacune și acestui contrast, ca un balsam.

Cronici. Latura culturală a „Serviciului Social”

Revista Fundațiilor Regale, Anul V, Nr. 12, 1 decembrie 1938
Vladimir Streinu

O lege recentă înființează noua instituție căreia i s-a zis „Serviciul Social”. După cum însăși denumirea o arată, noua instituție va avea în grija sa viața societății românești, cu formele ei caracteristice, cu mișcările ei durabile. Se înțelege că, aceasta fiindu-i orientarea generală, țărănimea, ca parte mai însemnată a morfologiei sociale românești, este aceea către care merge toată atenția activă a legii. Temelia și justificarea noii înfăptuiri o formează un lung șir de oameni din trecutul nostru, personalități culturale și politice, dintre care câteva, cu strălucire istorică, au tins la ceea ce se realizează abia acum. Menționăm astfel, după timpul fiecăruia, pe înflăcăratul Bălcescu, pe Ion Ionescu dela Brad, pe marele Kogălniceanu, pe Spiru Haret, oameni de cultură și oameni politici în același timp – dintre morți, iar dintre cei încă în viață – pe d. N. Iorga, al cărui profesorat aprins crease singur, într-o vreme, ceea ce s-ar putea numi sensibilitatea țărănistă.

Cum mai toți intelectualii noștri de până spre 1920 fuseseră plămădiți de ilustrul profesor, exista atunci și mulți ani încă după acea dată, când noii oamenii se apropiaseră de cârma treburilor publice, un romantism social, în favoarea țărănimii, de care trebue să amintim, dacă vrem a indica rădăcinile puternice ale Serviciului Social. Căci învățătura d-lui N. Iorga avea să încercuiască toate posturile de comandă în Stat, devenind oficială, chiar dacă ajungând să fie aplicată, aveau s-o aplice alții; dar mai cu seamă se infiltrase adânc în caracterul vlăstarului regesc însuși. Prințul Carol, a cărui creștere spirituală fusese încredințată d-sale.

Pe baza acestei sensibilități și în atmosfera romantică de atunci, ia ființă o Fundație culturală, care era privită, de cine nu vrea să înțeleagă dintr-o dată, ca simplă generozitate princiară. Semnificația întreagă a Fundației Principele Carol avea să se lămurească pentru toți mai târziu, odată cu dezvoltările ce le va lua ea, precum și mai ales din anumite cuvântări ale M. S. Regelui Carol II.

Iată, astfel, un mic fragment dintr-un discurs regal oglindește o concepție și anticipează un viitor.

”Când în anul 1920, a spus M. S. Regele într-o împrejurare, Mi-a venit gândul, plin de un avânt tineresc, de a crea această Fundațiune, am fost mânat de ideea că în urma marilor reforme, împroprietărirea țăranilor și votul obștesc, mai era și un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea și așezarea acestei țări acolo unde trebue. Am fost convins că numai prin drepturile și printr-o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite, și, de aceea, întemeind această Fundație, am dorit să pătrund cât mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare, zi de zi, ceas de ceas, ca să putem ajunge să ne fălim și noi, cum se fălesc și alte țări, cu sate – nu numai pitorești – dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase”.

În nobila cadență a gândirii Prințului de atunci, nu era așadar numai fervoarea naționalistă și generozitatea romantică pentru țărănime, ci și imaginea unui viitor al țării reformate, imagine sprijinită pe o puternică intuiție sociologică. Acestei inițiative, ce ieșise din scrutarea structurii însăși a statului nostru, îi lipsea deocamdată sociologul, spiritul realist, care să dea un conținut de viață socială viziunii tânărului Prinț; îi lipsea, deși exista.

El lucra pe atunci ca profesor al Universității din București, abia venit de la Iași; era de curând membru activ al Academiei Române, numai la un an după ce primise calitatea de membru corespondent; fusese elevul și colaboratorul solicitat al celebrilor învățați Wundt, Schmoller, Karl Bucher, von Liszt, Lamprecht, lucrând după aceștia cu Durckheim; paralel cu activitatea noii Fundații, el înființa Institutul Social Român, făcând să apară, ca organ al acestuia, „Arhiva pentru Știință și Reformă Socială”; iniția la noi metoda monografică de cunoaștere sociologică, punând bazele unei școli proprii; în sfârșit, era sortit prin activitatea ce desfășura să conducă opera la care viza Fundația Principele Carol.

Căci ori pe unde a trecut până să i se încredințeze această conducere, pe la Societatea de Radio-Difuziune, pe la Oficiul Național al Cooperației, pe la Casa Autonomă a Monopolurilor, pe la Decanatul Universițății de Litere și Filozofie, ca și pe la Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor, ca titular, a dezvoltat o acțiune, ale cărei forme, aparent disparate, s-au inspirat numai din realitățile românești. E destul să amintim că, pe tot întinsul țării, Casa Autonomă a Monopolurilor păstrează încă rețeaua culturală a căminelor înființate de el. Acesta era profesorul Dimitrie Gusti.
La conducerea unei instituții cum era Fundația Principele Carol, care da forma aproape oficială cercetărilor d-sale paralele deși de aceeași natură îl mâna așadar destinul propriu. Și într-adevăr, Fundația, condusă de d. Gusti, capătă o dezvoltare care îi îngădue să creeze în țară două mii de Cămine Culturale sătești, câteva zeci de echipe studențești, trei periodice (Albina, Căminul Cultural, Curierul Echipelor), precum și o colecție de tipărituri (Cartea Satului), menită culturii populare. Astfel s-a studiat, ani de zile, ca într-un seminar special, s-a experimentat pe o scară redusă ca într-un laborator posibilitatea de a reforma celula de bază a societății românești. Și numai în urma rezultatelor de atâtea ori consfințite prin glasul de ctitor al M. S. Regelui, Fundația Principele Carol a primit puterea de a-și extinde în mod oficial acțiunea. Azi legea Serviciului Social îi dă această posibilitate.

În comunicarea de la radio din 27 octombrie 1938, d. profesor Gusti a expus și comentat cuprinsul noii legi, care va generaliza concepția instituției experimentale printr-o instituție de Stat.

”Prima caracteristică a legii Serviciului Social, a spus autorul, este elasticitatea și realismul ei. Legea nu inventează o realitate socială românească nouă, care să fie apoi impusă ori suprapusă realității actuale. Ea nu impune și nu inventează nimic, ci preconizează descoperirea nevoilor satelor, pentru a le satisface apoi integral. Ea are la bază adevărul științific. Într-adevăr, satele românești, dacă sunt asemănătoare nu sunt niciodată identice. Greșala fundamentală a legislației românești a fost tocmai presupunerea unui sat egal cu el însuși, același pe toată țara. Cercetările monografice (pe care școala sociologică din București le practică de peste 15 ani) au dovedit cu prisosință aceasta, răscolind până în adâncime realitatea sătească și constatând cât de mare este prăpastia între țara reală și țara legală. Țara legală trebue să se clădească pe țara reală, și nu dimpotrivă, cum pare că se credea până acum…”

În acest scop, legea prevede crearea unui Institut de Cercetări Sociale al României, a câte unui Cămin Cultural de fiecare sat și oraș, a unui număr cu mult mai mare de Echipe Regale Studențești, care să lucreze pe tot întinsul țării, și a unei școli de echipieri sau de conducători de cămine, care să pregătească noile elemente.

După cât se poate vedea, legea Serviciului Social este o aplicare a concepției care stă la baza lucrării fundamentale a d-lui profesor Gusti – Sociologia Militans. Căci acolo găsim însemnarea următoare: „Cultura creează națiunea”. Această lege reprezintă hotărârea de a reforma Statul prin cultură; dar prin acea cultură care „este facultatea câștigată ca din punctul în care omul este fixat de natură și soartă, să se regăsească pe el însuși în realitatea în care trăiește și să-și clădească o lume spirituală proprie”. Nu o pedagogie obișnuită preconizează astfel d. profesor Gusti, ci o andragogie, care să garanteze devenirile de mâine ale Statului nostru, făcând normală trecerea de la sat la oraș, și de la starea de incultură la aceea de cultură. Acțiunea d-sale se încadrează așdar în marea concepție care, de la Eminescu, Maiorescu, Petre Carp și Caragiale, dintre oamenii noștri de cultură și oamenii politici, până la direcțiunea spirituală a regimului actual, care dă acestei concepții realitatea politică, urmărește o dezvoltare armonioasă și organică, adică din ea însăși, a societății românești.

The post „O nouă intelectualitate” sau raportul dintre cărturari și sat appeared first on Cooperativa Gusti.

Monografismul gustian și chestiunea modernizării României (I)

Ionuț Butoi

TRIBUNA • NR. 364 • 1-15 noiembrie 2017

Școala Sociologică de la București sau Școala gustiană a fost una dintre cele mai interesante, prolifice și complexe acțiuni colective din mediul universitar și academic al României interbelice. ”Atelier” de cercetare socială și platformă de intervenție socială, Școala monografică (o a treia denumire ce i se poate atribui) este prezentată, în literatura de specialitate recentă, cu precădere pentru un așa-numit program ”ambițios” care urmărea scoaterea României din subdezvoltare[1], având ”cel mai profund impact modernizator”[2] dintre inițiativele similare. Acest proiect de modernizare este asimilat îndeosebi cu ”ridicarea satelor”, având în vedere că la sate s-au desfășurat cele mai consistente campanii monografice și de intervenție socială.

Toate bune și frumoase, până aici, însă ceea ce surprinde în astfel de evaluări ale Școlii este tocmai lipsa de precizie atunci când e invocată modernizarea. Mai exact, autorii care folosesc astfel de clasificări par a pleca de la prejudecata că modernitatea și modernizarea sunt de la sine înțelese, evidente prin ele însele, neproblematice, singura problemă a cercetătorului de astăzi constând în a identifica obstacolele care au stat în calea realizării diverselor ”programe” realizare a acesteia. De regulă, obstacolele sunt găsite în cultura sau istoria locală (prin teoria dependenței de cale), în istoria nefericită a secolului XX (războiul mondial și instaurarea comunismului). Foarte puțin spirit critic este folosit pentru a discuta modernitatea ca atare și procesul modernizării, de parcă ”marea transformare”, pentru a folosi un titlu clasic din domeniu, ar presupune doar beneficii și dezvoltare, și nu ar include și mari costuri sociale, sărăcire și deculturalizare, agravare a discrepanțelor sociale, într-un cuvânt, fenomene care țin de colonizare.

Această privire auto-colonizatoare, de interiorizare a presupusei priviri a unui celuilalt mai ”dezvoltat”, mai ”civilizat”, este, însă, mai mult un simptom al prezentului. Pentru că în interbelic chestiunea modernizării se punea altfel, cel puțin la nivelul Școlii gustiene. Preocupați, desigur, de ”ridicarea țării”, monografiștii, de diferite orientări ideologice, nu o înțelegeau ca un drum cu sens unic, ci ca un proces structural inevitabil în desfășurarea sa, însă deloc inevitabil în rezultatele sale. Modernizarea era o miză de câștigat prin găsirea acelor modele economice, sociale, legislative care erau adecvate potențialului și specificului local. Ideea importului de model era respinsă drept o falsă rezolvare a problemelor subdezvoltării, nu doar ca o prelungire a ideii maioresciene, ci și ca un raționament sociologic, empiric, prin care inadecvarea între formă și fond ia dimensiuni concrete, măsurabile. Astfel, modelul adecvat de modernizare nu era validat prin măsura în care era de succes în lumea occidentală sau dezvoltată, ci era validat în măsura în care corespundea acelor nevoi, aspirații, resurse, mentalități locale și putea oferi șansa unei integrări organice în modernitate. Un model glocal, am spune astăzi.

Pe teren economic, acest model a luat forma dirijismului. Avem aici un subiect mai puțin tratat astăzi, când pare că există un consens sau măcar o opinie dominantă în rândul elitei academice potrivit căreia sistemul economic capitalist este mai mult decât unicul model de dezvoltare, ci ar corespunde chiar naturii acțiunii, comportamentului economic. Trebuie să facem un efort de sincronizare și să înțelegem că în lumea interbelică opinia dominantă era aproape diametral opusă: capitalismul părea că se află la sfârșitul său, marcat de crize și transformări de structură. De aceea, în lumea interbelică se discuta mult mai ușor și mai dezinhibat despre căi alternative față de capitalism de modernizare.

De altfel, Școala gustiană, inspirată de fondatorul ei, s-a situat într-un mod critic față de status-quo-ul României interbelice, mai exact, față de modelul capitalist existent atunci. Deși monografiștii nu au teoretizat un model explicit economic care să fi, poziționarea Școlii, identificabilă prin trăsăturile de bază ale sistemului sociologic monografist, în direcțiile sale de cercetare și în planurile de intervenție socială, poate fi încadrată sub umbrela conceptuală a economiei dirijate, definită aici într-un sens larg.

Ce fel de status-quo?

Prin status-quo înțeleg aranjamentul social și economic al României interbelice. Or, o primă dificultate rezidă tocmai în identificarea clară a unui astfel de status-quo, ce presupune o anume dominare a unui grup social, precum și un consens hegemonic. Dar, efectele Marelui Război, iar apoi ale Marii Crize, au bulversat structural ordinea economică și socială a României antebelice. Câteva constante rămân, însă: statutul semi-periferic al economiei românești, al cărui semn distinctiv stă în importanța exporturilor de materii prime (cereale, apoi petrol); prioritatea acordată dezvoltării orașului și industriei în defavoarea satului și a economiei agrare; un anumit tip de intervenționism fluctuant, care funcționează în beneficiul categoriilor sociale și ramurilor economice menționate. În primul deceniu avem modelul liberal, ”prin noi înșine”, un naționalism economic în beneficiul burgheziei urbane și a industriei, bazat mai ales pe tarife vamale și monetare. Câțiva ani, care coincid cu criza, este practicat modelul ”porților deschise” al țărăniștilor, după care urmează modelul ”naționalismului economic” unde apar comenzile de stat și un rol mai mare al acestuia în economie. (o sinteză a acestor modele se găsește în Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom, 2010).

Se poate vorbi doar de un relativ consens hegemonic în această perioadă, pe care l-aș regăsi în consensul asupra destinației imediate a României interbelice și efectelor pe care aceasta le-ar avea asupra structurii economice și sociale a țării: destinația este lumea civilizată occidentală, europeană, capitalistă, iar schimbările sociale inevitabile țin de industrializare, îmburghezire, proletarizare și urbanizare. În raport cu acest consens, se disting câteva orientări majore care se diferențiază prin sensul dat acestor transformări, precum și prin identificarea cauzelor care bruiază parcursul evolutiv al României interbelice.

Modele alternative

Din dezbaterile reflectate în revista fondată de D. Gusti, Arhiva pentru Știință și reformă socială, pe tema chestiunii agrare, dar și a parcursului dezirabil al României în materie de transformări economice și sociale, se pot distinge câteva orientări majore:

Neoliberalii urbani, care sunt reprezentați de Ștefan Zeletin, un mare susținător al status-quo-ului, al modelului liberal român de dezvoltare și al capitalismului periferic așa cum se produsese în istoria moderă a României. Zeletin considera că sunt necesare și dezirabile transformările sociale profunde care să proletarizeze țărănimea, precum și al industrializării și finanțelor conduse de ”oligarhie”, de către stat. Era un adept al capitalismului urban și de stat, foarte apropiat de ceea ce au practicat liberalii înainte și după Marele Război. De asemenea, Zeletin are pagini acide la adresa țăranului care, în percepția lui, devenise arogant după ce se văzuse înzestrat cu pământ prin reforma agrară, căpătând, astfel, o nedorită autonomie ce stătea în calea dezvoltării industriei, ce avea nevoie de forță de muncă ieftină și disponibilă, fără aere de stăpâni de gospodărie.

Neoliberalii agrari alcătuiesc o orientare mai puțin cunoscută, fiind reprezentată ca autori și specialiști ca Gh. Cipăianu, Gh. Ionescu-Sisești, N. Cornățeanu, C. Garofild ș.a. Constatând că reforma agrară de după război dusese la din scăderea producției agricole, ceea ce însemna, totodată, o scădere a veniturilor la bugetul statului român, consideră că remediile constau fie în comasarea loturilor agrare, fie prin consolidarea proprietății mijlocii agrare, precum și prin crearea de ferme model care să inspire cultural țărănimea înapoiată. Pentru acești agronomi, scopul transformărilor sociale era obținerea unei ”burghezii agrare” sau a unui capitalism agrar. În termenii lor, intervenția statului se rezumă la educare culturală ne-participativă și cadru legislativ care să garanteze crearea clasei de mijloc agrare. Reprezentanții mai conservatori din cadrul acestei orientări susțineau crearea unei clase restrânse de producători agricoli eficienți, ușor de supravegheat, care să lucreze cu muncitori agricoli, restul țăranilor, care nu mai puteau subzista și nici nu mai erau necesari ca forță de muncă producătorilor agricoli, transformându-se în proletari, în forță de muncă urbană, industrială. Reprezentanții acestei orientări doreau să păstreze din România de dinainte de reforma agrară modelul bazat pe exportul de cereale, un model care funcționa în favoarea marilor proprietari – de aici provenea, de altfel, și obsesia lor cu privire la scăderea productivității agricole. Ceea ce îi deosebește pe neoliberalii rurali de cei urbani, ca Zeletin, era convingerea lor că România este destinată unui capitalism de factură agrară, spre deosebire de ceilalți, care vedeau motorul dezvoltării în industrie și finanțe.

Socialiștii erau o prezență solidă în paginile Arhivei, prin autori ca C. Mihăilescu, Șerban Voinea, Lothar Rădăceanu. În analizele lor, ei critică tocmai problema productivității așa cum era expusă de neoliberalii agrari. Au o viziune critică a raportului dintre țările agrare din Est și cele capitaliste din Vest, considerând că exportul de cereale, lăudatul model al ”grânarului Europei”, ascunde, de fapt, o ”robie”, o subordonare a țărilor sărace de către cele bogate. De asemenea, socialiștii consideră că vechii boieri, motorul modelului ”grânarului Europei”, se deghizează în noii mari proprietari, care caută să se adapteze noului context creat de reforma agrară promovând soluții și politici care să le prezerve interesele de clasă, cum ar fi comasarea loturilor sau întemeierea de ferme model, văzute ca o reinventare a marii proprietăți din trecut. Socialiștii propuneau, în schimb, un model de dirijism etatic, adică o intervenție sistematică a statului în economia rurală, care să fie, totodată, însoțită de descentralizare administrativă. Un astfel de model se baza pe o organizare socială la bază în obști, prin prezența specialiștilor pe teren și prin dotarea tehnologică a obștilor. Socialiștii, deși erau la antipodul neoliberalilor de orice orientare, se apropiau de Zeletin cel puțin într-o privință: aveau convingerea că țărănimea era o clasă socială care, în urma evoluției istorice inexorabile, va dispărea, viitorul fiind reprezentat de industrializare și urbanizare.

Țărăniștii, reprezentați de către Virgil Madgearu, erau reprezentanții unei a treia căi prin raportare la neoliberalismul zeletian și socialismul unor Rădăceanu sau Voinea. Potrivit lui Madgearu, care întreține o polemică îndelungă cu Zeletin în Arhivă, țărănimea nu dispare, pentru că nu există o cale unică de evoluție. Capitalismul nu este o etapă necesară, așa cum nu sunt nici industrializarea însoțită de proletarizarea țărănimii. Dimpotrivă, țările agrare vor avea propria lor cale de dezvoltare, pe baze țărănești, datoria specialiștilor și statului fiind să intermedieze, prin cooperație, integrarea țărănimii în piața mondială.

Școala Gustiană, în nucleul său dur, se apropie cel mai mult de varianta socialistă în termenii intervenției și de cea țărănistă în termenii căii de dezvoltare. Un fel de socialism țărănesc de care ne vom apropia mai mult în numărul următor.

[1] C. Zamfir & I. Filipescu, ed., Sociologia românească: 1900-2010. O istorie social, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2015, p. 49.

[2] L. Vlăsceanu, M.G. Hâncean, Modernitatea românească, Ed. Paralela 45, 2014, p. 310.

Monografismul gustian și chestiunea modernizării României (II)

TRIBUNA • NR. 365 • 16-30 noiembrie 2017

Pentru membrii Școlii Sociologice de la București, capitalismul nu era o opțiune pentru dezvoltarea sau modernizarea României. Efectele sale dislocante asupra structurii sociale și practicilor culturale ale satului românesc, laolaltă cu propria criză sistemică, făcea ca gustiștii, în frunte cu întemeietorul Școlii, să caute spre alte forme de organizare socială și alte modele economice. Interesant este faptul că, din tot grupul monografist, ”dizidența” legionară sau gruparea de la Rânduiala a fost cea care a manifestat preferințe explicite pentru capitalism și pentru aproprierea unui spirit burghez de întreprinzător.

În Apelul din primul număr al Arhivei pentru Știință și Reformă Socială (1918), Dimitrie Gusti considera răscoalele țărănești din anii 1880 și din 1907 drept ”revoluții sociale”, îl invoca pe Marx ca ”întemeietorul științei sociale” și pleda pentru o ”reformă totală”, care să aducă atât o ”nouă conștiință”, cât și o ”nouă repartiție a muncii și a bogăției”. Revoluția, spunea Gusti, nu trebuie să țintească în organizația politică, ci să acționeze în ”categoriile constitutive” ale societății. Categoriile constitutive, în limbajul gustian, erau manifestările economice și spirituale ale unei societăți (”viața economică” și ”psihologia”). Pe atunci, sociologul respingea ferm ameliorismul, optând pentru o cale structurală de reorganizare a vieții sociale.[1]

”Manifestările economice”, scrie Gusti peste aproape 20 de ani de la Apelul inițial, punând alte accente, ”nu sunt elemente întâmplătoare în viața unei națiuni, ci părți constitutive prin care o națiune se poate păstra și se poate dezvolta, dar poate să-și afle degradarea politică sau chiar și pieirea.” Cum? Prin importul de manifestări economice improprii. Atunci când nu există echilibrul între cadre și manifestări. Regăsim această situație atunci când ”țara este subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor țări”, fiind, așadar, lipsită de suveranitate, chiar dacă ”politicește se bucură de un guvern” propriu. ”O viață economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogățiilor”, la secătuirea resurselor pentru generațiile viitoare și la ”apariția unor activități străine de firea și de stadiul de dezvoltare organică al națiunii” (Știința națiunii, 1937). Este evidentă glisarea lui Gusti de la o poziție progresistă la una mai degrabă conservatoare, în tradiție junimistă. Totuși, diferențele țin mai mult de accente decât de substanță.

În forma sa aplicată, teoria de mai sus despre necesitatea unui raport organic între cadre și manifestări economice se regăsește, în sociologia monografică, în eforturile sistematice de a identifica tiparul socio-economic al satului și raportul acestuia cu ”orașul”, adică cu ”piața capitalistă, industrială, comercială, financiară” (Sociologia militans, 1946).[2] Satul, aici, este văzut drept o realitate ”organică” a națiunii române, pe când orașul, drept o creație mai degrabă artificială. Spre exemplu, referindu-se la celebra  monografia Nerejului, Gusti arată că economia lumii țărănești are forme și sisteme de diviziune a muncii, tehnologie, organizare, psihologie care nu aparțin economiei capitaliste (La science de la réalité sociale, 1941).[3]

Capitalismul are un efect ambivalent asupra satului: pe de o parte, are un efect emancipator asupra țăranului, care părăsește concepția fatalistă și arhaică de viață pentru una activă; pe de altă parte, de ”atomizare individualistă” și ”slăbire a coeziunii obștii sătești” (Sociologia militans). În altă parte, Gusti definește capitalismul drept machiavelism manifestat în sfera economică, adică ”succesul celui mai tare asupra celui mai slab, în așa-zisa concurență liberă” (Sociologia militans). Drept urmare, cooperația, sistem economic al cărui adept ferm era Gusti, ar fi funcționat ca o manifestare economică în acord cu cadrele societății românești; încă din 1930 întemeietorul Școlii Gustiene arată că ”situația specială a vieții economice românești” impune ”organizarea cooperatistă”. ”Noua ordine cooperatistă”, care trece profitul din sfera capitalului în cea a cooperatiștilor, este ”ireductibil împotriva ordinei capitaliste”.

În plus, sistemul sociologic al lui Gusti nu poate fi funcțional decât într-un model etatist. Trăim într-o eră în care omul politic funcționează pe post de ”veritabil om de laborator care caută o nouă organizare socială”: ”sovietism, corporatism italian, național-socialism, economie dirijată europeană” (La science de la réalité sociale, 1941). Astfel, rolul sociologiei este de a informa cu privire la categoriile constitutive ale societății, în așa fel încât, la nivel juridic-administrativ și politic, să se acționeze în conformitate cu această ”bază”. ”Prăpastia” dintre stat și societate, specifică lumii liberale a sec. XIX, dispare; rolul administrației nu se mai rezumă doar la directive sau control, ci presupune coordonare, organizare, ghidare și luarea de inițiative. Statul devine liderul și organizatorul națiunii (La science de la réalité sociale, 1941). Statul este cel care organizează viața socială și economică.

Enumerarea anterioară a tipurilor de organizări sociale nu este întâmplătoare. Sunt principalele forme de provocare a status-quo-ului în interbelic. Dintre ele, de referință pentru Gusti rămâne modelul american: ”cea mai mare lecție pe care SUA o dă Europei și, mai ales, statelor agrare europene, este întocmai colaborarea strânsă ce există între știința sociologică și conducerea de Stat” (La science de la réalité sociale, 1941) spune sociologul în 1937, reluând, însă, ideea, și în texte din 1941 și 1944. Mai exact, se referă la faptul că ministerul agriculturii din SUA funcționa, practic, ca un departament de sociologie aplicată.

În ceea ce-i privește pe ceilalți membri importanți ai Școlii, Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția arată o preocupare mult mai aplicată, intrată în detalii, asupra efectelor asupra structurii sociale intrării satelor în sfera capitalismului. Ambii analizează satul plecând de la constatările din epocă legate de slaba productivitate, de suprapopulare și fragmentarea proprietății. Ambii vorbesc cu îngrijorare de apariția ”chiaburului”, a țăranului întreprinzător, ”de structură capitalistă”[4], cum spune, cu o proprietate de 50-100 ha, care are un stil urban de viață și se raportează la argații ce lucrează în gospodăria sa ca față de salariați. În statisticile sale,  Golopenția arată că chiaburii se deosebesc de țăranii cu stare, care au o proprietate de 10-50 ha și un stil de viață țărănesc, muncind alături de argați.[5] Așadar, chiaburul este tipul de fermier capitalist la care visează mulți și astăzi. Existența sa presupune, însă, o polarizare a țărănimii, prin procesul acumulării de pământ, pentru o categorie restrânsă de țărani, și prin proletarizarea restului, adică a majorității. Odată proletarizați, adică reduși la țărani proprietari de pământ incapabili să-și acopere nevoile de bază ale existenței din propriul pământ, apar noi forme de dependență ale țăranilor sărăciți fie de bănci, prin creditări neadecvate, fie față de noii proprietari mari de pământ, prin crearea unor noi tocmeli agricole. Noile relații de dependență sunt, de fapt, tot atâtea forme de neoiobăgie. La problema socială se adaugă și cea culturală. Capitalistul se raportează altfel la proprietate și este animat de obiectivul profitului. O cu totul altă logică economică decât cea a țăranului, care funcționează într-un registru al economiei familiale în care obiectivul este acoperirea nevoilor. Nu de proletari se temeau monografiștii, ci de reîntoarcerea, în forme diferite, a formelor de sărăcire și dependență radicale care duseseră, la începutul secolului, la cea mai amplă răscoală din Europa. Pentru a evita astfel de bulversări, atât Vulcănescu, cât și Golopenția, se gândeau la economia de plan: e necesar ”un plan de lungă durată pentru reorganizarea economiei rurale și plasarea surplusurilor” (Golopenția), și ”întărirea micilor exploatații familiale țărănești” prin ”integrarea lor într-o economie etatistă” (Vulcănescu).

O altă cauză pentru care se căutau modele alternative de organizare economică era Marea Criza survenită în 1929. În scrierile și conferințele sale economice[6], Vulcănescu arată că organizarea capitalistă clasică se află într-o criză de structură, condițiile ce au făcut posibilă existența acestuia dispărând; el se referă la noi forme de organizare economică, anume comunismul sovietic și fordismul. El face distincția între state capitaliste (Franța, Japonia, Anglia), state neocapitaliste[7] (SUA, Germania, Italia) și state comuniste[8] (URSS). Intrarea SUA în rândul statelor neocapitaliste se explică prin politica de New Deal a lui Roosevelt. Cu alte cuvinte, economistul Școlii Gustiene identifică o tendință generală către economie dirijată organizată colectiv. Prin dirijism, Vulcănescu înțelege intervenții ale statului în politica monetară, fixarea prețurilor, influențarea producției și a comerțului.

În fine, un membru consecvent, dar mai puțin vizibil, al Școlii, Victor Rădulescu Pogoneanu (Picki Pogoneanu), în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială (1932), constată, la rându-i, că ”nu mai trăim în regim capitalist propriu-zis, ci ne îndreptăm către o nouă formulă socială”. Care nu e neapărat socialism (”nu în sensul riguros al termenului”), ci un ”sistem național de economie cooperativă dirijată”, al cărui principal sprijin să fie cooperația, dublat de un sistem de economie internațională girat de Societatea Națiunilor. Statul democratic etatist ar organiza viața politică și economică a societății, urmând să fie diferit atât față de ”Statul Jandarm” capitalist, cât și de ”Statul tiran” al economiei sovietice sau fasciste. Cooperația ar avea avantajul de a fi ”terenul neutru unde individualismul și colectivismul se întâlnesc”. Muncitorii ar deveni stăpâni pe mijloacele de producție, ceea ce ar desființa opoziția dintre capital și muncă; s-ar efectua o canalizare ”organică” a bunurilor, prin reglarea producției după nevoile consumului și, prin înlăturarea profitului intermediarilor, s-ar obține prin ”prețul just”.

Surprinzător sau nu, este ”dizidența legionară” a Școlii Gustiene, prin Amzăr (în revista Rânduiala), cea care deplânge lipsa de ”spirit burghez la români”, cu atât mai mult cu cât ”revoluțiile” fasciste și naziste sunt ”forme ale reacțiunii burgheze”. Spiritul burghez este necesar pentru că valorizează ”inițiativa personală, curajul, riscul”. În alt loc, Amzăr critică dur programul de modernizare al lui D. Gusti pentru primatul valoric acordat țărănismului și considerarea acestuia drept incompatibil spiritului burghez.[9] Nu am pomenit nimic despre Henri H. Stahl, pentru că, în cazul său, orientarea socialistă este binecunoscută.

Am căutat, în aceste rânduri, să arăt că pentru unii dintre cei mai importanți membri ai Școlii Sociologice de la București, contactul cu capitalismul avea un efect distructiv pentru structura socială și culturală a satelor românești, și, prin aceasta, asupra României. Fără să aibă obsesia creșterii productivității, monografiștii erau preocupați, mai degrabă, de păstrarea unui echilibru social între clase, al unor forme spontane, locale, de organizare socială, și al unui raport armonios cu resursele și mediul. Toate acestea puteau fi, considerau ei, funcționabile într-o economie de plan sau dirijistă, care, în unele variante mai radicale, presupunea inclusiv o schimbare substanțială în raporturile de proprietate.

[1] În 1935 vorbea, însă, deja, despre ”ameliorarea” condiției umane prin sociologie.

[2] În Sociologia militans. Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, Vol. II, Fundația Regele Mihai, București, 1946.

[3] În La science de la réalité sociale. Introduction a un système de sociologie d’éthique et de politique, Alcan, Paris,  1941.

[4] În  ”Excedentul populației agricole și perspectivele gospodăriei țărănești”, Sociologie Românească, an II, nr. 2-3, 1937.

[5] În ”Starea culturală și economică a populației rurale din România”, Opere complete Vol. II. Statistică, demografie și geopolitică, Ed. Enciclopedică.

[6] A se vedea Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Campania, 2009.

[7] Pentru Vulcănescu, neocapitalism însemna, de fapt, o economie mixtă în care piața co-exista cu forme de planificare și intervenție etatistă.

[8] În termeni care vor fi reluați decenii mai târziu, comunismul sovietic stalinist este caracterizat de Vulcănescu a fi, de fapt, capitalism de stat, organizat ca un trust vertical național. Într-un astfel de sistem nu proletarul, ci statul devine proprietarul mijloacelor de producție. Vulcănescu respinge teza lui Troțki, cea a apariției unei noi burghezii în sistemul sovietic, considerând că asistăm, mai degrabă, la apariția unui ”autocratism administrativ”, adică a unui sistem feudal analog boieriei de funcții, care își propune, însă, obiective ”moderne”, cum ar fi industrializarea, realizată prin planurile cincinale.

[9] Vezi în Rânduiala firii românești. Studii de morfologie culturală, Eikon, 2015.

The post Monografismul gustian și chestiunea modernizării României appeared first on Cooperativa Gusti.

Misiunea socială a Fundației ”Principele Carol”

Petru Comarnescu, Revista Fundațiilor Regale, Anul V. Nr. 12, 1 decembrie 1938

Prin înființarea Serviciului Social, cu a cărui aplicare este însărcinată Fundația Culturală Regală ”Principele Carol”, potrivit Legii publicate în ”Monitorul Oficial” din 18 octombrie 1938, se organizează în mod definitiv, într-o instituție unitară și completă, o seamă de inițiative și mișcări sociale ce au fost încercate și verificate în ultimii optsprezece ani. În acest chip, misiunea de însuflețire și ridicare a țărănimii românești la o stare de multă vreme meritată devine o realitate. Munca de reorganizarea a satelor ”înțeleasă ca o obligațiune cetățenească și națională”, după cum se exprimă însăși noua Legea, capătă acum caracterul de imperativ unanim recunoscut și ascultat. Imperativul etic este acum trecut într-o vastă acțiune socială, urmând să fie concretizat printr-o seamă de metode și organe de execuție care-și vor găsi un permanent izvor de inspirație și călăuzire în înseși directivele și aspirațiile Majetății Sale Regelui Carol al II-lea, ctitorul și însuflețitorul întregii mișcări de nouă viață socială de la noi.

În această privință, cuvântarea Majestății Sale Regelui la inaugurarea celei de a IV-a Expoziții a Echipelor Regale Studențești (6 iunie 1938) cuprinde principiile și spiritul noii opere. Vorbind despre progresele muncii săvârșite de Fundația ”Principele Carol” și de echipele studențești, Majestatea Sa a rostit următoarele constatări și deziderate nespus de semnificative:

”Pornind dintr-un gând curat, de a ajuta, fără mari pretenții, constat că această operă devine una din problemele covârșitoare ale înălțării țării noastre… Noi nu am pornit la drum cu idei preconcepute. Noi nu am venit în mijlocul satelor ca niște dascăli cu intențiunea de a face școală cu elevii minori. Noi am venit să învățăm noi înșine, și învățăceii care au fost echipierii noștri la început au devenit dascălii țării. Aici este baza mare a acestei opere și temelia ei morală. Din noianul de credințe, care s-au răspândit în ultimii ani în această țară, cea care corespunde mai mult chemării unui tineret, plin de avânt și de dragoste, nu este aceea de a veni și a învăța pe alții, ci aceea de a învăța tineretul de la ceilalți, pentru ca din sufletul acestui popor să se răspândească astfel un suflu nou în țara românească”[1]

Serviciul social înseamnă, așadar, să înveți pentru a învăța pe alții; să răspunzi nevoilor reale; să ajuți cunoscând întâi tu însuți bine ceea ce trebue să ajuți. Opera întemeiată și organizată definitiv de Suveran este, așadar, un răspuns dat de un înțelept și un om care-și iubește neamul; este o inițiativă bazată pe cerințele realității, este o acțiune fundată pe cunoașterea realității adevărat românești, iar nicidecum o directivă unilateral voită. Actul de devoțiune definitiv sancționat și orânduit înseamnă o legare temeinică între conducător și conduși, o împărtășire reciprocă sau bilaterală între ideal și realitate, între ceea ce trebue să fie și ceea ce a ajuns să fie până acum. Dacă sunt idealuri pe care realitatea le năzuește mereu, aceste idealuri nu se pot realiza fără o acțiune energică din partea celor luminați. Nevoile mulțimilor sunt trăite real, dar nu lucid. Se trăiesc, dar nu se corectează singure. Mai multă încă: nevoile, idealurile și dorințele superioare sunt atât de risipite și de vagi în fiecare individ ce compune societatea, încât mulțimile singure nu ar putea niciodată să se organizeze astfel ca să-și reformeze starea lor, pe care uneori o îndură cu resemnare, alteori cu tragism. Cârmuitorul luminat, înțeleptul voitor de bine obștesc este acela care constată virtualitățile și nevoile, însușirile și năzuințele, și el dăruește mulțimilor conștiința propriei lor ființe – ceea ce sunt, ceea ce trebue să aibă, ceea ce trebue să fie – actualizând astfel, cu mintea și inima sa, sensul superior al realității.

Cuvintele regale de mai sus pornesc de la această înțelegere științifică. Ele sunt ecoul întărit și purificat al unor cerințe seculare, cerințe filtrate printr-o înțelegere superioară și care se întorc acum ca niște chemări. Chemări atât de puternice și de limpezi, încât minunează și pe cei care le-au murmurat într-o doară și într-o nădejde.

Instituția Serviciului Social are menirea de a pregăti și conduce tineretul de ambele sexe, pe absolvenții din toate categoriile de școale, în munca de reorganizare a satelor, având ca organ de execuție Căminul Cultural, dar totodată el are menirea de a organiza și conduce opera de cunoaștere a țării, prin cercetări monografice, care vor forma temelia lucrărilor acestei instituții. Prin urmare, scop îndoit și interdependent: acțiune și știință; călăuzire și cunoaștere. Organizarea satului prin proprii lui locuitori, care vor trebui educați în vederea unei vieți noi centrate în jurul Căminului Cultural, unde vor conlucra cu toții. Educați de tinerii care vor urma școale anume create pentru acest scop.

Cursul acestei comunicări sau interacțiuni sociale își are un sens dublu și reciproc. De la conducătorii culturali la conduși, dar și de la conduși la conducătorii lor. Ordine plină de armonie și eficiență!

În fiecare sat se va înființa un Cămin cultural, care ”este o unitate de lucru, alcătuită și condusă de localnici , săteni, intelectuali și fii ai satului plecați din sat”. Căminul Cultural este organul de execuție al Serviciului Social. Clădirea acestui cămin va adăposti ”în despărțiri distincte, cele trei secții: 1. Sanitară (dispensar și farmacie, baie, maternitate); 2. Economică (cooperative, brutărie, măcelărie, remiză de unelte agricole, etc.); 3. Culturală (sală de festivități, conferințe, radio, etc., bibliotecă cu sală de lectură, muzeu, sală pentru școli țărănești, cu ateliere de țesătorie și meșteșuguri țărănești)”. (Art. 10 din Legea pentru Înființarea Serviciului Social).

Importanța acestei reforme consistă nu numai în meritul de a contribui, în chip hotărâtor, la îmbunătățirea sănătății și stării materiale a satului – și acestea, desigur, deziderate capitale pentru consolidarea neamului nostru – dar, mai ales, în faptul că toate aceste mijloace materiale și metode de lucru țintesc la scopul suprem de a face din sat o realitate organică, armonioasă, suficientă sieși. Satul nu va mai fi, ca până acum doar un loc de evadare a energiilor către orașe, ci cadrul demn și viguros în care să se construiască o viață adevărată și mulțumitoare.

Satul acesta nou, cu maternitate și băi, cu săli de lectură și cu cărți, cu radio și unelte întrebuințate în spirit cooperatist va fi, așa cum este satul danez, un loc de înflorire spirituală și materială, un cadru de mulțumire și creație, de muncă și inspirație. Satul nou va însemna dezvoltarea în pas cu vremea și cu anume progrese, din nefericire, mai mult tehnice, a vechiului sat românesc, unde s-au păstrat virtuțile elementare ale neamului.

În măsura în care se va realiza noul plan cultural românesc, statornicit de M. S. Regele și de Fundația Sa, în această măsură România va scăpa de plaga dezrădăcinaților, adică de acei oameni care au încetat de a mai fi țărani și nu izbutesc de a fi orășeni, de acei oameni care pierd totul și nu câștigă nimic, uitând omenia și demnitatea țărănească și nefiind în stare să dobândească civilitatea și comprehensiunea orășenească. O viață mai autentică, mai ierarhizată pe temeiul însușirilor și totodată mai armonizată în diferențierile ei reale va fi asigurată Statului românesc. În loc de ura și violența de până acum, în loc de acea nesocotire a meritului și a valorii, în loc de acea demagogie care cultiva, din lașitate sau interes, doar forțele brutale și grosolane, – satul va avea parte de o atmosferă mai demnă și mai deschisă adevăratei selecții a valorilor.

Datorită Căminului Cultural satul își va cunoșate bine oamenii și puterile lor. Căminul Cultural va oferi tuturor condiții egale sociale, economice și culturale pentru ca acei mai înzestrați de natură să se afirme, să se evidențieze, să ajungă în frunte. Egalitate de condiții în vederea unei ierarhii fundată pe calități. În fond, o aristocratizare a maselor: o recunoaștere sinceră și dreaptă a deosebirii calitative între oameni, tot atât de evidentă ca și deosebirea dintre un spic mare și un spic mic, amândouă chemate să rodească, dar bucurându-se de o prețuire deosebită.

Căminul cultural va încerca oamenii și-i va stimula. Dar în mod firesc îi va deosebi și judeca, făcându-i să-și recunoască singuri și cu dragoste însușirile și neajunsurile, – exact cum se întâmplă într-o familie demnă și dreaptă. E imaginea și ideea Ctitorului noii instituții, care într-o recentă cuvântare a rostit și următoarele:

”Luând drept pildă viața, ea (Fundația, n.r.) a organizat celula, – și celulele, prin  care trebue să svâcnească sufletul conducătorilor, sunt tocmai aceste cămine. Dar căminele nu sunt numai celule, ele formează chiar familia satului. Aici este un teren unde nu poate fi ură, ci numai dragoste, râvnă de muncă și ochii ațintiți spre un viitor mai frumos și mai puternic”[2]

Opera Serviciului Social, cu a cărui aplicare este însărcinată Fundația Culturală Regală Principele Carol, desăvârșește astfel un gând și o acțiune pornite acum optsprezece ani și care și-au urmat cursul lor înfloritor de-a lungul acestor ani pentru a putea ajunge acum la această realizare unitară și completă. Opera aceasta a fost concepută o dată cu întemeierea Fundației ”Principele Carol”. La 19 Mai 1934, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea și-a definit astfel concepția realizată atât de falnic mai ales în ultimii opt ani:

”Când în anul 1920, Mi-a venit gîndul, plin de un avânt tineresc, de a crea această Fundațiune, am fost mânat de ideea că în urma marilor reforme, împroprietărirea țăranilor și votul obștesc, mai era un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea și așezarea acestei țări, acolo unde trebue.

”Am fost convins, că numai prin drepturile politice și printr-o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite și, de aceea, întemeind această Fundație, am dorit să pătrund cât mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare zi de zi, ceas cu ceas, ca să putem ajunge să ne fălim și noi, cum se fălesc alte țări, cu sate – nu numai pitorești – dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase.

”Este adevărat că adesea acest gând nu a fost priceput. A fost o luptă grea. Dar am convingerea că sufletul și tinerețea, pe care le-am pus atunci în această operă, vor fi cea mai sigură chezășie a reușitei sale” [3]

Dintre Fundațiile Culturale Regale, Fundației Principele Carol i-a revenit, așadar, dintru început misiunea de a organiza viața țărănească, adică cele 15.201 de sate ale țării, ce reprezintă 79,9 % din populația totală de la noi. Dezvoltarea culturii în masa mare a națiunii și crearea unei vieți noi pentru sat este misiunea esențială a acestei Fundații, așa cum misiunea celorlalte Fundații Culturale Regale este crearea și dezvoltarea culturii superioare, a literaturii și artei, a cugetării pure și a științei, a istoriei și a cunoașterii generale, în acest fel constituindu-se mereu o completare și o cooperare constructivă, care slujește nevoilor întregii realități românești, orașul ca și satul, pe oamenii spiritului ca și pe acei ai naturii, burghezia și muncitorimea ca și țărănimea, în vederea unei obștești aristocratizări spirituale și a unui trai mai demn și mai prosper.

Desigur că misiunea fiecărei Fundații Culturale Regale este răspunsul la câte una din acele necesități capitale, fără de care spiritul și viața poporului nostru ar lâncezi sau întârzia în dezvoltarea lor. Dar alături de activitatea și scopul ei distinct și specializat, fiecare Fundație este o punte de legătură cu celelalte instituții regale, atât pentru că sunt însuflețite și călăuzite de același spirit, cât și pentru că, în ultimă analiză, urmăresc scopul suprem al creării unei Românii care, printr-o laborioasă și autentică exprimare specifică, să ajungă să-și ocupe locul ce-l merită în univers, slujindu-și propria sa ființă ca și omenirea. Și aceasta n-ar fi fot cu putință fără de prezența metodei științifice și a unui ideal de cultură peste tot instaurate, chiar și acolo, sau mai ales acolo, unde acțiunea și fapta vie sunt la fel de accentuate și ca și cunoașterea pură.

În acest chip am ajuns la elementele științifice și la concepțiile culturale care, de-a lungul acestor ani s-au dezvoltat la noi spre a coopera și a se încadra în misiunea supremă a celei mai sociale dintre Fundațiile Culturale Regale, Fundația ”Principele Carol”. Dacă acțiunea Echipelor  Regale Studențești a propășit uimitor în ultimii patru ani [4] și dacă viața nouă realizată prin Căminele Culturale [5] se află într-o falnică dezvoltare, – aceasta se datorește înțelegerii științifice și încrederii pe care Însuflețitorul Suprem a acordat-o acelor concepții și experiențe culturale românești care și-au dovedit vrednicia, meritul și creativitatea.

Dintre aceste concepții și experiențe științifice cea mai importantă și mai folositoare este metoda monografică a d-lui profesor Dimitrie Gusti, Directorul General al Fundației Culturale Regale Principele Carol, al cărui sistem științific dezvoltat și aplicat mai întâi prin Universitate, apoi prin Institutul social român și prin publicații de valoarea și ținuta ”Arhivei pentru Știința și Reforma Socială” pentru ca să ajungă, apoi, la acele cercetări pe teren, faimoasele campanii monografice din diferitele regiuni ale țării, – a găsit în cadrul și în finalitatea Fundației Regale suprema recunoaștere și încununare și, totodată, putința celei mai ample realizări. Acțiunea socială a Fundației Culturale Regale Principele Carol se întemeiază pe concepția și metoda d-lui profesor Gusti, căruia îi este dată acum și aplicarea Serviciului Social prevăzută de noua Lege.

Concepția ”realist-critică constructivă” a d-lui profesor D. Gusti este acum bine cunoscută de toți intelectualii noștri, chiar dacă rezultatele ei sunt mai bine cunoscute și, firește, mai direct simțite în satele unde s-a lucrat sub conducerea sa decât în București, după cum singur constata într-una din cuvântările sale. De aceea, nu vom mai insista asupra acestei concepții cu aplicare practică și cu un profund finalism etic, ci ne vom mărgini aici de a arăta cum leagă d-sa cunoașterea de acțiune, știința de națiune, pentru a desprinde astfel doctrina și acțiunea Fundației Principele Carol. Într-o serie de articole noi, grupate sub titlul ”Gânduri de Temelie pentru Munca Echipelor Studennțești” găsim interesante date în această privință. ”Acum ajung la o altă regulă care vrea să formuleze o datorie socială a omului de știință, o datorie socială a intelectualului, de a practica cultul științei pentru știință, dar de a cultiva în același timp și știința pentru țară”… ”Am practicat idealismul dar totdeauna izvorât și legat de însușirile firești, de nevoile firești, ale firii. Și am ieșit în largul vieții. Dar unde? În largul vieții sociale românești”… ”Și atunci iată-mă de atâția ani de zile împreună cu iubiții mei studenți din seminar, câte o lună, o lună și jumătate într-un sat din atâtea și atâtea regiuni, regiuni deosebite ale țării, pentru a verifica întâi știința dobândită pe catedră și în bibliotecă, și pentru a aplica apoi această știință, pentru a crea ceea ce numim noi sociologia națiunii românești, știința națiunii românești”… ”Adevăratul patriotism nu este patriotismul verbal sau patriotismul legislativ, ci este patriotismul acesta serios, temeinic, când faci știință românească și pe baza științei românești propui reforme românești”… ”Ca o adăugire la obligativitatea cercetării națiunii române, am pășit iarăși cu îndrăzneală la o altă formulă, o altă obligativitate, de natură etică și politică-socială, anume: serviciul social obligator la sate pentru oricine vrea să profeseze în țara românească; pentru doctori înainte de a practica medicina; pentru preoți înainte de a căpăta parohie, pentru învățători și profesori înainte de a obține catedra, pentru orice licențiat, de la orice facultate, pentru toată lumea [6]

Aceste citate definesc legătura dintre  știință și acțiune, dintre gând și faptă a aceluia ales să dea o nouă viață societății noastre, sub inspirația și călăuzirea supremă a Voevodului Culturii. Și în acest chip, am putut, credem, sugera alături de finalitatea socială a operei regale, metoda și concepția ce-au fost, pe bună dreptate, alese s-o slujească. În cuvântarea rostită la a IV-a Expoziție a Echipelor Regale Studențești (6 iunie 1938), d. Profesor D. Gusti și-a definit astfel activitatea: ”Interesul față de lucrările Fundației este atât de viu pentru că ea aduce o doctrină proprie, a experimentat o metodă originală și a creat un instrument de execuție, care este numai al său… Doctrina noastră se poate rezuma în formula foarte simplă: organizarea satului prin sine însuși… Metoda noastră este cuprinsă în două adevăruri tot atât de simple: cunoașterea directă pe teren a realității românești și, numai rezemată pe ea, acțiunea directă de înviorare și de îmbunătățire, prin deșteptarea puterilor proprii ale satului [7]

Înfăptuirile Echipelor Regale Studențești și ale Căminelor Culturale sunt consemnate în tipăriturile Fundației și ele dovedesc eficiența acestei ”științe a organizării” pusă în mișcare de Fundația Regală întru realizarea misiunii ei prin excelență socială. [8]

Opera și mișcarea această socială sunt într-un măreț curs de dezvoltare, iar foloasele au început să se arate pe toate tărâmurile, cum era și firesc, fiind acel răspuns atât de vrednic și atât de mult așteptat de realitatea românească.

Note:

[1] În volumul Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1934 – 1938, pp.VII și urm.

[2]  Cuvântarea Majestății Sale Regelui la al IV-lea Congres la Căminelor Culturale – 7 iunie 1938, Arenele Romane, în volumul Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1934 – 1938, p. XIX.

[3] În același volum menționat mai înainte.

[4]  Fundația Principele Carol a organizat un număr total de 160 Echipe studențești în decursul ultimilor patru ani încheiați. Numărul total de studenți care au lucrat în echipe a fost de 1.144, la care se adaogă 557 de specialiști, tehnicieni încercați și 258 de echipieri benevoli. Vezi Cataloagele și publicațiile scoase cu prilejul celor patru Expoziții ale Echipelor Regale Studențești.

[5] La începutul anului 1934 nu existau decât 419 Cămine Culturale, pe când, la începutul anului 1938, numărul lor s-a ridicat la 2.034, – numărul lor crescând mereu până ce, potrivit noii legi, fiecare sat își va avea Căminul său.

[6] Dimitrie Gusti: ”Gânduri de Temelie pentru Munca Echipelor Studențești”, articolul intitulat ”Reguli călăuzitoare pentru viața și pentru ceasul de azi al României” în volumul Cartea Echipelor, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1937, pp. 25 și urm

[7] Cuvântarea d-lui Profesor D. Gusti se află în volumul Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1938, pp. IX și 1934 – 19 urm.

[8] În afară de realizările arătate mai sus în aspectul lor general, menționăm o parte din publicațiile Fundației Principele Carol: revista populară ”Albina”, colecția ”Cartea Satului”, care are drept scop de a publica pentru bibliotecile populare cărțile necesare, colecția ”Biblioteca Albinei”, conținând cărți de format mic destinate bibliotecii țăranului însuși, precum și revistele de provincie ale regionalelor din Basarabia și Oltenia ”Cuvânt Moldovenesc” și ”Vatra” sau acele publicații care au drept scop educarea tehnică a conducătorilor Căminelor Culturale, ”Căminul Cultural” și ”Cartea Căminului Cultural” și, în fine, ”Curierul Echipelor”.

Rezultatele obținute de Echipele Studențești și de metoda științifică activă a Profesorului Gusti nu pot fi menționate într-un singur articol. Dar, cu titlul de exemplu, amintim că s-au dat la sate 237.294 consultații medicale, s-au făcut 11.038 analize, 91.238 injecții, 24.594 intervenții de mică chirurgie. S-au ameliorat 435 hectare de pădure și 51 hectare de plantații, precum și 1.364 hectare de câmpie. S-au cultivat 6.205 hectare de agricultură model. Pentru organizarea muncii menajere, s-au făcut 6.600 demonstrații, 24.628 lecții practice, 26 școli speciale. Spiritul de asociație sătească a fost stimulat și călăuzit prin 327 conferințe și 35 cooperative. Ca lucrări edilitare s-au făcut 163 de construcții noi, 207.447 m de drumuri, 496 poduri, construite sau numai reparate, 8.101 m de calalizare, 822 fântâni construite sau asanate.

Pentru educația intelectuală a satelor echipele Fundației Principele Carol și conducătorii lor au procurat 8.367 volume pentru biblioteci, 2.218 obiecte pentru muzeele sătești și au distribuit țăranilor 20.229 cărți și reviste. Au organizat, de asemenea, 874 șezători, 1.050 audiții radiofonice și au jucat 456 piese de teatru, etc.

Problema educației morale și religioase s-a manifestat și și-a dat roadele prin construirea a 401 monumente și cruci monumentale, prin dăruirea a 5.171 icoane, prin 2.224 predici și lecții, prin repararea a 96 de biserici, prin 4.463 șezători corale și prin 3.774 producții corale publice, etc.

Astfel înfăptuirile Fundației Principele Carol și ale organelor ei de execuție au izbutit să cuprindă și să fie folositoare, deopotrivă, sănătății publice, muncii obștești ca și educației religioase, morale, intelectuale și artistice.

The post Petru Comarnescu: Misiunea socială a Fundației „Principele Carol” appeared first on Cooperativa Gusti.

ÎNSUFLEŢITORUL ŞI OPERA LUI

Petru Comarnescu, Ultima oră, An I, 27 februarie 1929

Într-o vreme când se credea că numai prin politică se poate întocmi ceva temeinic, o seamă de oameni s-au strâns cu gânduri ciudate, în Iaşul tuturor marilor înfăptuiri. Puţini la număr, dar mari prin entuziasmul lor, cei ce s-au înmănunchiat în „Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială” au proclamat principiul de-a nu face parte din nici  un partid politic, pentru motivul vrednic de laudă, că ei au o menire mai altfel: aceia de-a cerceta ştiinţific starea societăţii româneşti şi de a propune îndreptări numai după un studiu serios, petrecut în linişte şi răbdare.

Au trecut zece ani de atunci şi „Institutul Social Român” de astăzi nu face decât să continue măreţ opera începută în Iaşii refugiului de Dimitrie Gusti, însufleţitorul acestei munci rodnice, pe care a dus-o cu o consequenţă demnă doar de marii oameni de principii, care niciodată nu se las învinşi ori ademeniţi de ispite.

De fiecare an, o întărire a operii, o contribuţie mai mult pentru studierea realităţilor sociale româneşti, o mărire a încrederii în realizările ştiinţii, rămasă liberă în faţa tuturor influenţelor.

Institutul Social Român a putut întruni mai toate valorile româneşti, indiferent de ideologia lor politică, socială, culturală.

Institutul Social Român a putut să dea soluţii şi sugestii bazate pe o observaţie de multe ori riguroasă şi să insufle o nouă atmosferă tinerelor generaţii, care nu se mai pot rezuma doar la deziderate diletante şi la aproximaţii impresioniste.

Metoda şi activitatea practică sunt marile calităţi ale profesorului Dimitrie Gusti, la chemarea căruia au răspuns marile personalităţi româneşti, ca şi  tinerele nădejdi ale universităţii. Şi dacă în jurul său sunt astăzi o seamă de tineri dornici, aceasta se datoreşte bunei primiri şi contactului neîntrerupt pe care profesorul înţelege să-l aibă cu studenţii. Campaniile monografice sunt ocazii nu numai de muncă, drept răspuns unor exigenţe ştiinţifice, ci şi apropieri între oameni de culturi şi vârste diferite.

Atâta încredere a insuflat d. Gusti celor din jurul său, încât aceştia cred, fără rezerve, că numai datorită studiilor monografice, se va putea păşi în mod serios la cunoaşterea realităţilor sufletului românesc.

Cunoaştem tineri pentru care tot ce s-a lucrat până acum are valoare ipotetică. Verificarea sau începutul unor noui consideraţiuni se vor putea face numai după publicarea rezultatelor metodei monografice aplicată la noi, – cred ei.

Câtă deosebire, aşadar, între tineretul de’nainte, care avea o relativă admiraţie pentru ştiinţă şi acesta de astăzi care se bizuie numai pe ea!

Rădulescu-Motru, G. G. Antonescu, împreună cu Dim. Gusti au marele merit de a fi insuflat tinerilor studenţi calitatea studiului ştiinţific, bazat pe rezultate imediat practice, din care apoi să se poată trage învăţături pentru domeniul social, psihologic, ori pedagogic.

La Universitate, în jurul lui Dim. Gusty o seamă de tineri, aleşi sau numai chemaţi, desfăşoară o muncă plină de rost şi încredere. Muzeul împlinit din rodul campaniilor de monografie socială sau oficiul universitar, sunt realităţi pe care orice student şi intelectual român le cunoaşte şi le preţuieşte.

Activitatea Institutului Social Român se săvârşeşte în ultimii ani, în atenţia concentrată a tuturor intelectualilor români. A insista asupra valorii conferinţelor, ţinute în cicluri unitare, al căror rezultat n-a rămas zadarnic, ci constitue începutul operării de reformă socială a României; a aminti despre aparatul documentar de Institutul îl înlesneşte oricărui cercetător; a arăta ecoul prelung şi categoric, pe care l-a stârnit în public, timp de zece ani, credem că nu mai este nevoie…

Aici voim să prezintăm umilele noastre omagii însufleţitorului şi admiraţie operii construite atât de măreţ şi să urăm ca marile deziderate ale Institutului: înfiinţarea unei biblioteci sociale şi politice de publicaţii străine şi române, alcătuirea unei colecţii arhivare cu material informativ, bibliografii şi dosare pe chestiuni şi oficiul de informaţii, să se realizeze cât mai curând în chipul cel mai desăvârşit.

Dorim de asemenea ca „dicţionarul economic şi politic al României”, pus la cale tot de institut, să găsească o cât mai grabnică ajutorare din partea înţelegătorilor utilităţii lui. Dorim acestea cât mai grabnic, căci de înfăptuit, se vor înfăptui cu siguranţă. Ascensiunea măreaţă a Institutului Social Român, valoarea „Arhivei pentru ştiinţa şi reforma socială” şi calităţile de însufleţito ale profesorului Dim. GustI, sunt chezăşii, care alungă orice îndoială, gonesc orice zâmbet sceptic, anulează orice impasibilitate orientală.

ZORILE UNOR VREMURI NOI

Ştiinţele sociale şi viaţa naţională

Vlădescu-Răcoasa, Adevărul, Anul 42, No. 13857, sâmbătă 23 februarie 1929, p. 1

Ca un semn al vremurilor noi ce se anunţă, avem de notat pe lângă pătrunderea din ce în ce mai  mult a filozofiei în mişcarea culturală, un al doilea fapt de o egală importanţă: încetăţenirea ştiinţelor sociale în activitatea intelectuală şi politică, ca şi în viaţa publică şi cetăţenească. Suntem, desigur, la început.

Însuşi învăţământul nostru public n-are până acum norocul de a se bucura de o programă analitică în care ştiinţele sociale să-şi ocupe locul ce li se cuvine şi mai ales predarea lor să formeze un învăţământ sistematic, grupat în jurul unei idei centrale, generatoare, animatoare şi deschizătoare de perspective înălţătoare pentru sufletul şi energiile acestei naţiuni.

Dar dacă acţiunea oficială organizată este aşa de slabă şi de puţin lămurită, avem în schimb, şi-n acest domeniu, o bogată şi îmbucurătoare iniţiativă particulară, pe care avem datoria s-o susţinem şi relevăm, nu pentru a da satisfacţie unui om şi a măguli, cum s-ar putea insinua, amorul său propriu, ci pentru a valorifica o mare operă de creaţie şi înălţare.

Institutul Social Român şi activitatea lui sunt din ce în ce mai cunoscute celor pe care-i preocupă problemele variate de ordin social ce se pun tot mai numeroase şi la noi. Dar nu vom insista aici asupra operei înfăptuite în acest domeniu de către tânăra instituţie ce-şi va sărbători în curând primul deceniu de existenţă. Ne vom mărgini la semnalarea a două fapte elocvente şi concludente într-o astfel de materie, fiindcă apariţia lor este semnificativă pentru evoluţia socială a poporului român şi ne impune prin însuşi acest fapt obligaţii de la care o opinie publică luminată şi conştientă nu se poate sustrage.

Întâi, acţiunea de cercetare monografică a satelor după un plan ştiinţific sociologic, a cărei importanţă este evidentă nu numai pentru cunoscători, dar pentru toată lumea care străduieşte în viaţa socială activă, şi aceasta datorită îndeosebi rezultatelor elocvente la care s-a ajuns.

De patru ani în şir se studiază în mod sistematic de către Seminarul de sociologie din Bucureşti felul de organizare şi de viaţă al sătenilor noştri, spre a fixa astfel un moment al realităţii şi a stabili stadiul de evoluţie al existenţei naţionale româneşti. Căci, la drept vorbind, noi nu cunoaştem nici specificul românesc, nici forţele reale care ar da sensul exact al dezvoltării noastre ca popor. Pe tema psihologiei poporului român, ca şi pe aceea  a formelor sale de viaţă n-am făcut şi nu facem decât literatură, şi de cele mai multe ori literatură naivă, dovadă ambiţioasa lucrare cu pretenţii de ştiinţificitate a d-lui Drăghicescu, ca să nu cităm decât un exemplu.

X

Să mai vorbim de substratul şi pregătirea ştiinţifică a legislaţiei reformelor şi gospodăriei noastre publice? Ar fi să adoptăm o atitudine de crudă ironie la adresa patriarhalului nostru empirism politic. Ce  înseamnă ştiinţa şi conştiinţa obiectivă pentru diletantismul politicianist, concentrat şi protejat de organizări de partid cu aspect occidental numai, dar care nu-s în realitate decât grupări de cointeresare şi de admiraţie mutuală? Ne-o dovedeşte halul în care ne găsim după zece ani de la războiul unităţii naţionale.

Lucrul se explică, dacă ştim cu ce grijă viaţa noastră politică îşi apără nota ei original bizantino-fanariotă, deoarece personalismul, voinţa oamenilor plini de ei înşişi până deasupra capului domină încă directiva partidelor politice, viaţa de stat, când acestea ajung la putere, şi împiedică, în virtutea unei inerţii comode, o emancipare hotărâtă şi definitivă. Mii de exemple ne stau zilnic mărturie. Democraţia, legalitatea, respectul muncii şi capacităţii personale, valoarea şi utilitatea lor socială, când nu-s complet nesocotite, şi deseori cu atâta cinism, rămân simple formule de program, de propagandă şi de discursuri festive. Câtă analogie are această atitudine cu demagogia, nu mai e nevoie s-o spunem.

Un vânt nou începe însă a bate. Zguduirea războiului, împroprietărirea şi dreptul de vot, principiu, precum şi măsurile nedrepte, viclene şi vexatorii ce s-au luat în continuu pentru a denatura sau anihila efectele practice ale acestor principii, au avut darul să provoace în acelaşi timp o înviorare a conştiinţei cetăţeneşti a marilor mase şi o trezire a preocupărilor şi interesului pentru participarea efectivă a ştiinţei la opera practică de administrare şi guvernământ.

Cercetările monografice ale Seminarului de sociologie din Bucureşti au arătat tuturor felul în care trebuie studiată realitatea socială şi au indicat totodată spiritul în care trebuie să se întreprindă orice operă de reformă şi de gospodărie publică, cum s-ar putea face o politică mai înţeleaptă, mai mult sau mai puţin ştiinţifică, totul depinzând şi aici de interpretarea şi urmarea practică ce se dă rezultatelor obiective şi imparţiale la care a ajuns omul de ştiinţă.

Modestele încăperi ale Seminarului de sociologie, în care sunt depuse la vederea tuturor, încă de la începutul acestui an şcolar, indicaţiile metodologice, documentarea şi rezultatele cercetărilor monografice, precum şi un mic muzeu din cele mai instructive şi mai semnificative, au avut cinstea de a fi vizitate de regentul Buzdugan, de un mare număr de membrii ai fostului guvern, în frunte cu d. Vintilă Brătianu, de o parte din miniştrii actualului guvern care se interesează mai de aproape de viaţa ştiinţifică şi ambiţionează a o pune în serviciul necondiţionat al activităţii politice, de distinşi savanţi străini în trecere prin România, ca marele economist W. Sombart, în fine, de intelectuali şi oameni politici, de ziarişti şi cetăţeni idealişti, care-şi dau seama de rolul ştiinţei în orientarea vieţii politice, şi sunt, deci, capabili să înţeleagă însemnătatea acestor străduinţe şi studii migăloase, întreprinse de o modestă şi săracă instituţie didactică, în primul rând, ca Seminarul facultăţii de filozofie din Capitala ţării.

Înţelegerea şi justa apreciere a tuturor distinşilor vizitatori poate fi un motiv de îndreptăţită mândrie şi mângâiere pentru iniţiatorul şi înfăptuitorul acestei opere. Căci datorită idealismului şi entuziasmului său, încrederii sale profunde şi nestrămutate în puterea ştiinţei şi aplicărilor ei la stadiul vieţii sociale concrete, s-a făcut primul pas serios şi solid către introducerea efectivă a ştiinţelor sociale în viaţa noastră naţională.

X

Al doilea fapt care înseamnă o nouă realizare şi chiar o înaintare în acest sens este organizarea activităţii pe anul acesta a Institutului Social în cele douăsprezece secţii ale sale. Aproape una sută şase zeci de comunicări tratează problemele actuale cele mai de seamă ale societăţii româneşti în cadrul vieţii internaţionale şi sub aspectele lor variate, dar luminate toate şi conduse de o singură mare idee: unitatea primordială şi indiscutabilă a vieţii colective a umanităţii şi paralelismul forţelor şi formelor ei de manifestare. Astfel, cunoaşterea ştiinţifică sociologică şi-a imprimat caracterul ei sintetic asupra întregii activităţi ce se desfăşoară cu o uimitoare bogăţie şi varietate de diferitele secţii, dacă nu va fi putut face să se resimtă această concepţie unitară şi generală până în dezvoltările de detaliu ale deosebitelor probleme.

Considerăm această acţiune de luminare a variatelor probleme actuale: sociale, culturale, economice, juridice, politice, drept afirmarea cea mai hotărâtă şi mai hotărâtoare a sociologiei şi ştiinţelor sociale în viaţa noastră naţională. Mai întâi pentru că toată această bogată activitate, logic coordonată şi înţelept fixată şi organizată, ne dă imaginea înălţătoare a funcţionării unei adevărate facultăţi de ştiinţe sociale, a cărei influenţă şi eficacitatea depăşeşte cu mult cercul limitat al persoanelor ce se pregătesc pentru o profesiune spre a îmbrăţişa întreaga societate românească şi opinie publică în diferitele ei elemente şi categorii. Aşa se şi explică de ce aceste comunicări s-au transformat, încă de la primele, în adevărate prelegeri publice, datorită numerosului auditoriu ce ţine să ia regulat parte la activitatea secţiilor ce-l interesează în mod special. Apoi, fiindcă ea a stârnit o largă mişcare de simpatie sau mai degrabă i-a înlesnit să se manifeste, pentru ideea creării unui învăţământ social unitar, complet şi independent.

Crâmpeie de învăţământ social am avut noi întotdeauna, iar în ultimele reforme care privesc şcolile normale, secundare şi chiar seminariile s-a acordat sociologiei şi moralei un locşor modest de cenuşăreasă, dar aceasta nu-i de ajuns şi mai ales e incomplet şi foarte puţin eficace.

De aceea apare ca o neapărată nevoie organizarea unui învăţământ social superior, pentru a pregăti nu numai elementele vieţii publice active, elita unei civilizaţii şi democraţii naţionale reale, dar şi pentru a asigura buna şi corecta funcţionare a învăţământului  social şi a organismului social întreg. Despre necesitatea unei Facultăţi de ştiinţe sociale, economice şi politice a vorbit însuşi preşedintele I. S. R., arătându-ne că această cerinţă a vremii şi structurii noastre sociale a devenit un gând scump nu numai al d-sale, dar şi al instituţiei pe care o conduce încă de la începuturile ei şi expunând totdeodată, ca o ilustrare planul de organizare practică a unei astfel de facultăţi.

O fericită întâmplare m-a făcut să-mi dau seama cât de necesară este introducerea cât mai neîntârziată a acestui învăţământ social complet şi unitar la universitate. Acum vreo trei ani, d. prof. G. G. Antonescu a sugerat comisiei examinatoare a concursurilor societăţii „Tinerimea Română”, din care făceam parte, o anchetă foarte interesantă şi plină de actualitate. Şi anume, s-a pus studenţilor care candidau la aceste concursuri cam această întrebare: care sunt lipsurile învăţământului universitar în ceea ce priveşte eficacitatea lui pentru viaţa cetăţenească şi naţională? Şi spre uimirea, dar şi spre bucuria şi încrederea mea tot mai mare în nobila menire a învăţământului social, am constat din cercetarea atentă a tuturor acestor răspunsuri că cea mai mare parte dintre candidaţi remarcau, în mod pregnant, lipsa unui astfel de învăţământ, considerând-o drept cauza instabilităţii morale, descurajării, materialismului, arivismului, dezgustului de muncă, fanfaronadei intelectualiste şi tuturor celorlalte rele de care sufăr generaţiile cele mai proaspete ale naţiunii noastre. Această conştiinţă a lipsurilor din cultura şi educaţia lor face cinste tineretului român şi strigătul său sincer şi îngrijorat trebuie să aibă răsunet în sufletul conducătorilor vieţii publice.

De vreo câţiva ani de zile această lipsă, care constituie o adevărată criză spirituală şi morală, apare însă tot mai clară şi mai izbitoare tuturor oamenilor care-şi dau pe deplin seama de mecanismul social şi sufletesc al acestei naţii şi de nevoia urgentă de a se asigura acestui popor, întârziat prea mult de vitregia soartei pe cărările încurcate şi anevoioase ce duc la cultură şi civilizaţie, un regim de adevărată şi reală democraţie, de mândră şi demnă umanitate.

X

Momentul pare mai potrivit astăzi decât oricând. Guvernul şi ministerul instrucţiunii publice vor să înfăptuiască fără întârziere reforma învăţământului superior, atât de imperios cerută de altfel de tot complexul condiţiilor noi de viaţă ale naţiunii şi statului român. Dar această reformă nu va însemna nimic dacă nu va aduce un spirit nou, larg şi realist în lumea noastră universitară, ecoul viu al frământărilor şi preocupărilor adânci ale unei societăţi încătuşată îndelungă vreme în forme şi formule învechite şi străine sufletului ei. De aceea vor trebui să se evite realizările pripite şi fragmentate, expedientele nefaste ale aşa zişilor oameni de faptă, care vor să se găsească totdeauna în treabă şi nu fac altceva decât aruncă praf în ochii mulţimii şi ai celor naivi şi creduli.

Cu un admirabil simţ practic, scrutător al realităţilor şi posibilităţilor de corectă, demnă şi completă înfăptuire a unei idei aşa de frumoase, prof. D. Gusti a făcut o ingenioasă propunere: transformarea Academiei de Înalte Studii comerciale şi industriale într-o facultate de Ştiinţe sociale, economice şi politice, cu trei secţiuni, înzestrate cu institutele şi biblioteca, indispensabile bunei sale funcţionări, spre a se evita cheltuieli inutile şi risipirea unui învăţământ, care în loc să fie unitar şi coordonat într-o facultate, se va preda fără mare folos în institute, şcoli speciale şi academii, administrative, diplomatice, de ştiinţe de stat etc.

Evident că vor trebui învinse multe greutăţi şi mai ales multe susceptibilităţi, ambiţii şi chiar interese – care din fericire-s numai personale – pentru a se putea realiza această propunere cuminte. Dar ceea ce este clar şi imperios necesar pentru toată lumea este dorinţa şi voinţa acestei naţii ca, pe deasupra tuturor obstacolelor, actuale şi eventuale, facultatea de Ştiinţe sociale, economice şi politice a României să ia fiinţă neîntârziat şi în mod demn. Nu se cere politicianismului şi nimicniciei decât să se învingă pe ele însele.

Zece ani de existenţă a Institutului Social Român

V. Gd., Adevărul, Anul 42, No. 13859, marţi 26 februarie 1929, p. 3

Institutul Social Român şi-a sărbătorit duminică împlinirea unui deceniu de existenţă. Amploarea ce-a luat aceste eveniment, asistenţa regentului Gh. Buzdugan, a preşedintelui consiliul de miniştri d. Iuliu Maniu, a membrilor guvernului şi atâtor personalităţi de frunte, sunt un semn de omagiu şi recunoaştere de valoare a acestui aşezământ cultural.

Am urmărit şi relevat în coloanele ziarului aproape toate manifestările Institutului – publicaţii, conferinţe, studii, comunicări, cercetă monografice – fiindcă am văzut în toată opera lui culturală o remarcabilă şi continuă preocupare de interesele generale sociale observate şi cercetate ştiinţific.

În adevăr, interesează în mare grad scopurile militate de Institut: problemele ştiinţelor sociale cu aplicare la starea socială a României; propunerile practice pentru reforma socială a României; mijloacele de documentare în chestiunile sociale şi răspândirea cunoştinţelor sociale.

Am privit şi susţinut cu simpatie dezideratele Institutului: înfiinţarea unei biblioteci sociale şi politice de publicaţii străine şi române; o colecţie arhivară cu material informativ, biblioteci şi dosare pe chestiuni; oficiul de informaţiuni.

Tot aşa de necesare şi binevenite apar veleităţile noi ce-şi propune I. S. R., la care a început să lucreze pe aceeaşi cale superioară a diviziunii travaliului ştiinţific şi de colaborare a competenţelor, anume, cercetarea monografică a satelor şi oraşelor din toată ţara, întocmirea unui dicţionar social, economic şi politic al României, constituirea unei Facultăţi de ştiinţe sociale, economice şi politice la universitatea din Bucureşti.

E în acest aşezământ o activitate şi o operă serioasă, o ambiţie nobilă, un laborator de soluţiuni practice în domeniul statului român şi de progres, o forţă morală, pe scurt o instituţie culturală de fală.

Asistenţa

Festivitatea a avut loc în aula Academiei de ştiinţe comerciale şi industriale. Au luat parte: regentul Buzdugan, d. Iuliu Maniu, preşedintele consiliul de miniştri, d-nii miniştri Gr. Iulian, V. Madgearu, Răducanu, Sever Bocu, Mihai Popovici, D. R. Ioaniţescu şi I. Lugoşanu, d-nii C. Argentoianu, dr. Angelescu, Cipăianu, distinşii membri ai Institutului Social Român, o asistenţă din parlamentari, fruntaşi intelectuali şi liber profesionişti, studenţime de la toate facultăţile.

Discursul regentului Buzdugan

Cel dintâi a vorbit regentul Buzdugan.

Studiile atât de interesante şi de utile ale ştiinţelor sociale, politice şi economice au făcut de mult timp obiectul preocupărilor speciale în centrele de veche cultură din Occident; iar astăzi învăţământul lor este intensificat şi aşezat pe baze solide în diferite instituţiuni culturale create în acest scop.

Marile transformări politice şi sociale intervenite în ultimul timp, ca şi turburările adânci în viaţa economică şi financiară cauzate de război, indică zilnic conflicte de interese şi probleme grele, atât cu privire la organizarea temeinică a vieţii sociale interne a statului, cât şi privitor la armonizarea raporturilor internaţionale în cadrul noii ordini de drept şi politice a lumii. De aici, toată însemnătatea şi marile foloase ce pot avea studiile obiective ale problemelor actuale sociale, politice şi economice, care, cercetând în toată complexitatea lor şi în mod ştiinţific realităţile sociale şi soluţiunile practice ce ele comportă într-o reglementare legală, creează o bază solidă pentru întocmirea unei opere legislative temeinice şi durabile; iar în ordinea problemelor internaţionale studii documentate şi informaţiuni precise, bine controlate, înlesnesc soluţiuni juste şi echitabile care, ţinând seamă de interesele legitime naţionale, să tindă totodată la apropierea şi strângerea relaţiunilor dintre popoare în acel spirit de pace şi concordie, către care năzuiesc azi toate manifestaţiile vieţii internaţionale de la război încoace. În concordanţă cu acestea, răspândirea în public sau popularizarea acestor ştiinţe creează curente de idei şi opiniune sănătoasă, ce formează tăria morală a unei societăţi şi constituie un puternic imbold în opera de organizare temeinică statului.

În acest spirit, Institutul Social Român, continuând sub o formă mai dezvoltată nobila iniţiativă luată în oraşul istoric al Unirii de „Asociaţia pentru studiul şi reforma socială”, şi-a propus să studieze problemele sociale şi internaţionale de astăzi şi să formuleze soluţiuni corespunzătoare necesităţilor actuale ale ţării; în acelaşi timp să răspândească în public cunoştinţele relative la aceste probleme şi să pună la îndemână celor ce se interesează de studiul lor materialul necesar unei documentări ştiinţifice.

Astfel, a studiat în mod aprofundat un număr însemnat din aceste probleme şi prin publicarea lor în revista Institutului şi buletinele secţiunilor, dar mai ales prin prelegerile sau conferinţele publice care constituesc un puternic instrument de răspândirea culturii sub forma plăcută şi atrăgătoare a unei adevărate recreaţiuni intelectuale. Institutul izbuti să intereseze din ce în ce mai mult publicul la cunoaşterea problemelor expuse, lucru dovedit prin chiar sporirea continuă a auditorului, şi să facă şi sugestiuni preţioase la soluţiunile practice ce ele comportă.

Deşi cu o existenţă relativ recentă, Institutul Social, prin modul strălucit cum s-a manifestat, şi-a constituit un capital moral nepreţuit în sufletul societăţii în mijlocul căreia îşi dezvoltă activitatea, fiind considerat ca un puternic factor de cultură şi cel mai preţios colaborator al catedrei universitare.

Foarte bucuros de a fi putut participa la această şedinţă festivă a Institutului, din a cărui activitate am obţinut personal preţioase cunoştinţe, îi urez călduros ca într-o dezvoltarea continuă a activităţii sale, în armonie cu celelalte instituţiuni de cultură ale ţării, să contribuie tot mai intens la progresul ei cultural, ca astfel, România întregită – aşezată pe temelii solide de ordin moral şi cultural – în graniţele ei etnice şi istorice să reprezinte cu adevărat, conform menirii sale, un focar puternic de cultură şi civilizaţie latină în această parte a lumii”.

Cuvântarea d-lui prof. Dim. Gusti

Preşedintele Institutului, d. profesor Dim. Gusti, a urat bun venit regentului şi i-a exprimat gratitudinea pentru bunăvoinţa şi onoarea ce a adus-o Institutului participând la festivitate. Cu emoţie, d-sa a vorbit despre începuturile aşezământului, pornit acum 10 ani la Iaşi, în casa d-sale, sub forma „Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială”, din inspiraţia şi neliniştea acelei epoci.

Atunci, o samă de tineri cărturari cu viziunea unei Românii mari şi nobile s-au concentrat şi înfiinţat Asociaţia pentru a supune unui examen de ştiinţă rosturile şi învăţămintele ce se desprindeau din marele război pentru Ţara românească.

Din comunitatea unui idealism social şi cu scop de reconstituire a ţării pe date şi soluţii precise de observare, reflectare şi experimentare, în mod ştiinţific – din acest idealism şi scop a luat fiinţă Institutul Social Român. S-a impus o credinţă în misiunea binefăcătoare a ştiinţei şi s-a căutat o remediere a crizei de legislaţie (în stadiul de neconcordare a competenţelor economice, politice şi tehnice). Pe temeiul acestor raţiuni a ieşit Institutul.

Astfel ştiinţa a devenit militantă şi Institutul a căutat mereu să fie un laborator indispensabil oricărei opere serioase de legiferare şi oricărei cercetări ştiinţifice cu aplicaţii practice în domeniul social. E ceea ce s-a întâmplat în Franţa cu Ecole libre des hautes etudes sociales, şi în Germania cu Hochschule fur Politik din Berlin.

D. Gusti a expus activitatea Institutului în cele trei faze ale sale – cea eroică primă, în cea de activitate şi în cea prezentă de aspiraţii – cu realizările publicaţiilor (Arhiva pentru ştiinţă şi reforma socială, Buletinele secţiilor juridică, industrială şi cooperativă, Noua constituţie a României, Doctrinele partidelor politice, Politica externă a României), cu cele şapte cicluri anuale de prelegeri publice (operă de răspândire a cunoştinţelor despre realităţile sociale ale ţării), cu activitatea celor douăsprezece secţii, cu biblioteca şi prin legătura cu Societatea Naţiunilor, Biroul internaţional al muncii şi Institutul Internaţional de cooperaţie intelectuală. Metoda de lucru (colaborarea personalităţilor proeminente), experimentarea reuşită a iniţiativei particulare sunt caracteristice Institutului.

În speranţele aşezământului, d. Gusti preconiza: local propriu, muzeu social, săli de lucru pentru parlamentari şi cercetători, bibliotecă centrală social-politică, oficiu de documentare.

În program Institutul are acum opera de cercetare monografică a satelor şi oraşelor şi editarea unui mare dicţionar social, economic şi politic al României.

Deviza Institutului în această operă de lumină e Pro scientia et patria.

Cuvântarea d-lui V. Madgearu

Ca delegat al guvernului şi ca fondator al I. S. R. d. Virgil Madgearu mărturisea că aşteaptă cu încredere realizarea întregului program al Institutului.

D-sa a afirmat că Institutul Social român a devenit un element component al organizaţiei noastre de stat. Viaţa de stat a fost aşezată pe temeiul sufragiului universal; oamenii de stat au trebuit să se convingă însă că sufragiul universal nu creează prin el însuşi pe cetăţeanul conştient, după cum nu creează un parlament capabil să legifereze, şi o administraţie de stat corespunzătoare nevoilor naţionale. Parlamentul s-a găsit a doua zi după război în faţa unor probleme de o complexitate necunoscută mai înainte. El a simţit astfel tot mai mult nevoia de a avea ca auxiliar un organ tehnic de cercetări asupra problemelor de stat şi materialul de informaţii fără de care nu se poate alcătui o legiferare serioasă.

În elaborarea legilor a simţit nevoia unei colaborări de specialişti care, în afară de contribuţia lor tehnică, aduc un spirit de obiectivitate atât de necesar pentru rezolvirea problemelor de stat: în toate aceste direcţiuni parlamentul a găsit în Institutul Social Român ceea ce îi trebuia.

Institutul Social Român a corespuns unor nevoi de cultură politică superioară şi a contribuit în bună măsură la formarea oamenilor de guvernământ.

„Doritor să contribuie la opera Institutului Social Român, guvernul nostru este dispus să înlesnească crearea unei biblioteci centrale, care să pună la dispoziţia tuturor oamenilor politici materialul de informaţii. În acest scop el va studia un program de centralizare a tuturor bibliotecilor speciale aflate pe lângă diferitele departamente unde n-au astăzi acces decât un număr cu totul restrâns de cetitori. Prin această faptă guvernul nostru îşi manifestă întreaga sa gratitudine pentru opera îndeplinită de Institutul Social Român, căruia i se datoreşte, fără îndoială, răspândirea adevărului că într-o democraţie modernă politica trebuie să însemne reflexiune, observaţii şi studiul realităţilor sociale”.

Proclamarea membrilor de onoare străini

Prin secretarul general, d. consilier Al. Costin, Institutul a proclamat ca membri de onoare pe d-nii:

Bouglle, profesor la Sorbona, W. S. Culbertson, fost ministru al Statelor Unite în România; S. E. Drummond, secretarul general al Societăţii Naţiunilor; G. L. Duprat, profesor la universitatea din Geneva; Ed. Lambert, profesor la facultatea de drept din Lyon; G. Richard, J.Shotwell, profesori la universitatea din Columbia; W. Sombart, economistul german; Albert Thgomas, directorul Biroului internaţional al muncii; F. Tonnies, decanul sociologilor germani; T. Truchy, profesor la facultatea juridică din Paris şi L. von Wiese.

X

S-a distribuit asistenţei o broşură-prospect în care sunt cuprinse descrierea I. S. R., activitatea în toate formele, periodicele, publicaţiile, ciclurile de conferinţe şi programul de lucru al celor 12 secţii ale Institutului pe acest an.

O Academie vie, militantă, creatoare…

De vorbă cu d. prof. D. Gusti

A. Medianu, Curentul, Anul II, No. 489, duminică 26 mai 1929, p. 2

 În ancheta noastră, referitoare la reorganizarea Academiei după imperioasele cerinţe culturale şi ştiinţifice ale României cu hotare mai întinse, ne-am adresat d-lui prof. Gusti, al cărui discurs de recepţiune la Academia Română i-a prilejuit o luminoasă expunere a ideilor înalte ce d-sa are despre „Fiinţa şi menirea Academiilor”.

Spirit prea disciplinat, de o cultură prea vastă pentru a fi revoluţionar, d. Gusti concepe o Academie care să fie demnă de veneratul loc de naştere al Academiilor: Sub umbra copacilor de măslini ai grădinii din vestul Atenei, – unde printre violete înflorea cuvântul divinului Platon.

CELE DOUĂ CONCEPŢII DE ACADEMII

Ca distins sociolog – d. Gusti priveşte Academia ca pe o forţă socială – cu întreită funcţiune: socială, naţională şi umanitară.

Iată ce răspunde d-sa întrebărilor noastre:

Încă din 1923 am pus în plină şedinţă solemnă chestiunea reorganizării Academiei.

Sunt două concepţii de Academii:

Concepţia Academiei vechi, care recompensează şi consacră meritul literar sau ştiinţific. Academia se reduce în acest caz la un fel de tribunal care proclamă din înălţimile unde rezidă (cu o autoritate totdeauna respectată) judecăţi suverane. Se face reprezentată la diferite comemorări şi ascultă comunicări mai mult sau mai puţin somnolente, în faţa unui public restrâns – la o oră de preferinţă incomodă.

A doua concepţie a Academiei, – cea nouă, – îşi propune alte scopuri, cerându-i să fie un enciclopedism viu şi un universalism viu.

Care din aceste două roluri convine mai bine progresului şi creaţiei ştiinţifice? Rolul static al Academiei vechi, mai mult pasiv, contemplativ şi de paradă, – ori acela dinamic al Academiei noi, activ şi creator?

Academia Română pentru a se apropia de o „Academie perfectă” trebuie să aducă unele revizuiri organizaţiei sale.

EXEMPLUL ACADEMIEI UNGARE

Ar fi de dorit să se dea o mai mare însemnătate secţiilor în viaţa generală a Academiei noastre. Să aibă loc şedinţe săptămânale, – iar membrii să fie obligaţi să participe, organizând lucrări colective şi de specialitate.

Aici este momentul să dăm ca pildă Academia ungară, care editează clasici, tratate mari ştiinţifice şi dicţionare enciclopedice.

Academia Română nu poate rămâne împotriva spiritului vremii, excluzând din sânul ei ştiinţele sociale şi filosofice.

O altă lacună simţitoare a acestei instituţiuni şi care se cere împlinită este înfiinţarea unei Secţiuni a Artelor.

De altfel, aceasta ar fi conform actualelor statute care prevăd că secţia literară se  ocupe şi cu chestiunile de „belle arte” – să încurajeze şi să recomande spre premiere operele literare şi artistice meritorii.

În tot cazul, este de dorit ca viitoarea reorganizare a Academiei să cuprindă trei mari secţiuni:

Secţia ştiinţelor matematice, fizico-chimice şi biologice (naturale şi medicale).

Secţia ştiinţelor istorice, filologice, sociale şi filosofice.

Secţia literaturii şi artei (muzică, sculptură, pictură şi arhitectură).

Fireşte că noua organizare va atrage după sine şi o mărire corespunzătoare a numărului membrilor Academiei.

Academia fiind o instituţie culturală reprezentativ naţională, ar fi necesar să aibă un  mai viu contact cu publicul prin comunicări regulate asupra celor mai noi mari descoperiri ale gândirii ştiinţifice şi concepţiei artistice.

Academia ar începe astfel, odată cu întregirea neamului, un nou capitol de activitate în interesul şi pentru prestigiul ţării.

The post Zece ani de existenţă a Institutului Social Român; Două concepții despre Academie appeared first on Cooperativa Gusti.

Demararea și metamorfozele unei reviste centenare

(The Commencement and Metamorphoses of a Centennial Journal)

Zoltán ROSTÁS

POLIS, Vol. VII, Nr.1 (23)/2019

Abstract: This paper presents in a synthetic manner the history of almost a quarter of a century of the journal Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială [Archive for Social Science and Reform]. This journal was the official publication of Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială [Association for Social Study and Reform], founded by professor Dimitrie Gusti in Yassi, in March 1918. After the transformation of the Association in Institutul Social Român [Romanian Social Institute], the journal continued to appear as its official publication. In this paper, I follow the founders’ undertakings from their first endeavors to establish the Association, to the journal’s final discontinuance, in 1943. The main contribution of this paper consists in establishing several distinctive phases in the development of the journal. The Archive’s journey entails an “encyclopedic” phase in the beginning, followed by an increase in interest in sociological studies, subsequently fully opening up to the new sociological monograph research, and ultimately acquiring international status by becoming the official publication of the International Federation of the Associations and Institutes of Sociology. The Archive was not simply a scholarly journal, but also an instrument for the organization of the different scientific sections of the Romanian Social Institute. Moreover, the journal became an important platform that created a complex national and international network of renowned scholars who were interested in the development of sociology and who were willing to participate at the International Congress of Sociology, which was set to take place in 1939 in Bucharest.

Keywords: the journal Arhiva pentru Știința și Reforma Socială [Archive for Social Science and Reform], Institutul Social Român [Romanian Social Institute], sociological monograph research, social reform, the Sociological School of Bucharest.

Introducere

De la bun început trebuie să precizăm că abordarea acestei reviste centenare nu poate fi  liniară, fiindcă nu a fost un simplu organ al unei asociații transformate în institut. Ideea acestei reviste, născute în 1913, a fost de a da naștere unei mișcări intelectuale. Nu ar fi fost o noutate, pentru că publicarea unei reviste a avut câteodată un efect de coagulare a unui curent literar sau artistic, a unei școli științifice sau chiar a unui partid politic. Profesorul ieșean Dimitrie Gusti, lansând planul revistei Arhiva pentru Științe Sociale, Sociologie, Politică, Etică, nu ascundea intenția de a forma un for al oamenilor de știință atașat ideii că România are nevoie de reforme bazate pe expertiză, pe cercetare științifică a realității. Împrejurările nu au permis însă demararea revistei. Peste patru ani, când țara era sleită de primul război mondial, părăsită de aliați și ajunsă în situația umilitoare de a cere pace, nu mai era nevoie de pornirea unei reviste ca să se coaguleze o mișcare de intelectuali: ei s-au strâns în martie 1918 la apelul lui Gusti, care a înființat, în acest scop, Asociația pentru Studiul și Reforma Socială.  Asociații acesteia, în condiții greu de imaginat, au început organizarea muncii colaboratorilor întru reformă și abia după un an au scos primul număr al Arhivei pentru Știința și Reforma Socială (în continuare numai Arhiva) la 1 aprilie 1919. Prin urmare, unul din motivele longevității publicației a fost faptul că scrisul a fost precedat de experiență.

Antecedente

Este lesne de înțeles că apariția Arhivei nu poate fi înțeleasă fără o incursiune (despre care am mai scris) în condițiile nașterii Asociației pentru Studiul și Reforma socială. Într-adevăr, după colapsul în 1917 al imperiului țarist, România a fost nevoită să ceară armistițiu și să demareze tratative de pace cu Puterile Centrale. Situația de pe front în timpul iernii și primăverii 1918 era favorabilă Germaniei. În asemenea împrejurări, o asociație ce promova reforma structurală a societății românești, bazându-se pe cercetare științifică, nu putea stârni interesul publicului, lucru reflectat de lipsa de informații despre această inițiativă în ziarele din Iași. Cum putea să stârnească interesul, când Iașiul suferea de lipsuri alimentare elementare, de combustibil, de lemne de foc? La acestea se adăuga faptul că negocierile de pace de la București întrevedeau nu numai impunerea unor datorii de război înrobitoare, ci și pierderi teritoriale. Este semnificativ, însă, faptul că inițiatorii asociației considerau că pasul lor nu se datorește situației dramatice a țării, ci, dimpotrivă, că țara a ajuns în această stare din cauza gravelor greșeli acumulate de-a lungul deceniilor. ”De bună seamă – se arată în Apelul din martie 1918 – că lipsa unei cunoașteri adâncite și aprecieri juste a realității sociale românești a fost una din cauzele puternicelor zguduiri din temelie ale Statului nostru, – amintim numai dintre cele ivite în decursul ultimelor decenii: revoluțiile sociale din 1888 și 1907, criza financiară din 1900 și extrem de dureroasa situație în care ne aflăm”[1]. Dincolo de reamintirea acestor aspecte structurale, autorii apelului aduc o critică asupra elitei politice și aparatului de stat. ”Căci toată lumea va fi de acord a recunoaște – se arată în continuare – că aproximația capricioasă și improvizația haotică a politicei de până acum trebuie să înceteze pentru totdeauna, – nu-i mai este de ajuns credința în conducători, în loc de știință, dogma, în loc de observații, disciplina oarbă, în loc de metodă critică – care au dus la atât de variate, dese și pripite experiențe sociale pe socoteala societății românești”[2]. Dar scopul asociației nu a fost demascarea elitei politice, ci ”organizarea unor cercetări determinate, având ca obiect studiul cât mai complet și mai metodic al vieții sociale românești, sub toate fețele. Aceste studii se vor face în următoarele secțiuni: 1. secțiunea agrară; 2. comercială și industrială; 3. financiară; 4. juridică; 5. politică și administrativă; 6. politică și igienă socială și 7. culturală. Noi secțiuni se vor întemeia, după necesitate. Membrii Asociației se vor grupa pe specialități în secțiunile respective; orice persoană, care prin activitatea sa dovedește competență în chestiunile sociale, va putea fi admisă ca membru, prețuindu-se îndeosebi obiectivitatea și independența personalității competente”[3].

Gusti, probabil ca să investigheze potențialul de specialitate al țării, a conceput în toamna anului 1913 o revistă științifică, intitulată Arhiva pentru Științe Sociale, Sociologie, Politică, Etică, și nu o asociație. Scrisoarea de motivare a necesității acestei reviste, nepublicată atunci, ci trimisă personalităților interesate în infuzia științei în conducerea statului, este un document revelator pentru atitudinea sa critică.  Evident, scrisoarea rămâne un document important, chiar dacă publicația nu a putut să apară atunci. În acest scurt articol nu putem prezenta conținutul scrisorii, un inventar pertinent al tuturor problemelor societății și statului, dar subliniem că Apelul din 1918 a preluat esențialul din acest text. Aici nu este vorba numai de consecvența gândirii lui Gusti, ci de faptul că situația dezastruoasă din iarna-primăvara lui 1918 a impus ca necesitate formarea Asociației mult dorite de profesor. În urma bătăliilor de pe frontul de vest din vara-toamna 1918, Antanta a ieșit victorioasă și elita politică românească a putut să treacă la realizarea României Mari. Această schimbare radicală a influențat, cu siguranță, agenda intelectualilor, însă pentru Gusti și membrii fondatori a rămas primordială continuarea demersurilor pentru punerea în funcțiune a Asociației. Tocmai de aceea au trecut la acțiune, adică la înființarea secțiilor prevăzute în Apel, pentru a studia și a propune reformele în care aveau expertiză. În ciuda elanului, după cum remarca în 1919 Virgil Madgearu, membru marcant al conducerii Asociației, ”în privința organizării secțiilor și a acțiunilor lor, n-am avut succesul dorit, deoarece nu s-au întemeiat toate secțiile și chiar cele în ființă n-au dat ceea ce eram îndreptățiți să așteptăm de la ele”[4]. Motivele sunt diverse. Secțiile agrară, comercială și industrială, financiară, administrativă și culturală și-au început activitatea încă la Iași (cu rezultate modeste), dar secțiile juridică, respectiv cea de igienă și politică socială și-au început activitatea abia după ce Asociația s-a mutat la București. ”Firește – continuă Madgearu – dacă ne întrebăm asupra cauzelor, trebuie să avem în vedere, în primul rând, împrejurările generale în care am fost siliți să lucrăm. Membrii Asociației s-au răzlețit o bună parte din timp, unii rămânând în Moldova, alții trecând în Muntenia și din cauza ocupației străine au fost lipsiți de orice comunicație mai lesnicioasă. După liberarea teritoriului, aproape trei luni au trecut până ce s-au putut restabili (legăturile) între secretariat și membri ca să poată pune la cale un început de activitate”[5]. În ciuda acestor inconveniente a putut să apară, la 1 aprilie 1919, la București, organul asociației, Arhiva pentru Știința și Reforma Socială. Devenită cea mai importantă revistă de științe sociale a României interbelice, Arhiva practic a urmat modelul propus de Gusti în 1913. Altfel spus, pentru el prioritățile de investigare a problemelor țării, mărite după primul război mondial, nu s-au schimbat, și nici necesitatea modernizării aparatului de stat. Pentru a sublinia această idee, Gusti a publicat în Arhivă întocmai scrisoarea redactată și difuzată în 1913.

Privire generală

Revista, cu apariție trimestriala (dar cu dese comasări de numere), a apărut continuu între 1919 și 1937, dar după o pauză de 6 ani s-a scos un ultim număr în 1943. Datorită profilului foarte larg apărea ca o publicație enciclopedică. Fiindcă puținii exegeți ai revistei au fost sociologi, s-a acreditat ideea că a fost o revistă sociologică, ceea ce a fost departe de realitate. La această credință a contribuit și Gusti, care avea o perspectivă pansociologică.

Această abordare de largă cuprindere provenea din faptul că Asociația dorea să-și desfășoare activitatea în secții de specialitate care nu erau legate între ele decât prin dorința de a pregăti reforme. Revista a pornit cu rubrici care, în bună măsură, au rămas constante. De fapt, plasarea articolelor în rubricile Studii, Arhivă legislativă, Arhivă documentară și Mișcarea ideilor a fost formală, fiindcă unele puteau să apară la oricare dintre acestea. Dar ceea ce era mult mai important: abordarea temelor nu a fost în incidența imediatului, nu reflecta emoțiile politice efemere. La această caracteristică a revistei au contribuit personalități precum Vasile Pârvan, Virgil Madgearu, I. Nistor, Corneliu Botez, Anibal Teodorescu, Victor Slăvescu, Mihail Manoilescu, Ștefan Zeletin, Nicolae Petrescu, Mihai Ralea și alții. Articolele lor au abordat probleme structurale, nu simpatii sau antipatii politice de moment. Cu toate acestea, revista nu plutea în atemporalitate, pentru că celebrele serii de conferințe organizate de Gusti au avut răsunet în presa vremii și, mai mult decât atât, de multe ori revista publica cele spuse de conferențiari. (De altfel, Gusti pune mare accent pe propagarea revistei, iar fiecare număr nou al Arhivei era prezentat la ședințele Academiei Române). Nu mai puțin importantă a fost și partea a doua a revistei, care cuprindea recenzii de volume și reviste, respectiv știri și documente ale Asociației, dar și evenimente ale instituțiilor conexe din străinătate. Aceste scurte scrieri semnalau de la bun început interesul lui Gusti și al celorlalți colegi pentru literatura de specialitate din apus și pentru evenimente științifice din lume.

Dar această configurație generală a revistei s-a modificat simțitor de-a lungul anilor, astfel încât se pot observa diferențe mari între numerele din anii ‘20 și cele din anii ‘30 și chiar în cazul aceluiași deceniu. Cu toate acestea, metamorfozele revistei nu au avut niciodată un caracter radical; începuturile de etapă nouă erau prevestite mai devreme. Astfel, parcurgând numerele Arhivei, am identificat etape distincte, a căror justificare o prezentăm în continuare.

Anii de început – ani de ”enciclopedism” 

Între anii 1919 și 1924 revista prezintă o mare varietate de teme. Pe fondul violențelor armate post-război, al activizării muncitorimii și al apariției mișcărilor studențești, Arhiva tinde să găzduiască o paletă extrem de largă de articole. La rubrica Studii găsim articole care merg de la teorie socială la reforma magistraturii și studii de populație, de la noua politică agrară la comerț exterior și case de pensii, de la sistemul bancar la sistematizarea urbană și investigarea corelației dintre armată și cultură, de la la despăgubiri de război la modernizarea statisticii și mortalitatea infantilă. La rubrica Arhivă legislativă se analiza legislația necesară pentru muncitorime, minorități și învățământ, problema spinoasă a centralizării sau descentralizării administrative și nu numai. Rubrica Arhiva documentară oferă tot o mare diversitate de teme de antropometrie, politologie, relații internaționale, asistență socială, chestiuni agrare, problema industrializării, toate tratate analitic. Aici ar fi fost locul studiului lui Gusti despre națiune, dar a fost plasat în rubrica Mișcarea ideilor. Abordarea unor volume străine (în primul rând germane și franceze, mai rar engleze și mult mai rar române) în rubrica Recenzii completează aria tematică a revistei, căci aici citim despre războiul care a trecut, despre tensiunile din Balcani, despre socialism, ortodoxie și șomaj. Mare importanță are Buletinul Asociației pentru Studiul și Reforma Socială (care a devenit al Institutului Social Român), fiindcă o bună parte a documentelor fondării și activității Asociației pentru anul 1918 le putem afla numai din aceste prime numere.

În presa vremii, noile numere ale Arhivei nu treceau neobservate, ca atâtea publicații academice. Prestigiosul cotidian Adevărul considera necesară o privire sintetică asupra activității Arhivei: ”Pentru schițarea operei înfăptuite până acum, după 4 ani de existență, e nevoie de o împărțire a studiilor în total. (1) Studii economico-financiare. Ținând seama de preocuparea contribuțiunilor practice urmărite de cercetători, reiese marele interes ce l-au prezentat aceste studii și ne dăm seama de importanța lor, amintind câteva din ele: reforma agrară, reforma financiară, sistemele de intensificare a producției industriale, cooperația, valuta. Toate tratate în spirit obiectiv, științific, comparativ cu cele mai recente transformări realizate și în lumina mișcării ideilor. (2) Studiile sociologice s-au îndreptat adânc în analiza problemei națiunii, privită prin toate prismele și adusă la adevărata ei valoare. Curentele sociologiei și-au aflat locul într-o mai mică măsură, tot așa și construcțiile socialiste. Problema feministă se prezintă sub o luminoasă și caldă apărare. (3) Politica teoretică s-a bucurat de mai puține studii. În schimb, politica socială a fost expusă sub multe din aspectele ei; îndeosebi igiena socială, mortalitatea infantilă au determinat polemici în presă și au deșteptat grija autorităților. (4) Studii juridice și administrative. Prefacerile instituțiilor impuse de noua întorsătură a organizării sociale, constituția ce se pregătea și reforma administrativă au fost tot atâtea chestiuni ”la zi” ce s-au impus juriștilor. Arhiva a dat ospitalitate largă studiilor de reformă administrativă centralizatoare și descentralizatoare, reorganizării magistraturii, statutului funcționarilor, fixarea prețului pământului expropriat, responsabilitatea statului pentru despăgubirile de război. Este întrebarea – de ce nu și-a găsit și dreptul de proprietate o tot așa de amplă dezvoltare, tocmai în epoca aceasta de fixare a naturii lui? Studiile culturale au luminat ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane. Tezele asupra învățământului și îndreptarea lui spre culturalizarea poporului au fost binevenite și sunt o adevărată pregătire democratică a reformei învățământului ce se va realiza curând. Mișcarea ideilor înalte din filosofie formează oarecum încoronarea armonică a studiilor. Un spirit științific de tratare, o cunoaștere adâncă a subiectelor, ascendența culturală a specialiștilor, ideile democratice și umanitare ce animă studiile sobre formează un organ de îndrumare și consiliu al guvernanților, precum și un scrutător în plus al activității lor în treburile publice”[6].

În numerele din anii următori, în mod necesar reapar aceleași teme, dar și altele noi. Bunăoară se va ridica problema drepturilor femeilor, se va amplifica dezbaterea dilemei centralizare-descentralizare, problema partidelor, problema Basarabiei, a bolșevismului, a fascismului și, din ce în ce mai insistent, problema țăranului și a țărănismului.

Accent pe sociologie și pe integrare europeană

Deși sociologia nu a lipsit niciodată din revistă, fiind prezentă măcar în cadrul recenziilor, totuși o frecvență semnificativă a acesteia se simte după 1924. Probabil activarea seminarului de sociologie al lui Gusti și punerea în discuție a cercetărilor de monografie sociologică au înrâurit orientarea revistei. Nu se poate eluda nici faptul că atunci s-a format secția de sociologe a ISR. Chiar dacă pe paginile revistei nu apar articole despre campaniile monografice deja demarate, această etapă reprezintă trezirea și amplificarea entuziasmului pentru cercetarea directă a lumii satului. Campaniile monografice de la Goicea Mare (1925), Rușețu (1926), Nerej (1927) și Fundul Moldovei (1928) au avut darul de a clarifica metodologia muncii colective, dar și teoria monografiei sociologice ale cărei baze au fost preconizate de Gusti.

O altă noutate demarată în 1924 a fost publicarea unui studiu în limba franceză. Aceasta va fi urmată sistematic de altele, care au deschis o nouă etapă în evoluția revistei, cea a creșterii interesului pentru integrarea științifică europeană. Din acest motiv a apărut, începând din 1927, rubrica Cronica, având scopul de a relata evenimentele internaționale ale științelor sociale. Aceste adaosuri nu au schimbat, însă, radical profilul. A scăzut numărul articolelor din Arhiva legislativă, a crescut numărul celor teoretice, dar schimbarea s-a produs încet. Aici merită să amintim volumul de studii de științe politice, Doctrinele partidelor politice, care s-a născut din conferințele publice ale Institutului Social Român, care întâi au fost publicate în Arhivă, ulterior fiind strânse în volum. Făcând prezentarea detaliată a acestui volum, Tudor Teodorescu-Braniște preciza, în Adevărul: ”Aveam până acum discursuri sonore de întrunire publică. Aveam banale manifeste electorale. Aveam ziare de partid ocupate să se apere de calomniile adversarilor și, la rândul lor, să-i calomnieze pe acești adversari. Aveam toate aspectele orientale ale vieții politice. I. S. R. ne-a dat ceva mai mult și mai înalt: în nouăsprezece prelegeri ne-a dat expunerea a nouăsprezece doctrine politice: expunerea obiectivă, clară, precisă – făcută altfel decât cu scopul de a convinge ușurel o adunare publică”[7].

Împlinire și criză de creștere

Intervalul dintre 1929 și 1932 reprezintă, fără îndoială, cea mai tumultuoasă perioadă și a revistei, și a intelectualilor pe care aceasta se baza. Datorită câștigării alegerilor parlamentare de către Partidul Național Țărănesc, au avut loc mari mutații în statutul personalităților care au orientat de la început revista. Madgearu, devenind ideologul PNȚ, ajunge și ministru în guvernele țărăniste, prin urmare nu mai participă la conceperea revistei. Gusti, deși nu a fost membru al acestui partid, fiind totuși foarte apropiat de ideologia acestuia, devine președinte al consiliilor de conducere a Oficiului Național al Cooperației, al Casei Autonome a Monopolurilor Statului, al Societății de Radiodifiziune și este și decan al Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea din București. În ciuda acestui fapt, seria de campanii de cercetare a continuat și în vara anului 1929 la Drăguș, în Țara Făgărașului; are loc cea mai reușită monografie sociologică și cu participarea cea mai mare. În acest an apare în Arhivă și deschiderea spre cercetarea monografică, se publică relatări despre campanii precedente și chiar un studiu al lui Stahl despre răzeșia din Nerej.

În această perioadă, sunt colaboratori ai Arhivei din ce în ce mai mulți monografiști, precum Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Henri H. Stahl și Dumitru C. Amzăr, iar numărul lor devine din ce în ce mai mare în anii următori. Din revistă ne dăm seama că în această perioadă a crescut interesul pentru autodefinirea grupului din jurul lui Gusti. Aniversarea celor 10 ani de la fondarea asociației/institutului și a revistei sale arăta că Gusti și colaboratorii se gândesc din ce în ce mai insistent și la promovarea în spațiul public a ideii de cercetare directă, monografică, a realității din țară.

O modalitate inedită de a face cunoscute preocupările sociologiei a fost prezentarea de către Gusti a fiecărui număr al Arhivei la ședințele Academiei Române. Mai eficientă a fost însă promovarea prin presa vremii. Cum Gusti a sprijinit organizarea profesională a presei bucureștene, a avut destul de mulți adepți care să scrie despre numerele Arhivei. Mai mult decât atât, Gusti a descoperit importanța expozițiilor și astfel nu numai că a relatat în revistă despre asemenea evenimente din străinătate, dar a organizat și el o primă expoziție sociologică în incinta seminarului despre cercetarea de la Drăguș.

Această cercetare din vara anului 1929 a reprezentat și motiv de reflecție autocritică. Au ajuns la concluzia că a fost o greșeală invitarea unui număr de 90 de participanți, astfel încât s-a hotărât ca la următoarele monografii, cea de la Runcu (1930) și cea de la Cornova (1931), să participe cu precădere cercetători dedicați monografiei sociologice. Această orientare viza și dorința de a finaliza cât mai multe studii de teren pentru a alimenta revista. Fără a renunța la temele vechi, Arhiva a devenit mult mai accentuat sociologică. S-a introdus o nouă rubrică, Arhiva monografică, pentru a permanentiza apariția noilor studii datorate discipolilor lui Gusti. Totodată s-au dat mai multe informații despre evenimente din domeniul sociologiei apusene, mai multe bibliografii și chiar recenzii despre volume noi.

Cel mai important rezultat al efortului de a impune atenției publicului monografia gustiană l-a constituit conceperea unui număr comasat (950 de pagini!) al Arhivei pentru anul 1932, 500 de pagini din acesta fiind dedicate exclusiv monografiei sociologice. Altminteri, acest număr al Arhivei avea structura celor precedente, dar rubrica Arhiva monografică avea nu un studiu, ci 28. Aceste studii, elaborate exclusiv de discipolii lui Gusti, care au participat la campanii monografice de vară, au fost așezate în volum conform sistemului sociologic al profesorului, al ”cadrelor” și ”manifestărilor”. Studiile au fost elaborate din cercetări efectuate în diverse sate, dar pentru prima dată au fost dispuse conform concepției profesorului. Au fost publicate în acest număr de excepție studiile lui Ion Conea, D.C. Georgescu, Henri H. Stahl, Traian Herseni, Gheorghe Focșa, Petre Ștefănucă, Ernest Bernea, Emanoil Buznea, Constantin Brăiloiu, Dochia Ioanovici, Ștefania Cristescu, Mac Constantinescu, Floria Capsali, Mihai Pop, Nicolae Argintescu, Xenia Costa-Foru, Nicolae Conț, Ion Zamfirescu, Domnica Păun, Anton Golopenția.

Nu e de mirare că presa vremii a apreciat această performanță. În Curentul, Dragoș Vrânceanu scria:  ”…  acest volum trebuie să aibă mențiune specială. Nu ne îndoim că se va face în așa fel ca să fie cât mai răspândit în țară. Învățătorii, de exemplu, care au urmărit activitatea Institutului social pe această temă numai din ziare, sunt plini de o curiozitate intensă asupra rezultatelor ei. În orice caz e sigur că, cu cât rezultatele sociologiei monografice vor fi mai răspândite, cu atât vor recolta mai multe foloase. Caracterul acestei științe este de așa fel că ea nu poate fi rezultatul unui proces exclusiv de specializare. Acei ce compun «școala românească de sociologie», cum cu dreptate numește d. Mircea Vulcănescu ansamblul oamenilor și studiilor de sociologie dirijate de d. profesor Gusti, sunt specialiști și într-un sens tehnic, îndrumător. Pilda deplină o dă însuși d. prof. Gusti. Aceste considerații asupra constituirii concrete a sociologiei ne duc la o altă observație. În ceea ce, în acești ultimi șapte ani de activitate a Institului social, a făcut d. prof. Gusti e vorba de o știință nouă. Problemele ei se pun după un plan pe cât de sistematic pe atât de ingenios. Sistem și ingeniozitate, acestea sunt trăsăturile acțiunii monografice. (…) Astfel că avem, pe de o parte, principiul științei, pe de alta, rezultatele ei pe teren; între acestea, notele variate de interpretare ale elevilor, care uneori aruncă o lumină revelatoare asupra directivelor spiritualiste care stau la baza acestei sociologii. Spiritul de erudiție se convertește pe de-a întregul în caracterul inedit al cercetărilor”[8].

În ciuda acestui număr monumental, în rândurile monografiștilor au început să apară disensiuni, frustrări, dar și dorința de a strânge rândurile echipei monografiste, de a consolida identitatea lor de grup distinct față de colegii de generație. (Una dintre cauzele acestor disensiuni  provenea și din faptul că ”moderatorul” consacrat al acestui grup, profesorul Gusti, în vara anului 1932 a devenit ministru al instrucției, cultelor și artelor, funcție care l-a absorbit complet.) Cum Arhiva avea funcții academice și internaționale și apărea rar, tinerii doreau o revistă mai mobilă, mai ancorată în frământările acelui început de deceniu. Revista Gând și Faptă, organizată de cel mai tânăr monografist, Anton Golopenția, nu a apărut din motive de finanțare, dar semnalul de lărgire a plajei de publicații a fost dat. În acest context nu a fost de mirare că numărul comasat din 1933 avea de cinci ori mai puține pagini decât anteriorul, dar păstra nivelul înalt obținut.

Final internațional

Anul 1934 aduce ”înaintarea în grad” a revistei, care apare nu numai ca organ al Institutului Social Român, ci și ca organ al Federației Internaționale a Asociațiilor și Institutelor de Sociologie. Acesta nu a fost o distincție, ci o recunoaștere a vocației europene a revistei. A fost rezultatul străduințelor lui Gusti de a invita în revistă autori apuseni de prestigiu și al capacității lui de a face Arhiva să circule în lume.

Structura rămâne la fel ca în anii 1932-1933, dar se observă, pe de o parte, că tinerii monografiști câștigă teren în paginile revistei și, pe de altă parte, o extindere a relatărilor legate de Federația Internațională a Asociațiilor și Institutelor de Sociologie. Această tendință nu a fost întâmplătoare, servind, de fapt, pregătirii terenului pentru a concura cu succes la organizarea în București a unui congres internațional de sociologie. Aceasta s-a și întâmplat în vara anului 1937, când în cadrul marii Expoziții Mondiale de la Paris a fost organizat și un congres de sociologie, la care s-a decis ca al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie să fie organizat la București în 1939, sub președinția lui Gusti.

Probabil la această decizie a contribuit și publicarea în 1936 a două volume masive ale Arhivei, prilejuite de o aniversare importată a activității profesorului Gusti, Omagiu profesorului D. Gusti: XXV de ani de învățământ universitar. În primul volum au fost publicate, în limbi străine, articole trimise de personalități ale sociologiei franceze, germane și americane, alături de autori români care au publicat studii esențiale în franceză. În volumul al doilea, au publicat studii fundamentale în limba română filosofi, juriști, economiști, esteticieni de prim rang ai elitei intelectuale române. Alături de ei, membri marcanți ai școlii gustiene, precum Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Octavian Neamțu, Ghe. Vlădescu-Răcoasa și Ion Zamfirescu, au elaborat analize originale nu numai despre contribuția teoretică a profesorului, ci și asupra întregului sistem instituțional generat și condus de el. Studiile lor pot fi considerate ca o primă istorie a sociologiei românești. Unele dintre aceste studii, mai ales ale lui Stahl și Vulcănescu, au relevat un alt aspect important, până atunci neexprimat clar, și anume că formațiunea științifică condusă de Gusti îndeplinește toate elementele unei școli sociologice veritabile, pe care au denumit-o Școala Sociologică de la București.

Nu se poate neglija în această prezentare nici faptul că aceste evoluții de după 1934 s-au petrecut în condițiile preluării de către Gusti a conducerii Fundației Culturale Regale ”Principele Carol”. Aceasta ar putea să fie considerată o extindere a școlii gustiene spre munca de factură culturală prin organizarea echipelor regale studențești, dar extinderea poate fi socotită un mijloc de asigurare a continuării cercetărilor monografice. Căci fără fundație nu ar fi fost posibile cercetările de la Șanț (1935-1936), nici cercetările de completare pentru realizarea monografiilor exemplare pentru amintitul Congres Internațional de Sociologie, prevăzut pentru 1939 la București.

Pe de altă parte, prin înființarea Curierului Echipelor Studențești în 1934, apoi al revistei Sociologie Românească în 1936, Gusti și colaboratorii săi au creat, vrând-nevrând, și concurență Arhivei. Astfel, după numărul din 1937, Arhiva nu a mai apărut, cum de altfel și celelalte publicații ale școlii au fost suspendate în toamna anului 1939. Ultimul număr al Arhivei, exclusiv în franceză, a apărut în 1943, pentru a consemna succint – în opinia noastră – evoluțiile de după 1937. Astfel, au fost publicate 18 studii dispuse în revistă după schema lui Gusti, un inventar al institutelor de cercetare, documente ale congresului internațional de sociologie, care a fost amânat sine die, precum și recenzii despre publicații importante, care din cauza războiului nu au avut posibilitate de circulare.

În loc de concluzii, o invitație

Această sumară trecere în revistă a numerelor Arhivei ne convinge că prima publicație inițiată de Gusti este departe de a fi cunoscută și valorificată. Arhiva a fost o instituție a modernizării României interbelice. Alături de secțiile relativ izolate în profesionalismul lor și alături de conferințele publice, inerent generaliste, numerele Arhivei constituiau acțiuni de incitare intelectuală, dar și de instruire a celor care erau sincer adepții reformelor. Arhiva a început să aibă audiență internațională când campaniile încă erau la început, la primele tatonări pe terenul necunoscut al satului românesc. Nu monografia sociologică a fost vehiculul Arhivei, ci monografia a crescut în și prin Arhivă. Și, fără să abandoneze vocația sa de inspirator de reformă, revista a fost, până la apariția în 1936 a revistei Sociologiei Românești,gazda exclusivă a studiilor monografiștilor. Iată de ce consider că acest studiu, acest dosar al revistei Polis trebuie văzut ca o invitație la o exegeză mai detaliată în contextul etapelor perioadei interbelice.

Bibliografie

GUSTI, Dimitrie, Sociologia militans. Cunoaștere și acțiunii ún serviciul națiunii, I, Cunoaștere, Fundația Regele Mihai I, București, 1946.

GUSTI, Dimitrie, ”Apelul făcut în aprilie 1918 cu prilejul întemeierii Asociației pentru  studiul și reforma socială” în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, Anul I, nr. 1, aprilie 1919.

GODEANU, V.,”Arhivă pentru știința și reforma socială”, în Adevărul, Anul XXXVII, nr.12157, 14 septembrie 1923.

MADGEARU,Virgil, ”Raport asupra activității Asociației pentru studiul și reforma socială”, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, Anul I, nr 2-3, iulie-octombrie 1919.

ROSTÁS, Zoltán, Atelierul gustian.  O perspectivă organizațională, Editura Tritonic, București, 2005.

ROSTÁS, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Editura Paideia, București, 2000.

STAHL, Henri H. Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice, Editura Minerva, București, 1981.

TEODORESCU-BRANIȘTE, Tudor, ”Doctrinele partidelor politice”, în Adevărul, Anul XXXIX, 12992, 23 aprilie 1926.

VRÂNCEANU, Dragoș, ”Arhiva pentru Știința și Reforma Socială”, în Curentul, Anul.VI, nr. 1799, 4 februarie 1933.

Note

[1]Dimitrie Gusti, ”Apelul făcut în aprilie 1918 cu prilejul întemeierii Asociației pentru  studiul și reforma socială” în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, Anul I, nr. 1, aprilie 1919, p. 291.

[2]Idem.

[3] Ibidem, p. 292.

[4]Virgil Madgearu, ”Raport asupra activității Asociației pentru studiul și reforma socială”, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, Anul I, nr 2-3, iulie-octombrie 1919, p. 609.

[5]Idem.

[6]V. Godeanu,”Arhivă pentru știința și reforma socială”, în Adevărul, Anul XXXVII, nr. 12157, vineri, 14 septembrie 1923, p. 2.

[7]Tudor Teodorescu-Braniște, ”Doctrinele partidelor politice”, în Adevărul, Anul XXXIX, nr. 12992, vineri, 23 aprilie 1926, p. 1.

[8]Dragoș Vrânceanu, ”Arhiva pentru Știința și Reformă Socială”, în Curentul, Anul.VI, nr. 1799, sâmbătă, 4 februarie 1933, p. 1.

The post Demararea și metamorfozele unei reviste centenare appeared first on Cooperativa Gusti.

Cursurile seminarului de sociologie din Drăguş
Activitatea seminarului sociologic

Dimineaţa, Anul XXV, No. 8150, duminică 25 august 1929, p. 3

Al. Marinescu

Făgăraş. – La Drăguş, seminarul de sociologie de sub conducerea d-lui profesor universitar Gusti face de aproape o lună de zile diferite cercetări sociologice, împreună cu alţi profesori împărţiţi pe specialităţi şi ajutaţi de peste 80 de studenţi şi studente. De dimineaţă şi până seara târziu, aceşti pioni ai culturii muncesc, aleargă fără pic de zăbavă numai cu scopul de a aduna cât mai mult material.

COMUNA DRĂGUŞ

Comuna Drăguş este o comună formată din 320 de familii cu 1550 de suflete. O comună formată din oameni cinstiţi şi harnici gospodari. Un sat de români oropsiţi, locul de naştere al lui Ioan Codru Drăguşeanu, acela care, prin grai viu şi scrierile lui, a încercat a arăta durerile românilor din ţara Oltului, durere dusă şi de Badea Cârţan purtătorul slovei româneşti strecurată de atâtea ori prin pădurile Drăguşului.

Comuna datează de pe la anul 1360; şi a dat atâţia călugări şi logofeţi datorită împrejurării că aici au fost două mânăstiri dărâmate în anul 1750 de către generalul Bucov din ordinul împăratului Iosif al II-lea.

Prima vizită pe care o facem aici este la bătrâna biserică de lemn zidită la 1670, din care au rămas numai pereţii. Un local destul de spaţios pentru acele timpuri, pe pereţii căruia se mai văd şi azi frumoasele picturi în stilul bizantin, picturi aplicate direct pe pânză şi lipită pe bârne. Acest monument de artă va dispare cu timpul, căci nimeni nu se interesează de el.

Biserica de lemn a fost părăsită complet în anul 1892, când românii, din agoniseala lor, şi-au făcut altă biserică, la sfinţirea căreia a luat parte şi actualul regent patriarhul Miron Cristea, hirotonisit atunci de curând ca diacon, de mitropolitul Miron Românul.

ŢĂRANII

Nicăieri ca aci n-am văzut adevăratul tip specific al românului ardelean. Oamenii şi femeile au feţe rotunde, mari, blonde, castanii sau oacheşe, copii cu obrazul alb şi plin, fete cu plete blonde şi feţe rumene de sănătate şi muncă, bătrâni cu privirile abătute de nevoi. La chipul curat al Drăguşanului, fără nici un amestec străin, se adaogă ca o notă distinctivă portul lor românesc. Feciorii şi fetele poartă polată, o pălărie cu bordurile mici, împodobite cu flori artificiale, cămăşi albe, la bărbaţi. Femeile prind în brâu catrinţe roşii şi albastre vărgate în toate părţile cu un gust rafinat, cămăşi ţesute cu arnici negru, acoperite la cei mai mulţi cu un cojocel alb înflorat.

LA ŞCOALĂ

De la biserică până la şcoală, unde abia poţi să te strecori din cauza uliţelor întortocheate, hârtoapele ce le întâlneşti la tot pasul, din loc în loc întâlnim studenţi ce stau de vorbă, ici cu un copil, dincolo cu un om matur, pentru a le surprinde o vorbă, un gând caracteristic. Ajungem la şcoală. Aci un local mare, spaţios. Într-o şură improvizată în bucătărie, doi militari prepară masa de seară. O sală de clasă transformată în sufragerie. Intrăm alături într-altă sală de clasă, unde şapte – opt studenţi de la aceeaşi secţie pun în legătură cercetările din ziua aceea, fac observaţii, scot reguli. Restul până la 80 de studenţi sun împărţiţi ca albinele prin sat, la câmp sau sus la munte, urmând ca o umbră, de dimineaţă şi până seara, la toate ocupaţiile lui, pe cel care-l are de studiat.

CE SCOP URMĂREŞTE SEMINARU SOCOLOGIC?

De cinci ani de zile Institutul social român a ales în cinci regiuni, cinci comune tipice româneşti, unde studiază populaţia din toate punctele de vedere. Aşa a făcut în Oltenia la Goicea Mare, Ruşeţu, Nerejul din Vrancea, în Moldova şi Bucovina. Sunt 3 grupe. Fiecare grup cu profesorul lui în parte studiază din punctul lor de vedere astfel: grupa I studiază condiţiunea vieţii sufleteşti, geografia, biologia, istoriceşte şi psihologiceşte; grupa II, manifestările sufleteşti, viaţa economică, culturală, morală, religioasă, instincte, folclor, jocuri, artă populară, manifestări juridice, politice şi, în fine, grupa a III, unde se studiază socialul propriu zis, perspective de muncă, de viaţă spirituală etc. Toate aceste cercetări se trec în nişte fişe individuale şi pe baza descrierilor se scot reguli, se caracterizează satul, regiunea. S-au scos câteva descrieri de acestea, dintre care unele au fost traduse şi în limba franceză. La expoziţia de la Barcelona, Institutul social român şi-a dat partea lui de contribuţie într-o descriere şi un muzeu.
Toate lucrările vor fi comunicate Academiei.

CONDUCĂTORII ECHIPELOR

Studenţii sunt împărţiţi în echipe, fiecare echipă fiind sub conducerea unui profesor; astfel: Cosmologia e condusă de d. Herseni – Bucureşti; Biologia de d. Mitru Georgescu; Medicina de dr. Tănăsescu; Psihologia de d. Vulcănescu – Bucureşti; Istoria de d. Stahl; Manifestările economice de prof. Cornăţeanu; Agricultura de dr. Paul Sterian; Cooperaţia de d. Sfinţescu; Financiara de d. Floru; Viaţa muzicală de d. prof. Brăiloiu: Viaţa artistică de d. prof. Vianu; Arta populară de sculptorul Mac Constantinescu.
D. profesor Gusti şi colaboratorii d-sale nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci în timpul cât au stat la Drăguş, pe lângă diferitele serbări atractive, a pus bazele unei cooperative, unei biblioteci populare, unei case de sfat. Poporul i-a privit destul de rău la început, socotindu-i drept nişte domni care au venit să le pună biruri şi să le facă neajunsuri.

Imediat însă lucrurile s-au schimbat. Când ne-am suit în maşină să plecăm, un ţăran a venit să reclame o supărare: „D-le prefect o fo un ştudent la noi găzdit, un om de triabă nevoie mare, dar acu şi-o găsit în altă parte hodaie la un vecin care l-o chemat mereu să mai stee şi la iel. Rugaţi-l să rămâie tot la mine că plâng copchii rău după iel”.

Descoperirea satului
Ce nu ştim despre ţăranul român. Între ştiinţă, politică şi artă

Adevărul, Anul 42, No. 14004, duminică 18 august 1929, p. 1
Adrian Maniu

Majoritatea intelectualilor noştri cunosc prea bine caracteristicul oraşelor apusene; puţini sunt însă cei care pot să dea amănunte asupra caracteristicului poporului românesc, altfel decât în fraze goale şi sforăitoare.

D. profesor universitar Dimitrie Gusti a deschis drum ştiinţelor sociale spre satul românesc, continuând, în a patra campanie de vară, studiul monografiilor pe comune în diferite provincii româneşti. Pentru studenţi, metoda constituie o inovaţie fericită, întrucât teoriile cărţilor sunt verificate şi îndrumate de cunoaşterea realităţii, ştiinţa înaintând în lumina soarelui, dar roadele culese vor avea un nepreţuit folos pentru întreaga ţară.

Ştiinţa cunoaşte în străinătate lucrări magistrale asupra cetăţii antice – şi asupra vieţii din cetăţile moderne. În schimb, aproape nestudiată a rămas vechea organizaţie a satului – prima celulă socială de paşnică organizare omenească. Satul a fost în literatură de cele mai mute ori o imagine convenţională şi romantică – iar în politică noţiunea nu a fost mânuită decât pentru un interes electoral.
Şi, totuşi, satul are nenumărate alte aspecte şi în alcătuirea lui păstrează cele mai necunoscute probleme.

X

Făgăduisem d-lui profesor Gusti să vizitez echipa cu care d-sa studiază satul Drăguş din ţara Făgăraşului – aşa cum anii trecuţi studiase satul bucovinean, satul vrâncean şi satul dunărean – studiile urmărind să fixeze atât normele unei monografii tip, cât şi să stabilească primele noţiuni caracteristice pentru satele fiecărei provincii.

Câteva ore de tren – şi un ceas cu căruţa, m-au adus în satul Drăguş. Până să ajung la „marele cartier” am întâlnit în fiecare uliţă studenţi cu carnete în mână – luau note şi puneau întrebări de la ţăranii cu care s-au obişnuit din câteva săptămâni de trăire laolaltă. O impresie pe care ţin să o însemn e agerimea şi plăcerea de a munci fără poză şi fără lăudăroşenie – şi am convingerea că acest fel de a fi se datoreşte nu numai vieţii studenţeşti în aer liber, ci şi profesorului.

X

Pe d. Dimitrie Gusti l-am întâlnit în drum.

Cu privirea blândă, în care pâlpâie focul unei emoţiuni interioare, aştepta în soarele fierbinte trecerea unei înmormântări ţărăneşti. În alaiul funebru se strecurau studenţii notând pe furiş amănuntele ritualului – încurajaţi de profesor, care, printr-o şoaptă, atrăgea atenţia asupra unui amănunt, în aparenţă foarte neînsemnat, dar pentru a cărui înregistrare profesorul punea o misterioasă stăruinţă.

– Domnule Berman, fotografiază şi creanga de măr, pe care jeluitorii o poartă în faţa preoţilor.
– Domnişoară, ai însemnat sacii pe care îi duc în spinare rudele răposatului?

Şi apoi, întorcându-se spre mine adaugă: am un student excelent, care studiază folclorul, sunt convins că a însemnat cu exactitate bocetul improvizat de femei în urma coşciugului – bocet care şi în vechime la păgâni înflorea din aceleaşi simţăminte.
Dintr-o singură privire, profesorul îşi dăduse seama că această clipă sătească e prinsă de cei şaizeci de studenţi care pândesc desfăşurarea vieţii ţărăneşti de la naştere până la vecinica odihnă.

Adresându-se unui tânăr rămas în urmă, îi dărui încă o întrebare de pus babelor. „Să le întrebi ce ştiu despre viaţa viitoare”.
– Zilele trecute am avut o nuntă, zice profesorul, îndepărtându-se şi oprindu-se la o poartă să mângâie un copilaş cu ochii mari care nu se sperie de loc.

Şi iar e chemat în grabă fotograful, care, neobosit, ţinteşte acum o scenă rustică neaşteptată. Repede-repede. O bivoliţă a născut în câmp – şi ţăranul cu nevasta lui duc pe uliţă, într-o albie, puiul negru, pe când „drăgana” uriaşe păşeşte blândă din urmă. Când scena se opreşte pentru fotograf, bivoliţa se apropie de albie şi îşi linge puiul ca să-l facă mai frumos – ca să iasă…fotogenic.

X

Pentru ţărani, „ancheta universitară” a fost încă de pe acum plină de roade. Raza de lumină, care caută să străbată bezna satelor, a adus nenumărate îndreptări prin sfaturi ce sunt ascultate cu încredere, aproape cu sfinţenie, şi prin fapte între care citez: au fost dăruite peste o mie de cărţi – şi un premiu pentru cel mai bun cititor; – au fost dăruite fonduri pentru ca o minunată bisericuţă de lemn de pe la 1700 să fie dreasă şi să slujească de casă de citire; – a fost convinsă primăria să cedeze petecul de pământ vecin ca să se ridice un dispensar. Profesorul e însoţit de medici care, făcând studiile antropometrice necesare pentru stabilirea tipului ţărănesc – au dat sute de consultaţii gratuite – făcând şi tratamentul necesar la bolnavi. Iar advocaţii echipei, care studiază problemele juridice ale satului, au fost şi ei consultaţi pentru tot felul de conflicte.

Sunt tot felul de specialişti: un arhitect care studiază tipul caselor, un pictor copiază icoane şi ornamente etnografice – câte nu se pot cumpăra pentru muzeul înfiinţat de d. Gusti la Universitate – studente care urmăresc probleme gospodăriei rustice, economişti care studiază cooperaţia şi bugetul ţăranului. Graţie acestora, care au ţinut o şedinţă de seară la care au lat parte fruntaşii satului dimpreună cu preoţii, s-au pus bazele unei cooperative ce va avea un credit de câteva milioane.
Dar rostul şi rodul muncii, înfăptuite fără zgomot şi fără larmă de acest mănunchi de intelectuali – m-a impresionat mai puternic când am început să frunzăresc dosarele tăinuitei activităţi, pentru care fiecare tânăr, în fiecare ceas, însemna rândurile trăite. Despre acestea vom vorbi în curând.

The post Descoperirea satului. Ce nu ştim despre ţăranul român appeared first on Cooperativa Gusti.

Programele de radio pentru copii
Propuneri interesante

Adevărul, Anul 42, No. 13946, miercuri 12 iunie 1929, p. 3

Societatea de radiofonie a ţinut o şedinţă foarte interesantă prin problemele de radio care s-au pus.
D. profesor Gusti, preşedintele, roagă pe d. Eugen Filotti să trimită broşurile apărute cu ocazia Unirii, în franţuzeşte şi nemţeşte, posturilor de radiodifuziune străine pentru organizarea serbărilor româneşti.
Radiofonia şi copilul

D. Apostol Culea, delegat cu studierea radiofoniei în clasele primare, prezintă un raport privitor la radiofonie şi educaţia copilului.
Cunoscute fiind mobilitatea copilului, setea de noutate şi divers, durata şi intensitatea atenţiei auditive, trebuie să-i servim numere de repertoriu cu variaţiuni în maximum o jumătate de oră pe şedinţă.

Acest repertoriu să fie grupat potrivit momentelor naţionale, religioase sau sezonale. Copiii simt ritmul vieţii sezonale, care cere să fie satisfăcut prin povestiri, imagini, sunete în care să pulseze ceva din tumultul vital al naturii înconjurătoare.

Copilul este un imitator al sunetelor. Onomatopeea îl amuză nespus. Să folosim deci radiofonia pentru redarea sunetelor din natură nu numai ca număr atractiv, dar şi ca număr instructiv.

Poveştile pentru copii trebuie să fie scurte şi de un efect comic sau tragic fulgerător.
Pentru asigurarea efectului educativ e neapărat necesar să grupăm materia programatică în jurul unui monument, unei idei, unui eveniment.

Radiofonia să fie un fel de ziar oral redactat în spirit copilăresc.
Tradiţia bucuriilor spirituale trăite în comun să fie reluată prin glasul misterios, cu prestigiu de supranatural pentru copii şi săteni, al radiofoniei.
Rămâne de studiat întrucât pot fi fructuoase transmisiunile pieselor de teatru pentru copii şi recitările.

Discuţiuni

D. C. Kiriţescu spune că programul pentru şcoala primară ar fi acelaşi ca pentru sate. Programul d-lui Culea interesează pe copil ca copil, indiferent dacă e în învăţământul primar la ţară ori la oraş.
D. profesor Gusti socoteşte că prin radiofonie copilul ar fi crescut într-o altă atmosferă. Radiofonia nu trebuie exclusă din educaţia copilului, după cum nu e exclusă nici în străinătate.
D. Eugen Botez găseşte că în ţară sunt puţini oameni care ştiu să scrie şi să vorbească pentru popor şi pentru copii. Chiar dacă s-au făcut progrese, totul trebuie prelucrat pentru radiofonie. Propune premii pentru materialul literar prelucrat.
D. H. Blazian spune că pentru pregătirea şi selectarea materialului necesar trebuie întocmite birouri speciale care să lucreze împreună cu direcţia programelor. Personalul societăţii n-ar avea nici vremea nici putinţa să pregătească tot materialul.

Alte probleme

D. Pâcleşeanu vorbeşte despre informarea minoritarilor prin radiofonie.
D. profesor Gusti comunică impresia bună ce a făcut în Bucovina traducerea poeţilor români într-o antologie în idiş.
Trecând la problema muncitorească, d. profesor Gusti întreabă dacă trebuie făcute programe separate pentru muncitori sau programul pentru locuitorii de la oraşe se poate adresa şi lor.
D. Kiriţescu găseşte pătura muncitorească cea mai avidă de cultură.
D. Eugen Botez crede că muncitorii, după ce şi-au satisfăcut toate cerinţele materiale, vor să intre într-o nouă fază de cultură, iar radiofonia ar putea face mult pentru ei.

Sursa foto: radioromaniacultural.ro

The post Programele de radio pentru copii. Propuneri interesante appeared first on Cooperativa Gusti.